Solidary state liability for moral damages to indirect victims of inhuman prison treatment under the 1864 Civil Code

Şedinţa publică din data de 5 martie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cauzei:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în data de 5.07.2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B., Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Ministerul Afacerilor Interne, solicitând obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 75.000 euro cu titlu de daune morale.

În drept, cererea a fost motivată pe dispoziţiile art. 1349, art. 1357, art. 1373 C. civ. şi art. 28 C. proc. pen.

2. Primul ciclu procesual

2.1 Prin sentinţa civilă nr. 1426/09.11.2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respins acţiunea pentru existenţa autorităţii de lucru judecat; de asemenea, au fost respinse excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de pârâţii Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Afacerilor Interne, precum şi excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, ca rămasă fără obiect.

2.2 Prin decizia civilă nr. 627A/30.06.201,7 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul formulat de reclamantul A., a anulat sentinţa nr. 1426/09.11.2016 şi a trimis cauza, spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 03.08.2017, sub nr. x/2016*.

3. Al doilea ciclu procesual

3.1 Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa civilă nr. 2000/13.12.2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis excepţia autorităţii de lucru judecat, a respins acţiunea formulată de reclamantul A., pentru existenţa autorităţii de lucru judecat, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Ministerul Finanţelor Publice şi Ministerul Afacerilor Interne, respectiv a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, ca rămasă fără obiect.

3.2 Decizia pronunţată de către Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 884/07.06.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de apelantul-reclamant, a anulat sentinţa civilă nr. 2000/13.12.2017 şi a reţinut cauza pentru evocarea fondului.

Prin încheierea din 20.12.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins excepţia netimbrării şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiate; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, ca neîntemeiată; a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne şi de pârâtul B., ca neîntemeiată; a respins excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia inadmisibilităţii, invocate de pârâta Administraţia Naţională a Penitenciarelor, ca neîntemeiate.

Prin decizia nr. 951 A/27.06.2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, evocând fondul, instanţa a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B. - decedat, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Ministerul Afacerilor Interne; a obligat pe pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Statul Român prin Ministerul Finanţelor, Administraţia Naţională a Penitenciarelor şi Ministerul Afacerilor Interne, în solidar, să achite reclamantului suma de 10.000 euro, la cursul euro/leu publicat de Banca Naţională a României în ziua plăţii, cu titlu de daune morale; cu cheltuieli de judecată pe cale separată pentru reclamant.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 951 A/27.06.2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs toate părţile.

4.1. Recurentul-reclamant învederează că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material în ce priveşte stabilirea cuantumului daunelor morale, sens în care invocă motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Arată că s-a statuat, cu putere de lucru judecat, prin sentinţa penală nr. 122/2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti (rămasă definitivă prin decizia penala a ÎCCJ nr. 51/2016), că legea aplicabilă laturii civile a procesului penal în ceea ce îl priveşte pe defunctul-inculpat B. este C. civ. de la 1864, sens în care în prezenta cauză sunt incidente prevederile art. 998 din C. civ. 1864.

Discrepanţa este în valoarea despăgubirilor morale, care, în sentinţa penală are valori cuprinse între 50.000 şi 100.000 euro, iar în cauza pendinte doar 10.000 euro, cu aceeaşi similaritate faptică probată.

Recurentul solicită a se aplica în mod similar textul legii şi a se dispune admiterea acţiunii în integralitate sau de a majora valoarea despăgubirilor morale până la valori similare celor din sentinţa penală nr. 122/2015, arătând că în acest mod se păstrează echilibrul reţinut de către Curtea de Apel Bucureşti prin trimiterea la Cauza Tolstoy Miloslovsky vs. Regatul Unit al Marii Britanii.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea, în parte, a hotărârii instanţei de apel, doar în ce priveşte cuantumul despăgubirilor morale acordate şi, rejudecând fondul, acordarea despăgubirilor morale în cuantumul solicitat, 75.000 euro sau cât mai aproape de acesta.

4.2. Recurentul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primar General a invocat motivele de casare reglementate de pct. 6 şi pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât arată că hotărârea atacată a fost pronunţată cu aplicarea greşită a prevederilor art. 1138, art. 1139, art. 1357 şi urm., art. 1347, art. 1373 C. civ.

Învederează că, deşi instanţa de apel, în evocarea fondului, se pronunţă pe o cerere de acordare a daunelor morale întemeiată pe materia răspunderii civile delictuale (art. 1357 C. civ.) şi reţine că, raportat la certificatul de vacanţă succesorală nr. 91/29.10.2021, Municipiul Bucureşti este succesorul în drepturi al inculpatului (pârâtului) B. (decedat la 05.11.2018), ignoră art. 1138 şi art. 1139 C. civ., care stipulează că "(...) Municipiul suportă pasivul moştenirii vacante numai în limita valorii bunurilor din patrimoniul succesoral."

În cauză, Municipiul Bucureşti (în calitate de succesor în drepturi al pârâtului persoană fizică, decedat fără moştenitori, prin declaraţia de neacceptare a succesiunii, autentificată sub nr. x/25.11.2020, dată de sora sa, C.) a cules un activ succesoral de 180.885,95 RON (valoarea apartamentului nr. x din Bucureşti, str. x A, sector 1) şi un pasiv succesoral însumând un total de 1.371.825 RON (din care 21.225 RON obligaţia de plată cu denumirea "venituri din recuperarea cheltuielilor judiciare avansate de stat de la persoanele rezidente" şi 1.350.600 RON obligaţia de plată cu denumirea "încasări din valorificarea bunurilor confiscate, abandonate şi alte sume, constatate odată cu confiscarea potrivit legii"). Pe cale de consecinţă, pasivul succesoral este mult mai mare decât activul succesoral, situaţie în care Municipiul Bucureşti suportă pasivul succesoral numai în limita valorii bunurilor din patrimoniul succesoral.

Astfel, Municipiul Bucureşti (succesorul în drepturi al pârâtului B.) este, practic, obligat să culeagă succesiunea vacantă a acestuia, cu menţiunea că legiuitorul a prevăzut această protecţie explicită stipulată de art. 1139 alin. (2) C. civ., prin care "Comuna, oraşul sau, după caz, municipiul suportă pasivul moştenirii vacante numai în limita valorii bunurilor din patrimoniul succesoral".

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul susţine că instanţa de apel, în evocarea fondului, nu menţionează deloc temeiul de drept al cererii reclamantului de acordare a daunelor morale (respectiv materia răspunderii civile delictuale, art. 1347, art. 1357 şi urm. C. civ. şi art. 1373 C. civ.) aspect evidenţiat din simpla lecturare a considerentelor (pag. 5-9) deşi analizează întrunirea în cauză a celor 4 condiţii cumulative (fapta ilicită, vinovăţia, prejudiciul şi legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu). Mai mult decât atât, a ignorat cele două texte de lege care reglementează materia moştenirii vacante (art. 1138 şi art. 1139 C. civ.).

Reiterează că instanţa de apel, în evocarea fondului, era obligată nu numai să cuprindă în hotărârea dată, motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază soluţia, dar şi să analizeze incidenţa obligatorie în speţă a art. 1139 alin. (2) C. civ., în ceea ce priveşte Municipiul Bucureşti (succesorul în drepturi al pârâtului B.), hotărârea pronunţată de obligare în solidar a Municipiului Bucureşti alături de ceilalţi trei pârâţi (care au calitatea de comitenţi, răspunderea lor fiind angajată pentru fapta prepusului B.) fiind esenţialmente nelegală (dată cu încălcarea normelor de drept material, menţionate anterior, respectiv art. 1138 şi art. 1139 C. civ.), nefiind menţionate valorile activului şi pasivului moştenirii.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei atacate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeiaşi instanţă, urmând a fi soluţionată cererea reclamantului în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti prin Primar General (succesor în drepturi al pârâtului B.) în raport de normele de drept menţionate în cuprinsul cererii de recurs.

4.3. Recurentul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor susţine că decizia recurată este nulă prin raportare la prevederile art. 425 lit. b) şi la art. 175 alin. (2) din C. proc. civ.

Arată recurentul că la fondul cauzei a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii, ca neîntemeiată, iar tribunalul nu a analizat apărările privind fondul cauzei.

Analiza care se regăseşte în decizia recurată, configurează situaţia în care Curtea de Apel Bucureşti, ca instanţă care a judecat pentru prima dată fondul cauzei, a soluţionat pretenţiile apelantului-reclamant exclusiv prin prisma argumentelor expuse în cererea de chemare în judecată şi a înscrisurilor anexate acesteia, lăsând, pe de o parte, neanalizate apărările formulate de pârât, iar pe de altă parte nu se arată vreun motiv pentru care apărările ar fi fost înlăturate de la analizare sau aplicare.

Recurentul invocă prevederile art. 6, art. 8, art. 22 alin. (6) C. proc. civ. şi principiul disponibilităţii, arătând că instanţa era ţinută să realizeze o judecată efectivă a cererilor şi apărărilor pe care le formulează oricare dintre părţi în derularea procesului, fiecare parte având în mod egal recunoscute drepturile reglementate prin legea procesuală.

Mai arată că omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra unei cereri ori apărări, echivalează cu o nemotivare a hotărârii, sens în care invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil (făcând trimitere la cauza Van de Hurk c. Ţările de Jos, hot. din 19 aprilie 1994, §59; cauza Albina c. România, hot. din 28 aprilie 2005, §30, hotărârea Hirvisaari c. Finlanda din 27 septembrie 2001, cauzele Ruiz Torija c. Spania, hot. din 9 decembrie 1994, § 29; Helle c. Finlanda, hot. din 19 decembrie 1997; Suominen c. Finlanda, hot. din 1 iulie 2003, § 34 sau Dimitrellos c. Grecia, hot. din 7 aprilie 2005, § 15), art. 6 par. 1 din Convenţie.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât pretinde că hotărârea atacată este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1349, art. 1357, art. 1382 C. civ., precum şi ale art. 19 alin. (2), art. 24 şi art. 79 C. proc. pen., dar şi ale art. 430 C. proc. civ.

Învederează recurentul că întreaga analiză a fondului litigiului, s-a fundamentat pe susţinerile reclamantului şi pe dezlegările sentinţei penale de condamnare nr. 122/2015, definitivă, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, iar decizia recurată este pronunţată cu încălcarea puterii de lucru judecat a respectivei sentinţe, fiind, astfel, nesocotite prevederile art. 430 C. proc. civ.

Prin sentinţa penală nr. 122/2015 s-a statuat că sunt incidente prevederile art. 79, art. 19 alin. (2), art. 24 alin. (1) C. proc. pen., prevederi legale invocate şi de pârât prin întâmpinare, ce au rămas neanalizate la judecata pe fond a cauzei.

Întreaga analiză şi motivare a hotărârii recurate se raportează la consecinţele negative suferite de bunicul reclamantului din prezenta cauză, ca urmare a regimului de exterminare suportat în penitenciar, la sechelele de natură fizică şi psihică dobândite de bunic, astfel cum acestea au fost reţinute de instanţa penală, fără a fi analizat în concret, existenţa vreunui prejudiciu suferit în nume propriu de către reclamant, aşa cum impun dispoziţiile privind răspunderea civilă delictuală, dar şi dezlegările obligatorii ale sentinţei penale de condamnare nr. 122/2015, potrivit cu care reclamantul din prezenta cauză nu poate valorifica decât drepturi proprii.

Susţine că nu a fost dovedită îndeplinirea cumulativă a condiţiilor legale obligatorii pentru angajarea răspunderii civile delictuale a Statului Român prin Ministerul Finanţelor, iar întreaga motivare a hotărârii recurate, dar şi a demersului reclamantului, se raportează, în principal, la condiţiile de detenţie şi tratamentul la care a fost supus defunctul D. în închisorile comuniste.

Singurele alegaţii ale reclamantului, care tind spre justificarea unui pretins prejudiciu pe care l-ar fi suportat indirect, se referă la regretul acestuia privind imposibilitatea de a se bucura de relaţia bunic-nepot, întrucât, din cauza unei sănătăţi deteriorate, bunicul nu îl putea însoţi singur în parc sau la alte plimbări şi nici nu se puteau juca împreună (afirmaţii ce vin în contradicţie cu declaraţiile martorelor audiate în cauză).

Nici modul în care instanţa penală, prin pronunţarea sentinţei nr. 122/2015, a înţeles să soluţioneze latura civilă a procesului penal, prin acordarea de daune morale părţilor civile constituite în cauză, contrar susţinerilor reclamantului, nu poate constitui un mijloc de probă în dovedirea pretenţiilor afirmate de acesta. Faptul că, prin sentinţa mai sus amintită, instanţa penală a acordat părţii civile E. suma de 75.000 euro, cu titlu de daune morale, în considerarea repercutării în mod sever şi asupra persoanei sale a consecinţelor grave şi ireparabile suferite de bunicul acesteia (atât în perioada încarcerării cât şi ulterior), nu poate constitui temei al reclamantului în justificarea pretenţiilor sale, ci acestea trebuie să fie conturate şi dovedite în mod judicios. Instanţa penală, la acordarea daunelor morale în cuantum de 75.000 euro, nu a avut în vedere criterii generale de apreciere, ci strict particulare ale cauzei, precum faptul că, printre altele, partea civilă a fost nevoită timp îndelungat să acorde autorului său, imobilizat la pat, sprijin material şi moral, hrănindu-l şi asigurându-i igiena personală.

Totodată, recurentul-pârât critică decizia recurată şi sub aspectul cuantumului daunelor acordate, arâtând că la stabilirea despăgubirilor morale este necesar a se ţine cont de dreptul subiectiv nepatrimonial încălcat, ceea ce impune cu necesitate ca reclamantul să facă dovada îndeplinirii a două condiţii cumulative: afirmarea dreptului încălcat şi circumstanţierea acestui drept, respectiv indicarea motivelor de fapt care l-au condus la certitudinea că s-a produs o încălcare a dreptului afirmat.

Astfel, nu trebuie să tindă la o îmbogăţire fără justă cauză, ci este imperios necesar a se avea în vedere gradul de încălcare a dreptului afirmat, respectându-se însă, atât principiul proporţionalităţii cât şi principiul echităţii, sens în care invocă considerente ale deciziei civile nr. 1095/1994 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, în mod constant, faptul că, în privinţa daunelor morale, în lipsa unor criterii clare de evaluare a prejudiciului moral şi de determinare a cuantumului despăgubirilor necesare acoperirii acestuia, instanţa trebuie să manifeste prudenţă şi rezonabilitateîn acordarea lor. Tot astfel, în termenii Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, criteriul echităţii în materia despăgubirilor morale are în vedere necesitatea ca persoana vătămată să primească o satisfacţie echitabilă pentru prejudiciul moral suferit, cu efecte compensatorii, dar, în acelaşi timp, despăgubirile să nu se constituie în amenzi excesive pentru autorii prejudiciului şi nici venituri nejustificate pentru victime.

De asemenea, în ceea ce priveşte obligarea recurentului la plata sumei de 10.000 euro, în solidar cu celelalte părţi pârâte, susţine că soluţia instanţei de fond este pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 1382 C. civ.. După cum rezultă din conţinutul prevederilor art. 1382 C. civ., una dintre trăsăturile juridice ale obligaţiei solidare pasive este aceea că prejudiciul trebuie să fie provocat prin aceeaşi faptă ilicită şi să fie cauzat în comun de autorii acesteia.

Având în vedere apărările formulate de recurentul-pârât, în susţinerea neîndeplinirii condiţiilor pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a Statului Român prin Ministerul Finanţelor, arată că nu sunt întrunite, în cauza pendinte, condiţiile prevăzute de lege pentru antrenarea solidarităţii pasive.

4.4. Recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a invocat motivele de casare reglementate de pct. 6 şi pct. 8 ale art. 488 C. proc. civ.

Făcând trimitere la prevederile art. 425 C. proc. civ., recurenta-pârâtă pretinde că instanţa de apel nu a analizat toate înscrisurile aflate la dosar (declaraţiile date de martorii F. şi E.) sau apărările pârâtei Administraţia Naţională a Penitenciarelor, ci a confirmat în termeni generali situaţia de fapt prezentată de reclamant.

Arată recurenta că decizia atacată nu este motivată întrucât trimiterile instanţei de apel la considerentele instanţei de fond nu constituie o motivare temeinică şi legală a hotărârii.

Invocând prevederile art. 249 C. civ., recurenta susţine că reclamantul nu a făcut dovada în concret cu privire la îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, respectiv nu s-a probat existenţa unui prejudiciu moral reprezentat de totalitatea consecinţelor negative, de ordin fizic şi psihic, pe care le-a suferit bunicul său, D. şi care s-au răsfrânt asupra reclamantului, care nu este victima directă.

Recurenta dezvoltă în continuare circumstanţe factuale, arătând că reclamantul s-a născut ulterior eliberării bunicului său din detenţie, nu s-a probat existenţa unei relaţii apropiate, reclamantul avea vârsta de 6 ani la momentul decesului bunicului său, astfel încât se afla în imposibilitate de a percepe, prin propriile simţuri, suferinţele suportate de acesta în închisorile comuniste, şi, invocând prevederile art. 1391 alin. (2) şi alin. (3) C. civ., pretinde că nu se justifică acordarea daunelor morale având în vedere gradul de rudenie (nepot). Expune argumentele pentru care apreciază că declaraţiile martorilor F. şi E. nu au caracter verosimil.

Făcând trimitere la decizia nr. 2356 din 20 aprilie 2011 pronunţată în recurs de secţia de contencios administrativ si fiscal a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, recurenta învederează că reclamantul nu a făcut dovada încălcării unui drept sau a existenţei unui prejudiciu moral şi presupusa culpă a Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor.

4.5. Recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a formulat recurs împotriva încheierii de şedinţă din data de 20.12.2022 şi a deciziei nr. 951 A/27.06.2023 invocând motivele de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Susţine că instanţa de apel a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune apreciind că acţiunea în despăgubiri morale este imprescriptibilă prin greşita aplicare a dispoziţiilor art. 1394 din Noul C. civ., art. 3 şi art. 8 din Decretul nr. 167/1958, în condiţiile în care nu există nicio dispoziţie legală care să condiţioneze formularea unei acţiuni în răspundere civilă delictuală de pronunţarea prealabilă a unei hotărâri penale în situaţia în care fapta ilicită este şi infracţiune.

Recurentul expune dispoziţiile legale relevante pentru rezolvarea conflictului intertemporal [art. 6 alin. (1), art. 6 alin. (4) şi alin. (5) C. civ., art. 5 alin. (1), art. 201, art. 202, art. 203, art. 223 din Legea nr. 71/2011], invocând aspectele dezlegate prin Decizia RIL nr. 1/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi susţinând că instanţa de apel trebuia să analizeze prescripţia dreptului material la acţiune prin raportare la dispoziţiile legii în vigoare la data naşterii dreptului la acţiune, respectiv Decretul nr. 167/1958.

Invocând decizia nr. 1231/20.09.2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, recurentul învederează că producerea prejudiciului a fost cunoscută de reclamant cel mai târziu în anul 1990 când regimul totalitarist a fost înlocuit cu unul democratic, iar persoanele care au avut de suferit din pricina actelor fostului regim, puteau solicita în instanţă repararea prejudiciilor, ceea ce presupune că după anul 1993, dreptul la acţiune în răspunderea civilă delictuală a statului şi a organelor sale administrative s-a prescris.

Faptul că reclamantul cunoştea despre fapta ilicită şi prejudiciabilă precum şi presupusul raport de cauzalitate dintre respectiva faptă şi prejudiciul injust suferit de acesta, dar şi persoanele care se făceau vinovate de producerea prejudiciului reies cu evidenţă şi din declaraţia de martor dată de reclamant în dosarul penal nr. x/2014 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală în şedinţa din data de 08.01.2015.

După anul 1989 a devenit de notorietate faptul că în închisorile comuniste au fost comise foarte multe crime şi că persoanele încarcerate au suportat un regim de detenţie extrem de dur, aspect care, în mod evident, demonstrează, încă o dată, că reclamantul avea/putea să aibă cunoştinţă de faptă, prejudiciu, persoane vinovate şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu încă de la începutul anului 1990. Faţă de acest moment obiectiv care marchează în speţă începutul curgerii termenului de prescripţie, recurentul arată că acţiunea este prescrisă, fiind înregistrată cu depăşirea termenului de 3 ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958.

Aşadar, faţă de natura juridică a prescripţiei extinctive supusă legii care se aplică dreptului material la acţiune şi în absenţa unor norme legale care să prevadă o excepţie de la principiul neretroactivităţii legii civile, contrar celor statuate de instanţa de apel, nu se poate reţine incidenţa art. 1394 din Noul C. civ., care reglementează prorogarea termenului de prescripţie în situaţia în care despăgubirea derivă dintr-un fapt supus de legea penală unei prescripţii mai lungi decât cea civilă.

Chiar şi trecând peste această concluzie, obiectul acţiunii de faţă îl reprezintă antrenarea răspunderii civile a pârâţilor, iar nu a răspunderii penale, motiv pentru care recurentul arată că dispoziţiile art. 1394 din Noul C. civ. pot primi aplicare doar în cadrul procesului penal, respectiv cu ocazia soluţionării laturii civile a acţiunii penale ce ar privi acordarea de despăgubiri derivând din pretinsa faptă penală şi nu în procesul civil având ca obiect angajarea răspunderii civile delictuale.

Invocând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului (Stubbings s.a. c. Marea Britanie hotărârea din 22 octombrie 1996, Freitag c. Germaniei, hotărârea din 19.07.2007) recurentul susţine că termenul de prescripţie, din punctul de vedere al dreptului material la acţiune, urmăreşte un scop legitim, şi anume buna administrare a justiţiei şi securitatea juridică.

Totodată, recurentul arată că hotărârea instanţei de apel (în cuprinsul căreia judecătorul fondului analizează vătămarea suferită de bunicul reclamantului în închisorile comuniste, fără a se apleca în principal asupra vătămării suferite de reclamantul însuşi în condiţiile în care acţiunea este pornită de acesta şi nu de bunicul său) analizează generic şi exclusiv faptic îndeplinirea condiţiilor angajării răspunderii civile delictuale, fără a se indica în concret fapta ilicită a fiecăruia dintre pârâţi, prejudiciul efectiv produs şi fară a se indica pentru fiecare pârât în parte, legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, aspect care echivalează cu o lipsă a motivării hotărârii ce atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Concluzionând, recurentul arată că instanţa de fond nu a indicat, încălcând dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. motivele de drept pe care se întemeiază soluţia şi nici nu a arătat motivele pentru care s-au admis cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

5. Apărările formulate în cauză

În termen legal, recurentul-reclamant a depus întâmpinare la recursurile formulate de pârâţi, solicitând respingerea acestora, ca nefondate. Relativ la motivele de casare invocate de Ministerul Afacerilor Interne, cu referire la excepţia prescripţiei extinctive, recurentul-reclamant arată că termenul de prescripţie curge de la momentul rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Mai arată că a demonstrat prejudiciul adus acestuia şi legătura de cauzalitate dintre faptele defunctului B. şi acest prejudiciu, consecinţă a traumelor suferite de bunicul său, iar dispoziţiile art. 1392 alin. (2) Noul C. civ. nu sunt aplicabile prezentei cauze întrucât prin sentinţa penală nr. 122/2015 s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că legea aplicabilă este vechiul C. civ.

Din aceleaşi considerente solicită şi respingerea recursului formulat de Administraţia Naţională a Penitenciarelor, de Ministerul Finanţelor şi de Municipiul Bucureşti, prin Primar.

Recurentul-reclamant arată că este nefondată solicitarea Ministerului Finanţelor privind nulitatea hotărârii. Susţine că excepţiile invocate de pârât au fost respinse prin încheierea din 20.12.2022, iar apărările cu privire la fondul cauzei au fost contrazise de probele administrate în cauză, astfel că au fost respinse în mod implicit de către instanţa de apel. Totodată, recurentul-reclamant solicită respingerea excepţiei nulităţii recursului reclamantului invocată de Ministerul Afacerilor Interne arătând că a invocat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a solicitat, în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor, o interpretare similară a dispoziţiilor legale cu cea din dosarul penal în care s-a pronunţat sentinţa penală nr. 122/2015.

Recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurentul-reclamant, prin care a solicitat respingerea apărărilor reclamantului şi admiterea recursului propriu.

În termen procedural, recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a formulat întâmpinare la recursul promovat de recurentul-reclamant solicitând respingerea acestuia, ca nefondat întrucât instanţa de apel, pe baza probelor administrate, a analizat şi a apreciat asupra cuantificării efective a daunelor morale.

De asemenea, recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a formulat întâmpinare la recursul promovat de pârâţii Ministerul Afacerilor Interne, Municipiul Bucureşti prin Primar şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor arătând că achiesează la apărările formulate de recurenţi-pârâţi.

În termen legal, recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a formulat întâmpinare la recursul promovat de recurentul-reclamant prin care, în principal, a invocat excepţia nulităţii recursului şi, în subsidiar, a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

În susţinerea excepţiei nulităţii recursului, Ministerul Afacerilor Interne arată că deşi recurentul-reclamant a indicat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., acesta nu a formulat veritabile critici de nelegalitate raportat la soluţia pronunţată de instanţa de apel ori la argumentele curţii de apel.

Cu privire la argumentele reclamantului, recurentul-pârât susţine că este lipsit de relevanţă cuantumul despăgubirilor acordate în dosarul penal, iar instanţa de apel a analizat criteriile de echitate şi proporţionalitate dezvoltate în jurisprudenţa naţională şi a instanţei de contencios european în materia despăgubirilor morale.

Totodată, în măsura în care, va fi admis recursul şi, în rejudecare, va fi respinsă acţiunea reclamantului, având în vedere caracterul executoriu al deciziei civile nr. 951 A/27.06.2023 şi faptul că prin O.P. nr. x/13.09.2023, depus la dosar, Ministerul Afacerilor Interne a achitat recurentului-reclamant suma de 12.422,50 RON reprezentând cota de 1/4 din suma de 10.000 Euro la care instanţa de apel a obligat în solidar pârâţii, recurentul-pârât solicită, în temeiul dispoziţiilor art. 723 alin. (1) din C. proc. civ., obligarea recurentului-reclamant la restituirea către recurentul-pârât a sumei achitate în baza titlului executoriu desfiinţat.

De asemenea, recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a formulat întâmpinare la recursul promovat de recurentul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primar, solicitând înlăturarea criticilor referitoare la incidenţa, în cauză, a prevederilor art. 1138 şi art. 1139 C. civ. în raport de prevederile art. 478 alin. (2) C. proc. civ., aplicabile şi în recurs faţă de prevederile art. 494 din acelaşi act normativ, având în vedere că motivele de recurs privind aplicabilitatea prevederilor art. 1139 alin. (2) C. civ. au fost invocate pentru prima dată în recurs, astfel că nu pot face obiect de analiză în această etapă procesuală. Susţine recurentul-pârât că în această cale extraordinară de atac, nu poate fi cenzurată starea de fapt reţinută prin sentinta instantei de apel ori concordanţa acesteia cu probele administrate în cauză, limitarea obiectului recursului la situaţiile de drept strict prevăzute de lege excluzând rejudecarea cauzei în alţi parametri decât cei în care a avut loc judecata în fond în apel.

Recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a depus răspuns la întâmpinarea formulată de recurentul-pârât Ministerul Afacerilor Interne la recursul promovat de reclamant şi la recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar, prin care arată că achiesează la motivele privind fondul cererii formulate de pârât.

De asemenea, recurenta-pârâtă Administraţia Naţională a Penitenciarelor a depus răspuns la întâmpinarea formulată de reclamant la recursul promovat de aceasta, prin care a solicitat respingerea apărărilor reclamantului şi admiterea căii de atac pe care a promovat-o.

6. Procedura de filtru

Prin încheierea din 30 octombrie 2024, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâţii Ministerul Afacerilor Interne, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Municipiul Bucureşti prin Primar General, în calitate de moştenitor al defunctului B. şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor împotriva deciziei nr. 951 A din 27 iunie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi recursul declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne împotriva încheierii de şedinţă din data de 20 decembrie 2022, pronunţată de aceeaşi instanţă şi a stabilit termen în şedinţă publică pentru soluţionarea acestora.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând recursurile deduse judecăţii de către pârâţi, prin gruparea criticilor şi cu luarea în considerare a încadrării acestora în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. dispuse prin raportul întocmit asupra admisibilităţii, Înalta Curte constată următoarele:

Subsumat motivului de recurs prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., pârâţii susţin că hotărârea recurată este nemotivată, deoarece nu expune clar faptele ilicite imputate fiecăruia, în ce a constat prejudiciul moral a cărui indemnizare s-a dispus şi nici legătura de cauzalitate între faptele ilicite reţinute şi prejudiciu, condiţii necesar a fi îndeplinite potrivit legii civile pentru angajarea răspunderii delictuale.

Pârâtul Ministerul Afacerilor Interne afirmă, contradictoriu, că instanţa de apel motivează îndeplinirea condiţiilor răspunderii delictuale, însă "generic şi exclusiv faptic", fără a structura distinct, pentru fiecare pârât, argumentele în baza cărora a reţinut răspunderea civilă, iar pârâtul Statul Român pretinde că hotărârea este lovită de nulitate pe temeiul art. 425 lit. b) şi art. 175 (2) din C. proc. civ., deoarece nu face şi dovada examinării apărărilor şi excepţiilor invocate prin întâmpinarea depusă în primă instanţă, fiind încălcate, astfel, dispoziţiile de art. 8, art. 22 alin. (6) din cod şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie de motivare.

Pârâtul Municipiul Bucureşti învederează că hotărârea recurată nu evidenţiază textele de lege pe care instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia (apreciind că litigiului îi sunt aplicabile dispoziţiile art. 1347, art. 1357 şi urm. şi art. 1373 din noul C. civ.) şi nu expune argumentele pentru care s-a omis din analiză dispoziţiile art. 1138 şi art. 1139 din acelaşi cod când s-a statuat cu privire la angajarea răspunderii sale delictuale în solidar cu ceilalţi pârâţi.

Criticile sunt nefondate.

Motivarea hotărârii, în înţelesul strict juridic al cuvântului, înseamnă arătarea în scris a unor temeiuri de fapt şi de drept suficiente care să explice raţionamentului logico-judiciar pe care se sprijină soluţia, nu o analiză exhaustivă a diverselor argumente expuse de părţi prin apărările invocate şi formularea de răspunsuri detaliate în privinţa acestora, cu atât mai puţin în privinţa acelora care nu ţin seama de dezlegările statuate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi care nu mai pot face obiectul reevaluării pe cale jurisdicţională.

Structurarea motivelor de fapt şi de drept în cuprinsul unei hotărâri judecătoreşti ţine de stilul judecătorului redactor şi de ordinea în care trebuie examinate diversele aspecte litigioase şi nu se constituie într-o chestiune ce poate fi criticată prin recurs, întrucât nu pune în discuţie legalitatea acesteia.

În speţă, pretinzând că hotărârea nu expune faptele ilicite ce le-au fost imputate, pârâţii ignoră cadrul procesual în care s-a desfăşurat judecata în apel, configurat de particularităţile acţiunii civile deduse judecăţii statuate prin hotărârea definitivă pronunţată în primul ciclu procesual al cauzei pendinte de către instanţa civilă de control judiciar.

Rezultă că prin decizia civilă nr. 627A/30.06.2017, pronunţată în primul ciclu procesul al cauzei, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a statuat că în proces este dedusă judecăţii acţiunea civilă exercitată, iniţial, în dosarul penal nr. x/2014 al secţiei I penale a aceleiaşi instanţe, prin care reclamantul a solicitat tragerea la răspundere civilă a pârâţilor din procesul pendinte pentru prejudiciul produs prin săvârşirea faptelor ilicite care au făcut obiectul acţiunii penale, pârâţi ce în procesul penal au avut calitatea de inculpat şi de părţi responsabile civilmente.

Faptele ilicite ce făceau obiectul acţiunii penale sunt descrise în sentinţa penală de condamnare nr. 122/F/25.07.2015 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia I Penală în dosarul penal menţionat, hotărâre prin care s-a statuat, definitiv, că acestea întrunesc elementele constitutive ale infracţiunii de tratamente neomenoase prevăzute de art. 358 din C. pen. de la 1968 şi că au fost săvârşite cu vinovăţie de către pârâtul inculpat B., respectiv, că una dintre victimele infracţiunii a fost autorul (bunicul) reclamantului, deţinutul politic D..

Prin hotărârea penală menţionată s-a statuat, totodată, în soluţionarea acţiunilor civile exercitate de către succesorii altor victime ale infracţiunii, că persoanele responsabile potrivit legii civile pentru prejudiciile cauzate prin infracţiune sunt inculpatul B., răspunzător pentru fapta proprie, potrivit art. 998 din C. civ. de la 1864, şi părţile responsabile civilmente Statul român, Ministerul Afacerilor Interne (MAI) şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor (ANP), răspunzătoare în calitate de comitenţi pentru faptele prepusului (inculpatul), potrivit art. 1000 alin. (3), şi că aceste persoane sunt ţinute să răspundă în solidar, potrivit art. 1003 din acelaşi cod.

Prin decizia civilă nr. 627A/30.06.2017, instanţa civilă de control judiciar a constatat că acţiunea civilă iniţiată în procesul penal de către reclamant nu a fost soluţionată prin sentinţa penală nr. 122/F/25.07.2015 şi, prin urmare, că în cauza pendinte nu este incidentă excepţia autorităţii de lucru judecat reţinută greşit de către prima instanţă în raport de această sentinţă.

Prin aceeaşi decizie s-a mai statuat şi că, în raport de temeiului juridic reţinut în justificarea nesoluţionării în procesul penal a acţiunii civile formulate de către reclamant, art. 20 alin. (4) din C. proc. pen., instanţa penală a deschis acestuia posibilitatea de a acţiona în instanţa civilă pentru soluţionarea acţiunii, sens în care s-a dispus retrimiterea cauzei primei instanţe pentru continuarea judecăţii.

În acest context factual este evident că faptele ilicite la care instanţa de apel avea a se raporta în soluţionarea acţiunii civile pendinte, astfel cum, de altminteri a procedat, sunt acţiunile/inacţiunile vătămătoare subsumate prin sentinţa penală nr. 122/F/25.07.2015 infracţiunii de tratamente neomenoase, săvârşite asupra deţinutului politic D. (autorul reclamantului) în perioadele de timp în care a fost încarcerat în penitenciarul Râmnicu-Sărat, condus de inculpatul pârât B..

Relevante cadrului procesual în care urma să continue judecata sunt şi dispoziţiile art. 28 alin. (1) teza I C. proc. pen. instanţa civilă de control judiciar a făcut trimitere în decizia civilă nr. 627A/30.06.2017, potrivit cărora în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, situaţia din cauza pendinte, hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o.

Prin urmare, susţinerile pârâţilor bazate pe nemotivare, argumentate prin omisiunea identificării de către instanţa de apel a altor fapte ilicite decât acelea prevăzute în sentinţa penală de condamnare a inculpatului pârât B., se privesc ca fiind greşite şi vor fi respinse, întrucât ignoră cadrul procesual stabilit pentru soluţionare acţiunii civile pendinte prin decizia civilă nr. 627A/30.06.2017, definitivă, ale cărei dezlegări, potrivit art. 480 alin. (3) teza finală C. proc. civ., erau obligatorii pentru instanţele fondului în cel de-al doilea ciclu procesual al cauzei.

Cât priveşte susţinerile prin care se critică ca fiind greşite considerentele prin care instanţa de apel a reţinut că reclamantul îşi putea întemeia acţiunea în despăgubire pe comiterea faptelor ilicite expuse în hotărârea penală de condamnare, deşi, neîndoielnic, nu a fost victima directă a acestor fapte, se constată că aduc în discuţie nu viciul nemotivării, ci nelegalitatea hotărârii, aşa că vor fi analizate cu ocazia examinării motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., căruia se subsumează.

Hotărârea recurată expune, totodată, motivele de fapt pe baza cărora instanţa de apel a stabilit că sunt îndeplinite condiţiile relative la existenţa unui prejudiciu afectiv propriu ce dă reclamantului dreptul la dezdăunare, respectiv, la existenţa legăturii de cauzalitate între acesta şi faptele ilicite, ţinând seama de modalitatea concretă de producere.

Anume, se reţine că elementele de fapt extrase din hotărârea penală privind situaţia autorului D., victima directă a infracţiunii, sunt de natură să contureze premisele şi circumstanţele în care i-au fost cauzate în perioada detenţiei suferinţe fizice şi psihice grave, respectiv, să explice sechelele cu care acesta s-a reîntors în cadrul familiei şi care s-au răsfrânt asupra membrilor acesteia, printre care şi reclamantul.

Prin urmare, cum hotărârea recurată furnizează dovada examinării tuturor condiţiilor răspunderii delictuale, susţinerile critice formulate sub acest aspect prin memoriile de recurs sunt nefundamentate.

Se susţine, totodată, că instanţa de apel a omis să arate în cuprinsul hotărârii recurate motivele pentru care a respins apărările/excepţiile prin care pârâţii urmăreau respingerea cererii deduse judecaţii pe alte temeiuri juridice.

Examinând lucrările dosarului, se constată că dezbaterile asupra excepţiilor invocate de către pârâţi (netimbrării şi lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de Statul Român; lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de MAI; prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate de MAI şi de B. şi autorităţii de lucru judecat şi inadmisibilităţii, invocate de ANP) au avut loc în şedinţa din 20.12.2023, când au fost soluţionate.

Prin urmare, motivele de fapt şi de drept în baza cărora s-a dispus respingerea excepţiilor se regăsesc în încheierea de şedinţă din data de 20.12.2023 (atacată, parţial, prin recursul pendinte), astfel că absenţa acestora din cuprinsul hotărârii date asupra fondului este justificată cât timp normele de procedură nu obligă la redarea lor şi în cuprinsul acestei hotărâri.

Prin considerentele încheierii de şedinţă menţionate instanţa de apel a învederat, de altfel, că apărările pârâţilor privind existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate prin cererea dedusă judecăţii constituie chestiuni de fond care nu se examinează pe cale incidentală, ci prin hotărârea ce se va da asupra fondului cauzei, cum, de altminteri, a procedat.

În atare situaţie, se privesc ca fiind străine de lucrările dosarului şi afirmate cu încălcarea obligaţiei de bună-credinţă prevăzute de art. 12 alin. (1) C. proc. civ., susţinerile prin care pârâţi, cu ignorarea conţinutul actelor de procedură întocmite în procedura apelului care furnizează dovada examinării şi soluţionării excepţiilor şi apărărilor invocate în proces, pretind încălcarea dreptului la un proces echitabil.

Tot astfel, ca fiind străine cauzei, se privesc şi susţinerile prin care se reclamă omisiunea examinării incidenţei normelor privind succesiunile vacante (art. 1138 şi art. 1139 din noul C. civ.), cât timp lucrările dosarului nu relevă existenţa unor apărări/dezbateri sub acest aspect la judecata apelului.

În fine, verificând cuprinsul hotărârii recurate se constată că instanţa de apel o omis să expună textele de lege care reglementează cele două forme de răspundere delictuală analizate, pentru fapta proprie şi a comitentului pentru faptele prepusului, astfel cum învederează pârâtul Municipiul Bucureşti.

În debutul considerentelor hotărârii, instanţa de apel arată, însă, în termeni clari, că analiza va purta asupra celor două forme ale răspunderii delictuale şi cadrul procesual în limitele căruia se va desfăşura.

În acest sens sunt considerentele potrivit cărora:

"Preliminar analizării fondului litigiului, Curtea subliniază că obiectul litigiului pendinte îl constituie obligarea pârâţilor în solidar la plata daunelor morale în cuantum de 75000 de euro, pe temeiul răspunderii civile delictuale pentru faptă proprie, respectiv al răspunderii comitentului pentru fapta prepusului, cu precizarea că pretenţiile deduse judecăţii în cauza pendinte constituie latura civilă din procesul penal derulat împotriva inculpatului B. şi finalizat prin sentinţa penală de condamnare nr. 122/2015 a Curţii de Apel Bucureşti, definitivă prin decizia penală nr. 51/2016 a instanţei supreme."

În atare condiţii, omisiunea săvârşită de către instanţa de apel nu poate da loc la casare, întrucât instanţa de recurs, chemată să aplice legea la situaţia de fapt stabilită la judecata fondului, este în drept să complinească aceste lipsuri, cu ocazia examinării motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin urmare, în considerarea celor ce preced, se reţine invocarea în mod formal de către pârâţi a motivului de recurs bazat pe nemotivare, sens în care susţinerile încadrate acestui motiv prin memoriile de recurs vor fi respinse.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., reclamantul pretinde că instanţa de apel a stabilit despăgubirea acordată pentru indemnizarea prejudiciului moral cu încălcarea prevederilor art. 998 din vechiul C. civ., în aplicarea cărora avea a-i acorda o despăgubire comparabilă ca valoare cu despăgubirile acordate de instanţa penală celorlalte părţi civile din dosarul penal, succesori ai altor victime ale aceleiaşi infracţiuni.

Se susţine că greşeala săvârşită de către instanţa de apel rezultă din discrepanţa ce se identifică între valoarea despăgubirii stabilite prin hotărârea recurată (10000 euro) şi valoarea despăgubirilor stabilite prin sentinţa penală nr. 122/F/2015 (între 50000-100000 euro), nejustificată în condiţiile în care prejudiciile morale au fost produse prin fapte ilicite similare.

Critica nu poate fi primită.

Dispoziţiile art. 998 din C. civ. din 1864, aplicabile raportului de despăgubire (astfel cum se va arăta cu ocazia examinării motivului de casare vizând legalitatea) reglementează principiul general al răspunderii civile delictuale, ce obligă la repararea prejudiciilor reale produse prin fapte ilicite, nu la acordarea de despăgubiri comparabile ca valoare persoanelor care fie sunt victime ale aceloraşi fapte ilicite, fie ale unor fapte ilicite similare.

Gravitatea prejudiciilor morale se determină pe baza unor criterii orientative generale (precum importanţa valorilor lezate prin fapta ilicită şi personalitatea victimei) şi a unor criterii speciale utile evaluării în raport de valoarea lezată propriu-zis (precum intensitatea lezării, importanţa dată de victimă valorii lezate, existenţa unor relaţii afective între victimă şi alte persoane), cu luarea în considerare a elementelor de fapt particulare fiecărei cauze, criteriul jurisprudenţial nefiind unul absolut, ci tot orientativ.

Or, în aplicarea criteriilor menţionate, prejudiciile morale pot să difere ca întindere de la o victimă la alta, chiar dacă sunt produse prin fapte ilicite similare, fapt de natură să influenţează cuantumul despăgubirilor.

În acest sens sunt şi considerentele prin care instanţa de apel a arătat, cu trimitere la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materie, că evaluarea daunelor morale este subordonată condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă, corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei.

Rezultă, de altminteri, că şi daunele morale stabilite prin hotărârea penală sunt diferite ca valoare, ţinând seama de gravitatea prejudiciilor morale cauzate fiecăreia dintre părţile civile, victime indirecte ale faptelor ilicite subsumate de către instanţa penală aceleiaşi infracţiuni de tratamente neomenoase săvârşite de către inculpatul pârât B..

Totodată, se observă că reclamantul, deşi invocă o pretinsă disproporţie între daunele morale stabilite de instanţa penală şi cele stabilite de instanţa de apel în cauza pendinte, nu identifică elementele de fapt care fac comparabilă situaţia sa particulară avută în vedere de către instanţa de apel, exhibată prin considerentele de fapt ale hotărârii recurate, cu situaţia părţilor civile ale căror prejudicii morale au fost indemnizate prin hotărârea penală.

Aşa fiind, se va constata că susţinerile reclamantului potrivit cărora, în considerarea similarităţii faptelor ilicite şi identităţii temeiul juridic, instanţa de apel avea a-i acorda o despăgubire comparabilă ca valoare cu despăgubirile stabilite de către instanţa penală în favoarea altor părţi civile, se privesc ca lipsite de temei legal, sens în care vor fi respinse.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâţii dezvoltă mai multe critici de nelegalitate, care se privesc ca fiind nefondate, în considerarea celor ce succed.

- Pârâtul Ministerul Afacerilor Interne critică soluţia de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune dispusă prin încheierea din 20.12.2023, în considerarea caracterului imprescriptibil al dreptului la acţiune dedus judecăţii stabilit pe baza unui raţionament judiciar fundamentat pe dispoziţiile art. 1.394 din noul C. civ.

Se susţine că soluţia, în raport de momentul care marchează începutul cursului prescripţiei, reprezentat de anul 1990 în care regimul comunist a fost înlocuit cu unul democratic şi a devenit de notorietate faptul că în închisorile comuniste deţinuţii politici au suportat un regim de detenţie extrem de dur, a fost dispusă cu încălcarea normei tranzitorii prevăzute de art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit căreia prescripţiile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a C. civ. (1.10.2011) sunt şi rămân supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit.

Se arată că prescripţiei, în aplicarea normei menţionate, îi erau incidente prevederile Decretului nr. 167/1958, ce prevăd că dreptul la acţiunea în despăgubiri întemeiată pe răspunderea delictuală este prescriptibil, şi se susţine că dreptul dedus judecăţii de către reclamant era prescris în raport de momentul înregistrării pe rolul instanţei civile a cererii pendinte.

Critica urmează a fi respinsă, pentru motivele de drept ce succed şi care se substituie celor reţinute de instanţa de apel prin încheierea din 20.12.2023.

Normele civile de drept comun din materia prescripţiei, indiferent că sunt cele prevăzute de Decretul nr. 167/1958 ori cele prevăzute de C. civ. din 2009, stabilesc că dreptul la acţiune întemeiat pe răspunderea delictuală este prescriptibil în termenul general de prescripţie de 3 ani (în acest sens art. 8 din decret şi art. 2528 din cod)

Cât priveşte începutul prescripţiei, regula generală este că prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui, iar regula specială, aplicabilă în cazul răspunderii delictuale, că începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba cât şi pe cel care răspunde de ea.

Rezultă că legiuitorul nu a prevăzut un moment precis de la care începe să curgă prescripţia, deoarece, dat fiind caracterul sancţionator al acesteia, pentru a se reţine incidenţa sa nu este suficient ca dreptul subiectiv să fi fost încălcat sau nesocotit, premisa intrării în joc a prescripţiei constând în existenţa posibilităţii persoanei păgubite de a acţiona pentru ocrotirea acestuia.

Prin urmare, pentru determinarea începutului cursului prescripţiei devin relevante analizei particularităţile faptului juridic ce constituie izvorul obligaţiei de dezdăunare, în raport de care se verifică posibilitatea persoanei păgubite de acţiona pentru ocrotirea dreptului subiectiv nesocotit/încălcat.

În speţă, faptele ilicite cauzatoare de prejudicii ce constituie izvorul obligaţiei de despăgubire au fost săvârşite, potrivit constatărilor instanţei penale, în perioadele de timp cuprinse între 4.03.1955 - 5.04.1957 şi 16.07.1957 - 21.07.1959, în care autorul reclamantului, încarcerat în penitenciarul Râmnicu-Sărat condus de către pârâtul inculpat B., a fost supus unui tratament de detenţie dur, care i-a cauzat sechelele fizice şi psihice care s-au răsfrânt, după momentul eliberării, şi asupra membrilor familiei sale.

Faptele ilicite au fost cercetate şi subsumate de către instanţa penală unei infracţiuni contra omenirii prin sentinţa penală nr. 122/F/25.07.2015, prin care a statuat şi că acţiunea civilă exercitată de către reclamant pentru repararea prejudiciului propriu cauzat prin aceste fapte nu poate soluţionată în procesul penal, deschizându-i posibilitatea de a acţiona în acest scop în instanţa civilă, chestiune dezlegată în primul ciclu procesual al cauzei, prin decizia nr. 627/A/30.06.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV - a civilă.

Statuarea din decizia civilă menţionată, definitivă, prin care instanţa civilă de control judiciar a tranşat cu privire la momentul la care reclamantul avea posibilitatea de a acţiona în instanţa civilă pentru ocrotirea dreptului încălcat prin faptele ilicite penale a căror victimă a fost autorul său, este obligatorie, potrivit art. 480 alin. (3) teza finală C. proc. civ., în rejudecarea cauzei.

Prin urmare, nici părţile şi nici instanţa de trimitere nu puteau opune în cel de-al doilea ciclu procesual al cauzei un alt moment de la care reclamantul ar fi avut posibilitatea de a se adresa instanţei civile şi de la care ar fi început să curgă prescripţia, precum cel indicat de către recurent, anul 1990, în care regimul comunist a fost abolit.

În atare situaţie, în considerarea particularităţilor faptelor ce constituie izvorul obligaţiei de dezdăunare, prescripţia dreptului la acţiune în despăgubire dedus judecăţii a început să curgă de la data rămânerii definitive a sentinţei penale nr. 122/F/2015 prin care reclamantului i s-a recunoscut posibilitatea de a acţiona în instanţa civilă, anume 10.02.2016, data pronunţării deciziei nr. 51/2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală.

Prin urmare, prescripţiei îi sunt aplicabile prevederile C. civ. din 2009 (în vigoare la data de 1.10.2011), iar incidenţa sa în cauză nu poate fi reţinută cât timp cererea a fost înregistrată pe rolul instanţei civile de către reclamant la 5.07.2016, în interiorul termenului general de prescripţie de 3 ani.

Aşa fiind, cum soluţia de respingerea a excepţiei prescripţiei dispusă prin încheierea din 20.12.2023 de către instanţa de apel subzistă şi în condiţiile examinării caracterului prescriptibil al dreptului la acţiune dedus judecăţii, solicitarea de casare a hotărârii justificată prin aceea că instanţa de apel a reţinut, greşit, caracterul imprescriptibil al acestuia, se vădeşte a fi lipsită de interes, sens în care va fi respinsă.

- Pârâţii susţin nelegalitatea hotărârii motivat şi de faptul că reclamantul, nefiind victima directă a faptelor ilicite penale comise de către pârâtul inculpat, nu era îndreptăţit să solicite indemnizarea unui prejudiciu moral personal, deoarece nu se poate identifica o relaţie de cauzalitate între prejudiciu şi faptele ilicite, cerinţă necesar a fi îndeplinită pentru angajarea răspunderii delictuale potrivit legii civile.

Critica este nefondată.

Prealabil examinării criticii, în complinirea lipsurilor hotărârii recurate, se va constata că litigiului pendinte, în considerarea momentului săvârşirii faptelor ilicite şi prevederilor art. 6 alin. (2) din C. civ. din 2009, îi sunt aplicabile dispoziţiile C. civ. de la 1864, ce reglementează cele două forme de răspundere delictuală examinate de către instanţa de apel prin dispoziţiile art. 998 şi art. 1000 alin. (3), iar condiţiile solidarităţii pasive prin dispoziţiile art. 1003.

În consecinţă, criticile de nelegalitate întemeiate de către pârâţi pe dispoziţiile C. civ. din 2009 vor face obiectul prezentei analize doar în măsura în care normele de drept indicate îşi găsesc corespondent în dispoziţiile vechiul C. civ.

Prin urmare, se va constata că dispoziţiile art. 998 C. civ. de la 1864 prevăd următoarele: Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara.

Norma menţionată nu limitează sfera faptelor care sunt apte a cauza prejudicii, nici sfera victimelor îndreptăţite să solicite repararea prejudiciilor şi nici sfera prejudiciilor supuse reparaţiei, permiţând respectarea pe deplin a principiului reparării integrale a prejudiciilor.

Aşadar norma de drept permite repararea oricărui prejudiciu patrimonial sau nepatrimonial, incluzând şi prejudiciile cauzate "prin ricoşeu" unor terţe persoane, victime indirecte ale faptelor ilicite, ce se identifică cu predilecţie în cazul prejudiciilor corporale produse victimelor directe ale faptei ilicite, cum este prejudiciul a cărui reparaţie s-a solicitat în cauza pendinte.

Produs fiind de prejudiciul cauzat victimei directe prin fapta ilicită, prejudiciul prin ricoşeu este consecinţa directă tot a acestei fapte, iar legătura de cauzalitate există atunci când se constată că producerea sa este consecinţa prejudiciului pe care l-a suportat victima directă a faptei ilicite, factorul generator al reparaţiei cuvenite victimei indirecte regăsindu-se tocmai în imposibilitatea victimei directe de a-şi exercita viaţa de familie în circumstanţe obişnuite din cauza vătămărilor/suferinţelor fizice şi psihice provocate prin faptă ilicită, situaţia de fapt expusă în hotărârea recurată.

Rezultă, potrivit considerentelor hotărârii recurate, că instanţa de apel a recunoscut reclamantului (victimă indirectă a faptelor penale ilicite) dreptul la despăgubiri pentru un prejudiciu de afectaţiune propriu, nu pentru prejudiciul autorului său, cum eronat se susţine de către unii dintre pârâţi, autorul fiind, de altminteri, decedat la momentul exercitării acţiunii penale, situaţie în care nu se putea constitui parte civilă în procesul penal.

Anume, instanţa de apel reţine că efectele negative ale faptelor ilicite penale săvârşite asupra autorului reclamantului şi care au fost subsumate de către instanţa penală infracţiunii de tratamente neomenoase sunt cele care au influenţat şi relaţiile care se situează în domeniul afectiv al vieţii umane, precum relaţiile de familie, în care se includ şi cele dintre bunici şi nepoţi, relaţie existentă între reclamant şi victima directă a faptelor ilicite.

În acest sens sunt considerentele prin care instanţa de apel a statuat că elementele de fapt extrase din cuprinsul hotărârii penale privind tratamentul inuman aplicat deţinuţilor politici în penitenciarul Râmnicu- Sărat sunt de natură să contureze premisele şi circumstanţele faptice care au determinat suferinţele fizice şi psihice îndurate de bunicul reclamantului în perioada detenţiei, ceea ce explică sechelele cu care D. a ieşit din mediul penitenciar şi s-a reîntors în cadrul familiei.

În acelaşi sens sunt şi considerentele potrivit cărora, dată fiind gravitatea faptelor ilicite săvârşite asupra deţinuţilor politici de personalul penitenciarului din dispoziţia pârâtului inculpat, devine evident că bunicul reclamantului era afectat atât fizic cât şi psihic de traversarea chinuitoare a regimului de exterminare aplicat de pârât pe parcursul a 4 ani de detenţie, situaţie care în mod inerent s-a răsfrânt asupra reclamantului, care deşi era copil, a resimţit durerea bunicului său şi neputinţa acestuia.

Subliniind că durerea şi neputinţa bunicului au fost prin ele însele la originea suferinţelor psihice cauzate reclamantului în perioada copilăriei, instanţa de apel a expus, în esenţă, prejudiciul moral propriu cauzat prin ricoşeu acestuia prin faptele ilicite săvârşite cu vinovăţie de către pârâtul B., deopotrivă, şi legătura de cauzalitate specifică acestui tip de prejudiciu, adică condiţiile prevăzute de legea civilă pentru angajarea răspunderii prevăzute de art. 998 C. civ.

Prejudicierea unei persoane astfel, prin punerea în imposibilitate de a se bucura de relaţiile de familie, constituie o încălcare directă a dreptului său la respectarea vieţii private şi de familie, astfel că se privesc ca fiind formal invocate şi susţinerile prin care pârâţii pretind că instanţa de apel a omis să identifice dreptul aparţinând reclamantului încălcat prin faptele ilicite penale ce au afectat iremediabil sănătatea bunicului său.

Susţinerile pârâţilor ignoră, de altminteri, faptul că prejudiciile morale afective sunt cauzate, în principiu, de încălcarea unor drepturi ataşate omului real şi inseparabile de acesta al căror conţinut se determină prin raportare la noţiuni generice, incompatibile cu o definire precisă, precum viaţă privată şi de familie, respect, compasiune, încredere în sine, adică la valori umane care ghidează comportamentul şi acţiunile unei persoane întreaga viaţă.

În considerarea celor ce preced, se va constata că raţionamentele juridice pe baza cărora pârâţii susţin neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale sunt lipsite de temei legal şi, deopotrivă, lipsite de suport în constatările de fapt ale cauzei expuse în cuprinsul hotărârii recurate, sens în care vor fi respinse.

- Pârâţii susţin că hotărârea recurată este nelegală şi în considerarea faptului că reclamantul nu ar fi dovedit existenţa prejudiciului moral.

Criticând ca neverosimile depoziţiile martorilor, se reclamă că acestea, contrar aprecierii instanţei de apel, nu au relevat existenţa unei relaţii apropiate între reclamant şi bunicul său şi nici posibilitatea reclamantului de a percepe, dată fiind vârsta fragedă, suferinţele suportate de bunic în închisorile comuniste.

Se susţine că singurele afirmaţii prin care reclamantul declară un prejudiciu indirect sunt cele prin care îşi exprimă regretul de a fi fost pus imposibilitate de a se bucura de relaţia bunic-nepot, adică în imposibilitate de a desfăşura activităţi împreună cu acesta din cauza sănătăţi deteriorate, elemente de fapt care însă nu au probate la judecata apelului.

Critica nu poate fi primită, întrucât, prin argumentele expuse, pârâţii aduc în discuţie, nepermis procedural, aspecte referitoare la aprecierea dată probelor, pe baza căreia instanţa de apel a statuat asupra temeiniciei cererii de despăgubire deduse judecăţii.

Or, exerciţiul căii de atac a recursului impune formularea unor critici de nelegalitate subsumabile motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu a unor critici de netemeinicie.

În acest sens sunt prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. potrivit cărora recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

- Nici susţinerile prin care pârâţii apreciază că întinderea prejudiciului moral şi valoarea despăgubirii stabilite pentru indemnizarea acestuia au fost cuantificate incomplet nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate ale hotărârii recurate, subsumabile vreunuia dintre motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În stabilirea întinderii prejudiciului moral, astfel cum s-a arătat cu ocazia examinării recursului declarat de reclamant, instanţele aplică criterii referitoare la caracterul şi importanţa valorilor nepatrimoniale lezate şi la situaţia particulară a victimei, ţinând seama de împrejurărilor de fapt în care a fost săvârşită fapta ilicită, iar valoarea despăgubirii se stabileşte prin apreciere, ţinând seama de gravitatea suferinţelor fizice sau/şi psihice cauzate victimei.

În aplicarea unor astfel de criterii, instanţa de apel a stabilit că bunicul a fost figură importantă în prima parte a copilăriei reclamant, cu care a dezvoltat o relaţie afectivă specială în perioadele de timp în care era lăsat sub supravegherea sa (în care părinţii erau la serviciu), în care a resimţit suferinţele psihice şi fizice provocate acestuia de regimul de exterminare aplicat în penitenciar şi a cărui pierdere la o vârstă fragedă (când avea de 6-7 ani) l-a mâhnit profund.

Pârâtul Ministerul Afacerilor Interne susţine că dimensiunea prejudiciului moral se impunea a fi evaluată raportat nu doar la criteriile exhibate în hotărârea recurată (intensitatea relaţiei şi vârsta părţilor), ci şi de alte criterii, precum existenţa sprijinului moral, respectiv, existenţa unor relaţiile de dependenţă dintre reclamant şi bunic şi consecinţele negative înregistrate în planul vieţii familiale şi sociale.

Pârâtul nu dezvoltă însă critica şi nu arată în ce mod criteriile pretins omise de către instanţa de apel puteau fi valorificate la situaţia de fapt a cauzei, ce relevă o scurtă perioadă de timp petrecută de reclamant împreună cu bunicul şi o diferenţă mare de vârstă între aceştia, care exclude posibilitatea existenţei unor relaţii de sprijinul moral şi material reciproc.

Drept urmare, cum instanţa de apel a ţinut seama, corect, de criterii compatibile cu elementele de fapt particulare ale cauzei, stabilite pe bază de probatorii, susţinerile critice învederate de către pârât sub acest aspect, formulate în termeni generali şi fără vreo particularizare la aceste elemente, se privesc ca fiind străine cauzei.

Cât priveşte cuantumul despăgubirii care, în aprecierea instanţei de apel este rezonabil, se reţine că nu poate face obiectul verificărilor instanţei de recurs, dată fiind configuraţia actuală a acestei căi de atac, ce nu permite, aşa cum s-a mai arătat, verificări privind temeinicia hotărârii recurate.

Se reţine, totodată, că pârâţii dezvoltă sub acest aspect, inadecvat procedural, multiple alte argumente teoretice, învederând că instanţele trebuie să fie prudente şi rezonabile în cuantificarea daunelor morale şi să ţină seama de gradul de încălcare a dreptului afirmat pentru ca despăgubirea să aibă efect compensatoriu, nu de îmbogăţire a victimelor, aspecte care au făcut obiectul preocupării instanţei de apel, fiind analizate, explicit, în hotărârea pronunţată.

- Subsumat motivului de recurs bazat pe nelegalitate, se pretinde că prin hotărârea pronunţată s-a statuat greşit şi că pârâţii sunt ţinuţi în solidar să repare prejudiciul moral, cât timp acesta a fost consecinţa faptelor ilicite comise doar de inculpatul pârât B..

Pârâtul Statul român învederează că aspectele de nelegalitate trebuie deduse din conţinutul argumentele pe baza cărora a susţinut neîndeplinirea condiţiilor angajării răspunderii sale delictuale (găsite a fi neîntemeiate în precedent), iar pârâtul Municipiul Bucureşti nu a dezvoltat argumente.

În atare condiţii, susţinerile critice se privesc ca fiind formal invocate de către pârâţi, sens în care vor fi respinse.

Se va constata că răspunderea solidară a fost angajată de către instanţa de apel pe temeiul art. 1003 din C. civ. de la 1864, în condiţiile reţinerii existenţei unor raporturi de prepuşenie între pârâtul B. (decedat pe parcursul procedurii şi având ca succesor pe pârâtul Municipiul Bucureşti, potrivit certificatului de vacanţă succesorală nr. 91/29.10.2021), răspunzător pentru fapta proprie pe temeiul art. 998 din cod, pe de o parte, şi pârâţii Statul român, Ministerul Afacerilor Interne şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor în calitate de comitenţi ai acestuia, răspunzători pe temeiul art. 1000 alin. (3) din cod, pe de o parte.

Motivele de fapt pe baza cărora s-au stabilit raporturile de prepuşenie, deopotrivă, şi calitatea procesuală pasivă a pârâţilor, sunt expuse în cuprinsul hotărârii recurate, fiind reţinute, de altfel, şi de către instanţa penală în justificarea calităţii de părţi responsabile civilmente în procesul penal a pârâţilor comitenţi din procesul pendinte.

- Pârâtul Municipiul Bucureşti pretinde că instanţa de apel nu putea reţine solidaritatea pasivă, fără a examina şi incidenţa normelor privitoare la moştenirea vacantă (art. 477 din vechiul C. civ.) şi a indica valorile activului şi pasivului moştenirii pârâtului B..

Susţinerile se privesc ca fiind inadmisibile.

Pe de o parte, pentru că potrivit raportului întocmit în procedura de filtrare a recursului o astfel de solicitare nu a fost invocată în apel, astfel că hotărârea recurată nu cuprinde vreo dezlegare care să poată face obiect al controlului instanţei de recurs, şi, pe de altă parte, pentru că pârâtul nu justifică care este interesul în analizarea în cauza pendinte a normelor menţionate.

Aşa fiind, în considerarea celor ce preced, care fac lipsită de interes examinarea altor argumente formulate de către pârâţi, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va dispune respingerea, ca nefondate, a recursurilor deduse judecăţii

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul A. şi de pârâţii Ministerul Afacerilor Interne, Administraţia Naţională a Penitenciarelor, Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi Municipiul Bucureşti, prin primar general, împotriva deciziei nr. 951 A din data de 27 iunie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne împotriva încheierii din data de 20 decembrie 2022 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2016.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 martie 2025.