Civil liability for tree fall: municipal custody versus forestry administration and force majeure defense

Şedinţa publică din data de 11 februarie 2025

ÎNALTA CURTE, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea formulată la data de 01.09.2022, înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă sub nr. x/2022, reclamanţii A. şi B., prin reprezentant legal A., în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Timişoara prin Primar, Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva şi Direcţia Silvică Timiş, au solicitat instanţei obligarea pârâţilor la plata în solidar a următoarelor sume:

- către reclamantul A. plata sumei de 150.000 euro în echivalent RON la cursul BNR la data plăţii, cu titlu de daune morale, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral provocat de decesului soţiei, C., sumă la care se adaugă dobânda legală de la data introducerii cererii de chemare în judecată până la data plăţii efective;

- către reclamanta B. plata sumei de 250.000 euro în echivalent RON la cursul BNR la data plăţii, cu titlu de daune morale, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul moral provocat de decesului mamei, C., sumă la care se adaugă dobânda legală de la data introducerii cererii de chemare în judecată până la data plăţii efective.

În drept, reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea de dispoziţiile art. 1376, 1377, 1381-1395 C. civ., art. 12 din Legea nr. 24/2007 privind reglementarea şi administrarea spaţiilor verzi din intravilanul localităţilor.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1178 din data de 16 octombrie 2023 pronunţată în dosarul nr. x/2022, Tribunalul Timiş, secţia I civilă, a admis excepţia lipsei calităţii procesual pasive a pârâtei Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Timişoara prin Primar.

A admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B. prin reprezentant legal A. în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Timişoara prin Primar, a obligat pârâta Unitatea Administrativ Teritorială Municipiul Timişoara prin Primar la plata în echivalent în RON la cursul BNR din data plăţii a sumei de 150.000 Euro către reclamantul A. şi a sumei de 250.000 Euro către reclamanta B., sume care vor fi actualizate cu dobânda legală de la data introducerii cererii de chemare în judecată (01.09.2022) până la data plăţii efective.

A respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanţi în contradictoriu cu Direcţia Silvică Timiş, a obligat în solidar reclamanţii la plata către pârâta Regia Naţională a Pădurilor a sumei de 1366,17 RON cu titlu de cheltuieli de judecată şi a obligat pârâta UAT Municipiul Timişoara prin Primar la plata către reclamantul A. a sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

I.3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 195 din data de 19 iulie 2024 Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a respins apelul formulat de către pârâta apelantă UAT Municipiu Timişoara prin Primar împotriva sentinţei civile nr. 1178 din data de 16 octombrie 2023 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2022, ca nefondat.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 195 din data de 19 iulie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a declarat recurs pârâtul Municipiul Timişoara, prin Primar.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 09 septembrie 2024 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fişa Ecris (aflată la dosarul de recurs).

Prin rezoluţia din data de 11 septembrie 2024 s-a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ. stabilind în cadrul verificărilor privind îndeplinirea cerinţelor de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ. că cererea de recurs cuprinde menţiunile privind denumirea şi sediul recurentului-pârât, indicarea hotărârii care se atacă şi semnătura reprezentantului legal, primar D., iar în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) al aceluiaşi articol, s-a constatat că recurentul-pârât a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 24 alin. (1) şi (2) teza a II-a raportat la art. 7 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, s-a constatat că recurentul-pârât datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 200 RON, ce a fost achitată prin ordinul de plată din data de 07 octombrie 2025 aflat la dosarul de recurs.

II.1. Motivele de recurs

Prevalându-se de motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate, iar în rejudecare admiterea apelului, cu consecinţa respingerii acţiunii formulate de către reclamanţi.

Recurentul a criticat respingerea de către instanţele de judecată a excepţiei lipsei calităţii procesuale a Municipiului Timişoara fără a se avea în vedere faptul că potrivit Contractului de administrare nr. x/07.02.2008 încheiat între Municipiul Timişoara prin Primar şi Direcţia Silvică Timişoara suprafaţa de 50,70 ha fond forestier se află în administrarea Direcţiei Silvice Timişoara, aceasta având calitatea de administrator al imobilului pe care se afla copacul. Astfel, instanţa nu a ţinut cont de faptul că, în speţă, sunt incidente dispoziţiile Titlului V, din C. civ., intitulat "administrarea bunurilor altuia" şi în mod expres art. 810 C. civ. dispune că administratorul poate sta în justiţie pentru orice cerere sau acţiune referitoare la administrarea bunurilor.

Administrarea include orice fel de acte materiale sau juridice care intră în conţinutul noţiunii de exploatare al bunului (orice alte de conservare şi administrare) dar şi acte de dispoziţie (culegerea productelor, diverse acte de transformare materială) dar numai în mod excepţional dacă hotărârea de constituire le permite expres sau nu sunt contrare regulii inalienabilităţii bunurilor proprietate publică.

Dreptul de administrare reprezintă un drept real principal derivat din dreptul de proprietate publică, având o existenţă de sine stătătoare iar titularii săi îl exercită în nume propriu în raporturile juridice cu celelalte subiecte de drept. Totodată răspunderea pe care o antrenează actele sau faptele titularului dreptului de administrare în cadrul circuitul civil este o răspundere proprie.

Recurentul a criticat interpretarea eronată a noţiunii de "păzitor juridic" al lucrului care a produs prejudiciul a fost interpretată de către instanţa de apel.

În acest sens, recurentul a susţinut că noţiunea de pază juridică trebuie privită prin prisma prevederilor art. 1377 alin. (1) din C. civ., cu atât mai mult cu cât exista un raport contractual între proprietarul bunului, respectiv al terenului în cauză şi cel căruia i-a fost încredinţată paza bunului, respectiv Direcţia Silvică Timişoara.

Din conţinutul acestor prevederilor art. 1377 alin. (1) din C. civ. rezultă că pentru angajarea răspunderii civile pentru prejudiciul cauzat de lucruri se cer a fi întrunite trei condiţii: existenţa unui prejudiciu, existenţa raportului de cauzalitate dintre lucru sau comportamentul lucrului şi prejudiciu, iar lucrul care a cauzat prejudiciul este necesar să se afle în paza juridică a unei persoane.

Prin urmare, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri este obiectivă, fără vinovăţie, fiind fundamentată pe obligaţia de garanţie în sarcina păzitorului juridic cu privire la comportamentul lucrului care are ca suport riscul de activitate. Referitor la cauzele exoneratoare de răspundere, în art. 1380 C. civ. se prevede că înlăturarea acestei răspunderi poate avea loc dacă se face dovada că prejudiciul a fost cauzat exclusiv de fapta victimei, fapta unui terţ sau de un caz de forţă majoră.

În acest sens, recurentul a arătat că furtuna puternică din data de 17.09.2017 ce a rupt copacul din incinta Grădinii Zoologice ce a provocat decesul defunctei C., aceasta fiind lovită în zona capului de o creangă de circa 10 metri, a fost un fenomen extrem care deşi a durat doar 15 minute a provocat daune însemnate, vântul în rafale care a depăşit viteza de 100-120 km/h cauzând ruperi de arbori, desprinderi de acoperişuri, afectări ale elementelor de construcţii şi chiar prăbuşiri de construcţii, afectând prin rănire populaţia neadăpostită, surprinsă în exterior de furtună.

Recurentul a susţinut că în literatura de specialitate se apreciază că, la o viteză a vântului de 5061 km/h arborii se mişcă puternic iar la o viteză a vântului de 85-102 km/h, copacii sunt scoşi efectiv din rădăcină iar potrivit informaţiile meteorologice furnizate de către Administraţia Naţională de Meteorologie reiese că la data de 17.09.2017 au fost momente când vântul a atins 120 km/h, ceea ce înseamnă, conform Scării Beaufort, că fenomenul meteorologic a fost identificat ca fiind o furtună foarte violentă sau uragan ce constituie un incident de forţă majoră.

În susţinerea acestui argument, recurentul a făcut trimitere la adresa nr. x/09.03.2018 prin care Camera de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timiş a precizat că evenimentul meteorologic deosebit care a afectat Municipiul Timişoara în data de 17.09.2017 întruneşte condiţiile pentru a fi încadrat în categoria evenimentelor de forţă majoră nefiind prevăzut în timp rezonabil nici măcar de Administraţia Naţională de Meteorologie.

Având în vedere faptul că fenomenul nu a fost previzionat prin avertizări meteo recurentul a susţinut în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 1350 alin. (2) C. civ. privind forţa majoră.

Recurentul a arătat că cele reţinute atât de către instanţa de apel, în acord cu prima instanţă sunt complet eronate, întrucât atenţionările de vreme rea emise de către A.N.M. au fost făcute cu întârziere şi în timpul sau după producerea evenimentului meteorologic periculos din data de 17.09.201 7. (fapt notoriu, nu a existat nicio avertizare cu o oră înainte).

Astfel prima atenţionare de fenomen meteorologic periculos emisă de către A.N.M-Centrul Meteorologic Regional Banat - Crişana - Cod galben (cu nr. 455) a fost făcută în timp ce furtuna se afla în plină desfăşurare, la ora 15:07 iar cea de a doua cu nr. 456 a fost făcută de asemenea în timp ce furtuna traversase deja municipiul Timişoara, la ora 15:28.

Potrivit declaraţiei de martor a numitului E. decesul numitei C. a avut loc în data de 17.09.2017 între orele 15 - 16, aspect confirmat şi prin declaraţia dată de intimatul-reclamant A., soţul defunctei în faţa organelor de cercetare penală.

Concluzionând, recurentul a susţinut că nu au existat atenţionări sau avertizări de producere de fenomene meteorologice periculoase înainte de producerea furtunii care să permită luarea unor măsuri proactive de evacuare a vizitatorilor de la grădina zoologică.

În raport de aceste considerente, recurentul a arătat că efectul principal al forţei majore îl reprezintă excluderea existenţei raportului de cauzalitate dintre o faptă şi prejudiciul cauzat victimei, iar dacă forţa majoră a fost singura cauza a prejudiciului, răspunderea civilă nu există şi nu se poate angaja.

Invocând prevederile art. 31 din C. pen. potrivit cărora nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală al cărei rezultat e consecinţa unei împrejurări care nu putea fi prevăzută recurentul a susţinut că, în speţă, trebuia observat caracterul obiectiv al imposibilităţii de a fi prevăzută împrejurarea care a dat loc rezultatului neaşteptat.

Prejudiciile care au vizat atât domeniul public cât şi cel privat s-au produs ca urmare a intervenirii unui eveniment natural, imprevizibil şi irezistibil - furtuna violentă - care a dus la ruperea, prăbuşirea sau smulgerea din rădăcină a numeroşi arbori din municipiul Timişoara într-o majoritate covârşitoare fiind vorba de arbori în vegetaţie, sănătoşi din punct de vedere fitosanitar motiv pentru care recurentul a arătat că nu se putea prevedea producerea unor accidente sau incidente determinate de ruperea şi prăbuşirea de arbori.

În ceea ce priveşte daunele morale solicitate, recurentul a solicitat respingerea acestora ca neîntemeiate motivat de faptul că în legislaţia internă nu există un text care să prevadă după ce criterii trebuie evaluat cuantumul despăgubirilor pentru repararea daunelor morale, iar plata unei sume de bani nu poate suprima o durere fizică sau o suferinţă psihică. Altfel, despăgubirile băneşti acordate vor avea drept urmare doar creşterea patrimoniului material al victimei, fără a putea însă readuce sau îndrepta ceea ce a dispărut sau a fost ştirbit din patrimoniul său moral.

A mai susţinut recurentul că principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune. imposibil de a fi echivalate băneşte. Cu privire la stabilirea cuantumului daunelor morale, în doctrină se arată că, acesta trebuie să aibă efecte compensatorii, neputând să constituie nici o amendă excesivă pentru autorul daunei şi nici venituri nejustificate pentru victimă. Spre deosebire de celelalte despăgubiri civile, care presupun un suport probator, în privinţa daunelor morale nu se poate apela la probe materiale.

De asemenea, a arătat că daunele morale solicitate de către reclamanţii - intimaţi în cuantum de 400.000 euro sunt exagerate iar acordarea acestora în totalitate ar deturna raţiunea răspunderii civile delictuale pentru daune morale de la scopul său transformând-o într-o cale de îmbogăţire fără justă cauză având în vedere şi faptul că prin cererea depusă la data de 15.09.2020, reclamanţii prin apărător s-au constituit parte civilă în dosarul nr. x/2017 şi au solicitat repararea prejudiciului moral în sumă de 100.000 euro în echivalent RON la data plăţii. Reclamanţii şi-au întemeiat demersul judiciar pe dispoziţiile art. 1376 C. civ. conform căruia:

"oricine este obligat să repare, independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa".

Concluzionând, a arătat că, în prezenta cauză nu sunt întrunite cumulativ condiţiile antrenării răspunderii civile a recurentului pentru prejudiciul cauzat de lucruri.

II.2 Apărările formulate în cauză

La data de 30 septembrie 2024, intimaţii A. şi B., prin reprezentant legal, au depus întâmpinare prin intermediul căreia au solicitat în principal, constatarea nulităţii recursului iar în subsidiar respingerea acestuia ca nefondat.

În ceea ce priveşte nulitatea recursului au arătat faptul că invocarea motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este pur formală întrucât motivele nu sunt veritabile critici de nelegalitate a hotărârii, ci privesc modul în care instanţele de fond au interpretat probele şi contractul de administrare încheiat cu Direcţia Silvică Timişoara, iar sancţiunea nulităţii intervine şi în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

Pe fond, intimaţii-reclamanţi au susţinut că sunt nefondate criticile referitoare la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Timişoara întrucât împrejurarea că între recurent şi Direcţia Silvică Timişoara s-a încheiat contractul de administrare numărul 1169/07.02.2008, prin care cea din urmă instituţie şi-a asumat obligaţia de a realiza degajări, rărituri şi tăieri de igienă a materialului lemnos inclusiv în incinta Grădinii Zoologice Timişoara nu o exonerează de răspundere pe recurentă şi, implicit, nu atrage lipsa calităţii sale procesuale pasive, ea continuând să fie parte a raportului obligaţional dedus judecăţii.

Din analiza contractului de administrare numărul 1169/07.02.2008 s-a observat corect de către instanţe că, prin prisma obligaţiilor asumate, acesta este mai degrabă un contract de prestări servicii silvice, nicidecum un contract prin care întreaga administrare a imobilului a fost cedată Direcţiei Silvice. Dimpotrivă, în calitatea sa de proprietar, Municipiul Timişoara, prin Direcţia de mediu a Primăriei Municipiului Timişoara, exploata Grădina Zoologică în scop patrimonial, realizând venituri din vânzarea biletelor către vizitatori, păstrându-şi pe această linie atribuţiile de administrare, după cum corect au reţinut instanţele în condiţiile în care recurentul nu a contestat niciun moment acest aspect, notoriu de altfel.

Referitor la susţinerile recurentului privind incidenţa forţei majore, intimaţii au arătat că furtuna din data de 17.09.2017 nu determină îndeplinirea cumulativă a cerinţelor prevăzute de art. 1351 alin. (2) C. civ., potrivit căruia "forţa majoră este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil". Singura condiţie îndeplinită este caracterul extern al evenimentului, însă furtuna nu are caracter imprevizibil şi absolut invincibil şi inevitabil.

Producerea evenimentului nu a fost nici inevitabilă, în condiţiile în care probele administrate în dosarul penal au dovedit că anterior producerii evenimentului soldat cu decesul numitei C. (eveniment produs în jurul orei 16:30) ANM a transmis autorităţilor locale la orele 15:07 şi 15.28 avertizări cod galben şi cod portocaliu, fără ca la nivelul Primăriei Timişoara, al Direcţiei de mediu a Primăriei Municipiului Timişoara şi la nivelul Grădinii Zoologice să se ia măsuri imediate de limitare a accesului vizitatorilor în Grădina Zoologică şi de evacuare a celor prezenţi.

În ceea ce priveşte ora producerii decesului, intimaţii reclamanţi au arătat că potrivit procesului-verbal întocmit la faţa locului acesta s-ar fi produs în jurul orei 16:30 şi nu în intervalul orar 15-16, înainte de efectuarea informărilor de către A.N.M. cum s-a susţinut prin recurs. De asemenea, a arătat că pentru a fi în prezenţa forţei majore nu are relevanţă acest aspect al informării, ci doar caracterul imprevizibil al evenimentului. Prin urmare, dacă evenimentul a fost previzibil, iar în concret nu doar că a fost previzibil, ci a şi fost prevăzut, nu are relevanţă că primăria nu a fost înştiinţată, căci acest aspect excedează condiţiilor forţei majore.

Intimaţii au arătat şi faptul că adresa Camerei de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timiş, de care se prevalează recurentul, prin care s-a arătat că evenimentul meteorologic în discuţie ar întruni condiţiile forţei majore nu poate fi opus cu forţă obligatorie unei instanţe de judecată, reprezentând un simplu punct de vedere emanând de la o entitate privată străină de litigiu şi fără atribuţii în domeniul interpretării fenomenelor meteorologice.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prin care se solicită respingerea ca neîntemeiate a daunelor morale, intimaţii au arătat că nu poate fi primit, în contextul în care potrivit art. 1391 alin. (2) C. civ., ce reglementează repararea prejudiciului nepatrimonial, "instanţa judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului, pentru durerea încercată prin moartea victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu"

În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate, intimaţii au apreciat că este unul absolut justificat de dramatismul evenimentului, mai ales că acesta putea fi lesne evitat de autorităţi, dacă ar fi manifestat o minimă grijă faţă de siguranţa cetăţenilor, dar şi de urmările produse, consecinţele în plan psihic, dar cu repercusiuni chiar şi în cel al sănătăţii fizice, manifestându-se şi în prezent, la 7 ani de la tragicul incident.

Modul deosebit de violent în care s-a petrecut decesul persoanei apropiate, relevat de actele medico-legale şi de declaraţiile martorilor audiaţi, a fost de natură a spori foarte mult suferinţa întregii familii, intimaţii-reclamanţi fiind de faţă la momentul producerii incidentului.

Argumentul constituirii de parte civilă în procesul penal cu suma de 100.000 euro nu poate fi reţinut în sensul diminuării despăgubirilor acordate, din moment ce pretenţiile puteau fi majorate ulterior chiar şi în procesul penal şi, cu atât mai mult, ele pot fi reevaluate în acţiune civilă separată. Cu privire la acest aspect, intimaţii au susţinut că cererea de constituire de parte civilă a fost formulată la data de 17 septembrie 2020, având principalul rol de a întrerupe termenul de prescripţie cu două zile înainte de împlinirea sa, la un moment la care devenise evident că cercetarea penală nu se va solda cu o soluţie de trimitere în judecată, urmând promovarea unui litigiu civil separat.

În ceea ce priveşte cuantumul daunelor morale, intimaţii au arătat că acesta reprezintă o evaluare multilaterală a tuturor consecinţelor negative produse şi a implicaţiilor lor, pe toate planurile vieţii sociale a acestora, a duratei consecinţelor şi a intimităţii durerilor psihice cauzate de tragicul eveniment.

La data de 24 octombrie 2024, prin poştă, intimata-pârâtă Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, Direcţia Silvică Timiş a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea soluţiei pronunţate de instanţa de apel cu privire la calitatea procesuală pasivă a Municipiului Timişoara, lipsa calităţii procesuale pasive a Regiei Naţională a Pădurilor Romsilva şi a respingerii ca nefondată a cererii de chemare în judecată formulate împotriva Direcţiei Silvică Timiş.

Intimata a susţinut că soluţia dată de instanţă cu privire la lipsa calităţii sale procesuale pasive şi soluţia de respingere a cererii de chemare în judecată ca nefondată faţă de Direcţia Silvică Timiş au intrat în puterea lucrului judecat prin neapelare, motiv pentru care nu se nu se poate reţine teza invocată de către recurentă potrivit căreia prin încheierea contractului de administrare nr. x/07.02.2008 Direcţia Silvică Timiş este administratorul "imobilului pe care se afla copacul".

Nu a existat nicio posibilitate legală ca arborele ce a cauzat accidentul să fi fost doborât în urma singurelor lucrări silvice ce puteau fi executate de către intimată, iar ruperea şi căderea arborelui s-au produs exclusiv din cauza condiţiilor meteorologice, fără nicio legătură cu o neîndeplinire a obligaţiilor ce s-ar fi aflat în sarcina Direcţiei Silvice Timiş. În acest sens intimata a susţinut că ruperea unei părţi a arborelui nu s-a produs în mod natural din cauza vârstei sau a stării precare şi nici ca urmare a omisiunii de a-i acorda îngrijirile necesare, ci a fost consecinţa directă a furtunii deosebit de puternice din data de 17 septembrie 2017.

Concluzionând, intimata a invocat şi dispoziţiile Regulamentului de funcţionare a Grădinii Zoologice Timişoara, Compartimentul Grădina Zoologică Timişoara, funcţionând în cadrul Direcţiei de Mediu a Municipiului Timişoara, ce este responsabil cu întreaga activitate de administrare a grădinii zoologice şi cu asigurarea securităţii, sănătăţii şi integrităţii fizice a personalului compartimentului şi a publicului vizitator, de prevenire a oricăror riscuri de producere de accidente pe amplasamentul grădinii zoologice." Acestea, coroborate cu dispoziţiile art. 1367 alin. (1), art. 1377 conferă Municipiului Timişoara, în calitate de proprietar al lucrului, calitate procesuală pasivă legală şi pe cale de consecinţă excepţia invocată de recurent se impune a fi respinsă.

II.3. Răspunsul la întâmpinare

La data de 15 noiembrie 2024, prin poşta electronică, intimaţii-reclamanţi A. şi B. au formulat răspuns la întâmpinarea depusă de intimata Regia Naţională a Pădurilor Romsilva, Direcţia Silvică Timiş prin care au arătat că sunt de acord cu susţinerile formulate având în vedere faptul că din probele administrate în faţa instanţei a rezultat că persoana răspunzătoare este Municipiul Timişoara.

II.4. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ. cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 19 noiembrie 2024, s-a fixat termen de judecată la data de 11 februarie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului declarat în cauză.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

În prealabil, Înalta Curte reţine că, în condiţiile art. 488 C. proc. civ. casarea hotărârii se poate cere doar pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de lege. Aceste cazuri de casare au în vedere doar ipoteze de nelegalitate formală (procedurală), respectiv de nelegalitate substanţială a hotărârii recurate, nefiind posibil ca pe calea recursului să fie reexaminată situaţia de fapt stabilită în mod suveran de instanţele de fond (prima instanţă şi cea de apel, ambele îndreptăţite şi obligate să judece întreaga cauză sub toate aspectele, de fapt şi de drept).

Aşa fiind, criticile prin care se tinde la stabilirea altei situaţii de fapt decât cea reţinută în mod suveran de instanţele devolutive sunt critici de netemeinicie, care excedează dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ.. Nu pot fi prin urmare primite acele critici referitoare la modalitatea de interpretare a probelor de către instanţa de apel şi nici cele privind cuantumul daunelor morale acordate, întrucât aceste chestiuni privesc în mod esenţial situaţia de fapt, fiind critici de netemeinicie care nu pot fi analizate în recurs.

În schimb, criticile care privesc respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a recurentului precum şi cele referitoare la cazul de exonerare de răspundere de forţă majoră se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. întrucât se invocă greşita interpretare a dispoziţiilor de drept material privind răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate de lucruri precum şi cele referitoare la cauzele de exonerare a răspunderii.

Aşa fiind, se impune respingerea excepţiei nulităţii recursului, în raport de dispoziţiile art. 489 alin. (2) C. proc. civ. interpretate per a contrario.

În ceea ce priveşte motivele de recurs, criticile formulate vor fi analizate din perspectiva motivului de casare înscris în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu şi a pct. 6 din acelaşi articol, invocat doar formal.

Se constată că, în fapt, instanţele devolutive au reţinut, din analiza materialului probator, că în data de 17.09.2017, în timp ce se aflau în interiorul Grădinii Zoologice Timişoara împreună cu numita C. (soţia reclamantului A., respectiv mama reclamantei B., astfel cum reiese din certificatul de căsătorie şi din certificatul de naştere depuse la dosarul cauzei), reclamanţii au fost surprinşi de o furtună puternică în timpul căreia a survenit decesul violent al numitei C., urmare a traumatismului provocat de căderea unei crengi de aproximativ 10 metri lungime.

Înalta Curte reţine că verificarea legalităţii hotărârii, din perspectiva modului de interpretare şi aplicare a normelor de drept material, presupune, pentru faza procesuală a recursului, să se stabilească dacă, la situaţia de fapt, aşa cum a fost ea determinată de instanţele fondului, pe baza probelor administrate, a fost corect aplicată legea.

Prin primul motiv de recurs recurentul a criticat modul de soluţionare a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, aspect ce aduce în dezbatere determinarea persoanei responsabile de prejudiciul cauzat reclamanţilor, produs de căderea unui copac, aflat pe domeniul public, care a provocat decesul victimei. În susţinerea acestui motiv de recurs, recurentul a arătat că, la momentul producerii evenimentului, bunul nu se afla în paza sa juridică întrucât între recurent şi Direcţia Silvică Timiş a fost încheiat contractul de administrare nr. x/07.02.2008 în baza căruia terenul Grădinii Zoologice Timişoara fusese dat în administrarea direcţiei silvice, instanţa de apel interpretând în mod eronat noţiunea de păzitor juridic al bunului şi dispoziţiile C. civ. în materie.

Criticile sunt nefondate.

Art. 1376 alin. (1) C. civ. prevede imperativ că răspunderea revine persoanei care are lucrul "sub paza sa", atunci când acesta a cauzat prejudiciul, fiind vorba de acea "pază juridică" a lucrului, care este definită în art. 1377 din acelaşi cod potrivit căruia "(...) are paza...lucrului proprietarul ori cel care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită în mod independent controlul şi supravegherea asupra…lucrului şi se serveşte de acesta în interes propriu".

Aşadar, noţiunea de "pază" utilizată în redactarea normelor legale sus evocate nu poate avea decât semnificaţia de "pază juridică" în contextul în care finalitatea normelor juridice examinate este aceea de a asigura un mijloc de protecţie a terţilor cărora le sunt cauzate prejudicii de lucruri, corelativ obligaţiei ce incumbă persoanei ce are calitate de deţinător legitim, adică de păzitor juridic.

În acest context normativ, fundamentul răspunderii pentru prejudiciul cauzat de lucru, reglementată de art. 1375 C. civ., îl reprezintă paza juridică, adică exercitarea unei puteri de direcţie, supraveghere şi control, dispoziţiile art. 1377 instituind în favoarea şi sarcina proprietarului o prezumţie relativă de păzitor juridic al lucrului aflat în proprietatea sa.

Înalta Curte reţine că instanţele fond au stabilit corect calitatea de subiect pasiv a Municipiului Timişoara în raportul juridic obligaţional de răspundere civilă delictuală pentru prejudiciul cauzat de căderea copacului aflat pe domeniului public al unităţii administrativ teritoriale, fundamentată pe normele de drept comun ale C. civ., a căror aplicabilitate, situaţia de fapt reţinută în cauză, care nu mai poate fi reevaluată în această fază procesuală, a fost judicios realizată.

Astfel, din situaţia de fapt a rezultat că potrivit titlului de proprietate nr. x emis de Comisia Judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra Terenurilor Timiş şi procesului-verbal de punere în posesie, suprafaţa de 50,70 ha fond forestier din care face parte şi terenul pe care se află grădina zoologică aparţine Primăriei Municipiului Timişoara.

În ceea ce priveşte contractul de administrare nr. x/07.02.2008 prin care a fost transmis convenţional dreptul de administrare a suprafeţei de teren în litigiu către pârâta intimată Direcţia Silvică Timiş raportat la temeiul de drept al acţiunii, respectiv răspunderea civilă delictuală, în mod corect au reţinut instanţele devolutive faptul că acesta nu determină constatarea lipsei calităţii procesuale pasive al recurentului, dispoziţiile art. 810 C. civ. invocate referindu-se la aspecte legate de contractul de administrare şi astfel la o eventuală răspundere contractuală şi nu una de natură delictuală.

Înalta Curte reţine, în acord cu instanţele de fond, că potrivit contractului de administrare mai sus menţionat, suprafaţa de 50,70 ha fond forestier din care face parte şi terenul pe care se află grădina zoologică a fost dată în administrarea Direcţiei Silvice Timişoara, aceasta asumându-şi, potrivit art. 5.9 din contract, să execute, conform prevederilor amenajamentului silvic şi normelor tehnice specifice, lucrările de îngrijire a arboretelor: degajări, rărituri, tăieri de igienă motiv pentru care nu există temei de a considera că prin încheierea contractului de administrare s-ar fi transferat direcţiei silvice paza juridică a bunului în cauză pentru a putea fi antrenată răspunderea acesteia.

Întreaga construcţie juridică a răspunderii pentru lucruri reglementă în art. 1376 C. civ. are la bază noţiunea de "pază juridică", care revine în primul rând proprietarului şi, în subsidiar, celui care, în temeiul unei dispoziţii legale sau al unui contract ori chiar numai în fapt, exercită controlul şi supravegherea asupra animalului sau a lucrului şi se serveşte de acesta într-un interes propriu.

Astfel, răspunderea pentru prejudiciile cauzate de arborele aflat pe un teren aflat pe domeniul public revine proprietarului acestuia, în virtutea calităţii sale de paznic juridic, neputând fi transferată asupra persoanei care îl ocupa, cu acordul său, în scopul realizării unor lucrări de îngrijire. Acesta din urmă, exercitându-şi atribuţiile sub îndrumarea, supravegherea şi controlul proprietarului, poate fi considerat ca fiind doar un paznic material al bunului, neavând independenţa exercitării puterii de direcţie, folosinţă şi control, simpla ocupare şi folosinţă a imobilului nefiind de natură să justifice în persoana sa calitatea de paznic juridic. O eventuală angajare a răspunderii civile delictuale a paznicului material s-ar putea realiza numai în ipoteza uzurpării lucrului sau deţinerii acestuia împotriva voinţei adevăratului paznic juridic, ceea ce nu este cazul în litigiul de faţă.

În consecinţă, dat fiind circumstanţele factuale ale cauzei, care au evidenţiat faptul că imobilul cu vegetaţie face parte din domeniul public al Municipiului Timişoara, astfel încât, potrivit dispoziţiilor legale, examinate în cele ce preced, paza juridică a lucrului revine exclusiv unităţii administrativ teritoriale, urmează a se respinge, ca nefondate, criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitoare la greşita confirmarea a soluţiei primei instanţe referitoare la respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului Timişoara.

Printr-un alt motiv de recurs, pârâtul a pretins incidenţa cazului de exonerarea de răspundere de forţă majoră şi a susţinut că fenomenul meteorologic extrem, din 17.09.2017, ce a produs pagube considerabile, atât la nivel local, cât şi la nivelul judeţului Timiş, prin intermediul intensificărilor de vânt, în rafale care a depăşit viteza de 100-120km/h, în mod greşit nu a fost catalogat, de instanţele de fond şi apel, ca fiind un eveniment de forţă majoră, deşi a fost dovedit contrariul, potrivit adresei emisă de Camera de Comerţ şi Industrie Timişoara, evocată în cauză. Recurentul a susţinut că instanţele nu au avut în vedere că acest eveniment extrem nu a fost previzionat prin avertizări meteo, pentru a permite locuitorilor să ia măsuri necesare pentru protecţia fizică şi împiedicarea producerii unor pagube şi a protecţiei fizice, circumstanţe în raport de care a apreciat că sunt întrunite condiţiile art. 1350 alin. (2) C. civ., pentru a reţine forţa majoră, drept cauză de înlăturare a răspunderii sale civile.

A mai susţinut recurentul că prima atenţionare cu privire la fenomenul meteo a fost făcută la ora 15:07 când furtuna era în plină desfăşurare, iar cea de-a doua la ora 15:28 când furtuna traversase deja municipiul Timişoara, în timp ce, potrivit declaraţiilor de martori, decesul victimei s-a produs între orele 15-16, astfel că nu au existat atenţionări sau avertizări înainte de producerea furtunii care să permită luarea unor măsuri proactive de evacuare a vizitatorilor de la grădina zoologică.

Criticile sunt nefondate.

Înalta Curte notează că, în speţă, cauza juridică, înţeleasă ca fundament al pretenţiei deduse judecăţii, o constituie angajarea răspunderii delictuale pentru prejudiciile cauzate de lucruri.

Din economia dispoziţiilor art. 1376 din C. civ. rezultă faptul că răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri nu instituie, ca şi condiţii, nici vinovăţia păzitorului juridic - fiind expres prevăzut în lege că obligaţia de reparare a prejudiciului operează "independent de orice culpă" -, nici existenţa unei fapte cu caracter ilicit a aceluiaşi păzitor juridic. Această formă de răspundere este una obiectivă, indirectă, care nu implică fapta unei persoane, fundamentându-se pe paza juridică exercitată asupra lucrului care produce paguba şi are ca temei ideea de garanţie a păzitorului juridic care este ţinut să îşi asume riscul producerii unor prejudicii de către lucru.

Drept urmare, instanţele au fost învestite, din perspectiva cauzei juridice a litigiului, cu o ipoteză de răspundere delictuală obiectivă, fără vinovăţie, fundamentată pe obligaţia de garanţie pentru riscul unui comportament anormal al lucrului, în eventualitatea producerii unui prejudiciu, astfel că antrenarea răspunderii necesită dovedirea condiţiilor generale referitoare la prejudiciu şi la raportul de cauzalitate dintre "comportamentul" lucrului şi prejudiciu, precum şi a condiţiei speciale referitoare la calitatea de paznic juridic al lucrului.

În cazul răspunderii obiective, obligaţia de reparare a pagubei este înlăturată doar atunci când prejudiciul este cauzat exclusiv de fapta victimei înseşi ori a unui terţ sau când este urmarea unui caz de forţă majoră, acesta din urmă fiind invocat de către recurent pentru exonerarea răspunderii sale.

Relativ la incidenţa, în speţă, a cazului de forţă majoră, instanţa de apel a arătat, în considerentele deciziei pronunţate, că nu a fost dovedit caracterul absolut invincibil şi inevitabil al furtunii care a avut loc la data evenimentului şi care a avut, drept consecinţă, căderea copacului peste victimă.

În circumstanţele reţinute, instanţa de apel a semnalat că intensificările de vânt şi furtunile din timpul verii nu pot constitui un caz de forţă majoră, întrucât intensitatea unor asemenea fenomene nu este de natură a le cataloga ca fiind imprevizibile, acestea fiind specifice anotimpului respectiv, motiv pentru care a subliniat obligaţia ce revine autorităţilor, care deţin în proprietate sau administrare terenuri pe care se află copaci şi care ar putea pune în pericol integritatea fizică a cetăţenilor, de a lua măsurile necesare tocmai pentru a preîntâmpina producerea unor incidente de natura celui reclamat în cauza de faţă.

În recurs, pârâtul a reiterat susţinerile referitoare la catalogarea fenomenului meteorologic din 17.09.2017, ca fiind unul extrem ce se constituie unui eveniment de forţă majoră. Recurentul a apreciat că în mod greşit nu s-a făcut aplicarea dispoziţiilor înscrise în art. 1350 alin. (2) C. civ. în contextul în care a dovedit că respectivul fenomen are natura unui eveniment de forţă majoră, astfel cum rezultă din adresa emisă de Camera de Comerţ şi Industrie Timişoara.

Relativ la natura şi intensitatea fenomenului meteorologic care a determinat căderea copacului şi producerea prejudiciului reclamat în cauză, instanţele de fond au reţinut, pe baza elementelor factuale care au conturat situaţia de fapt stabilită în cauză, concluzia potrivit căreia fenomenul meteorologic produs la 17.09.2017 nu are natura unui caz de forţă majoră, atât timp cât nu a fost dovedit caracterul inevitabil şi imprevizibil al acestuia.

Cu privire la susţinerile privind intensitatea vântului de 120 km/h care a catalogat furtuna ca fiind una deosebit de violentă, chiar uragan şi poate fi încadrată în categoria evenimentelor de forţă majoră conform adresei nr. x/09.03.2018 a Camerei de Comerţ, Industrie şi Agricultură Timiş, instanţa de apel a reţinut că nu sunt de natură a dovedi caracterul de forţă majoră exonerator de răspundere. Totodată, nu s-a făcut dovada că instituţia care a emis această adresă, respectiv CCIAT Timiş, este abilitată în a emite opinii cu privire la fenomenele meteorologice extreme, prin existenţa unor specialişti în meteorologie atestaţi în acest sens.

Or, având în vedere situaţia de fapt stabilită în cauză, Înalta Curte constată că, raportat la probatoriul a cărui evaluare nu constituie atributul instanţei de recurs, în mod corect s-a concluzionat că forţa majoră nu poate fi reţinută în cauză, iar o reevaluare a înscrisurilor la care face trimitere recurentul nu mai este posibilă în această cale de atac a recursului, pentru a schimba datele referitoare la situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanţele anterioare.

Este incontestabil faptul că manifestările naturii pot lua forme extreme, neprevăzute de ştiinţă, cu impact devastator asupra unor suprafeţe întinse, care prin intensitatea excepţională, prin apariţia necontrolată şi efectele distructive incalculabile pot primi, în anume circumstanţe, definiţia forţei majore. Într-un asemenea caz, însă, problema despăgubirii, a cuantumului acestora ori a modalităţii de acordare a unor compensaţii nu este înlăturată prin evocarea forţei majore; ea se transferă, prin voinţa legiuitorului, în domeniul mai larg al asigurărilor, al solidarităţii sociale şi al managementului dezastrelor, pentru care există cadru de reglementare aparte.

Pe de altă parte, intemperiile, furtunile puternice cu impact deosebit sub aspectul intensităţii şi al efectelor prejudiciabile generate, nu pot fi privite - în măsura în care s-ar pune în discuţie răspunderea civilă de drept comun, cu implicarea factorului subiectiv al culpei - ca fenomene specifice forţei majore, chiar dacă prognozele meteo nu au putut releva manifestarea lor violentă pe arealul indicat. Ele nu îşi pierd caracterul de previzibilitate, chiar dacă sunt imprevizibile pagubele pe care le-ar putea provoca; ca evenimente, ele nu sunt aşadar absolut invincibile şi inevitabile, sintagmă utilizată de legiuitor pentru a exclude orice vinovăţie în lanţul cauzal al prejudiciului evocat.

În acest context, Înalta Curte reţine că deşi se face trimitere la literatura de specialitate care precizează că la o viteză a vântului de 85-102 km/h copacii sunt scoşi efectiv din rădăcină, sau la Scara Beaufort, care ar atesta prezenţa unui fenomen meteorologic foarte puternic identificat ca fiind o furtună foarte violentă/uragan/tornadă, recurentul nu a făcut dovada acestor susţineri. De asemenea, nici cele două avertizări A.N.M. nu au relevanţă raportat la ora decesului victimei în contextul în care acestea dovedesc, în fapt, previzibilitatea fenomenului în cauză.

Chiar dacă în mod frecvent, în urma unor fenomene naturale, precum intensificări ale vântului sunt posibile desprinderi de ramuri în vegetaţie din arbori, precum şi smulgerea arborilor din rădăcină fără a exista cauze vizibile/previzibile - boli ale arborilor ori stare fitosanitară precară, răspunderea civilă pentru lucruri este una obiectivă, deci survine independent de existenţa unei culpe, neavând relevanţă fapta ilicită şi culpa recurentului.

Faţă de aceste motive, raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţele devolutive în cauză, furtuna violentă nu poate fi reţinută a întruni caracterele forţei majore pentru a determina exonerarea de răspundere, întrucât în condiţiile date şi raportat la puterea de cunoaştere a paznicului juridic, o furtună în lunile de vară nu reprezintă o împrejurare absolut imprevizibilă, având un caracter extraordinar, criticile formulate de către recurentul Municipiul Timişoara în ce priveşte existenţa unui caz de forţă majoră vor fi înlăturate.

Prin recursul promovat, pârâtul a formulat critici şi cu privire la daunele morale acordate, solicitând respingerea acestora ca neîntemeiate motivat de faptul că nu pot fi reparate daunele de natură extrapatrimonială prin mijloace de natură patrimonială iar legislaţia nu prevede criterii de evaluare a cuantumului prejudiciului pentru repararea daunelor morale. Totodată, a susţinut că valoarea acestora sunt exagerate iar acordarea în totalitate ar deturna raţiunea răspunderii civile delictuale pentru daune morale de la scopul său, transformându-o într-o îmbogăţire fără justă cauză.

Criticile, ce urmează a fi analizate prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., sunt nefondate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie relevă faptul că repararea integrală a prejudiciului reprezintă un obiectiv al răspunderii delictuale.

Scopul primordial al angajării răspunderii este cel al reparaţiei prejudiciului şi, doar în subsidiar, cel al sancţionării făptuitorului şi prevenirii comiterii altor fapte similare. Pentru repunerea efectivă a acesteia în situaţia anterioară momentului comiterii faptei ilicite, trebuie asigurată acoperirea tuturor prejudiciilor, atât a celor patrimoniale, cât şi a celor nepatrimoniale.

În ceea ce priveşte dreptul la acţiunea în reparaţia patrimonială a prejudiciului nepatrimonial, contrar susţinerilor recurentului, art. 1381 alin. (1) C. civ. stipulează că "orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie", nefiind făcută o distincţie între prejudiciul patrimonial şi nepatrimonial.

De asemenea art. 1391 alin. (2) C. civ. stabileşte dreptul la despăgubiri pentru durerea încercată prin moartea victimei în favoarea ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului victimei, precum şi a oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa unui asemenea prejudiciu. Astfel se remarcă faptul că orice persoană care poate dovedi faptul că a fost supusă unei suferinţe psihice ca urmare a decesului victimei directe este îndreptăţită să solicite despăgubiri pentru acest prejudiciu. Prin urmare, din această perspectivă, art. 1391 alin. (2) C. civ. reprezintă o aplicaţie a regulii generale reglementate de art. 1381 alin. (1) din acelaşi cod potrivit căreia orice prejudiciu dă dreptul la reparaţie.

Raportat la aceste considerente nu poate fi primită susţinerea recurentului potrivit căreia prejudiciul nepatrimonial nu ar putea fi reparat prin mijloace patrimoniale, critica sub acest aspect fiind nefondată.

În ceea ce priveşte criticile privind modalitatea de evaluare a prejudiciului, Înalta Curte constată că, deşi subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu relevă niciun aspect de nelegalitate a deciziei atacate, recurentul limitându-se la a face consideraţii generale asupra cuantumului exagerat al daunelor acordate în cauză, fără a indica normele de drept material ce ar fi fost nesocotite de către instanţa de apel în adoptarea soluţiei.

Or, această manieră de motivare a recursului ignoră faptul că în calea extraordinară de atac nu pot fi valorificate orice fel de nemulţumiri ale părţilor cu privire la soluţiile adoptate de instanţele de fond, ci doar acelea care îmbracă forma unor aspecte de nelegalitate în termenii prevăzuţi de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De principiu, cuantumul despăgubirilor morale stabilit de instanţele de fond reprezintă o chestiune ce ţine de temeinicia hotărârii şi nu de nelegalitatea acesteia şi este necenzurabilă pe calea de atac a recursului, fiecare cauză comportând particularităţile sale din perspectiva gradului de severitate al atingerilor aduse drepturilor nepatrimoniale protejate de lege şi al circumstanţelor în care s-a produs prejudiciul.

În absenţa unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, daunele morale sunt stabilite în raport cu consecinţele negative suferite, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea şi consecinţele traumei fizice şi psihice suferite ori în ce măsură a fost afectată situaţia familială, socială şi profesională.

Or, toate aceste aspecte sunt lăsate la libera apreciere a instanţelor devolutive, neputând forma obiect de analiză şi reevaluare în recurs.

Înalta Curte constată că în cauză nu poate fi identificat vreun motiv de nelegalitate a soluţiei de fond prin care s-a dispus plata daunelor morale, astfel că, neputându-se reţine incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. criticile formulate de recurentul pârât sub acest aspect nu vor fi analizate.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte va constata caracterul nefondat al recursului declarat de pârâtul Municipiul Timişoara, prin Primar, astfel cum a fost susţinut prin criticile analizate în precedent şi, pe care de consecinţă, în temeiul art. 496 C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Timişoara, prin Primar împotriva deciziei civile nr. 195 din data de 19 iulie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 februarie 2025.