Statute of limitations for forced execution: restart after partial annulment of title and interruption by creditor intervention in third-party enforcement proceedings

Şedinţa publică din data de 11 februarie 2025

ÎNALTA CURTE, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iaşi la data de 15.04.2021 sub nr. x/2021, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., a solicitat constatarea prescripţiei dreptului de a cere executarea silită cu privire la creanţa provenind din contractul de credit bancar pentru investiţii imobiliare pentru persoane fizice nr. x/12.03.2008 încheiat cu pârâta.

În drept, cererea a fost întemeiată pe prevederile art. 2500 şi urm. C. civ., art. 35 C. proc. civ.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1961 din 18.10.2023, Tribunalul Iaşi a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 272 din data de 11 iulie 2024, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a respins excepţia rămânerii fără obiect şi excepţia lipsei de interes a acţiunii, invocată de către intimata B. S.A..

A respins, ca nefondat, apelul formulat de A. împotriva sentinţei civile nr. 1961/2023 din 18 octombrie 2023, pronunţată de Tribunalul Iaşi, secţia I civilă.

II. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 272 din data de 11 iulie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a declarat recurs reclamanta A..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 23 septembrie 2024 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fişa Ecris (aflată la dosarul de recurs).

Prin rezoluţia din data de 26 septembrie 2024, s-a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Cu privire la cererea de recurs formulată, s-a stabilit în cadrul verificărilor privind îndeplinirea cerinţelor de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) că aceasta îndeplineşte cerinţele impuse de dispoziţiile art. 486 alin. (1) lit. a), c) şi e) C. proc. civ., cuprinzând: menţiunile privind numele, prenumele, domiciliul şi domiciliul procesual ales pentru comunicarea actelor de procedură ale recurentei-reclamante, indicarea hotărârii care se atacă, semnătura reprezentantului convenţional - avocat C. (împuternicire avocaţială la dosar).

În ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) a aceluiaşi articol, s-a constatat că recurenta-reclamantă a susţinut incidenţa motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. În temeiul dispoziţiilor art. 24 alin. (2) teza I coroborat cu art. 3 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru a fost stabilită taxă judiciară de timbru în cuantum 2.881,49 RON.

Prin încheierea din data de 29.10.2024 Înalta Curte a admis cererea de ajutor public judiciar formulată de recurenta-reclamantă şi a eşalonat plata taxei judiciare de timbru în cuantum de 2.881,49 RON, în 6 rate lunare, egale, a câte 480,25 RON fiecare începând cu data de15 noiembrie 2024.

1. Motivele de recurs

Prin recursul formulat în cauză recurenta-reclamantă A. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate în sensul admiterii acţiunii, cu cheltuieli de judecată.

În susţinerea căii de atac recurenta a arătat că hotărârea instanţei de apel reprezintă rezultatul unei încălcări şi a unei greşite aplicări a dreptului material, invocând, în acest sens, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ.

După expunerea succintă a situaţiei de fapt, referitor la data de la care curge termenul de prescripţie, recurenta a precizat că instanţa de apel a reţinut că în urma admiterii contestaţiei la executare formulată de reclamantă împotriva titlului executoriu reprezentat de contractul de credit bancar şi a anularii parţiale a acestui titlu, creanţa a devenit certa lichida şi exigibila, anterior acestei hotărâri nefiind cunoscuta întinderea sa.

În opinia recurentei data de la care curge termenul de prescripţie este data declarării scadenţei anticipate a creditului, 19.05.2015, dată la care creanţa pârâtei a devenit certă, lichidă şi exigibilă şi a fost pusă în executare.

Potrivit dispoziţiilor art. 709 alin. (3) C. proc. civ. "Prescripţia nu este întreruptă dacă executarea silită a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea."

În acest sens recurenta a susţinut că instanţa de apel a interpretat în mod greşit dispoziţiile normei mai sus menţionate, încălcând principiul de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, având în vedere faptul că prescripţia care a început sa curgă la acea dată nu a fost întreruptă de actele de executare realizate de BEJ D. în dosarul x/2015 din moment ce toate actele de executare au fost anulate prin decizia civilă nr. 2100/14.12.2016 pronunţată de Tribunalului Iaşi în dosarul nr. x/2013 devenind incidente dispoziţiile art. 709 alin. (3) C. proc. civ.

Prin urmare, în speţă, atât timp cât actele de executare au fost anulate devin incidente dispoziţiile art. 709 alin. (3) C. proc. civ., fără o altă interpretare deoarece legiuitorul se raportează la anularea actelor de executare fără a face distincţie între anularea titlului executoriu în tot sau în parte ori cu privire la alte cauze ce au condus la desfiinţarea acestora.

În aceasta situaţie, recurenta a susţinut că termenul de prescripţiei a început sa curgă de la data scadentei anticipate (19.05.2015) şi s-a împlinit în data de 19.05.2018, interval în care pârâta nu a formulat nicio cerere nouă de executare silită ori de intervenţie.

În susţinerea aceluiaşi motiv de nelegalitate prevăzut de art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta a susţinut încălcarea şi aplicarea greşită a legii de către instanţa de apel referitor la cererea din data de 22.08.2018 prin care intimata-creditoare şi-a indicat creanţa în calitate de creditor ipotecar în dosarul de executare silită nr. x/2015.

Astfel, recurenta a solicitat ca, în ipoteza în care se va considera că interpretarea instanţei cu privire la data de la care curge termenul de prescripţie este corectă, să se constate că cererea din data de 22.08.2018 prin care intimata şi-a indicat creanţa în calitate de creditor ipotecar în dosarul de executare nr. 119/2015 nu are caracterul unei cereri de intervenţie şi, pe cale de consecinţă, nu a întrerupt curgerea termenului de prescripţie.

Faţă de această cerere, recurenta a arătat că, prin încălcarea legii, instanţa a realizat o recalificare a semnificaţiei juridice a acesteia analizând-o ca fiind o cerere de intervenţie în condiţiile în care nici creditoarea însăşi nu a intenţionat acest lucru.

În speţa, în cadrul dosarului de executare au fost supuse executării silite mai multe imobile aparţinând debitorului recurentei, E. dintre care unele erau ipotecate în favoarea intimatei în calitate de creditoare iar altele erau libere de sarcini.

Recurenta a precizat că preţul obţinut în urma vânzării imobilului situat în Iaşi, Str. x negrevat de ipotecă a fost vărsat către aceasta şi nu către creditoarea intimată, aspect care dovedeşte, în opinia sa faptul că intimata B. S.A. nu formulase o cerere de intervenţie în calitate de creditor al recurentei în baza contractului de credit, cum greşit a reţinut instanţa de apel ci o cerere în calitate de creditor ipotecar cu privire la sumele recuperate în urma vânzării bunurilor supuse ipotecii, făcându-se aplicarea dispoziţiilor art. 2504 C. civ. ("în limita valorii acestor bunuri").

Astfel, recurenta a menţionat că în mod evident intimata s-a manifestat ca un creditor ipotecar (în interiorul termenului de prescripţiei de 10 ani) şi nu ca un creditor al recurentei în baza contractului de credit.

Instanţa de apel a reţinut şi faptul că adresa transmisă de creditoare în dosarul de executare silită are caracterul unei cereri de intervenţie chiar dacă nu poarta această titulatură şi nici nu a fost supusă încuviinţării, iar în situaţia în care recurenta era nemulţumită ar fi putut formula contestaţie la executare.

Recurenta a susţinut că aceasta concluzie a instanţei de apel este greşită, poziţiile celor doua părţi fiind răsturnate, în sensul că partea interesată să formuleze contestaţie la executare în cadrul dosarului nr. x/2015 era intimata Banca Comercială S.A., având în vedere ca executorul nu i-a calificat cererea ca fiind una de intervenţie, prejudiciul său fiind acela că nu i-au fost vărsate sumele obţinute în dosarul de executare ulterior vânzării bunurilor ipotecate.

În opinia recurentei aceasta reprezintă dovada incontestabila a faptului că intimata creditoarea a formulat cererea din dosarul de executare nr. 119/2015 în calitate de creditor ipotecar (legitimat prin contractul de ipoteca, prescriptibil în 10 ani) şi nu de creditor în baza contractului de credit (prescriptibil în 3 ani).

Prin memoriul de recurs s-a susţinut şi faptul că în cadrul dosarului de executare nr. 119/2015 executorul judecătoresc a calificat cererea formulată de către intimata B. S.A. ca fiind un răspuns la adresa prin care o informa cu privire la executarea unor bunuri grevate de ipoteca în favoarea sa. Consecinţa acestei situaţii a fost aceea că, după vânzarea bunurilor neipotecate, executorul a vărsat sumele obţinute către recurentă, deşi creanţa intimatei nu fusese îndestulată.

Aceasta situaţie reflectă, în opinia recurentei două aspecte relevante cauzei respectiv cererea din data de 22.08.2018 a fost calificată ca o cerere a creditorului ipotecar ce doreşte sa-si valorifice creanţa ce decurg din contractul de ipotecă, în interiorul termenului de prescripţie de 10 ani iar intimata B. S.A. a formulat aceasta cerere în calitate de creditor ipotecar şi nu în calitatea de creditor în baza contractului de credit, aspect confirmat de faptul că aceasta nu a formulat contestaţie la executare în momentul în care cererea sa nu a fost supusă încuviinţării şi, implicit, nu a fost considerată o cerere de intervenţie şi nici când sumele obţinute în urma continuării executării silite au fost vărsate către recurentă şi nu către banca, pentru îndestularea creanţei sale ce decurgea din contractul de credit.

În acest caz instanţa de apel a realizat o greşită calificare a naturii actelor juridice şi a raporturilor juridice născute între părţi: partea legitimată să formuleze o eventuală contestaţie la executare era banca, singura prejudiciată prin faptul că cererea sa a fost greşit calificată şi o parte din sumele obţinute în urma executării au fost vărsate către recurentă.

Banca cunoştea aceste aspecte având în vedere ca avea calitate de creditor ipotecar în dosarul de executare şi i s-au comunicat toate actele de executare, inclusiv proiectele de distribuire a sumelor rezultate din executarea silita. Cu toate acestea a decis sa rămână în pasivitate deşi era informată că o parte din sumele recuperate vor fi vărsate către debitoarea sa.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

2. Apărările formulate în cauză

La data de 28 octombrie 2024 intimata pârâtă B. S.A. a depus întâmpinare la data de prin intermediul căreia a invocat nulitatea recursului iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În susţinerea excepţiei invocate intimata a arătat că deşi formal a fost invocat motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. criticile din cererea de recurs vizează aspecte ce ţin de netemeinicia hotărârii atacate, iar nu de nelegalitatea acesteia. Astfel, referitor la critica privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 709 alin. (3) C. proc. civ. s-a susţinut că recurenta s-a limitat doar a preciza că instanţa de apel a ignorat în totalitate argumentele sale de ordin juridic iar trimiterea la textul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind, în aprecierea intimatei, goală de substanţă şi pur formală.

A mai susţinut intimata că, în realitate, recurenta a adus în discuţie argumentele dezvoltate în faţa instanţei de fond şi a celei de apel, fără a arăta în ce modalitate decizia instanţei de apel nu este conformă legii şi nici nu s-a raportat la considerentele acesteia.

Pe fondul cauzei, intimata-pârâtă a arătat că la data de 22.08.2018 aceasta a intervenit în dosarul de executare silită nr. x/2015 aflat pe rolul BEJA F. printr-o cerere de înscriere creanţă, în cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori asupra imobilului ipotecat de către recurenta A., imobil cu care este garantată chiar creanţa rezultata din contractul de credit nr. x/12.03.2008. Cererea formulată a fost admisă motiv pentru care intimatei i-a fost si distribuită suma totală de 192.369,52 RON sumă cu care s-a stins parţial creanţa înregistrată.

Cu privire la acest aspect intimata a arătat că deşi chiar recurenta din prezenta cauză a fost parte în dosarul execuţional nr. x/2015 aceasta nu a contestat nici unul dintre actele de executare, respectiv procesele-verbale de distribuire a sumelor întocmite în data de 04.02.2019, respectiv 28.01.2020, dar a susţinut prin acţiune pasivitatea intimatei prin aceea că nu a formulat o cerere de executare silită.

În combaterea motivelor de recurs intimata a susţinut că a intervenit cel puţin un caz de întrerupere a prescripţiei prevăzut de art. 2.537 C. civ., respectiv art. 709 pct. 3 C. proc. civ. Aşadar, cum instanţa de executare, în dosarul nr. x/2015, admiţând contestaţia, a anulat în parte titlul executoriu constând în contractul de credit, obligând intimata la eliminarea unor clauze contractuale şi, în final, la recalcularea creanţei, este evident că un nou termen de prescripţie nu putea sa curgă decât de la data hotărârii definitive - 14.12.2016 - data de la care incumba obligaţia intimatei de modificare a contractului de credit şi, după caz, stabilirea unei noi creanţe certe şi lichide.

Ambele instanţe au reţinut faptul termenul de prescripţie nu curge de la data la care a fost declarată scadenţa anticipată a creditului, 19 mai 2015, ci de la data pronunţării deciziei civile nr. 2100 din 14 decembrie 2016 pronunţată de Tribunalul laşi în dosarul x/2015

Prin cererea formulată de creditoare în dosarul de executare silită nr. x/2015 nu a avut loc o întrerupere a termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită, de la data formulării acestei cereri - 22 august 2018 până la introducerea prezentei acţiuni - 15 aprilie 2021 nu s-a împlinit termenul de prescripţie de 3 ani pentru ca instanţa să admită acţiunea recurentei.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentei referitoare la faptul că nu a fost întreruptă prescripţia raportat la anularea actelor de executare silita în dosarul x/2015 al BEJ D., intimata a susţinut faptul că executarea silită a fost realizată de către de către aceasta din urmă parţial în cadrul dosarului de executare silită nr. x/2015 al BEJA F., prin cererea de intervenţie depusă, în data de 22.08.2018, în cadrul termenului de 3 ani de prescripţie generală, luând în considerare data pronunţării hotărârii Tribunalului laşi cu nr. 2100/14.12.2016.

Totodată, intimata a susţinut şi faptul că recurenta a invocat direct în calea de atac a recursului lipsa caracterului de cerere de executare a cererii de intervenţie formulată de intimată în cadrul dosarului nr. x/2015, motiv ce nu poate fi primit în opinia acesteia.

3. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 11 noiembrie 2024, s-a fixat termen de judecată la data de 11 februarie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului declarat în cauză.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

1. Examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată, întrucât criticile formulate şi dezvoltate de recurentă în termen se încadrează în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nefiind prin urmare incidentă sancţiunea nulităţii.

2. Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Printr-o primă critică, încadrată de recurentă în motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se invocă încălcarea dispoziţilor art. 709 alin. (3) C. proc. civ., în sensul că prin decizia recurată a fost stabilit în mod eronat momentul de început al termenului de prescripţie al dreptului de a obţine executarea silită, acesta raportându-se la data declarării scadenţei anticipate (19.05.2015), de vreme ce actele de executare silită au fost anulate integral.

Înalta Curte reţine că invocarea greşitei aplicări a regulilor privitoare la prescripţia dreptului de a obţine executarea silită este subsumată cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar nu la pct. 8, de vreme ce regulile relative la prescripţia dreptului de a obţine executarea silită sunt reguli de drept procesual, iar nu unele de drept material. Cu toate acestea, indicarea eronată a motivului de recurs nu o vatămă pe recurentă, de vreme ce instanţa de recurs stabileşte din oficiu care este corecta încadrare a criticilor formulate (art. 22 alin. (1), art. 489 C. proc. civ.).

Cu privire la această chestiune, instanţa de apel s-a raportat la data pronunţării deciziei civile nr. 2100/14.12.2016 pronunţată de Tribunalul Iaşi în dosarul x/2015, prin care tribunalul a admis apelul şi contestaţia la executare, a anulat în parte parte titlul executoriu şi a reţinut, cu privire la dobândă, că instanţei îi este imposibil să determine modalitatea în care banca calculează lunar dobânda (cuantumul dobânzii lunare curente şi al dobânzii majorate), aceasta echivalând cu o nerespectare a caracterului determinabil al dobânzilor, iar cu privire la comisionul de administrare că acesta este abuziv, din cuprinsul condiţiilor generale nerezultând motivaţia încasării acestuia, iar în plus acesta s-a raportat la nivelul întregului credit prin includerea şi a sumei constând în comision de acordare, de care contestatoarea nu a beneficiat.

Atât timp cât în soluţionarea contestaţiei la executare care cuprinde şi contestaţie la titlu instanţa a reţinut lipsa caracterului cert şi lichid al creanţei, raportându-se la apărările formulate de contestatoare-apelanta de azi, Curtea de Apel a constatat că nu se poate aprecia că termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită a început să curgă anterior datei la care instanţa a reţinut această concluzie, ulterior pronunţării instanţei prin decizia civilă nr. 2100/14.12.2016 creanţa de executat fiind recalculată, aceasta având un alt cuantum şi o altă componenţă.

Această soluţie corespunde, în esenţă, dispoziţiilor legale, pentru considerentele care urmează.

Potrivit art. 709 alin. (3) C. proc. civ., prescripţia nu este întreruptă dacă executarea silită a fost respinsă, anulată sau dacă s-a perimat ori dacă cel care a făcut-o a renunţat la ea.

Este real că, potrivit dispozitivului deciziei nr. 2100/14.12.2016, pronunţate de Tribunalul Iaşi, executarea silită a fost anulată integral, însă din examinarea considerentelor acestei decizii rezultă motivele şi limitele pentru care anularea a fost dispusă. Trebuie reliefat că nici debitoarea contestatoare, recurenta din prezenta cauză, nu a invocat pe calea contestaţiei la executare inexistenţa totală a creanţei, ci a invocat caracterul abuziv al unor clauze cuprinse în contractul de credit. La rândul său, instanţa de apel a statuat, într-o manieră definitivă, caracterul abuziv al clauzei referitoare la comisionul de administrare şi, prin urmare, lipsa caracterului cert al creanţei puse în executare, care urmează a fi recalculată prin excluderea sumelor calculate (pretinse) în temeiul acestei clauze abuzive, care a fost lipsită de efecte în temeiul legislaţiei în materie.

Aşa fiind, prin raportare la considerentele care explică şi justifică dispozitivul, anularea a avut un caracter parţial, fără a invalida creanţa însăşi, şi aceasta chiar dacă, din motive tehnice (respectiv faptul că nu a fost dispusă o expertiză contabilă pentru a se calcula cuantumul corect al creanţei şi a se dispune îndreptarea actelor de executare silită, cum poate ar fi fost mai riguros din punct de vedere juridic), instanţa a dispus anularea integrală a executării silite.

Aşa fiind, dispoziţiile art. 709 alin. (3) C. proc. civ. au fost corect înlăturate în cauză de instanţa de apel, cu efectul curgerii unei noi prescripţii a dreptului de a obţine executarea silită cu începere de la data deciziei menţionate, care a instituit reperele necesare pentru calculul corect al creanţei puse în executare silită. Nu poate fi negată întreruperea prescripţiei prin efectul cererii de executare silită depuse în dosarul nr. x/2015 al BEJ D., prin care creditoarea a ieşit din pasivitate, decât cu privire la sumele corespunzătoare comisionului de administrare considerat nul (abuziv), dar acest efect întreruptiv subzistă pentru restul creanţei, cu privire la care se solicită constatarea prescripţiei în prezenta cauză.

De asemenea, în mod corect a reţinut instanţa de apel că, de vreme ce pentru a putea fi declanşată executarea silită, creanţa trebuie să îndeplinească anumite condiţii, iar în speţă prin pronunţarea deciziei civile nr. 2100/14.12.2016 creanţei i-a fost stabilită o nouă modalitate de determinare, devenind de la acel moment certă şi lichidă, de la acea dată a început să curgă termenul de prescripţie a dreptului creditoarei de a solicita executarea silită.

Nefondate sunt şi criticile referitoare la efectul cererii depuse de creditoare la data de 22.08.2018, critici care trebuie, de asemenea, să fie subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind vorba despre interpretarea şi aplicarea unor norme de drept procesual, iar nu de drept material.

În această privinţă, instanţa de apel a reţinut că prin cererea din data de 22.08.2018 formulată în dosarul de executare nr. 119/2015 creditoarea Banca a solicitat înscrierea creanţei de 107.333,49 Euro împotriva debitoarei A.. Curtea a apreciat, contrar susţinerilor apelantei, că Banca s-a comportat în calitate de creditor prin raportare la apelantă, în calitate de debitoare, reieşind clar din formularea citată, intenţia creditoarei Banca de executare silită a debitoarei, neputându-se reţine că aceasta a rămas în pasivitate.

Instanţa de apel a reţinut că cererea formulată de B., de înscriere creanţă, nu respectă cerinţele unei cereri de intervenţie astfel cum sunt impuse acestea de disp. art. 692 raportat la art. 664 C. proc. civ., dar acest aspect se impunea a fi contestat de creditoarea apelantă în dosarul de executare în care cererea a fost formulată - dosar nr. x/2015, prin formularea unei contestaţii la executare.

Prin urmare, Curtea de Apel a constatat că nu poate fi reţinut nici motivul de apel referitor la faptul că prin cererea formulată de creditoare în dosarul execuţional 119/2015 nu a avut loc o întrerupere a termenului de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită.

Recurenta critică aceste statuări, arătând că cererea formulată de bancă nu poate fi calificată drept o cerere de intervenţie; că banca a acţionat ca creditor ipotecar, iar nu ca unul personal şi că lipseşte încuviinţarea executării silite.

Trebuie observat în primul rând că instanţa de apel a calificat în mod corect cererea de înscriere creanţă formulată la data de 22.08.2018 (data înregistrării la biroul executorului judecătoresc în dosarul nr. x/2015) ca fiind o cerere de intervenţie, în sensul art. 709 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., potrivit cu care cursul prescripţiei se întrerupe pe data depunerii cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori.

Calificarea actelor de procedură este supusă aprecierii motivate a instanţelor de fond, instanţa de casare fiind în drept să cenzureze această calificare doar în cazul unor erori de drept, iar în cauză o asemenea eroare nu poate fi identificată, finalitatea cererii de a constitui o intervenţie a creditorului în cadrul urmăririi silite începute de alţi creditori fiind judicios stabilită de instanţele de fond.

Sunt lipsite de relevanţă consideraţiile referitoare la lipsa încuviinţării executării silite ori la efectele concrete date acestei cereri de către executorul judecătoresc, în dosarul de executare evocat. În mod legal a statuat instanţa de apel că eventualele lipsuri formale puteau fi încuviinţate numai în cadrul contestaţiei la executare formulate în termen, în dosarul respectiv, iar în lipsa anulării sale de către instanţa de executare, cererea rămâne valabilă şi produce efectele specifice reglementate de art. 709 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

De asemenea, menţiunile explicite referitoare la contractul de credit ca titlu executoriu infirmă disocierea propusă de recurentă, între calitatea de creditor urmăritor (personal) şi cea de creditor ipotecar.

De altfel, din perspectiva întreruperii prescripţiei, această distincţie este artificială, fiind evident că o executare silită iniţiată pe cale principală (cerere de executare) sau incidentală (cerere de intervenţie într-o urmărire deja începută) are aptitudinea de a întrerupe prescripţia, în ansamblul său, şi aceasta indiferent dacă creditorul tinde la urmărirea creanţei integrale, ca orice creditor, ori tinde la realizarea acţiunii (execuţionale) ipotecare; inclusiv aceasta din urmă are aptitudinea de a întrerupe termenul de prescripţie de 3 ani, în măsura în care acesta încă nu s-a împlinit, precum în prezenta cauză.

Această constatare se impune în prezenta cauză, în condiţiile în care nu există o manifestare de voinţă explicită din partea intimatei creditoare, exprimată prin cererea de înscriere a creanţei, de a exercita exclusiv acţiunea ipotecară, în condiţiile arătate de art. 2.504 alin. (1) C. civ. Din această perspectivă, în prezenta cauză trebuie examinate efectele reale ale cererii depuse, în vederea dezlegării raportului juridic litigios, instanţa nefiind legată de eventualele aprecieri ale executorului judecătoresc asupra limitelor şi efectelor respectivei cereri, astfel cum fără temei pretinde recurenta.

Nefiind prin urmare incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., urmează ca recursul să fie respins, ca nefondat, de vreme ce hotărârea recurată este legală (art. 496 alin. (1) C. proc. civ.).

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 272 din data de 11 iulie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 februarie 2025.