Liability for reputational harm on social media: balancing freedom of expression against the right to reputation and image for public officials.

Şedinţa publică din data de 13 februarie 2025

ÎNALTA CURTE, asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş, reclamantul A. a solicitat instanţei ca pârâta B. să fie obligată: să plătească suma de 250.000 RON daune morale produse prin atingerea adusă imaginii sale publice, să publice într-una din publicaţiile on-line de interes local şi într-una de interes naţional a textul hotărârii judecătoreşti, să şteargă de pe pagina de C. toate referirile la conducerea Serviciului public judeţean salvamont Maramureş sau la persoana reclamantului, să se abţină pe viitor de a mai vehicula în public direct sau indirect, personal sau prin interpuşi, afirmaţii cu privire la persoana reclamantului sau a Serviciului public judeţean Salvamont Maramureş.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin încheierea din 22 martie 2022, pronunţată de Tribunalul Maramureş, s-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de pârâtă.

Prin sentinţa civilă nr. 1621 din 29 noiembrie 2022, pronunţată de Tribunalul Maramureş, s-a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B..

Pârâta a fost obligată să achite reclamantului suma de 5.000 RON cu titlu de daune morale.

Pârâta a fost obligată ca, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, să publice dispozitivul acesteia într-o publicaţie online de interes local şi într-o publicaţie online de interes naţional.

S-au respins celelalte pretenţii.

S-au compensat parţial cheltuielile de judecată până la limita sumei de 2.000 RON şi s-au respins cererile părţilor privind cheltuielile de judecată ce exced valorii compensate.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamantul A. şi pârâta B..

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 47/A/2024 din 13 februarie 2024 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă s-au respins, ca nefondate, apelul declarat de pârâta B. împotriva sentinţei civile nr. 1621 din 29 noiembrie 2022 şi a încheierii civile din 22 martie 2022 ale Tribunalului Maramureş, pronunţate în dosarul nr. x/2021 şi apelul incident declarat de reclamantul A. împotriva aceleaşi sentinţe.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 47/A/2024 din 13 februarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă a declarat recurs principal pârâta B. şi recurs incident reclamantul A..

Recursul principal declarat de pârâta B.

Prin cererea de recurs formulată, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei recurate, pentru motivele de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că instanţa de apel nu a procedat la un examen efectiv al obiectului apelului cu care a fost învestită, în sensul de arăta argumente în măsură să-i susţină soluţia pronunţată cu privire la menţinerea soluţiei privind obligarea pârâtei la publicarea dispozitivului hotărârii de condamnare.

Printr-o primă critică, subsumată de recurentă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta a imputat instanţei de apel o greşită soluţionare a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a reclamantului, cu încălcarea art. 36 din C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv de recurs, recurenta a învederat că, în faţa instanţei de fond, reprezentantul reclamantului a precizat că acţiunea a fost formulată în numele personal al reclamantului şi nu în calitatea sa de şef al serviciului public salvamont.

În aceste condiţii, a apreciat că solicitările reclamantului care vizează conducerea Serviciului Public Judeţean Salvamont Maramureş, urmare a mesajelor publicate de pârâtă pe pagina personală de C. care se referă la acest serviciu, reclamantul nu justifică calitate procesuală activă.

A mai arătat că nu a publicat pe reţeaua de socializare nici un text sau mesaj despre persoana privată A., ci despre conducerea publică defectuoasă a unui serviciu public, de interes judeţean, de o deosebită importanţă pentru siguranţa şi integritatea oamenilor.

Or, prin respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, instanţa de control judiciar a pus, în mod eronat, semnul egalităţii între funcţia publică pe care o ocupă reclamantul cu însăşi persoana sa privată.

Prin cea de-a doua critică, subsumată tot motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a reclamat o interpretare şi aplicare greşită a normelor legale prevăzute de art. 42, art. 75 şi art. 1349 coroborat cu art. 1357 C. civ. şi art. 8 şi 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Dezvoltând această critică, recurenta a susţinut că nu există faptă ilicită, întrucât aspectele semnalate în postările pe reţeaua de socializare nu au potenţial defăimător şi nu au fost dovedite de reclamant ca fiind false. Totodată, a arătat că nu a făcut nici altceva decât să îşi exercite dreptul la liberă exprimare prevăzut de art. 10 din CEDO şi art. 70 din C. civ., exprimând public opinii şi critici referitoare la aspecte ce ţin de viaţa profesională a intimatului.

Făcând o incursiune în criteriile stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, recurenta a afirmat că este necesară o distincţie între afirmarea unor fapte şi cea a unor judecăţi de valoare; că reclamantul ocupa, la momentul publicării postărilor, funcţia de şef serviciu, fiind aşteptat din partea acestuia să tolereze un interes mai mare din partea publicului decât o persoană particulară; că nu poate fi negat interesul public al cetăţenilor cu privire un subiect de interes local; că şi-a exercitat dreptul la liberă exprimare în limite normale şi cu bună-credinţă, fără dorinţa de şicanare, ci cu intenţia de a prezenta diverse situaţii în legătură cu modul de a acţiona al reclamantului, în calitate de şef al serviciului.

În ceea e priveşte distincţia între judecăţi de valoare şi afirmaţii factuale, recurenta-pârâtă a susţinut că afirmaţiile postate sunt judecăţi de valoare, fiind prezentată doar viziunea interioară asupra dimensiunii morale a comportamentului reclamantului, în calitatea sa de conducător al unei instituţii publice şi, chiar în situaţia în care ar fi calificate ca fiind afirmaţii factuale, există o bază factuală suficientă.

A învederat că nici celelalte condiţii necesar a fi întrunite cumulativ pentru atragerea răspunderii civile delictuale nu sunt îndeplinite, întrucât afirmaţiile din postările de pe pagina personală de C. nu au caracterul unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii morale, reclamantul nedovedind măsura în care percepţia publică, socială asupra imaginii sale s-ar fi deformat de o manieră serioasă, gravă, încât să producă lezarea onoarei sau reputaţiei acestuia.

În ceea ce priveşte lipsa de vinovăţie, recurenta a învederat că nu a urmărit denigrarea reclamantului, ci atragerea atenţiei asupra unor aspecte de interes pentru societate, prin afirmaţii de bună-credinţă, bazate pe fapte reale.

Recursul incident declarat de reclamantul A.

Prin cererea de recurs formulată, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului şi casarea deciziei recurate, pentru motivele de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Prin motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a imputat instanţei de apel o lipsă de motivare a soluţiei de păstrare a cuantumului daunelor morale acordate la 5.000 RON, prin reţinerea succintă că nu pot fi identificate motive care să impună schimbarea soluţiei, cuantumul nefiind disproporţionat în raport de particularităţile prezentului litigiu. Totodată, a susţinut că nemotivată este şi soluţia de respingere a cererii de obligare a pârâtei la ştergerea de pe pagina sa de C. a referirilor la conducerea serviciului salvamont.

Prin motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a învederat că stabilirea cuantumului despăgubirii acordate de prima instanţă şi menţinută de instanţa de apel încalcă prevederile art. 1349 alin. (1) şi (2), art. 1357, art. 1359 C. civ., reparaţia trebuind a fi obligatoriu integrală.

Prin ultima critică, recurentul a imputat instanţei de apel încălcarea prevederilor art. 1349 şi art. 72-73 C. civ., susţinând că reparaţia prejudiciului nu a fost realizată în integralitate, întrucât postările denigratoare rămân în continuare accesibile publicului, iar reclamanta nu a fost obligată să se abţină, pe viitor, de la a publica referiri la persoana reclamantului, deşi anumite afirmaţii au fost calificate de instanţe drept denigratoare şi fapte ilicite. În acest sens, recurentul a susţinut că există o contrarietate între considerente şi soluţie, întrucât, pe de o parte, instanţa constată că unele afirmaţii sunt denigratoare, dar, pe de altă parte, respinge capetele de cerere aferente acestora.

5. Apărările formulate în cauză

Recurentul-reclamant a formulat întâmpinare la recursul principal, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susţinând că hotărârea instanţei de apel este motivată conform exigenţelor art. 425 C. proc. civ. şi a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale incidente în speţă.

Recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare la recursul incident, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefundat, precizând că instanţa de apel a expus, în mod detaliat, considerentele pe care se sprijină soluţia adoptată şi a pronunţat o soluţie legală, prin aplicarea corectă a normelor legale raportat la situaţia de fapt reţinută.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

II. 1. Recursul principal declarat de recurenta-pârâtă B.

Examinând aspectele criticate, în succesiunea logică a chestiunilor de legalitate, Înalta Curte constată că prin primul motiv de recurs se critică, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., din perspectiva unei greşite interpretări şi aplicări a art. 36 C. proc. civ., soluţia dată de către instanţa de apel asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantului A.. În acest sens, recurenta a susţinut că cererea iniţială a fost formulată în numele propriu al persoanei fizice A., care reclamă suferirea unui prejudiciu de imagine în urma afirmaţii făcute pe recurenta-pârâtă cu privire la A., în calitatea sa de şef serviciu al Serviciului public judeţean salvamont Maramureş.

În analiza criticii, Înalta Curte reţine că este adevărat că textele publicate de pârâtă, menţionate în acţiune ca fiind cauzatoare de prejudiciu, se refereau la activitatea reclamantului în exercitarea funcţiei publice, fără a viza aspecte ale vieţii sale private. Totuşi, această împrejurare nu poate conduce la lipsirea reclamantului de calitatea procesuală activă, aşa cum corect au reţinut instanţele de fond.

Din punct de vedere juridic, dreptul la imagine aparţine exclusiv persoanei fizice, iar calitatea profesională pe care aceasta o deţine nu reprezintă o entitate distinctă, ci doar un cadru în care drepturile sale pot fi exercitate sau afectate. Imaginea profesională este o expresie a identităţii personale şi, prin urmare, o atingere adusă reputaţiei unei persoane în plan profesional se răsfrânge inevitabil asupra persoanei fizice în ansamblul său.

Drepturile personalităţii, între care şi dreptul la imagine, nu se divizează în funcţie de domeniul vieţii sociale în care sunt incidente. Orice afirmaţie defăimătoare referitoare la calitatea profesională a unei persoane produce efecte directe asupra titularului, care este întotdeauna persoana fizică. În consecinţă, protecţia juridică a acestui drept nu poate fi condiţionată de caracterul privat sau profesional al contextului în care a intervenit atingerea.

Această interpretare este confirmată şi de jurisprudenţa constantă, potrivit căreia persoana fizică rămâne întotdeauna titularul legitim al dreptului la imagine, indiferent dacă afirmaţiile prejudiciabile vizează viaţa privată sau exercitarea unei funcţii ori calităţi profesionale.

În acest context, susţinerea recurentei, întemeiată pe o distincţie artificială între persoana fizică şi funcţia publică exercitată de aceasta, este lipsită de temei şi contravine principiilor care guvernează protecţia drepturilor personalităţii şi regulile legitimităţii procesuale.

Drept urmare, se constată că, în mod corect, au reţinut instanţele de fond calitatea procesuală activă a reclamantului, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Prin cea de-a doua critică formulată, recurenta-pârâtă a imputat instanţei de apel o lipsă de argumentare a soluţiei de menţinere a dispoziţiei de publicare a dispozitivului hotărârii de condamnare, din perspectiva textelor normative evocate, fiind invocată ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Examinând decizia recurată cu privire la acest aspect şi observând motivele de apel formulate împotriva sentinţei civile, prin care pârâta a fost obligată la publicarea dispozitivului hotărârii de condamnare, Înalta Curte urmează a analiza critica din perspectiva ipotezelor de casare prevăzute de pct. 5 şi 6 ale art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. şi va reţine:

Prin sentinţa civilă nr. 1621 din 29 noiembrie 2022, Tribunalul Maramureş a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul A. şi, printre altele, a obligat pârâta ca, în termen de 10 zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, să publice dispozitivul acesteia într-o publicaţie online de interes local şi într-o publicaţie de interes naţional.

Împotriva acestei sentinţe, au declarat apel atât reclamantul, cât şi pârâta, aceasta din urmă formulând critici cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, precum şi critici prin care a imputat primei instanţe o interpretare şi aplicare eronată a normelor naţionale şi convenţionale referitoare la protejarea dreptului la liberă exprimare, şi, în consecinţă, o interpretare şi aplicare greşită a reglementărilor în materia răspunderii civile delictuale, fără a formula critici împotriva dispoziţiei de publicare a dispozitivului hotărârii de condamnare.

Înalta Curte subliniază că, din perspectiva dispoziţiilor art. 9 C. proc. civ., regula este că, în procesul civil, părţile sunt cele care sesizează instanţa cu cereri şi apărări asupra cărora judecătorii trebuie să se pronunţe.

În conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., este absolut necesar ca judecătorul să se pronunţe asupra a tot ceea ce i-au cerut părţile, fără să poată depăşi limitele învestirii, decât în cazurile prevăzute de lege. Deşi apelul este o cale devolutivă de atac, provocând o nouă judecată asupra fondului, el are două limitări reglementate prin dispoziţiile art. 477 şi art. 478 din acelaşi Cod. Articolul 477 dă valoare normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum. Aceasta semnifică faptul că instanţa de apel va fi ţinută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, reluând judecata asupra fondului, dar nu asupra tuturor problemelor de fapt şi de drept invocate în faţa primei instanţe, ci doar cu privire la acelea criticate de apelant.

Având în vedere că pârâta nu a formulat, în apel, critici împotriva dispoziţiei de obligare la publicarea hotărârii de condamnare, iar instanţa de apel a confirmat reţinerile primei instanţe cu privire la întrunirea condiţiilor pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtei pentru parte din afirmaţiile postate, în mod legal, instanţa de prin control judiciar a menţinut dispoziţiile de obligare la publicare, fără a analiza soluţia primei instanţe şi fără a fi obligată la motivarea acesteia.

Drept urmare, omisiunea din motivarea hotărârii atacate a aspectelor privitoare la această soluţie nu reprezintă o nemotivare, în sensul art. 425 C. proc. civ., ci o aplicare judicioasă a principiului tantum devolutum quantum apellatum, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Procedând la analiza legalităţii hotărârii recurate, din perspectiva interpretării şi aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertăţii de exprimare, a dispoziţiilor convenţionale şi jurisprudenţei instanţei de contencios european al drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte va expune următoarele consideraţii:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că verificarea legalităţii hotărârii, sub aspectul pretins, al întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situaţia de fapt, aşa cum a fost ea determinată de instanţele devolutive, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea. Aceasta, pentru că, motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat doar atunci când, prin hotărârea recurată, s-a produs o încălcare a legii, respectiv dacă soluţia este în contradicţie cu legea care a fost aplicată raportului juridic dedus judecăţii, iar înlăturarea acestei contradicţii se impune în raport cu faptele şi temeiurile de drept incidente, astfel cum acestea au fost, pe deplin, stabilite în cauză.

Prin urmare, subsumat acestui motiv de nelegalitate, care se referă la cazurile când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, instanţa de control judiciar nu poate analiza decât acele critici care vizează exclusiv modul de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale ce reglementează acţiunea în răspundere civilă delictuală, susţinerile care vizează situaţia de fapt şi modul de evaluare a acesteia şi a probelor neputând forma obiect de analiză în recurs, întrucât nu constituie motive de nelegalitate a deciziei atacate, ci de netemeinicie a acesteia, care exced cadrului restrictiv impus de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., în limitele căruia poate fi exercitată şi soluţionată calea extraordinară de atac a recursului.

Potrivit art. 70 din C. civ., orice persoană are dreptul la libera exprimare, iar exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75 din C. civ.

Pe de altă parte, conform art. 72 alin. (2) din C. civ., este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane, fără consimţământul acesteia, ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75. De asemenea, orice persoană are dreptul la propria imagine, iar dispoziţiile prevăzute de art. 75 sunt aplicabile.

Art. 75 din C. civ., la care se face trimitere prin textele legale menţionate supra, prevede, în mod expres, că nu constituie o încălcare a drepturilor anterior enunţate atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte.

Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.

Art. 20 alin. (1) din Constituţia României stipulează, în mod expres, că dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, consacrând astfel principiul interpretării conforme.

Art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede, la paragraful 1, că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii ori idei, fără amestecul autorităţilor publice şi fără a ţine seama de frontiere.

În paragraful 2, norma convenţională prevede că exercitarea acestor libertăţi, ce comportă îndatoriri şi responsabilităţi, poate fi supusă unor formalităţi, condiţii, restrângeri sau sancţiuni prevăzute de lege.

Art. 8 din Convenţie Europeană prevede că: 1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. 2. Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea drepturilor şi libertăţilor altora.

Trebuie subliniat că dreptul la libertatea de exprimare, garantat de art. 10 al Convenţiei, şi dreptul la viaţă privată, consacrat de art. 8 al Convenţiei, sunt protejate în mod egal de lege şi nu sunt ierarhizate, deci nu se poate da a priori superioritate vreunuia dintre ele, ci instanţele naţionale trebuie să cântărească cu atenţie "interesele concurente aflate în joc", iar atunci când examinează necesitatea ingerinţei în dreptul la libertatea de exprimare, în vederea protejării reputaţiei sau drepturilor altora, Curţii Europene i se poate solicita să verifice dacă autorităţile interne au păstrat un just echilibru între protejarea a două valori garantate de Convenţie şi aflate în conflict în anumite cauze şi dacă motivele pe care le-au invocat pentru a justifica ingerinţa în dreptul la libertatea de exprimare au fost relevante şi suficiente (a se vedea în acest sens, cauza Axel Springer AG c. Germanie, hotărârea de Mare Cameră din 7 februarie 2012 şi cauza Cicad c. Elveţiei, hotărârea din 7 iunie 2016).

În acest sens, în cauza Handyside c. Marii Britanii, s-a subliniat că "Libertatea de exprimare constituie unul din fundamentele esenţiale ale unei societăţi democratice, una din condiţiile primordiale ale progresului său şi ale împlinirii individuale a membrilor săi. Sub rezerva paragrafului 2 al art. 10, ea acoperă nu numai "informaţiile" sau "ideile" care sunt primite favorabil sau care sunt considerate inofensive ori indiferente, ci şi pe acelea care ofensează, şochează sau îngrijorează statul sau un anumit segment al populaţiei. Acestea sunt cerinţele pluralismului, toleranţei şi spiritului deschis, în absenţa cărora nu există societate democratică".

În ceea ce priveşte dreptul la viaţă privată, Curtea Europeană a statuat, în jurisprudenţa sa, că noţiunea de viaţă privată, ca noţiune autonomă, cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, imaginea sa, integritatea sa fizică şi morală; garanţia oferită de art. 8 din Convenţie este destinată, în principal, să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe exterioare, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii. Aşadar, există o zonă de interacţiune între individ şi terţi care, chiar şi într-un context public, aparţine "vieţii private" (a se vedea, în acest sens, cauza Von Hannover împotriva Germaniei [GC], par. 50). De asemenea, s-a statuat că "dreptul la apărarea reputaţiei este un drept care, în calitate de element al vieţii private, este legat de art. 8 din Convenţie" (hotărârea Chauvy şi alţii împotriva Franţei, par. 70).

Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între dreptul la libertatea de exprimare, garantat de articolul 10 al Convenţiei, şi dreptul la viaţa privată, care cade sub incidenţa art. 8 din Convenţie, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de proferarea afirmaţiilor denigratoare, dacă, prin aceste afirmaţii, se impută situaţii factuale, lipsite de orice suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare, şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media, cu rea-credinţă (cauza Petrina contra României, hotărârea din 14 octombrie 2008; cauza Andreescu c. României, hotărârea din 8 iunie 2010).

În acest sens, instanţa europeană a statuat, în cauza Sipoş c. României, în următorul mod:

"Curţii îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a administrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare, protejată de art. 10 din Covenţie (Petrina, citată anterior, par. 36; Von Hannover c. Germaniei, par. 70). Astfel, Curtea Europeană consideră că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenţie (Petrina, citată anterior, par. 39)".

De asemenea, Curtea Europeană a făcut referire la limitele criticii acceptabile, limite în privinţa cărora s-a apreciat că trebuie să fie mai largi în cazul persoanelor publice decât în privinţa persoanelor private (cauza Ieremiov c. României nr. 1, hotărârea din 24 noiembrie 2009, par. 38).

Totodată, pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenţie care protejează dreptul la reputaţie, un atac împotriva reputaţiei unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate şi să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieţii private (cauza A. c. Norvegiei, hotărârea din 9 aprilie 2009, par. 64.

În aprecierea depăşirii limitelor libertăţii de exprimare şi necesităţii respectării dreptului la viaţa privată, respectiv dreptul la imagine şi dreptul la reputaţie, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea şi funcţia persoanei criticate, dar şi a persoanei care critică; subiectul dezbătut, în sensul de a stabili dacă acesta este sau nu de interes public (cauza Bugan c. României); forma, stilul şi contextul mesajului critic (cauza Niculescu Dellakeza c. României); buna-credinţă a autorului afirmaţiilor incriminate (cauza Ileana Constantinescu c. României); distincţia dintre judecăţile de valoare şi imputarea unor fapte obiective; doza de exagerare a limbajului jurnalistic; proporţionalitatea sancţiunii cu fapta imputată (cauza Bugan c. României, cauza Dumitru c. României, Cumpănă şi Mazăre c. României).

În acelaşi sens, criteriile relevante pentru punerea în balanţă a celor două drepturi au fost sintetizate în hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului din 7.02.2012, în cauza Von Hannover împotriva Germaniei şi în cauza Axel Springer AG împotriva Germaniei şi au fost analizate de instanţa de apel, reprezentând fundamentul silogismului ce a determinat deznodământul judiciar în cauză.

Trecând la analiza efectivă a modalităţii de aplicare de către instanţa de apel a criteriilor stabilite prin jurisprudenţa naţională şi cea convenţională, Înalta Curte reţine că motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate.

Recurenta-pârâtă a susţinut, prin cererea de recurs, că instanţa de apel nu ar fi distins în mod corespunzător între judecăţi de valoare şi afirmaţii factuale, arătând că postările criticate nu ar fi avut alt rol decât exprimarea unei "viziuni personale asupra dimensiunii morale a comportamentului reclamantului, în calitatea sa de conducător al unei instituţii publice."

Trebuie menţionat încă de la începutul analizei caracterul contradictoriu al susţinerilor recurentei-pârâte, acestea fiind diferite de la o etapă procesuală la alta, în apel aceasta susţinând că "cele publicate pe pagina personală a reţelei de socializare reprezintă fapte reale pe care le cunoaşte direct sau indirect."

Analizând considerentele hotărârii atacate, Înalta Curte constată, contrar afirmaţiilor recurentei, că instanţa de apel a făcut, în mod explicit, distincţia dintre judecăţi de valoare şi imputări factuale, reţinând că afirmaţiile recurentei nu se limitează la simple opinii circumscrise libertăţii de exprimare, ci constituie acuzaţii concrete, susceptibile să aducă atingere dreptului la reputaţie. În consecinţă, instanţa de apel a apreciat corect că aceste afirmaţii trebuiau susţinute de o bază factuală veridică, inexistenţa acesteia conducând la calificarea lor ca denigratoare şi, implicit, în afara protecţiei conferite de art. 10 din Convenţie.

Chiar şi în ipoteza în care afirmaţiile ar fi fost exclusiv judecăţi de valoare, contrar celor arătate în recurs, jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este constantă în a statua că şi asemenea aprecieri trebuie să aibă un suport factual suficient, în lipsa căruia devin excesive (a se vedea cauzele Lavric c. României şi Pedersen şi Baadsgaard c. Danemarcei). În acelaşi sens, Curtea a precizat că, deşi autorul unor judecăţi de valoare nu poate fi constrâns să probeze adevărul afirmaţiilor sale - o obligaţie imposibilă în sine - totuşi, acestea nu beneficiază de protecţie dacă sunt lipsite de orice fundament faptic (cauzele Jerusalem c. Austriei, Brasilier c. Franţei, Feldek c. Slovaciei).

În măsura în care sunt puse în discuţie simultan atât judecăţi de valoare, cât şi imputări de fapte concrete, instanţa europeană a reţinut că analiza trebuie să aibă în vedere tipul de afirmaţie care a produs efectiv atingerea dreptului protejat (cauza Dichand şi alţii c. Austriei). De asemenea, buna-credinţă a autorului constituie un criteriu esenţial în aprecierea proporţionalităţii, fiind necesar ca exprimarea să urmărească un scop legitim de interes public.

Or, instanţa de apel a analizat aceste aspecte şi, în urma probatoriului administrat, a concluzionat că parte din afirmaţiile făcute de pârâtă nu au o bază factuală suficientă, iar pârâta nu a acţionat cu bună-credinţă şi doar cu scopul informării publicului cu privire la modul în care este condusă una din instituţiile de interes public. În acest sens, instanţa a reţinut că, deşi pârâta a susţinut că ar fi cunoscut încă din anul 2020 aspectele pe care le-a făcut publice, scopul real al demersului său nu a fost informarea publicului, ci unul personal, respectiv evitarea sancţionării partenerului său de către comisia de disciplină, demers susţinut inclusiv prin iniţiativa de a organiza un protest în chiar ziua întrunirii comisiei.

În ceea ce priveşte această bună-credinţă, pe care recurenta o susţine în cererea de recurs, Înalta Curte reţine că aceasta este o chestiune care ţine de probatorii şi de modalitatea de evaluare a acestora, astfel încât nu poate fi analizată în recurs. În cadrul acestei căi de atac extraordinare, nu se poate tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ci se verifică, exclusiv, legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Drept urmare, instanţa de recurs, în cadrul controlului de legalitate, pe care îl exercită, este ţinută de situaţia de fapt astfel cum a fost ea stabilită în mod definitiv, de instanţa de fond sau după caz, de apel.

În consecinţă, întrucât instanţele de fond au reţinut, pe baza probatoriului administrat, că pârâta nu a urmărit o dezbatere reală privind disfuncţionalităţile unui serviciu public sau îmbunătăţirea activităţii acestuia, ci a formulat afirmaţii ce depăşesc limitele libertăţii de exprimare prevăzute de art. 10 din Convenţie, nu poate fi primită susţinerea recurentei potrivit căreia buna-credinţă ar fi fost dovedită în cauză.

Motivul de recurs prin care se susţine că, prin decizia recurată, instanţa de apel a încălcat normele de drept material ce reglementează răspunderea civilă delictuală, cu referire la condiţiile vinovăţiei, a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu va fi, de asemenea, respins.

Potrivit prevederilor art. 1357 din C. civ., "(1) Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare. (2) Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai uşoară culpă", iar, potrivit prevederilor art. 1349 C. civ., "(1) Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. (2) Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral".

Din cuprinsul art. 1357 din C. civ. rezultă că, pentru angajarea răspunderii civile delictuale, trebuie a fi întrunite cumulativ următoarele condiţii: a) săvârşirea unei fapte ilicite, b) existenţa unui prejudiciu, c) existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, d) săvârşirea cu vinovăţie a faptei ilicite prin care s-a cauzat prejudiciul, condiţii care sunt întrunite şi în prezenta speţă.

În cauza dedusă judecăţii, sub aspectul faptei ilicite, instanţele de fond au constatat că afirmaţiile publicate de pârâtă pe reţeaua de socializare au depăşit limitele libertăţii de exprimare prevăzute de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin natura şi conţinutul lor afectând dreptul reclamantului la demnitate şi reputaţie.

În ceea ce priveşte prejudiciul, jurisprudenţa constantă, atât naţională, cât şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, a statuat că, în materia prejudiciului moral, dovada faptei ilicite este suficientă pentru a se prezuma existenţa prejudiciului şi a raportului de cauzalitate, întrucât prejudiciul moral are o natură subiectivă, interioară, care nu poate fi probată direct. Această soluţie, consacrată de practica judiciară, recunoaşte că simpla imputare publică a unor fapte sau exprimarea unor acuzaţii denigratoare determină, prin ea însăşi, atingerea drepturilor nepatrimoniale ale persoanei vizate.

Raportul de cauzalitate dintre afirmaţiile ilicite şi atingerea adusă demnităţii şi reputaţiei reclamantului este, aşadar, evident, fiind rezonabil să se considere că un astfel de comportament provoacă în mod necesar consecinţe negative asupra imaginii şi integrităţii morale a persoanei vizate.

Totodată, în privinţa vinovăţiei, instanţele de fond au reţinut că pârâta a acţionat cu rea-credinţă, nefiind animată de intenţia legitimă de a contribui la o dezbatere de interes public, ci urmărind un scop personal. Astfel, lipsa bunei-credinţe exclude orice justificare a conduitei sale, confirmând existenţa culpei în sensul art. 1357 C. civ.

Pe cale de consecinţă, constatând existenţa faptei ilicite, a prejudiciului, stabilind legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi culpa pârâtei, în mod legal, instanţa de apel a concluzionat că sunt îndeplinite condiţiile art. 1357 din C. civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Faţă de aceste considerente, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost invocate şi argumentate de pârâtă, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul principal.

II.2. Recursul incident declarat de recurentul-reclamant A.

Prin criticile subsumate ipotezei de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a criticat hotărârea pronunţată de instanţa de apel, susţinând că este nemotivată în ceea ce priveşte soluţiile pronunţate asupra cuantumului daunelor morale şi asupra cererii privind obligarea pârâtei de a înlătura, de pe pagina de C., postările referitoare la persoana reclamantului.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Astfel, motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă şi de a asigura posibilitatea exercitării controlului judiciar de către instanţele de control judiciar şi, nu în ultimul rând, de a proteja părţile împotriva unor soluţii sau măsuri discreţionare dispuse de către instanţele de judecată.

Înalta Curte subliniază, deopotrivă, că potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, chiar dacă art. 6 parag. 1 din Convenţia Europeană impune instanţelor naţionale să îşi motiveze hotărârile, această obligaţie nu presupune răspunsuri detaliate la fiecare problemă ridicată, fiind suficient să fie examinate în mod real chestiunile supuse spre judecată, instanţei revenindu-i obligaţia de motivare a hotărârii judecătoreşti, aspect ce presupune expunerea argumentelor care, prin conţinutul lor, influenţează soluţia.

În cazul concret dedus judecăţii, în analiza efectuată, instanţa de apel a reţinut că, în cazul cuantificării daunelor morale, nu operează criterii de evaluare prestabilite, ci judecătorul trebuie să stabilească întinderea reparaţiei judecând în echitate, după o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei.

Totodată, a reţinut că, pentru stabilirea în concret a cuantumului daunelor morale judecătorul trebuie să se raporteze la contextul în care s-a produs fapta ilicită, gravitatea acesteia, prejudiciul cauzat prin fapta ilicită şi tocmai de aceea instanţele dispun de o marjă de apreciere în analiza pe care o fac.

Astfel, în raport de aceste criterii, Curtea de Apel a reţinut că nu pot fi identificate motive care să impună schimbarea soluţiei de stabilire de către prima instanţă a cuantumului despăgubirilor morale la nivelul sumei de 5.000 RON.

În ceea ce priveşte petitul privind obligarea pârâtei la ştergerea de pe pagina de C. a tuturor referirilor la conducerea Salvamont Maramureş sau la persoana reclamantului, Curtea de Apel a constatat că a fost respins în mod corect, fiind formulat mult prea generic.

Înalta Curte reţine că motivarea unei soluţii nu trebuie să fie excesiv de detaliată, ci doar să permită părţilor şi instanţelor de control judiciar să înţeleagă raţionamentul pe care se bazează soluţia adoptată.

Or, în speţă, se constată că motivarea instanţei, deşi este succintă, este suficientă din perspectiva cerinţelor de claritate şi coerenţă impuse de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi de exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât răspunde criticilor formulate şi indică elementele de apreciere avute în vedere (respectiv criteriile de evaluare a cuantumului daunelor morale şi lipsa de precizie a cererii de înlăturare a postărilor), ceea ce permite înţelegerea raţionamentului instanţei şi verificarea legalităţii de către instanţa de recurs.

În acest context, împrejurarea că recurentul-reclamant nu este de acord cu motivarea instanţei de apel şi cu soluţia pronunţată în cauză nu echivalează cu incidenţa unei nemotivări a hotărârii şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., astfel încât, critica întemeiată pe aceste dispoziţii legale, va fi respinsă, ca nefondată.

În ceea ce priveşte critica recurentului-reclamant, subsumată de acesta pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., prin care se susţine că, prin stabilirea cuantumului despăgubirilor la suma de 5.000 RON, astfel cum a fost acordat de prima instanţă şi menţinut de instanţa de apel, instanţa de prim control judiciar a încălcat prevederile art. 1349 alin. (1) şi (2), art. 1357, art. 1359 C. civ., Înalta Curte reţine că această critică vizează aspecte de netemeinicie a hotărârii atacate, întrucât modalitatea de stabilire a daunelor morale aparţine instanţelor de fond, iar în recurs nu se poate reaprecia asupra cuantumului stabilit, ci se pot analiza doar criteriile legale care au stat la baza acordării despăgubirilor.

Instanţa supremă reţine că legislaţia nu cuprinde criterii concrete de determinare a cuantumului daunelor morale, iar câtă vreme nu există o soluţie legislativă, instanţele sunt abilitate a aprecia în echitate cu privire la aceste despăgubiri, pe baza unor criterii stabilite în jurisprudenţa internă şi a Curţii Europene, analizând împrejurările concrete şi urmările faptei prejudiciabile, ţinând cont, totodată, de necesitatea păstrării unui echilibru între scopul urmărit, acela de compensaţie echitabilă pentru gravitatea suferinţei generate şi preocuparea ca, prin acordarea daunelor, să nu se producă o îmbogăţire fără justă cauză.

În consecinţă, simpla afirmaţie a recurentului potrivit căreia suma acordată ar fi nejustificată, pe motiv că imaginea şi prestigiul unei persoane nu pot fi convertite într-o valoare pecuniară nesemnificativă, nu este aptă a declanşa controlul de legalitate al hotărârii sub acest aspect, în absenţa unor critici punctuale apte să demonstreze că instanţa de fond nu a respectat criteriile consacrate de jurisprudenţa naţională şi cea a Curţii Europene în materia stabilirii cuantumului despăgubirilor.

Drept urmare, reiterând caracterul extraordinar al căii de atac a recursului, care conferă posibilitatea instanţei de recurs să exercite un control strict pe nelegalitate asupra hotărârii atacate, fără a putea primi spre examinare critici prin care se tinde la reaprecierea situaţiei de fapt în recurs, prin reevaluarea probelor, Înalta Curte va înlătura din analiză argumentele referitoare la cuantumul daunelor morale.

Prin ultima critică, recurentul a imputat instanţei de apel încălcarea prevederilor art. 1349 şi art. 72-73 C. civ., susţinând că reparaţia prejudiciului nu a fost realizată în integralitate, întrucât postările denigratoare rămân în continuare accesibile publicului, iar reclamanta nu a fost obligată să se abţină, pe viitor, de la a publica referiri la persoana reclamantului, deşi anumite afirmaţii au fost calificate de instanţe drept denigratoare şi fapte ilicite. În acest sens, recurentul a susţinut că există o contrarietate între considerente şi soluţie, întrucât, pe de o parte, instanţa constată că unele afirmaţii sunt denigratoare, dar, pe de altă parte, respinge capetele de cerere aferente înlăturărilor acestora.

Critica, deşi încadrabilă în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., este nefondată.

Este adevărat că instanţa a constatat caracterul ilicit al unor afirmaţii publicate de pârâtă, însă reparaţia prejudiciului nu presupune, în mod necesar, acordarea tuturor măsurilor solicitate de reclamant, ci doar a celor care sunt apte să înlăture efectele vătămării produse şi să asigure un just echilibru între dreptul la reputaţie şi demnitate şi dreptul la liberă exprimare.

În acest sens, se reţin dispoziţiile art. 253 alin. (1) C. civ., potrivit cărora persoana vătămată poate cere instanţei "încetarea încălcării şi repararea prejudiciului cauzat, precum şi, după caz, luarea altor măsuri necesare pentru încetarea faptei ilicite sau pentru înlăturarea consecinţelor acesteia". Totuşi, aceste măsuri trebuie să fie determinate, proporţionale şi efectiv realizabile.

În cauza de faţă, instanţa de apel a apreciat, în mod corect, că solicitarea de ştergere a "tuturor postărilor" referitoare la reclamant este excesiv de vagă, întrucât nu distinge între afirmaţiile ilicite şi cele care intră în sfera libertăţii de exprimare. Aceasta întrucât, o obligaţie de formulare generică, lipsită de delimitare obiectivă, pe de o parte, nu poate fi pusă în executare, iar, pe de altă parte, ar genera un risc de restrângere disproporţionată a libertăţii de exprimare garantate de art. 30 Constituţie şi art. 10 CEDO.

De asemenea, cererea de interzicere a oricărei postări viitoare care face referire la reclamant echivalează cu o măsură de cenzură preventivă, inadmisibilă într-un stat de drept, fiind contrară jurisprudenţei constante a Curţii Europene a Drepturilor Omului (cauza Cumpănă şi Mazăre c. României, cauza Observer and Guardian c. Regatului Unit), care consacră caracterul excepţional al restrângerilor prealabile ale libertăţii de exprimare.

În consecinţă, deşi unele afirmaţii ale pârâtei au fost calificate drept fapte ilicite, măsurile reparatorii dispuse (obligarea la plata de daune morale) au fost considerate suficiente pentru a restabili echilibrul între drepturile aflate în conflict.

Drept urmare, respingerea cererii privind ştergerea generică a postărilor şi interdicţia absolută de publicare pe viitor nu este nici contradictorie, nici nelegală, ci corespunde exigenţelor art. 1349 şi art. 72-73 C. civ. coroborate cu art. 30 Constituţie şi art. 10 CEDO, nefiind astfel incidentă ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Ca atare, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., astfel cum au fost invocate şi argumentate de reclamant, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul incident.

Pentru aceste considerente, reţinând că hotărârea atacată a fost pronunţată cu respectarea şi aplicarea corectă a legii pe toate aspectele contestate, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursurile declarate în cauză sunt nefondate şi le va respinge ca atare, în baza art. 496 alin. (1) din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de pârâta B. şi recursul incident declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 47/A/2024 din 13 februarie 2024 a Curţii de Apel Cluj, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 februarie 2025.