Moral damages for media publication of unverified sexual abuse allegations: main appeal dismissed, cross-appeal withdrawn, and liability upheld.

Şedinţa publică din data de 19 martie 2025

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 18.06.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâţilor B. S.R.L., C. şi D. la plata sumei de 490.000 RON (echivalentul în RON a sumei de 100.000 de Euro), cu titlu de daune morale pentru gravele prejudicii aduse onoarei, demnităţii, reputaţiei, imaginii şi vieţii private a reclamantului, urmare a articolului - video şi text - apărut în data de 22 februarie 2021, în ediţia on-line a cotidianului E., la rubrica F., realizator, G., intitulat" dezvăluiri cutremurătoare ale fostei handbaliste D.: a fost violată de antrenor, la 13 ani a rămas însărcinată şi a făcut avort la 5 luni".

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 332 din 17 martie 2023, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2021, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată şi precizată, fiind obligaţi, în solidar, pârâţii B. S.R.L. şi C. la plata către reclamant a despăgubirilor civile în cuantum total de 100.000 de RON, cu titlu de contravaloare prejudicii produse ca urmare a publicării articolului - video şi text - din data de 22 februarie 2021 .

Au fost obligaţi pârâţii să procedeze, deopotrivă, la publicarea, pe cheltuiala lor, într - un ziar de largă circulaţie, a dispozitivului prezentei hotărâri, sub condiţia şi la momentul rămânerii ei definitive, să înlăture din ediţia on - line a cotidianului E. atât a textului, cât şi a înregistrării video şi a comentariilor subsecvente şi aferente articolului din 22 februarie 2021 şi care îl vizează pe reclamant, dar şi să notifice toate publicaţiile care au preluat şi publicat articolul/22.02.2021 cu menţiunea expresă de a-l înlătura/elimina din publicaţiile lor.

A fost respinsă, în rest, cererea de chemare în judecată formulată şi precizată.

Au fost obligaţi pârâţii B. S.R.L. şi C. la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum total de 6.310 RON reprezentând onorariu de avocat (4.000 de RON) şi taxă de timbru (2.310 de RON, în măsura cuantumului sumelor efectiv acordate).

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 1640 din 06 decembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins ca nefondat apelul declarat de apelantul reclamant A..

A admis apelul declarat de apelanţii - pârâţi B. S.R.L. şi C..

A schimbat în parte sentinţa apelata, în sensul ca suma la care sunt obligaţi în solidar pârâţii B. S.R.L. şi C. faţă de reclamant este de 50.000 RON.

A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei.

A obligat apelantul reclamant la plata către apelanta parata B. S.R.L. a sumei de 7462 RON cheltuieli de judecată în apel.

4. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1640A din data de 06 decembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă au declarat recurs principal pârâţii B. S.R.L. şi C. şi recurs incident reclamantul A..

4.1. Recursul principal declarat de pârâţii B. S.R.L. şi C.

Prevalându-se de motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 in C. proc. civ., recurenţii pârâţi critică hotărârea instanţei de apel din perspectiva nemotivării, arătând că instanţa de apel era ţinută să analizeze cauza punând în balanţă drepturile concurente invocate, pe de-o parte, dreptul pârâţilor la liberă exprimare şi, pe de altă parte, dreptul reclamantului la viaţă privată.

Instanţa avea obligaţia de a analiza criteriile dezvoltate în hotărârea Axel Spinger AG v Germania din 07 februarie 2012 (contribuţia la o dezbatere de interes public, gradul de notorietate a persoanei afectate şi obiectul publicaţiei, comportamentul anterior al persoanei, conţinutul, forma şi consecinţele publicaţiei, modalitatea în care a fost obţinută informaţia şi veridicitatea sa, gravitatea sancţiunii impuse), iar nu putea porni de la premisa că prevalează dreptul la viaţă privată al reclamantului.

Mai mult, considerentele hotărârii trebuiau să răspundă motivelor de apel invocate. Astfel, au criticat hotărârea primei instanţe pentru reţinerea greşită şi incompletă a situaţiei de fapt şi, în special, pentru lipsa motivării în drept. Or, decizia atacată nu cuprinde o analiză concretă a susţinerilor părţilor sub aspectele invocate de reclamant şi apărările formulate de pârâţi, relativ la incidenţa Deciziei nr. 220/2011 a CNA, incidenţa dispoziţiilor art. 71 şi 73 din C. civ., buna-credinţă şi existenţa unui interes public.

Nu s-a menţionat în hotărâre nici care anume drept nepatrimonial al reclamantului ar fi fost încălcat prin fapta ilicită reţinută, în contextul în care prima instanţă i-a obligat la plata de daune morale în cuantum de 20.000 RON pentru încălcarea fiecăruia dintre drepturile la onoare, demnitate, reputaţie, imagine şi viaţă privată iar apărările au fost în sensul că unele dintre aceste drepturi nu sunt incidente în speţă iar altele se suprapun.

Instanţa de apel nu a analizat nici întrebările adresate în timpul interviului, ci doar paragraful care le introduce. Or, numai prin analiza întrebărilor în sine se poate stabili scopul lor.

În plus, niciuna dintre instanţele fondului nu au realizat nicio analiză cu privire la celelalte capete de cerere, accesorii, faţă de care s-au formulat apărări de sine stătătoare. În acest context, nu este clar care dintre cele două articole publicate ca urmare a interviului din 22 februarie 2021 ar trebui să fie şters (unul este o redare pe scurt a interviului, al doilea este o analiză pusă şi în context).

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se susţine că instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Se arată, sub acest aspect, că deficienţele motivării hotărârii, astfel cum au fost arătate în motivarea primului motiv de recurs, sunt de o asemenea amploare încât echivalează cu nejudecarea fondului cauzei.

În fine, prin cel de-al treilea motiv de recurs, formulat din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv cu aplicarea greşită în speţă a dispoziţiilor art. 40 din Decizia CNA nr. 220/2011, a dispoziţiilor art. 75 din C. civ., prin raportare la art. 10 din Convenţia Europeană a drepturilor Omului şi jurisprudenţa CEDO.

Conchizând, solicită admiterea recursului, casarea atât a deciziei din apel, cât şi a sentinţei tribunalului, şi trimiterea spre rejudecare la prima instanţă, cu obligarea intimatului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată.

4.2. Recursul incident declarat de reclamantul A.

Invocând incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate, iar pe fond admiterea în integralitate a acţiunii.

Criticile de nelegalitate a deciziei recurate, formulate prin cererea de recurs, vizează, în esenţă, nesocotirea criteriilor legale ce au stat la baza cuantumului despăgubirilor morale.

Consideră recurentul că aprecierea instanţei în legătură cu cuantumul daunelor morale a fost realizată subiectiv, fără a avea la bază, în mod efectiv şi concret, criteriile legale ce au şi stat la baza stabilirii lor.

5. Apărările formulate în cauză

La data de 26.07.2024, intimatul-reclamant a formulat întâmpinare la recursul principal, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.

Totodată, la 21.10.2024 intimaţii- pârâţi au formulat întâmpinare la recursul incident, solicitând respingerea acestuia, ca nefondat.

În şedinţa publică din 26 februarie 2025, recurentul-reclamant A. a declarat că înţelege să renunţe la judecata recursului.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Având în vedere data înregistrării cererii de chemare în judecată pe rolul instanţelor judecătoreşti, 18 iunie 2021, în cauză sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ., cu modificările aduse prin Legea nr. 310/2018.

Constatându-se încheiată procedura de comunicare, în condiţiile art. 490 alin. (2) coroborate cu art. 4711 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., a fost fixat termen de judecată la 26 februarie 2025, cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării căii de atac, termen la care instanţa a şi rămas în pronunţare asupra recursurilor, dispunând amânarea pronunţării succesiv, pentru data de 12 martie 2025 şi respectiv 19 martie 2025, când a pronunţat prezenta decizie.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

II.1 Examinând recursul principal, prin prisma criticilor formulate ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul promovat de pârâţii B. S.R.L. şi C. este nefondat, pentru considerentele ce urmează a fi expuse.

Cu titlu prealabil, se impune a se evidenţia că, în calea extraordinară de atac a recursului, criticile posibile a fi formulate de recurenţi nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural şi/sau substanţial), astfel încât, având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte reţine că, în speţă, nu este posibil a fi reevaluat probatoriul ce a fost analizat de instanţele ierarhic inferioare, după cum nu este posibilă nici reevaluarea situaţiei de fapt ce a fost stabilită ca urmare a analizei astfel făcute în privinţa probelor administrate la judecata în fond.

Tot cu titlu preliminar, având în vedere că prin calea de atac exercitată în cauză criticile au fost numerotate şi expuse formal ca fiind circumscrise unor aspecte de nelegalitate separate, însă, în cuprinsul cererii de recurs se regăseşte o repetare a argumentelor prezentate, se impune, în unele puncte, pentru raţiuni ce ţin de rigoarea raţionamentului logico-juridic, o examinare a acestora în mod sintetizat şi grupat în cadrul unor considerente unice.

Drept urmare, Înalta Curte va analiza argumentele care au fost subsumate de către recurenţi motivelor de recurs reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., în mod unitar, din perspectiva pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., întrucât pretinsa necercetare a fondului, ce corespunde motivului de casare prevăzut de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., a fost invocată ca o consecinţă a argumentelor din recurs prin care se susţine nemotivarea deciziei atacate.

Potrivit temeiului legal pe care au fost fundamentate aceste motive de recurs, casarea hotărârii se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. consacră, aşadar, ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată, cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Înalta Curte reţine că din dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească pentru exercitarea unui control judiciar, textul menţionat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Din economia textului citat reiese că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor, punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi raţionamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluţia pronunţată, neîndeplinirea acestor condiţii atrăgând casarea.

Motivarea hotărârii este esenţială pentru orice proces, constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, şi presupune, aşadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluţia adoptată, condiţie care, în cauza de faţă, este îndeplinită.

Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluţie însă, în dispozitiv, instanţa s-a oprit la soluţia contrară; când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretenţiilor supuse judecăţii iar din altele netemeinicia acestora şi, în consecinţă, se exclud reciproc; când lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

Invocând acest caz de casare, în speţă, recurenţii susţin că instanţa de apel a analizat cauza într-o manieră lapidară, nefiind lămurită, în opinia recurenţilor, situaţia de fapt din dosar, având în vedere întreg conţinutul părţii relevante a interviului în discuţie, raportat la norma legală reţinut a fi încălcată; aplicabilitatea în speţă a Deciziei nr. 220/2011 a CNA în privinţa acestora, care anume drept nepatrimonial al reclamantului a fost încălcat; punerea în balanţă a drepturilor concurente pe criteriile CEDO şi care anume ar fi argumentele de admitere a acţiunii în privinţa petitelor 2-4 ale cererii de chemare în judecată.

Contrar acestor susţineri, Înalta Curte constată că decizia atacată corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât instanţa de apel, în limitele devoluţiunii stabilite prin cererea de chemare în judecată şi prin motivele de apel, a răspuns criticilor susţinute de pârâţi prin calea de atac exercitată, verificând stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Prima instanţă de control judiciar a analizat legalitatea şi temeinicia sentinţei tribunalului prin prisma condiţiilor specifice acţiunii în răspundere civilă delictuală, reglementate de art. 1357 şi urm. din C. civ., menţinând soluţia de admitere în parte a pretenţiilor deduse judecăţii (fiind micşorat doar cuantumul despăgubirilor la a căror plată au fost obligaţi pârâţii), după ce a verificat ea însăşi, raportat la criticile formulate atât de către reclamant, cât şi de către pârâţi, întrunirea în cauză a condiţiilor pentru antrenarea acesteia: fapta ilicită, prejudiciul, vinovăţia autorului şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Pe de altă parte, se constată că argumentele redate în cuprinsul deciziei recurate au aptitudinea de a constitui un raţionament logico-juridic judicios, clar şi convingător, de natură a susţine soluţia pronunţată. Instanţa de apel a demonstrat aplicarea normelor de drept incidente la situaţia de fapt din speţă, prin referiri concrete la materialul probator administrat în cauză, astfel încât decizia recurată cuprinde toate elementele de natură a permite instanţei de recurs realizarea controlului judiciar.

Astfel, cauza dedusă judecăţii presupunea soluţionarea unui conflict între două drepturi fundamentale ale omului - dreptul reclamantului la viaţă privată în componenta referitoare la onoare, demnitate, reputaţie şi imagine (art. 71 şi alin. (1), art. 72 alin. (1) şi art. 73 alin. (1) din C. civ., şi art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului) şi, respectiv, dreptul pârâţilor la liberă exprimare (recunoscut şi garantat de art. 70 alin. (1) din C. civ. şi de art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului), fiecare dintre aceste drepturi putând fi supus unei restrângeri sau ingerinţe din partea statului, în condiţiile art. 75 din C. civ. raportat la art. 8 alin. (2) şi art. 10 alin. (2) din Convenţia europeană a drepturilor omului.

Considerând că pârâţii şi-au exercitat dreptul cu rea-credinţă, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a pretins, în temeiul art. 10 alin. (2) din Convenţie, dispunerea unei măsuri (ingerinţe din partea statului) în dreptul pârâţilor la libertatea de exprimare, anume prin admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată.

Reţinând că este învestită cu o acţiune în răspundere civilă delictuală pentru asigurarea respectării dreptului la viaţă privată al cărui titular este reclamantul, opus libertăţii de exprimare de care se prevalează pârâţii, instanţa de apel a procedat la analizarea justului echilibru între cele două drepturi aflate în dispută, prin raportare la situaţia de fapt concretă din speţa dedusă judecăţii, la probele administrate dar şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, pentru a concluziona dacă, în cauză, este incident art. 75 alin. (2) din C. civ.

Contrar susţinerilor recurenţilor-pârâţi, drepturile concurente invocate de părţi au fost puse în balanţă, iar restricţiile aduse libertăţii de exprimare au fost verificate prin raportare la principiile consacrate prin Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care impun ca limitarea adusă acestui drept să se facă doar atunci când este prevăzută de lege, urmăreşte cel puţin un scop legitim prevăzut de Convenţie şi este necesară într-o societate democratică.

Astfel, după ce a sintetizat motivele de apel formulate de atât de către reclamant, cât şi de către pârâţi, instanţa le-a analizat, pe fiecare în parte, prezentând argumentele de fapt şi de drept pentru care a înlăturat criticile aduse sentinţei primei instanţe.

Cu privire la fapta ilicită imputată pârâţilor, instanţa de apel a constatat, pe de-o parte, că aceasta este distinctă de cea imputată intimatei D. şi, pe de altă parte, că acesta constă în publicarea articolului video şi text pretins calomnios în ziarul online aparţinând pârâtului, prin antamarea şi insistarea în dezvăluirea de către invitatul emisiunii a unor aspecte din viaţa intimă a acesteia, neverificate în prealabil, cu privire la săvârşirea de către reclamant a unor fapte imorale şi/sau ilegale.

Instanţa de apel a reţinut că, prin publicarea articolelor, deşi nu pârâţii au fost cei care au formulat acuzaţiile concrete la adresa reclamantului, au insistat şi au primit ca atare informaţiile referitoare la pretinsul abuz sexual fără a pretinde intimatei D. vreo dovadă în susţinerea "faptelor" invocate, şi fără a realiza vreun demers anterior realizării emisiunii în vederea verificării veridicităţii celor difuzate.

A mai reţinut curtea de apel că prin modalitatea în care pârâţii au intervenit repetat în cadrul interviului, şi prin modul în care au fost formulate anumite întrebări, reiese că scopul acestora nu a fost acela de a informa opinia publică asupra unei chestiuni de interes public, aşa cum se susţine prin motivele de recurs, ci dimpotrivă, de a identifica presupusul agresor şi de a-l supune oprobiului public, deşi nu a fost invocată niciun moment existenţa unei baze factuale rezonabile pentru acuzele aduse reclamantului.

Pe baza analizei acestei atitudini a pârâţilor, prima instanţă de control judiciar a constatat în mod legal că nu a existat o bază factuală suficientă, ceea ce a impus şi consecinţa atitudinii subiective cu care au acţionat pârâţii, aceea a relei-credinţe, aceştia publicând materialul de presă cu nerespectarea obligaţiei minime de diligenţă de a se informa anterior publicării unei ştiri.

Aşadar, în contextul prezentat, raportat la elementele de fapt ale pricinii, inexistenţa unei baze factuale pe care s-a grefat imputarea unor fapte materiale neprobate este evidentă, concluzia care s-a impus fiind aceea că limitele libertăţii de exprimare au fost depăşite, astfel că se justifică reţinerea în sarcina recurenţilor-pârâţi a săvârşirii unei fapte ilicite care să impună o ingerinţă în exercitarea dreptului la liberă exprimare.

Rezultă cu evidenţă din cele mai sus reţinute că instanţa de apel a făcut o analiză cu privire la faptele imputate pârâţilor ca fiind de natură a aduce atingere drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului, luând în considerare toate aspectele esenţiale ale cauzei şi răspunzând criticilor formulate de către pârâţi, inclusiv celor referitoare la pretinsul interes public şi a bunei-credinţe a pârâţilor, care ar fi putut înlătura aplicarea art. 10 alin. (2) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Nici faptul că instanţele fondului au apreciat că au fost încălcate toate drepturile patrimoniale menţionate de reclamant în cererea introductivă de instanţă (dreptul la viaţă privată, la imagine, demnitate, onoare şi reputaţie), iar nu s-au raportat doar cele din urmă, în privinţa cărora pârâţii au considerat ar fi incidente în speţă, şi nici referirile greşite ale instanţei de apel la Decizia CNA nr. 220/2011 nu pot conduce, aşa cum se pretinde, la casarea deciziei din apel, inexactitatea parţială a celor reţinute de instanţele fondului neputând conduce la anularea, fie şi în parte, a unei hotărâri, în condiţiile în care elementele atragerii răspunderii delictuale există şi au fost corect observate şi evidenţiate în cuprinsul deciziei atacate. Împrejurarea că pârâţii sunt nemulţumiţi de concluziile la care a ajuns instanţa de apel, de modul în care aceasta a analizat şi a interpretat probele sub aspectul situaţiei de fapt, nu echivalează cu nemotivarea hotărârii sau cu motivarea insuficientă, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., şi nu justifică incidenţa în cauză a acestui caz de casare.

Totodată, nu poate fi primită nici susţinerea referitoare la lipsa motivării criticii formulate în legătură cu soluţia vizând capetele de cerere accesorii, în condiţiile în care curtea de apel se referă la acest aspect în paragraful 2 de la pagina 13 din decizia atacată. Instanţa a menţionat expres, sub acest aspect, că prejudiciul produs reclamantului prin fapta ilicită săvârşită de pârâţi nu poate fi reparat în mod efectiv în lipsa măsurilor de asumare a celor constatate în prezentul litigiu, şi de înlăturare a materialului denigrator din spaţiul public, în condiţiile în care prejudiciul reclamat a fost generat tocmai de răspândirea şi menţinerea în mediul online a respectivelor articole.

În ceea ce priveşte neclaritatea invocată în legătură cu care anume articol publicat ca urmare a interviului realizat în data de 22 februarie 2021 urmează să fie şters, aceasta distinct de faptul că reprezintă o chestiune care ţine de modalitatea în care urmează a fi pusă în executare dispoziţia instanţei, iar nu de legalitatea unei atare măsuri, nici nu poate fi invocată în mod eficient în calea extraordinară de atac a recursului. Aceasta întrucât atunci când există o nelămurire cu privire la înţelesul, întinderea sau aplicarea dispozitivului hotărârii, părţile pot apela strict la remediul prevăzut prin art. 443 din C. proc. civ., fiind inadmisibile criticile din recurs prin care se tinde la lămurirea dispozitivului hotărârii.

Pe cale de consecinţă, reţinând că instanţa de apel a prezentat argumentele care i-au format convingerea şi a indicat cu claritate considerentele pentru care au fost respinse susţinerile pârâţilor, analizând în concret criticile formulate prin motivele de apel, urmează a respinge primul motiv de recus, ca nefondat.

Nici criticile subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu pot fi primite.

În esenţă, pârâţii au susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, în mod nelegal instanţa de apel reţinând existenţa unei atingeri aduse demnităţii, onoarei şi reputaţiei reclamantului, respectiv, îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Pretinzând că instanţa de apel a apreciat greşit asupra existenţei faptei ilicite, recurenţii-pârâţi au reiterat situaţia factuală a pricinii, arătând că elementele de fapt şi probele administrate în cauză ar fi trebuit să conducă instanţa de apel la o altă concluzie, respectiv aceea că materialul de presă criticat a fost realizat cu respectarea normelor deontologice prevăzute pentru pregătirea/documentarea unui interviu, că afirmaţiile denigratoare nu au fost realizate de către aceştia, ci de către intimata D., precum şi că nu s-a urmărit denigrarea reclamatului, prin afectarea imaginii sale publice, ci lămurirea contextului în care au fost susţinute respectivele dezvăluiri.

Recurenţii consideră că faptele imputate nu au caracter ilicit, că nevinovăţia acestora rezultă din buna-credinţă de care au dat dovadă, încercând doar să clarifice circumstanţele în care s-ar fi petrecut faptele ce au fost susţinute de intimata-pârâtă, fără a aduce acuzaţii proprii, precum şi prin aceea că subiectul tratat este unul de interes public - abuzurile sexuale în sport.

Cu titlu preliminar, aşa cum s-a antamat şi anterior, Înalta Curte reţine că verificarea legalităţii hotărârii, sub aspectul pretins, al întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situaţia de fapt, aşa cum a fost ea determinată de instanţele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta pentru că, motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când prin hotărârea recurată s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluţia este în contradicţie cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecăţii iar înlăturarea acestei contradicţii se impune în raport cu faptele şi temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost pe deplin stabilite în cauză.

Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, instanţa de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale ce reglementează acţiunea în răspundere civilă delictuală, susţinerile care vizează situaţia de fapt şi modul de interpretare a acesteia şi a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs întrucât nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia, care exced cadrului restrictiv impus de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitată şi soluţionată calea extraordinară de atac a recursului.

Procedând la cenzurarea legalităţii hotărârii recurate, din perspectiva interpretării şi aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertăţii de exprimare, a dispoziţiilor convenţionale şi a jurisprudenţei instanţei de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, Înalta Curte constată că, raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, instanţa de apel a identificat şi aplicat în mod corect criteriile desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene, pe baza cărora se impunea soluţionarea pretenţiilor deduse judecăţii, şi a ajuns la concluzia corectă că intimaţii-pârâţi au depăşit limitele libertăţii de exprimare, neexistând o bază factuală rezonabilă care să fi stat la baza informaţiilor transmise în spaţiul public de aceştia, prezumţia de bună-credinţă fiind răsturnată.

Astfel, sesizând în mod corect particularitatea faptei ilicite în această materie, în care conduita vătămătoare reclamată este dedusă din modalitatea în care a fost exercitată libertatea de exprimare, instanţa de apel a făcut trimitere şi la dispoziţiile din legea fundamentală (art. 30 din Constituţie) şi, de asemenea, la art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului, arătând că, deşi este vorba despre o libertate fundamentală, garantată ca atare, în acelaşi timp, ea nu are caracter absolut, ci cunoaşte limitări (respectiv, îndatoriri şi responsabilităţi), în aşa fel încât, prin exerciţiul acestui drept, să nu fie adusă atingere drepturilor şi libertăţilor altor persoane.

Tocmai pentru a stabili dacă şi în ce măsură a fost păstrat echilibrul între libertatea de exprimare şi necesitatea respectării, protejării dreptului la viaţa privată (în speţă, la onoare, demnitate şi reputaţie), instanţa de apel a făcut referire la reperele dezvoltate în jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, pe care le-a aplicat situaţiei de fapt din speţa dedusă judecăţii.

Evaluând probele administrate în cauză, făcând distincţia necesară între imputaţia factuală şi judecăţile de valoare, instanţa de apel, a reţinut în sarcina pârâţilor atât exercitarea de fapte comisive însă, mai ales existenţa unor fapte omisive, constând în insuficienta documentare prealabilă cu privire la veridicitatea afirmaţiilor devoalate de intimata D. şi răspândite în spaţiul public de către cei doi recurenţi. Or, cum nu s-a dovedit existenţa unei baze factuale, în mod corect a fost constatată de către instanţele fondului atitudinea subiectivă cu care au acţionat pârâţii, aceea a relei-credinţe.

Astfel, s-a reţinut că informaţiile prezentate în mediul online au avut la bază doar susţinerile intimatei D., şi care nu fac dovada veridicităţii celor afirmate, respectiv că reclamantul a fost autorul vreunei fapte de abuz sexual contra vreunui minor.

Cu privire la întinderea obligaţiei de probă care îi incumbă autorului declaraţiilor, Înalta Curte reţine că, prin jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a realizat o importantă distincţie între afirmarea unor fapte şi cea a unor judecăţi de valoare, iar, potrivit Curţii, existenţa faptelor poate fi demonstrată, în timp ce adevărul judecăţilor de valoare nu este susceptibil de a fi dovedit, însă chiar şi acesta trebuie să fie susţinut de o bază factuală suficientă.

În speţă, Curtea de apel, plecând de la distincţia realizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului între fapte şi judecăţi de valoare, a reţinut, aşa cum s-a arătat deja, că deşi cea care a formulat acuzaţiile, deci a afirmat o serie de fapte este intimata D., răspândirea în spaţiul public a unor atare informaţii a fost realizată de cei doi recurenţi, fără efectuarea vreunei minime verificări a informaţiilor care le-au fost aduse la cunoştinţă (ceea ce echivalează cu recunoaşterea faptului că aceasta este singura varianta reală), aspect care a şi condus la producerea prejudiciului de imagine reclamat în speţă.

Or, în raport cu aceste constatări, în mod corect a concluzionat instanţa de apel că inexistenţa bazei factuale este suficientă pentru a demonstra o atitudine subiectivă a pârâţilor, caracterizată de rea-credinţă, şi care nu este subordonată scopului principal al informării, ci al acuzării sau discreditării - ceea ce îi plasează pe aceştia în sfera ilicitului civil, fiind, în mod corespunzător, susceptibilă să atragă răspunderea civilă delictuală.

Faţă de cele mai sus reţinute, Înalta Curte constată că instanţa de apel a realizat o verificare judicioasă a criticilor formulate prin cererea de apel, verificare ce a inclus observarea contextului factual ce a determinat afirmaţiile incriminate, concluzia sa în privinţa caracterului ilicit al faptei săvârşite de pârâţi fiind una dedusă la finalul analizei ce a respectat criteriile specifice utilizate în jurisprudenţă în verificarea limitelor libertăţii de exprimare.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile recurenţilor-pârâţi privind nelegalitatea hotărârii recurate din perspectiva constatării existenţei faptei ilicite, a vinovăţiei, a prejudiciului şi a raportului de cauzalitate dintre acestea, condiţii necesare pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, astfel că acestea vor fi înlăturate ca neîntemeiate.

În consecinţă, reţinând că nu există motive care să justifice casarea deciziei atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-pârâţi.

Având în vedere dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, şi văzând că fundamentul plăţii cheltuielilor de judecată îl reprezintă culpa procesuală dovedită prin faptul pierderii procesului, interesând pentru aplicarea dispoziţiei legale rezultatul procesului, va obliga pe recurenţii-pârâţi la plata acestor cheltuieli către reclamantul A..

II.2. Asupra cererii de renunţare la judecata recursului incident declarat de reclamantul A., Înalta Curte reţine următoarele:

Ulterior depunerii cererii de recurs, în şedinţa publică din data de 26 februarie 2025, recurentul-reclamant, prezent personal şi asistat de avocat, a formulat atât verbal, cât şi în scris, cerere de renunţare la judecata recursului declarat în cauză, solicitând ca, în temeiul art. 406 alin. (1) C. proc. civ., să se ia act de manifestarea acestuia de voinţă.

Procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, în conţinutul căruia intră şi dreptul părţilor de a face acte procedurale de dispoziţie cu privire la drepturile subiective deduse judecăţii sau la mijloacele procedurale prin care se pot recunoaşte ori stabili aceste drepturi.

În raport cu art. 463 C. proc. civ., având în vedere poziţia exprimată în proces de către recurentul-reclamant, cu privire la calea de atac pe care a exercitat-o, cât şi acordul reprezentantei recurenţilor-pârâţi, realizat în sensul art. 406 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte urmează să ia act de achiesarea reclamantului A. la hotărârea instanţei de apel, prin renunţare, în condiţiile legii, la recursul incident formulat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de retragerea recursului incident, declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 1640A din 06 decembrie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul principal declarat de pârâţii B. S.R.L. şi C. împotriva aceleiaşi decizii.

Obligă pe pârâţii B. S.R.L. şi C. la plata către reclamantul A. a sumei de 5500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 19 martie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.