Property rights limit by urban planning servitude: scope of appellate review and omission of inflation-indexed damages

Şedinţa publică din data de 18 martie 2025

ÎNALTA CURTE, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cauzei.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj la data de 21 decembrie 2017, reclamanţii A., B., C., D. şi E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Cluj Napoca prin Primar, obligarea acestuia la plata către reclamanţii de rândul 1 a despăgubirilor juste şi proporţionale cu scăderea valorii terenurilor înscrise în CF x, CF x şi cota de 32/64, parte din imobilul înscris în CF x ca urmare a instituirii unor limitări ale dreptului de proprietate (evaluate provizoriu de către reclamanţi la suma de 210.000 RON), astfel cum acestea vor fi determinate prin expertiza ce se va efectua în cauză, obligarea pârâtului la plata către reclamanţii de rândul 2, 3 şi 4 a despăgubirilor juste şi proporţionale cu scăderea valorii terenurilor înscrise în CF x, respectiv plata cotei de 13/32 parte din despăgubirea cuvenită pentru reclamanta de rd. 2, plata cotei de 13/32 parte din despăgubirea cuvenită pentru reclamantul de rând 3 şi plata cotei de 6/32 parte din despăgubirea cuvenită pentru reclamanta de rând 4; CF x, respectiv plata cotei de 13/32 parte din despăgubirea cuvenită pentru reclamanta de rd. 2, plata cotei de 13/32 parte din despăgubirea cuvenită pentru reclamantul de rd. 3 şi plata cotei de 6/32 parte din despăgubirea cuvenită pentru reclamanta de rd. 4 precum şi CF x la plata cotei de 13/64 parte din despăgubirea cuvenită pentru reclamanta de rând 2, cota de 13/64 parte din despăgubirea cuvenită pentru reclamantul de rând 3 şi cota de 6/64 parte din despăgubirea cuvenită pentru reclamanta de rând 4, ca urmare a instituirii unor limitări ale dreptului de proprietate (evaluate provizoriu de către reclamanţi la suma de 210.000 RON), astfel cum acestea vor fi determinate prin expertiza ce se va efectua în cauză, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 499 din 17 octombrie 2019, Tribunalul Cluj, secţia civilă a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C., D. şi E. împotriva pârâtului Municipiul Cluj-Napoca prin Primar.

Împotriva acestei hotărâri au exercitat apel reclamanţii A., B., C., D. şi E..

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă în primul ciclu procesual.

Prin decizia civilă nr. 85 A din 18 iunie 2020, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanţii A., B., C., D. şi E. împotriva sentinţei civile nr. 499 din 17 octombrie 2019, Tribunalul Cluj, secţia civilă.

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în primul ciclu procesual.

Prin decizia nr. 52 din 20 ianuarie 2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D. şi E. împotriva deciziei nr. 85A din 18 iunie 2020 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă în al doilea ciclu procesual.

Prin decizia civilă nr. 352A din 13 decembrie 2023 pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a admis apelul declarat de reclamanţii A., B. şi E. împotriva sentinţei civile nr. 499 din 17.10.2019 a Tribunalului Cluj, pe care a schimbat-o în parte, astfel: a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B. şi E. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Cluj-Napoca şi, în consecinţă: a obligat pârâtul la plata sumei de 66.295,5 RON despăgubiri în favoarea reclamanţilor A. şi B. şi la plata sumei de 14.738,89 RON despăgubiri în favoarea reclamantei E.. A respins în rest pretenţiile reclamanţilor. A obligat pârâtul la plata sumei de 4.930,91 RON reprezentând cheltuieli de judecată în fond în favoarea reclamanţilor A. şi B.. A obligat pârâtul la plata sumei de 841,94 de RON reprezentând cheltuieli de judecată în fond în favoarea reclamantei E.. A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei civile atacate. A obligat intimatul Municipiul Cluj-Napoca să plătească apelanţilor A. şi B. suma de 4.230,91 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel şi apelantei E. suma de 841,94 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Prin încheierea din 17 ianuarie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a dispus îndreptarea din oficiu a erorii materiale strecurate în minuta şi decizia civilă nr. 352 din 13 decembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Cluj în dosarul nr. x/2017, în sensul obligării pârâtului Municipiul Cluj-Napoca la plata sumei de 15.964,59 RON în favoarea reclamantei E. cu titlu de despăgubiri, iar nu a sumei de 14.738,89 RON, cum din eroare s-a consemnat în minuta, considerentele şi dispozitivul acestei hotărâri.

6. Calea de atac exercitată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 352A din 13 decembrie 2023 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă au declarat recurs reclamanţii A., B. şi E., precum şi pârâtul Municipiul Cluj-Napoca.

6.1 Recurenţii-reclamanţi A., B. şi E. au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În susţinerea recursului, au fost invocate motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., recurenţii reclamanţi învederând că hotărârea recurată este nelegală, întrucât a fost dată cu încălcarea normelor de procedură reprezentate de dispoziţiile art. 501 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., precum şi cu încălcarea normelor de drept material reprezentate de dispoziţiile art. 49 alin. (3) din Legea nr. 350/2001, art. 311, art. 312, art. 32, art. 46 alin. (3) lit. g) şi art. 47 alin. (3) lit. h) şi alin. (4) din Legea nr. 350/2001, reglementarea UTR Uliu, secţiunea 1, caracterul zonei A, condiţionări primare din RLU aferent P.U.G. 2014, documentaţia urbanistică P.U.Z. 2008 aprobată prin H.C.L. 17/2008, art. 2 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 50/1991, art. 1385 din C. civ. privind repararea integrală a prejudiciului.

Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 501 din C. proc. civ., întrucât nu a respectat îndrumările din decizia de casare nr. 52/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

În ceea ce priveşte omisiunea instanţei de apel de a analiza întinderea prejudiciului produs de transformarea parcelelor din terenuri urbanizate prin P.U.Z. 2008 în terenuri neurbanizate, care necesită urbanizare, prin P.U.G. 2014, recurenţii-reclamanţi au susţinut că, deşi a făcut referire la caracterul construibil al parcelelor în cauză, instanţa de apel nu a analizat, în realitate, această caracteristică a dreptului de proprietate asupra parcelelor, prin identificarea şi aprofundarea elementelor de diferenţiere în ce priveşte regimul juridic şi conţinutul caracterului construibil, respectiv prin compararea situaţiei terenurilor înainte de adoptarea P.U.Z. 2014, sub reglementarea P.U.G. 1998 şi P.U.Z. 2008, cu situaţia de după adoptarea P.U.Z. 2014.

În ceea ce priveşte caracterul construibil al parcelelor, instanţa de apel s-a rezumat să arate că, prin P.U.G. 1999 şi P.U.Z. 2008, terenurile au dobândit vocaţia de a fi construibile, iar prin P.U.Z. 2014 "s-ar fi păstrat această vocaţie".

Considerentele încalcă însă art. 49 alin. (3) din Legea nr. 350/2001. Hotărârea instanţei de apel nu dă eficienţă concretă prevederilor legale ale documentaţiilor urbanistice P.U.Z. 2008 şi P.U.G. 2014, pe care nu le analizează în concret pentru a stabili şi compara conţinutul şi condiţiile caracterului construibil al parcelelor în discuţie sub cele două documentaţii urbanistice aprobate.

Prevederile P.U.Z. 2008 şi P.U.G. 2014 stabilesc reguli diferite privind caracterul construibil al terenurilor în cauză, iar diferenţele semnificative de regim juridic şi condiţii necesare de îndeplinit pentru a fi construibile reflectă o schimbare şi depreciere semnificativă a regimului juridic al terenurilor după adoptarea P.U.G. 2014.

Dacă prin P.U.G. 1999 şi P.U.Z. 2008 terenurile reclamanţilor erau urbanizate şi construibile şi se putea solicita, în temeiul P.U.Z. 2008, emiterea autorizaţiei de construire, prin adoptarea P.U.G. 2014, s-a pierdut acest drept, terenurile redevenind zonă neurbanizată, iar pentru a putea fi efectiv construite este necesar, mai întâi, urmarea unei proceduri de urbanizare, respectiv adoptarea unui P.U.Z. de urbanizare, care implică pierderea unui procent de circa 30-35% din suprafaţa parcelei pentru utilităţi publice (peste suprafeţele deja afectate de traseul drumurilor de legătură cu centura metropolitană stabilit de P.U.G. 2014).

Deşi aceste aspecte au fost invocate în apel şi tratate pe larg de reclamanţi, instanţa de apel nu le-a analizat în hotărârea recurată, care nu cuprinde nicio referire, în ceea ce priveşte stabilirea întinderii prejudiciului, la prejudiciul cauzat de schimbarea cerinţelor pentru construirea parcelelor din perspectiva transformării lor din parcele urbanizate, în parcele care necesită urbanizare, fiind în prezenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază).

Hotărârea nu cuprinde motivele pentru care instanţa de apel, în rejudecare, a ignorat şi a lăsat deoparte dispoziţiile obligatorii cuprinse în RLU aferent P.U.G. 2014 - reglementarea UTR Uliu, secţiunea 1. Caracterul zonei. A. Condiţionări primare, în comparaţie cu regimul juridic şi conţinutul caracterului construibil sub P.U.Z. 2008.

Hotărârea recurată nu cuprinde motivele pentru care instanţa de apel a considerat că nu este necesară evaluarea întinderii prejudiciului rezultat din compararea cerinţelor pentru construirea terenurilor în cele două documentaţii de urbanism, respectiv dintre terenurile aflate în zonă urbanizată (situaţia P.U.Z. 2008) şi terenurile aflate în zonă neurbanizată (P.U.G. 2014).

În sensul celor expuse, sunt relevante în materia urbanismului dispoziţiile art. 45, art. 46, art. 311, art. 312, art. 47, art. 32 din Legea nr. 350/2001 în forma de la data aprobării P.U.G. 2014 Cluj-Napoca, respectiv 22.12.2014, dispoziţii ignorate şi neanalizate de instanţa de apel, din perspectiva comparativă a situaţiei terenurilor în cauză în cele două momente de interes, respectiv sub P.U.Z. 2008 şi P.U.G. 2014.

Instanţa de apel nu putea analiza întinderea prejudiciului produs din perspectiva comparării caracterului construibil al parcelelor, fără a analiza caracteristicile şi condiţiile dreptului de a construi, astfel cum a fost acesta stabilit parcelelor prin P.U.Z. 2008 în comparaţie cu P.U.G. 2014, în condiţiile textelor legale anterior menţionate.

Din coroborarea textelor art. 311 din Legea nr. 350/2001 şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 50/1991 rezultă că dreptul de a construi, respectiv conţinutul şi condiţiile caracterului construibil al parcelelor, este determinat şi configurat de conţinutul documentaţiilor de urbanism.

Instanţa de apel nu putea stabili caracterul construibil al parcelelor la momentul anterior anului 2014 şi ulterior aprobării P.U.G. 2014 (22.12.2014), fără a compara cele două documentaţii care îl reglementează, configurând condiţiile în care acesta poate fi exercitat. Doar comparând reglementările - caracterul construibil al terenurilor sub P.U.Z. 2008 cu caracterul construibil al terenurilor sub P.U.G. 2014, putea instanţa de apel să dea eficienţă concretă art. 49 alin. (3) din Legea nr. 350/2001 potrivit căruia documentaţiile de urbanism împreună cu regulamentele locale de urbanism aferente "sunt opozabile în justiţie", instanţa de recurs constatând că acest articol a fost încălcat.

În continuare, recurenţii-reclamanţi au procedat la o comparare a regimului juridic al terenurilor şi caracterului lor construibil sub cele două documentaţii, P.U.Z. 2008 şi P.U.G. 2014.

Prin P.U.G. 2014, caracterul construibil al parcelelor, astfel cum a fost prefigurat prin P.U.Z. 2008, a suferit importante modificări, prejudiciu care nu a fost determinat de instanţa de apel, cu încălcarea îndrumărilor obligatorii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi a normelor legale.

Prin P.U.G. 2014, au pierdut condiţiile care permiteau eliberarea directă a autorizaţiei de constuire, condiţiile în care puteau construi în continuare în baza P.U.G. 2014 pe porţiunea din parcele neafectată de servituitea instituită fiind modificate în defavoarea lor.

Deşi terenurile sunt construibile, dreptul de a construi redevine condiţionat de procedura de urbanizare, de elaborarea şi aprobarea unui nou P.U.Z., procedura de urbanizare presupunând inclusiv afectarea pentru obiective de utilitate publică a 30-35 % din terenurile de urbanizat, care nu are legătură cu suprafaţa rezervată pentru drumul de legătură ci se adaugă acestuia.

În concluzie, recurenţii-reclamanţi au susţinut că se consideră îndreptăţiţi să primească despăgubiri pentru întregul prejudiciu creat prin golirea de conţinut a dreptului de proprietate în ceea ce priveşte toate suprafeţele de teren afectate de drumurile prevăzute prin P.U.G. 2014 şi nu doar pentru suprafeţele rezultate ca diferenţă între cele prevăzute în P.U.G. 2014 faţă de P.U.G. 2008.

Suprafeţele de teren afectate de drumurile prevăzute prin P.U.Z. şi-au păstrat regimul juridic - proprietate privată, acestea neintrând niciodată în proprietatea publică prin vreuna dintre modalităţile prevăzute de art. 863 din C. civ.

Recurenţii reclamanţi au susţinut că instanţa de apel a omis să analizeze întinderea prejudiciului produs imobilelor neafectate, posibil construibile, dar a căror suprafaţă ar fi redusă valoric prin instituirea servituţii de utilitate publică, astfel că sunt incidente motivele de casare întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. (nerespectarea de instanţa de apel a dispoziţiilor art. 501 din C. proc. civ.), art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. (hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază) şi ale art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. (aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1385 din C. civ.).

Consecinţa prevederii în P.U.G. 2014 a unei noi căi de circulaţie reprezintă implicit pierderea dreptului de a construi pentru terenurile ce se suprapun traseului drumului, dar şi asupra celor care, datorită instituirii servituţii, devin parcele de dimensiuni reduse care nu mai pot fi utilizate faptic pentru construire şi nu mai sunt construibile de facto. Şi pentru acestea din urmă, dreptul de proprietate privată este grav afectat, fiind limitat, întrucât posibilitatea de înstrăinare, chiar dacă există teoretic, dispare din punct de vedere practic. Nimeni nu va cumpăra un teren de dimensiuni extrem de reduse ce nu va putea fi ocupat sau valorificat prin construire şi nici prin altă modalitate.

Hotărârea instanţei de apel nu cuprinde niciun considerent cu privire la aceste suprafeţe, prejudiciul pe care îl constituie ori motivul nedeterminării lui, cu toate că el a fost subliniat de ambele expertize efectuate în cauză (topografie şi evaluare imobile).

Cu toate că îndrumările obligatorii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au fost şi cu privire la determinarea întinderii acestui prejudiciu şi cu toate că poziţiile procesuale ale recurenţilor şi probaţiunea au reflectat şi semnalat necesitatea de determinare a întinderii acestui prejudiciu, în cuprinsul hotărârii recurate nu se regăseşte niciun considerent prin care instanţa de apel să analizeze acest prejudiciu sau un motiv pentru care care instanţa nu l-a analizat şi determinat, fiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Instanţa de apel a omis să se pronunţe asupra cererii apelanţilor întemeiate pe dispoziţiile art. 478 alin. (5) din C. proc. civ. privind valoarea actualizată a despăgubirilor şi a încălcat normele de drept material reprezentate de art. 44 alin. (3) din Constituţie şi art. 1386 alin. (2) din C. civ.

Conform îndrumărilor obligatorii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, era în sarcina instanţei de apel să analizeze şi să stabilească "în ce măsură rezervarea unei utilităţi publice asupra terenurilor deţinute de recurenţi determină un prejudiciu actual în patrimoniul acestor părţi" şi să determine întinderea acestui prejudiciu.

Caracterul actual al prejudiciului presupune şi necesitatea de a fi reparat integral, conform art. 1385 din C. civ., la valoarea sa actualizată. În decizia nr. 52/20.01.2022, Înalta Curte a subliniat că "prejudiciul este actual, de vreme ce părţile nu pot desfăşura atributele dreptului de proprietate în mod plenar, fără să beneficieze de vreo compensaţie materială pentru acest inconvenient" (pag 19), inconvenient care este unul existent în prezent, actual.

Prin cererea formulată la data de 20.11.2023, apelanţii au solicitat instanţei de apel, în aplicarea art. 478 alin. (5) din C. proc. civ. coroborat cu art. 482 raportat la art. 204 alin. (2) pct. 2 din acelaşi Cod, să stabilească despăgubirile la valoarea lor actualizată. Or, instanţa de apel nu a analizat această cerere şi nu s-a pronunţat asupra sa, încălcând astfel dispoziţiile art. 478 alin. (5) din C. proc. civ. coroborate cu art. 482 raportate la art. 204 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.. Prin urmare, instanţa de apel nu a acordat despăgubirile la valoarea lor actualizată în raport de indicele preţurilor de consum (rata inflaţiei) la momentul octombrie 2023 (conform IPC), astfel cum au solicitat apelanţii.

Astfel, hotărârea recurată nu cuprinde niciun considerent care să reflecte că instanţa de apel a analizat cererea apelanţilor, nici motive de fapt şi de drept pentru care nu s-a pronunţat asupra respectivei cereri, fiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. (încălcarea normelor de procedură reprezentate de art. 478 alin. (5) din C. proc. civ. coroborat cu art. 482 raportat la art. 204 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. coroborat cu art. 9 şi art. 14 alin. (5) din C. proc. civ.) şi de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

De asemenea, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază în ceea ce priveşte refuzul instanţei de apel de a acorda despăgubirile la valoarea lor actualizată cu indicele de inflaţie de la momentul lunii octombrie 2023, valoarea despăgubirilor acordată de instanţa de apel fiind cea evaluată la nivelul lunii martie 2019, fără o motivare anume.

Recurenţii reclamanţi au considerat că neacordarea despăgubirilor la valoarea lor actualizată reprezintă o încălcare a normei de drept material reprezentată de art. 44 alin. (3) din Constituţie şi art. 1386 alin. (2) din C. civ.

În acest sens, au susţinut că, prin chiar decizia de casare nr. 52/20.01.2022, Înalta Curte a subliniat faptul că în speţă, deşi nu este vorba despre expropriere, sunt aplicabile şi încălcate dispoziţiile art. 44 alin. (2) din Constituţie.

Totodată, s-a mai arătat că prejudiciul s-a produs în patrimoniul recurenţilor la data adoptării P.U.G. 2014, dar efectele sale s-au produs până în prezent, motiv pentru care instanţa a dispus evaluarea prejudiciului de către expert la data întocmirii expertizei de evaluare (martie 2019). Întrucât, datorită casării cu trimitere, soluţionarea cauzei în rejudecare în apel s-a amânat până la finele anului 2023, pentru aceleaşi raţiuni pentru care instanţa de fond a dispus evaluarea prejudiciului la data întocmirii expertizei, în temeiul art. 478 alin. (5) din C. proc. civ., recurenţii au solicitat actualizarea valorii despăgubirilor stabilite prin expertiza de evaluare la nivelul lunii martie 2019, cu indicele preţurilor de consum, la nivelul lunii octombrie 2023.

Recurenţii reclamanţi au indicat şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauza Guiso-Gallisay împotriva Italiei (reparaţie echitabilă), pct. 105, în care Curtea a subliniat faptul că în cauzele în care s-a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 privind protecţia proprietăţii, despăgubirea are un rol compensatoriu, iar pentru a reflecta trecerea timpului, valoarea de piaţă a proprietăţii în momentul exproprierii ar trebui să fie convertită la valoarea actuală pentru a compensa efectele inflaţiei.

6.2 Recurentul-pârât Municipiul Cluj-Napoca a solicitat admiterea recursului pe care l-a formulat, casarea hotărârii atacate şi, rejudecându-se pe fond cauza, să se respingă acţiunea reclamanţilor ca fiind neîntemeiată.

În susţinerea recursului, recurentul-pârât a indicat drept motiv de nelegalitate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi a arătat că instanţa de apel a pronunţat hotărârea atacată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv ale dispoziţiilor art. 3 din H.C.L. nr. 493/2014 şi art. 1349 şi 1357 din C. civ.

Recurentul-pârât a susţinut că instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1349 şi art. 1357 din C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală arătând că, prin dezlegările obligatorii ale Înaltei Curţi s-a stabilit că există faptă ilicită, vinovăţie şi legătură de cauzalitate, însă nu aceeaşi este situaţia cu privire la constatarea existenţei unui prejudiciu.

S-a mai susţinut că terenurile în litigiu sunt situate într-o zonă care în prezent nu este urbanizată, că parcelarul este neorganizat, că nu există o reţea stradală şi echipare tehnico-edilitară care să permită amplasarea de construcţii, astfel că nu se va putea construi decât dacă zona va fi urbanizată.

Zona în care se află terenurile ce fac obiectul litigiului a fost reglementată prin Planul Urbanistic Zonal "F." - continuare str. x - pentru parcelare şi construire locuinţe şi dotări, plan ce a fost aprobat prin Hotărârea nr. 17/2008.

P.U.Z.-ul nu a fost materializat în sensul de a se efectua lucrări de organizare spaţial-funcţională, parcelare, echipare edilitară, etc, iar documentaţia şi-a încetat valabilitatea în iunie 2016, la 18 luni de la aprobarea noului P.U.G., aşa cum se prevede în art. 3 din Hotărârea nr. 493/2014 privind aprobarea documentaţiei "Actualizare Plan Urbanistic General al municipiului Cluj Napoca". Procedura de urbanizare este ilustrată în Anexa 10 la Regulamentul Local de Urbanism, aprobat prin Hotărârea nr. 493/2014.

Recurentul pârât a arătat că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 56 alin. (4) din Legea nr. 350/2001 referitoare la valabilitatea documentaţiilor de urbanism coroborate cu dispoziţiile art. 3 din H.C.L. nr. 493/2014 care prevăd în mod expres faptul că perioada de valabilitate a studiilor de urbanism aprobate anterior acestei hotărâri va fi de 18 luni de la data aprobării documentaţiei "Actualizare Plan Urbanistic General al municipiului Cluj-Napoca" şi a Regulamentului Local de Urbanism aferent, interval în care vor fi depuse documentaţiile complete, conform prevederilor legale pentru eliberarea autorizaţiilor de construire.

Potrivit art. 47 alin. (2) din Legea nr. 350/2001 actualizată, planul urbanistic zonal cuprinde reglementări asupra zonei referitoare la: organizarea reţelei stradale, organizarea arhitectural-urbanistică în funcţie de caracteristicile structurii urbane, modul de utilizare a terenurilor, dezvoltarea structurii edilitare, statutul juridic şi circulaţia terenurilor, dezvoltarea infrastructurii edilitare, protejarea monumentelor istorice şi servituţi în zonele de protecţie ale acestora.

În conformitate cu art. 47 alin. (3) lit. f) şi h) din Legea nr. 350/2001, elaborarea Planului urbanistic zonal este obligatorie. În concluzie, în vederea asigurării accesului la zona studiată, era necesară elaborarea unui P.U.Z. care să reglementeze circulaţiile până la zona în discuţie.

Totodată, nu s-a realizat structura parcelară propusă prin P.U.Z. aprobat prin H.C.L. nr. 17/2008 şi nu a fost realizată trama de străzi la profilul stabilit.

Recurentul-pârât a mai susţinut că nu consideră justificată solicitarea de acordare a despăgubirilor deoarece valoarea terenurilor nu a scăzut faţă de valoarea avută conform vechiului P.U.G., iar în prezent nu se pune problema exproprierii terenului.

Totodată, a apreciat că nu se poate reţine existenţa unei scăderi a valorii terenurilor reclamanţilor, ca urmare a adoptării H.C.L. nr. 493/2014, pe de o parte, datorită faptului că în prezent nu se poate stabili care este suprafaţa din aceste terenuri care va fi afectată de servitute de utilitate publică, dacă va exista această afectare, iar pe de altă parte, aşa cum rezultă din actele depuse în probaţiune şi din raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauză, anterior adoptării HCL nr. 493/2014, terenurile reclamanţilor nu erau construibile, fiind încadrate în zona de activităţi agro-industriale, fiind fără drum de acces şi fără utilităţi în apropiere.

Aşadar, prin noua încadrare primită, imobilul în litigiu beneficiază chiar de o creştere de valoare, în ciuda faptului că trebuie supus unui proces de urbanizare şi implicit de reglementare a căilor de acces.

7. Apărările formulate în cauză

Întâmpinarea formulată de recurenţii reclamanţi A., B. şi E.

Prin întâmpinarea înregistrată în dosar la data de 30 aprilie 2024, recurenţii-reclamanţi au invocat excepţia nulităţii recursului formulat de recurentul-pârât Municipiul Cluj-Napoca, iar în subsidiar au solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii, recurenţii-reclamanţi au susţinut că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. este indicat formal, recursul necuprinzând critici punctuale cu privire la încălcarea normelor de drept invocate (art. 1349 şi art. 1357 din C. civ.). Încălcarea acestor norme de drept este invocată generic, în fapt urmărindu-se repunerea în discuţie a stării de fapt reţinute de instanţa de apel în rejudecare.

Normele de drept material invocate sunt cele ce reglementează răspunderea delictuală (art. 1349 din C. civ.), condiţiile răspunderii (art. 1357 din C. civ.) şi termenul de valabilitate al studiilor de urbanism (art. 3 din H.C.L. nr. 493/2014). Fără legătură cu aceste norme de drept material invocate ca fiind încălcate, recurentul-pârât a reluat apărările din întâmpinarea depusă în faţa Tribunalului Cluj şi starea de fapt a parcelelor, solicitând în recurs reevaluarea şi reinterpretarea probelor, în vederea stabilirii unei alte stări de fapt, respectiv că nu ar exista un prejudiciu.

În consecinţă, recurenţii-reclamanţi solicită a se constata că recursul formulat de recurentul-pârât este nul.

În ceea ce priveşte fondul recursului formulat de recurentul-pârât, recurenţii-reclamanţi au susţinut că acesta este nefondat.

Recurentul-pârât Municipiul Cluj-Napoca nu a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurenţii-reclamanţi, deşi cererea de recurs a acestora din urmă i-a fost comunicată la data de 28 martie 2024, astfel cum reiese din dovada de înmânare aflată la dosar.

8. Procedura de filtru.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 26 noiembrie 2024, completul de filtru a respins excepţia nulităţii recursului declarat de recurentul-pârât Municipiul Cluj-Napoca prin Primar.

S-au admis în principiu recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi B., A., E. şi de recurentul-pârât Municipiul Cluj-Napoca prin Primar împotriva deciziei nr. 352A din 13 decembrie 2023 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi D., C..

A fost fixat termen de judecată la data de 18 martie 2025, ora 9:00, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Întrucât dezvoltarea motivelor de recurs formulate de recurenţii reclamanţi pune în discuţie, prin invocarea cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ., împrejurarea că instanţa de apel nu ar fi analizat şi nu s-ar fi pronunţat asupra unor chestiuni deduse judecăţii sale, cu titlu prealabil, este necesar a se stabili obiectul demersului judiciar al reclamanţilor.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au arătat că despăgubirile care formează obiectul acţiunii au fost solicitate datorită scăderii valorii terenurilor proprietatea reclamanţilor ca urmare a instituirii unor limitări ale dreptului de proprietate de către pârâtul Municipiul Cluj-Napoca prin Primar. În acest sens, reclamanţii au arătat că, prin P.U.G. 2014, pârâtul a instituit limitări ale dreptului lor de proprietate prin stabilirea de trasee ale unor noi drumuri ale municipiului, acestea fiind amplasate astfel încât se suprapun peste terenurile reclamanţilor.

Reclamanţii au precizat că prevederile P.U.G. 2014 nu conduc chiar la pierderea dreptului de proprietate întrucât nu s-a realizat exproprierea dar stabilirea unor noi căi de circulaţie a condus implicit la pierderea dreptului de a construi pe terenurile care se suprapun peste traseul acestora astfel că posibilitatea reală de a dispune de dreptul de proprietate prin vânzare a dispărut din punct de vedere practic, valoarea proprietăţii fiind grav şi iremediabil afectată.

Astfel, din motivele de fapt expuse în cererea de chemare în judecată, rezultă că prejudiciul constând în scăderea valorii terenurilor aflate în proprietatea reclamanţilor se datorează instituirii de către pârât a unor limitări ale dreptului de proprietate, în concret, acestea constând în pierderea dreptului de a construi pe porţiunile din terenuri afectate de stabilirea unor noi căi de circulaţie.

De altfel, probele solicitate de reclamanţi prin cererea de chemare în judecată sunt în concordanţă cu situaţia de fapt expusă de aceştia, reclamanţii solicitând efectuarea unei expertize care să stabilească suprafeţele afectate de traseele noilor drumuri precum şi pierderea de valoare produsă prin noile trasee de drum ca diferenţă de valoare a suprafeţelor de teren pentru ipoteza în care ar fi libere şi neafectate de traseele noilor drumuri faţă de situaţia în care sunt ocupate de traseele noilor drumuri.

Criticile recurenţilor reclamanţi prin care aceştia au invocat că instanţa de apel ar fi realizat o analiză incompletă a întinderii prejudiciului, încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ., nu pot fi reţinute. Astfel, din considerentele instanţei de apel, nu rezultă că aceasta ar fi încălcat normele de procedură invocate de recurenţii reclamanţi, reprezentate de art. 501 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., în sensul că nu ar fi respectat îndrumările obligatorii ale instanţei de recurs de identificare corectă şi completă a regimului juridic al terenurilor şi de determinare a întinderii prejudiciului conform criteriilor stabilite prin decizia de casare sau că şi-ar fi încălcat obligaţia de a rejudeca ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată.

Conform art. 501 alin. (1) din C. proc. civ., dezlegarea problemelor de drept de către instanţa de recurs are un caracter obligatoriu pentru instanţa care judecă fondul, ele neputând fi repuse în discuţie în rejudecarea cauzei. Acest caracter obligatoriu este prevăzut de lege doar în privinţa modului în care au fost dezlegate problemele de drept supuse judecăţii instanţei de recurs, nu şi în privinţa unor alte elemente litigioase asupra cărora instanţa de fond îşi păstrează libertatea de apreciere, în limitele casării.

Pe de altă parte, în reglementarea alin. (3) al aceluiaşi articol, nu sunt supuse rejudecării toate aspectele cauzei, ci doar acelea care rezultă din limitele casării, respectiv din indicaţiile date de instanţa de recurs în decizia de casare. Astfel, instanţa de trimitere va analiza chestiunile invocate de părţi care sunt în legătură aspectele procesului pentru care s-a dispus rejudecarea.

În speţă, conform indicaţiilor instanţei de recurs, în rejudecare urma a se stabili natura imobilelor prin prisma situării lor în extravilan sau intravilan, categoria de folosinţă şi, raportat la aceste elemente, dacă, la momentul anterior instituirii servituţii urbanistice prin P.U.G. 2014, bunurile respective aveau vocaţia de a fi construibile.

Stabilind coordonatele în care urma a fi determinat prejudiciul, instanţa de recurs a arătat că, în rejudecare, urmează a se analiza în ce măsură rezervarea unei utilităţi publice asupra terenurilor deţinute de recurenţi determină un prejudiciu actual în patrimoniul acestor părţi, prin diminuarea valorii imobilelor afectate de servitute, dar şi a celor neafectate, posibil construibile, dar a căror suprafaţă ar fi redusă valoric prin instituirea servituţii de utilitate publică.

Astfel, cauza prejudiciului constă în rezervarea unei utilităţi publice asupra terenurilor deţinute de recurenţi care, pe de o parte, poate conduce la diminuarea valorii imobilelor afectate de servitute iar, pe de altă parte, poate conduce şi la diminuarea valorii imobilelor neafectate a căror suprafaţă ar fi redusă valoric prin instituirea servituţii de utilitate publică.

În ceea ce priveşte întinderea prejudiciului, instanţa de recurs a precizat expres că "aceasta se va stabili de către instanţa de rejudecare în condiţiile identificării corecte şi complete a regimului juridic al terenurilor", întinderea prejudiciului reprezentând o chestiune de fapt cu privire la care instanţa de fond îşi păstrează libertatea de apreciere, însă cu observarea reperelor fixate de instanţa de recurs.

Respectând aceste coordonate ale analizei, instanţa de apel a stabilit că terenurile reclamanţilor sunt situate în intravilanul localităţii Cluj-Napoca (cel puţin din anul 1999) şi, ulterior adoptării Planul urbanistic zonal F. din 31.01.2008, au dobândit vocaţia de a fi construibile; vocaţia de a fi construibile a fost păstrată pentru imobilele în litigiu inclusiv prin P.U.G. 2014, prin includerea terenurilor în zona de urbanizare Uliu, însă diferenţa dintre P.U.Z. 2008 şi P.U.G. 2014 este dată de suprafaţa terenurilor afectate de reţeaua stradală.

Astfel, instanţa de apel a stabilit natura imobilelor prin prisma situării lor în extravilan sau intravilan, reţinând că terenurile în discuţie sunt intravilane, iar din perspectiva categoriei de folosinţă, contrar susţinerilor recurenţilor reclamanţi care au reclamat o deficienţă a motivării în acest sens prin prisma cazului de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., a examinat comparativ situaţia existentă în anul 1999, potrivit P.U.G. din acel an, cu situaţia terenurilor potrivit P.U.Z. din 2008, respectiv din P.U.G. din 2014.

Din analiza efectuată, a rezultat că imobilele în discuţie aveau destinaţia de terenuri agricole potrivit P.U.G.-ului din 1999; ulterior, P.U.Z. din 2008 a stabilit din punct de vedere urbanistic trei zone funcţionale, terenurile în discuţie fiind încadrate în zona destinată locuinţelor individuale şi colective mici cu max P+2E; potrivit P.U.G. din 2014, imobilele în litigiu sunt situate în UTR Uliu - zonă de urbanizare - locuinţe cu regim redus de înălţime dispuse pe un parcelar de tip urban şi, parţial în UTR Tr - Zonă de Circulaţie Rutieră şi amenajări aferente, care cuprinde culoarele noilor elemente ale infrastructurii majore de transport rutier în intravilanul municipiului, însă pentru realizarea arterelor de trafic se impune elaborarea în prealabil de P.U.Z.-uri.

În acest context, instanţa a reţinut că reclamanţii au dobândit în proprietate terenuri având vocaţia de a fi construibile anterior aprobării noului P.U.G. din 2014, fiind încadrate în zone de urbanizare susceptibile de ridicare a unor construcţii, însă o asemenea vocaţie a dispărut pentru o suprafaţă semnificativă din aceste terenuri, întrucât terenurile nu au fost sistematizate din punct de vedere al reţelei de drumuri, fiind imperativă realizarea tramei stradale atât în anul 2008, cât şi din anul 2014.

În urma analizei acestor coordonate factuale, instanţa a apreciat că prejudiciul reclamat nu se poate raporta, din punct de vedere al suprafeţei terenului afectat de devalorizare, decât la diferenţa dintre suprafaţa terenurilor afectate de trama stradală potrivit P.U.Z. 2008 şi suprafaţa terenurilor afectate de reţeaua de infrastructură majoră de transport rutier adoptată prin P.U.G. 2014.

De asemenea, contrar criticilor invocate de recurenţii reclamanţi în acest sens, instanţa a analizat, urmând îndrumările deciziei de casare, situaţia terenurilor neafectate, posibil construibile, dar a căror suprafaţă ar fi redusă valoric prin instituirea servituţii de utilitate publică, reţinând că P.U.G. 2014 nu a înlăturat vocaţia de a construi pe terenurile respective, imobilele în litigiu se încadrându-se în zona de urbanizare ULiu - zonă destinată locuinţelor cu regim redus de înălţime dispuse pe un parcelar de tip urban, şi a concluzionat, în urma evaluării acestor elemente de fapt, că pentru diferenţa terenurilor neafectate de reţeaua de infrastructură instituită prin P.U.G. 2014 nu poate fi reţinut niciun prejudiciu reprezentând devalorizarea categoriei de folosinţă.

Din cele expuse, rezultă că instanţa a analizat situaţia de fapt relevantă pentru a stabili întinderea prejudiciului, în coordonatele stabilite prin decizia de casare. Astfel cum s-a arătat mai sus, stabilirea situaţiei de fapt şi analiza probelor intră în atribuţiile instanţei de fond, care îşi păstrează libertatea de apreciere asupra elementelor care excedează problemelor de drept dezlegate. În acest sens sunt cele statuate în decizia de casare, care a arătat că "prejudiciul este actual, de vreme ce părţile nu pot desfăşura atributele dreptului de proprietate în mod plenar, fără să beneficieze de vreo compensaţie materială pentru acest inconvenient", însă, în ceea ce priveşte determinarea întinderii prejudiciului, instanţa de recurs a precizat expres că "aceasta se va stabili de către instanţa de rejudecare în condiţiile identificării corecte şi complete a regimului juridic al terenurilor, conform celor arătate în examinarea motivelor de recurs din cadrul punctelor a.1.-a.3. din cerere."

Pentru stabilirea corectă a regimului juridic al terenurilor anterior instituirii servituţii şi pentru o completă cercetare a fondului cauzei, prin decizia de casare a fost îndrumată instanţa de apel să solicite P.U.G. 1999 şi să aibă în vedere şi P.U.Z. 2008, urmând a determina, în final, natura terenurilor, intravilane sau extravilane, categoria de folosinţă şi aptitudinea de a fi sau nu construibile, toate aceste îndrumări ale instanţei de recurs fiind urmate de instanţa de fond, astfel cum s-a arătat mai sus.

În contextul expus, nu poate fi reţinută o încălcare a normelor de drept material invocate de recurenţii reclamanţi prin criticile încadrate în art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât evaluarea elementelor arătate se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice iar în această analiză judecătorul trebuie să se raporteze la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face. Susţinerea recurenţilor privind lipsa caracterului construibil în privinţa unor parcele se subsumează situaţiei de fapt şi modului în care instanţa de apel a interpretat probele administrate astfel încât excedează controlului instanţei de recurs întrucât legea limitează analiza în această fază procesuală la aspectele de nelegalitate expuse în prevederile art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin urmare, situaţia de fapt stabilită în mod suveran de instanţele de fond nu mai poate fi cenzurată iar o eventuală greşeală în stabilirea situaţiei de fapt rezultând din interpretarea probelor administrate în cauză nu poate forma obiect de analiză în faza procesuală a recursului. Astfel, instanţa de recurs nu poate, sub niciun aspect, să reanalizeze starea de fapt a cauzei, să reaprecieze probele, să dea eficienţă uneia sau alteia dintre probe, în detrimentul altor probe administrate, cu scopul schimbării stării de fapt deja reţinute de instanţa de fond ori de instanţa de apel, şi nici nu poate să verifice modalitatea în care instanţa de apel a apreciat probele administrate în cauză.

În acest sens dispune art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., care arată că scopul recursului este să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile dispoziţiile. Faptul că recursul se poate exercita numai cu privire la nelegalitatea hotărârii atacate rezultă şi din structura art. 488 din C. proc. civ., care prevede expres şi limitativ motivele de casare, niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea probelor şi reevaluarea situaţiei de fapt.

Nu poate fi reţinută nici critica recurenţilor reclamanţi prin care aceştia au susţinut omisiunea instanţei de a analiza întinderea prejudiciului rezultat din transformarea parcelelor din terenuri urbanizate în 2008 în terenuri neurbanizate în 2014, critică invocată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.. În realitate, susţinând că instanţa nu a analizat "în profunzime" conţinutul caracterului construibil al terenurilor, recurenţii reclamanţi tind la extinderea cadrului procesual prin invocarea unor chestiuni subsumate situaţiei de fapt, care însă nu au fost supuse analizei instanţei prin cererea de chemare în judecată şi, ca atare, nu au fost reţinute nici la finalul primului ciclu procesual, în decizia de casare.

Din decizia instanţei de recurs rezultă că aceasta s-a raportat esenţialmente la prejudiciul rezultat din rezervarea servituţii neurmată de expropriere, îndrumând instanţa de fond să analizeze acest prejudiciu atât prin prisma diminuării valorii imobilelor afectate de servitute dar şi prin prisma diminuării valorii imobilelor neafectate, posibil construibile, dar a căror suprafaţă ar fi redusă valoric prin instituirea servituţii de utilitate publică. Date fiind aceste coordonate ale speţei, prejudiciul constând în reducerea valorii terenurilor rezultă din instituirea servituţii de utilitate publică, nu din modificarea condiţiilor de construire. Această din urmă chestiune nu a fost indicată nici în cererea de chemare în judecată astfel încât nu se poate susţine că îndrumările instanţei de recurs ar fi în sensul cercetării sale, instanţa de control judiciar neavând de altfel posibilitatea să extindă limitele rejudecării, contrar art. 494 raportat la art. 478 din C. proc. civ., în privinţa unor chestiuni care depăşesc ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă.

Astfel, din actele dosarului rezultă că, în cererea de chemare în judecată s-a invocat constant drept cauză a prejudiciului împrejurarea că traseele noilor drumuri încalcă dreptul de proprietate al reclamanţilor, aceasta fiind avută în vedere şi în decizia de casare. Pe lângă cele expuse deja în acest sens, este de observat concluzia la care a ajuns instanţa de recurs, în urma analizei jaloanelor create de jurisprudenţa Curţii Europene, invocate de recurenţii reclamanţi în susţinerea pretenţiilor formulate:

"Instanţa de apel a ignorat toate aceste jaloane create de jurisprudenţa Curţii Europene, considerând, în mod nelegal, că nu este incidentă litigiului de faţă, în contextul în care rezervarea unei servituţi de utilitate publică, cu consecinţa interdicţiei de construire asupra traseelor drumurilor, pe o perioadă nedeterminată, neurmată de adoptarea măsurilor necesare destinaţiei finale a terenurilor şi fără plata unor despăgubiri proporţionale este de natură să limiteze exercitarea plenară a atributelor dreptului de proprietate, atât sub aspectul folosinţei bunurilor conform propriilor interese, cât şi indirect, în ce priveşte dispoziţia, respectiv vânzarea la valoarea lor reală. Aceasta chiar dacă, în speţă, nu se poate reţine o expropriere de facto, în sensul art. 1, parag. 1, teza a II-a din Protocolul nr. 1.

În alţi termeni, nu se pot rezerva proprietăţi private fără plata unei prealabile despăgubiri."

De altfel, în acelaşi sens sunt şi susţinerile formulate de recurenţii reclamanţi în recursul din primul ciclu procesual, aceştia arătând că se impune obligarea intimatului la plata despăgubirilor juste şi proporţionale cu scăderea valorii terenurilor, ca urmare a afectării lor unei servituţi de utilitate publică.

Într-adevăr, conform art. 1385 din C. civ., prejudiciul se repară integral, însă în coordonatele concrete invocate în cauză prin cererea care declanşează procesul, nefiind posibilă analiza unor noi chestiuni de fapt invocate în al doilea ciclu procesual, astfel cum s-a arătat mai sus.

Prin urmare, nu poate fi reţinută nici încălcarea unor norme de drept material în această privinţă prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. prin care recurenţii reclamanţi au invocat încălcarea art. 478 alin. (5) coroborat cu art. 482 raportat la art. 204 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ. coroborat cu art. 9 şi art. 14 alin. (5) din acelaşi cod, nu este întemeiat. În concret, recurenţii reclamanţi au arătat că, prin cererea formulată la data de 20.11.2023, au solicitat instanţei de apel, în aplicarea art. 478 alin. (5) C. proc. civ. coroborat cu art. 482 raportat la art. 204 alin. (2) pct. 2 din acelaşi cod, să stabilească despăgubirile la valoarea lor actualizată însă instanţa de apel nu a analizat această cerere şi nu s-a pronunţat asupra sa.

Înalta Curte constată că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului la plata despăgubirilor juste şi proporţionale cu scăderea valorii terenurilor ca urmare a instituirii unor limitări ale dreptului de proprietate astfel cum acestea vor fi determinate prin expertiza ce se va efectua în cauză, fără a solicita actualizarea sumei la data plăţii.

Exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor pronunţate în primul ciclu procesual a fost determinată de faptul că instanţele au apreciat în mod greşit că rezervarea unei servituţi de utilitate publică asupra terenurilor recurenţilor prin P.U.G. 2014, în circumstanţele cauzei, respectiv fără să se procedeze, de o îndelungată perioadă, la o declaraţie de utilitate publică şi la alte măsuri în vederea exproprierii bunurilor, nu deschide dreptul părţilor la despăgubiri.

În rejudecarea cauzei, prin cererea formulată la data de 20.11.2023, reclamanţii au solicitat instanţei de apel, în aplicarea art. 478 alin. (5) din C. proc. civ., actualizarea despăgubirilor.

Prevederile legale invocate de recurenţi, art. 478 alin. (5) din C. proc. civ., permit părţilor să formuleze cereri în apel, prin care să solicite dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe, respectiv de a solicita compensaţia legală.

Din contextul expus, rezultă că recurenţii reclamanţi au învederat situaţia care se încadrează în ipoteza avută în vedere de art. 444 alin. (1) din C. proc. civ., respectiv omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unei cereri, situaţie care poate fi remediată pe calea instituită de acest articol, astfel cum impune art. 445 din acelaşi cod. Textul instituie obligativitatea procedurii de completare a hotărârii în condiţiile prevăzute de art. 444 din C. proc. civ., astfel că partea interesată nu poate face uz, pentru aceste motive, de calea de atac a recursului. Prin urmare, nu se poate reţine, sub aceste aspecte, incidenţa cazurilor de casare invocate de recurenţii reclamanţi, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 din C. proc. civ.

De asemenea, în privinţa faptului că nu au fost acordate despăgubiri la valoarea actualizată cu indicele preţurilor de consum, la nivelul lunii octombrie 2023, nu poate fi reţinută nici încălcarea normelor de drept material reprezentate de art. 44 alin. (3) din Constituţie şi art. 1386 alin. (2) din C. civ., invocate de recurenţii reclamanţi în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Din această perspectivă, recurenţii reclamanţi au invocat îndrumările obligatorii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform cărora instanţa de apel urma să analizeze şi să stabilească "în ce măsură rezervarea unei utilităţi publice asupra terenurilor deţinute de recurenţi determină un prejudiciu actual în patrimoniul acestor părţi" şi să determine întinderea acestui prejudiciu. De asemenea, recurenţii reclamanţi au arătat că, potrivit art. 1385 din C. civ., caracterul actual al prejudiciului presupune şi necesitatea de a fi reparat integral, la valoarea sa actualizată, iar în decizia nr. 52/20.01.2022, Înalta Curte a subliniat că "prejudiciul este actual, de vreme ce părţile nu pot desfăşura atributele dreptului de proprietate în mod plenar, fără să beneficieze de vreo compensaţie materială pentru acest inconvenient" (pag 19), inconvenient care este unul existent în prezent, actual.

Aceste argumente nu pot fi reţinute, fiind de observat în acest sens diferenţele de ordin juridic dintre cele două noţiuni invocate de recurenţii reclamanţi. Caracterul actual al prejudiciului se referă la trăsătura acestei condiţii necesare pentru angajarea răspunderii civile delictuale de a se fi produs deja la momentul în care se cere repararea sa, pentru a-l diferenţia faţă de prejudiciul viitor. Astfel, cerinţa menţionată se referă la momentul producerii prejudiciului şi nu la cuantificarea despăgubirilor, respectiv la "actualizarea sumei", care presupune o reactualizare a despăgubirilor, cu indicele de inflaţie la data plăţii efective.

Pe lângă susţinerile vizând încălcarea art. 44 alin. (3) din Constituţie şi art. 1386 alin. (2) din C. civ., recurenţii reclamanţi au indicat şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauza Guiso-Gallisay împotriva Italiei, în care Curtea a subliniat faptul că în cauzele în care s-a constatat încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 privind protecţia proprietăţii, despăgubirea are un rol compensatoriu, iar pentru a reflecta trecerea timpului, valoarea de piaţă a proprietăţii în momentul exproprierii ar trebui să fie convertită la valoarea actuală pentru a compensa efectele inflaţiei.

Pe de o parte, contrar susţinerilor recurenţilor reclamanţi, instanţa de apel a arătat motivele avute în vedere atunci când a stabilit cuantumul despăgubirilor acordate, precizând expres în motivarea sa că "întrucât nici apelanţii şi nici intimaţii nu au solicitat administrarea altor probe în această etapă, Curtea urmează a avea în vedere evaluarea proprietăţii imobiliare efectuate în faţa primei instanţe de către domnul expert G., prin raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit în data de 19.03.2019".

Pe de altă parte, într-adevăr, principial, normele de drept material impun o reparare integrală a prejudiciului. Beneficiul nerealizat constând în lipsa de folosinţă a sumei stabilite cu titlu de despăgubire, sub forma valorii indexate a despăgubirii cu indicele preţului de consum, nu se înscrie, în accepţiunea art. 1357 alin. (1) în noţiunea de prejudiciu care decurge în mod direct din săvârşirea faptei ilicite, cum ar fi scăderea valorii terenului rămas în proprietate, din cauza reducerii suprafeţei şi a amplasării lucrării de utilitate publică. Valoarea indexată cu indicele preţurilor de consum a despăgubirii are ca scop menţinerea puterii de cumpărare a sumelor exprimate în RON, protejându-l pe beneficiarul acestora de factorul devalorizării dat de fenomenul inflaţionist care afectează moneda naţională. Astfel, reclamantul poate fi îndreptăţit la acordarea acestei sume ca parte a dreptei despăgubiri ce i se cuvine, în sensul art. 44 alin. (3) din Constituţie însă, din punct de vedere procesual, este necesar ca prin actul de învestire a instanţei, reclamanţii să fi solicitat obligarea pârâtului la sumele de bani care constituie actualizarea sumelor pretinse. Or, în condiţiile în care cererea de chemare în judecată nu a cuprins o cerere de actualizare a despăgubirii cu indicele preţurilor de consum, la nivelul lunii octombrie 2023, astfel cum doreau recurenţii reclamanţi, nu se poate reproşa instanţei că nu a acordat această actualizare.

Prelungirea duratei procesului datorită soluţiei de casare cu trimitere spre rejudecare nu este de natură să schimbe această concluzie, partea având dreptul de a acţiona potrivit intereselor sale, conform art. 9 din C. proc. civ., învestind instanţa prin formularea cererilor pe care le consideră necesare pentru protejarea drepturilor invocate. În acest sens, este de observat că, în strânsă legătură cu principiul disponibilităţii, art. 22 alin. (6) din C. proc. civ. prevede că judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel, or, pentru actualizarea despăgubirii cu indicele preţurilor de consum legea nu prevede obligaţia instanţei de a se pronunţa din oficiu.

În acest punct al analizei, este de observat că, deşi recurenţii reclamanţi au depus la dosarul instanţei de apel cererea întemeiată pe dispoziţiile art. 478 alin. (5) din C. proc. civ., la termenul de judecată care a urmat, când instanţa a acordat cuvântul în dezbaterea fondului, recurentul reclamant, prezent personal, nu a făcut nicio referire la această cerere sau la admisibilitatea ei în faza procesuală în care a fost formulată.

Este dincolo de orice dubiu că instanţa este ţinută a se pronunţa în limitele învestirii sale legale, însă niciuna dintre obligaţiile judecătorului nu le înlătură pe cele ale părţilor, între care se numără obligaţia de a-şi exercita cu bună-credinţă drepturile şi a-şi îndeplini tot astfel obligaţiile procesuale, ceea ce implica susţinerea cererii formulate, cu ocazia dezbaterilor orale care au avut loc în faţa instanţei de apel la data de 22 noiembrie 2023, or, după cum rezultă din conţinutul încheierii de şedinţă întocmite pentru respectivul termen, recurentul reclamant nu a formulat nicio susţinere circumscrisă pretenţiei sale de actualizare a despăgubirii cu indicele preţurilor de consum, la nivelul lunii octombrie 2023.

Reţinând că motivele de recurs invocate de recurenţii reclamanţi, examinate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B., A., E. împotriva deciziei nr. 352 A din 13 decembrie 2023 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul-pârât Municipiul Cluj-Napoca, se constată că acesta a invocat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. şi a susţinut că instanţa de apel a pronunţat hotărârea atacată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 3 din H.C.L. nr. 493/2014 şi art. 1349 şi 1357 din C. civ., arătând că, prin dezlegările obligatorii ale Înaltei Curţi s-a stabilit că există faptă ilicită, vinovăţie şi legătură de cauzalitate, însă nu aceeaşi este situaţia cu privire la constatarea existenţei unui prejudiciu.

Cu titlu preliminar, este de observat că, prin încheierea de admitere în principiu a recursului din 26 noiembrie 2024 s-a arătat, în motivarea respingerii excepţiei nulităţii recursului declarat de recurentul-pârât Municipiul Cluj-Napoca prin Primar, că numai în ipoteza în care criticile formulate prin cererea de recurs nu pot fi încadrate în niciunul dintre cazurile prevăzute de lege, se va putea aplica sancţiunea nulităţii recursului. În cauză, s-a constatat că o parte dintre criticile formulate de recurentul-pârât pot fi subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., şi chiar dacă o serie de susţineri privesc temeinicia deciziei atacate şi nu pot face obiectul controlului de legalitate al recursului, sancţiunea nulităţii nu poate opera pentru cererea de recurs în întregul ei, urmând ca, cu ocazia soluţionării căii de atac, să fie examinate exclusiv criticile încadrabile în cazurile de casare prevăzute de lege.

Prin urmare, toate susţinerile recurentului pârât care vizează evaluarea de către instanţa de apel a situaţiei terenurilor reclamanţilor în raport cu probele administrate în cauză reprezintă chestiuni de temeinicie, nu de legalitate a hotărârii atacate, întrucât evaluarea menţionată presupune o analiză a unor aspecte de fapt, nu o interpretare a normei juridice. În consecinţă, astfel de susţineri nu pot fi analizate pe calea recursului, neîncadrându-se în cazurile de nelegalitate stabilite limitativ de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentului pârât care a învederat că P.U.Z.-ul nu a fost materializat şi că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 56 alin. (4) din Legea nr. 350/2001 referitoare la valabilitatea documentaţiilor de urbanism coroborate cu dispoziţiile art. 3 din H.C.L. nr. 493/2014, se constată că prin decizia de casare, s-a dispus ca, în rejudecare, să fie examinate şi "apărările formulate, în toate fazele procesuale, de către intimatul Municipiul Cluj-Napoca, reprezentat de Primar, conform cărora P.U.Z.-ul din 2008 nu mai produce efecte şi, deci, nu mai trebuie luat în considerare, întrucât nu a fost materializat prin efectuarea lucrărilor de organizare spaţial-funcţională, parcelare, echipare edilitară, documentaţia respectivă încetându-şi valabilitatea din iunie 2016, la 18 luni de la adoptarea P.U.G. 2014, prin raportare la art. 3 din Hotărârea 493/2014. Aceste susţineri vor fi analizate ţinându-se seama de două criterii interdependente, şi anume aplicarea legii civile în timp şi documentul considerat prejudiciabil de către reclamanţi, respectiv chiar P.U.G. 2014, aprobat prin hotărârea enunţată".

Conformându-se acestor indicaţii, în rejudecare, instanţa a analizat argumentul intimatului în sensul că acest drept de a construi (pentru terenurile afectate de noua reţea a infrastructurii stradale propuse) a fost unul limitat în timp şi acesta a expirat, însă a considerat că acesta nu poate fi primit, întrucât, chiar dacă a expirat după 18 luni de la aprobare, acesta a produs efecte juridice în perioada 31.01.2008 - 22.06.2016.

Această concluzie este concordantă celor stabilite prin decizia de casare, care s-a referit la situaţia în care interdicţia de construire există pe o perioadă nedeterminată şi limitează exercitarea dreptului de proprietate. În acest sens, s-a arătat că rezervarea unei servituţi de utilitate publică, cu consecinţa interdicţiei de construire asupra traseelor drumurilor, pe o perioadă nedeterminată, neurmată de adoptarea măsurilor necesare destinaţiei finale a terenurilor şi fără plata unor despăgubiri proporţionale este de natură să limiteze exercitarea plenară a atributelor dreptului de proprietate, atât sub aspectul folosinţei bunurilor conform propriilor interese, cât şi indirect, în ce priveşte dispoziţia, respectiv vânzarea la valoarea lor reală.

În acest sens este decizia pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Matos e H.. şi alţii împotriva Portugaliei (hotărârea din 16 septembrie 1986), citată de instanţa de recurs în decizia de casare, în care s-a arătat că, în situaţia în care nu a existat o expropriere formală sau de facto, efectele măsurilor nefiind de natură să echivaleze cu privarea de bunuri (parag. 85), totuşi se poate reţine încălcarea art. 1 din Protocol, sub aspectul parag. 1, prima teză, determinat de afectarea justului echilibru între interesul public şi protecţia dreptului de proprietate individual (parag. 92-93). Încălcarea din respectiva cauză a rezultat din faptul că reclamanţii au fost împiedicaţi în exercitarea obişnuită a dreptului lor timp de peste treisprezece ani, timp în care nu s-au înregistrat progrese în procedura exproprierii, măsurile dispuse de stat având efecte grave şi dăunătoare în contextul perioadei lungi de incertitudine cu privire la terenurile lor şi la problema despăgubirilor.

Astfel cum s-a arătat mai sus, evaluând producerea în timp a efectelor măsurilor reclamante, instanţa de apel a stabilit, în raport cu dispoziţiile art. 56 alin. (4) din Legea nr. 350/2001 referitoare la valabilitatea documentaţiilor de urbanism coroborate cu dispoziţiile art. 3 din H.C.L. nr. 493/2014, perioada în care respectivele măsuri au fost în vigoare, producând efecte prejudiciabile pentru reclamanţi.

Aspectul invocat de recurentul pârât în sensul că în prezent nu se pune problema exproprierii terenului nu este de natură a produce efecte juridice în contextul în cauzei, în care prejudiciul rezultă din perpetuarea interdicţiei de construire combinată cu lipsa despăgubirilor pentru titularul dreptului şi nefinalizarea procedurilor de transfer, ceea ce determină repercusiuni asupra valorii imobilelor afectate şi crearea unei stări de incertitudine pentru proprietar în legătură cu situaţia juridică a bunurilor sale.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentului pârât în sensul că instanţa de apel ar fi încălcat art. 1349 şi 1357 din C. civ., se constată că, deşi a susţinut aplicarea greşită a normelor de drept material indicate, prin prisma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în concret, dezvoltarea motivelor de recurs nu arată în ce modalitate instanţa de apel s-ar fi raportat greşit la conţinutul normativ al dispoziţiilor legale.

Astfel, recurentul pârât a expus chestiuni de fapt privind efectele reglementărilor urbanistice asupra terenurilor reclamanţilor, caracterul construibil al acestora şi o pretinsă creştere a valorii terenurilor, criticând concluzia la care a ajuns instanţa în urma analizei probelor administrate în cauză, fără a fi relevate aspecte de nelegalitate. Or, atunci când se invocă motivul de casare instituit de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este necesar ca recurentul să demonstreze modul în care instanţa de apel a încălcat normele de drept material şi să arate care ar fi interpretarea corectă a acestora în raport de circumstanţele cauzei şi să explice, totodată, modul în care, în aprecierea sa, aceste reguli trebuie aplicate în cauza dedusă judecăţii.

În concret, recurentul nu a criticat ignorarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material care instituie condiţiile legale ale atragerii răspunderii sale, ci a adus în discuţie modalitatea de interpretare a probatoriilor administrate, precum şi aspecte subsumate situaţiei de fapt, care însă nu pot forma obiect de analiză în coordonatele recursului, ele fiind incompatibile cu limitele imperativ stabilite de lege pentru exercitarea acestei căi de atac extraordinare.

Reţinând că motivele de recurs invocate de recurentul pârât, examinate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu sunt întemeiate, văzând prevederile art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de această parte împotriva deciziei nr. 352 A din 13 decembrie 2023 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi B., A., E. şi de recurentul-pârât Municipiul Cluj-Napoca prin Primar împotriva deciziei nr. 352 A din 13 decembrie 2023 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimaţii-reclamanţi D., C..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 18 martie 2025.