Defamation appeal fails; 10,000 RON moral damages and newspaper publication order upheld.

Şedinţa publică din data de 11 februarie 2025

ÎNALTA CURTE, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 13.01.2021, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 500.000 de RON, cu titlu de despăgubiri civile pentru prejudiciul moral constând în vătămarea dreptului la onoare şi reputaţie; obligarea pârâtului să asigure pe propria cheltuială publicarea hotărârii judecătoreşti pronunţate în două numere consecutive a trei ziare de largă circulaţie naţională, cu aceleaşi caractere cu care sunt tipărite articolele de fond; obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

La data de 08.12.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a soluţionat conflictul de competenţă creat între Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă şi Tribunalul Vrancea, stabilind competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 26.01.2022.

I.2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1666 din 03 noiembrie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis în parte acţiunea formulată, a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 10.000 RON, cu titlu de daune morale; a obligat pârâtul să publice dispozitivul hotărârii în 3 ziare de largă circulaţie, cu menţionarea doar a numelui părţilor, cu excluderea celorlalte date cu caracter personal ale părţilor şi a completului de judecată; a respins, în rest, acţiunea, ca neîntemeiată şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 2.677,5 RON, reprezentând onorariu de avocat.

I.3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 147A din 19 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au fost respinse apelurile formulate de apelantul reclamant A. şi de pârâtul B. împotriva sentinţei civile nr. 1666 din 03 noiembrie 2022, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2019, ca nefondate. Au fost compensate cheltuielile de judecată suportate în calitate de intimat în apelul părţii adverse.

II. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 147A din 19 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs pârâtul B..

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 17 septembrie 2024 şi a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 2, astfel cum reiese din fişa Ecris (aflată la dosarul de recurs).

Prin rezoluţia din data de 19 septembrie 2024 s-a dispus efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispoziţiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ. stabilind în cadrul verificărilor privind îndeplinirea cerinţelor de formă prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. a), c)-e) C. proc. civ. că cererea de recurs cuprinde menţiunile privind numele şi domiciliul recurentului-pârât, indicarea hotărârii care se atacă şi semnătura reprezentantului convenţional, avocat C. cu împuternicire avocaţială aflată la dosarul de recurs, iar în ceea ce priveşte cerinţa impusă de lit. d) al aceluiaşi articol, s-a constatat că recurentul-pârât a procedat la încadrarea criticilor formulate în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 24 alin. (2) teza a II-a raportat la art. 7 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, s-a constatat că recurentul-pârât datorează o taxă judiciară de timbru în cuantum de 100 RON, ce a fost achitată prin chitanţa nr. x/26.09.2024 aflată la dosarul de recurs.

II.1. Motivele de recurs

Invocând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurentul-pârât a susţinut greşita aplicare a normelor de drept material reprezentate de prevederile art. 30, şi art. 31 din Constituţia României, art. 70, art. 252, art. 253 şi art. 1357 C. civ., precum şi dispoziţiilor art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, instanţa de apel considerând, în mod nelegal, că afirmaţiile recurentului cu privire la intimatul-pârât, ar fi depăşit limitele libertăţii de exprimare fiind încălcate componente ale dreptului la viaţă privată, respectiv a dreptului la onoare şi reputaţie, precum şi a dreptului la imagine, instanţa catalogând, în mod greşit, afirmaţiile recurentului făcute prin scrisorile deschise publicate în presa online la 18 decembrie 2018 şi 30 august 2019 şi în cadrul unei emisiuni de profil sportiv din 21 ianuarie 2019, ca având caracter denigrator.

Instanţa de fond a analizat afirmaţiile recurentului, cu o împărţire a acestora pe doua paliere, cu efecte aparent diferite, însă cele doua categorii de afirmaţii, imputări de fapt şi judecăţi de valoare sunt interdependente, neputând fi considerate unele culpabile iar celelalte ca beneficiind de protecţia dispoziţiile art. 10 CEDO.

Prima categorie cuprinde afirmaţii privitoare la competenţa profesională şi la rezultatele manageriale ale reclamantului, respectiv la competenţele sportive ale reclamantului care intră sub protecţia art. 10 CEDO şi pe care instanţa le-a apreciat dovedite în parte (aprecierile legate de Campionatul de Rugby din Japonia, descalificarea echipei României ca urmare a utilizării unui jucător neeligibil, ce a condus la pierderi financiare importante pentru Federaţie şi înfrângerea României în faţa Spaniei cu scor 0-102, precum şi înfrângerea României în fata Angliei scor 0 -134.

A doua categorie cuprinde afirmaţii apreciate de instanţă ca fiind acuzaţii la adresa reclamantului care se încadrează în categoria "imputări de fapt", faţă de care pârâtul ar fi avut obligaţia dovedirii acestora, aceasta apreciind că în lipsa unor dovezi, alegaţiile au caracter vătămător şi că s-ar fi depăşit limita permisa a exercitării dreptului la libera exprimare: precum cele privind modul în care reclamantul a intrat în lotul echipei naţionale, fiind impus drept căpitan al echipei naţionale de ruda sa, D., prin schimbarea regulamentului şi tendinţa constantă a conducerii federale de la Bucureşti de a obţine prin intermediul rugby-ului avantaje strict personale, totul în detrimentul interesului comun de a sprijini dezvoltarea acestui sport.

A susţinut recurentul faptul că instanţa de fond a reţinut că unele afirmaţii ale acestuia, respectiv cele referitoare la faptul că reclamantul deţine funcţia de căpitan în mod nemeritat şi cele privind modul de intrare a reclamantului în lotul naţional al României, nu au caracter vătămător, considerente ce se află în antiteză cu cele prin care s-a reţinut caracterul vătămător a celei de-a doua categorii de afirmaţii întrucât acestea sunt interdependente.

În ceea ce priveşte afirmaţiile pârâtului cu privire la adoptarea de către reclamant a unui management defectuos al federaţiei şi existenţa unor conexiuni cu oameni politici şi de afaceri controversaţi, instanţa de fond a reţinut că articolele au fost publicate pe două dintre cele mai accesate site-uri de ştiri sportive la nivel naţional, expunerea fiind una ridicată, astfel că aceste afirmaţii calificate drept "judecăţi de valoare", au avut caracter pur denigrator, fiind încălcate limitele libertăţii de exprimare:

"bufon al rugby-ului românesc", "bufon din fruntea FRR", "gropar al rugby-ului românesc" şi "ghiolban".

Prin memoriul de recurs, recurentul a criticat modul în care instanţa de apel a procedat la reanalizarea afirmaţiilor examinate de prima instanţă.

În acest sens a susţinut că instanţa de apel, în mod nelegal, a reţinut că afirmaţiile sale, astfel cum au fost împărţite pe două paliere, ar reprezenta atât simple judecăţi de valoare, în mod evident jignitoare, defăimătoare, depăşind doza acceptată de sarcasm ori de ironie pe care o persoană publică trebuie să le accepte, dând dovadă de o mai mare toleranţă, din perspectiva poziţiei publice şi a legitimităţii sale de a o ocupă.

Recurentul, făcând referire la argumentele reţinute de instanţa de apel în ceea ce priveşte angajarea răspunderii civile delictuale, a susţinut că analiza realizată de instanţa de apel care, pe de o parte a considerat legitim şi permis dreptul recurentului de a avea o opinie cu privire gravele erori în comportamentul sportiv al reclamantului prin prezentarea faptelor sale grave care au dus la decăderea fără precedent a acestui sport romanesc iar, pe de altă parte instanţa a considerat că aceste acuzaţii ar fi de natură a prejudicia imaginea reclamantului, este una care încalcă dreptului recurentului la libera exprimare şi încalcă dispoziţiile art. 10 CEDO, respectiv cele ale art. 72 C. civ.

În ceea ce priveşte afirmaţiile privind managementul defectuos al federaţiei şi conexiunea reclamantului cu oameni politici şi controversaţi, recurentul a reiterat susţinerile conform cărora acestea au fost făcute în considerarea dreptului său la liberă exprimare, pentru informarea publicului, iar managementul defectuos este dovedit prin pierderile financiare şi înfrângerea echipei naţionale în faţa Angliei cu un scor istoric de 134-0. Referitor la susţinerile privind conexiunile cu oameni politici, a susţinut că acestea au fost făcute în presă cu mult înaintea recurentului, iar în ceea ce priveşte accesiunea şi alegerea reclamantului în funcţii de conducere, a arătat că există în presă numeroase articole referitoare la aspectele semnalate.

În acest context, recurentul a susţinut că în analiza elementelor răspunderii civile delictuale, instanţa avea de analizat realitatea de interes naţional devoalată de recurent persoanelor interesate de acest sport, ce a sesizat, la nivel naţional decăderea acestuia, în contextul în care, ca urmare a selecţionării unei persoane neeligibile, s-a ajuns ca Federaţia Română de Rugby să fie sancţionată de forurile internaţionale prin nealocarea subvenţiilor anuale acordate de către forul mondial World Rugby ca urmare a descalificării echipei naţionale a României de la Campionatul Mondial de Rugby din Japonia 2019 motivat de utilizarea unui jucător neeligibil în meciurile de calificare.

În ceea ce priveşte termenii folosiţi de către recurent, acesta a arătat că termenul "gropar" considerat de instanţa ca fiind peiorativ a fost un cuvânt utilizat pentru a descrie nivelul extrem de coborât al rugby-ului românesc, fiind făcută o paralelă între semnificaţia termenului şi involuţia acestui sport aflat într-o gravă decădere.

De asemenea, recurentul a susţinut că a utilizat cuvântul "bufon" întrucât acesta defineşte întreaga activitate a reclamantului la conducerea federaţiei ca urmare a înfrângerilor suferite de echipa naţională şi descalificarea acesteia de la campionatul mondial din anul 2019.

În ceea ce priveşte afirmaţiile referitoare la activitatea reclamantului de autor al unor cărţi, recurentul a susţinut că dovada plagiatului există, motiv pentru care acestea nu pot avea caracter denigrator şi nu pot constitui un fapt ilicit. În acest sens au fost reiterate susţinerile din apel referitoare la articolele "Teoria producerii oboselii" şi "Tipul somatic şi antrenamentul" şi pentru care reclamantul a solicitat retragerea lor, precum şi cele referitoare la publicaţia din anul 2013 "Sportul şi Armata" faţă de care profesorul clujean E. a declarat că se înscrie în zona lucrărilor plagiate.

Raportat la aceste afirmaţii, recurentul a susţinut că prin expresia "bază factuală suficientă" consacrată de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, nu trebuie să se înţeleagă obligaţia pârâţilor de a oferi probe certe ale vinovăţiei reclamantului, care cad, eventual, în sarcina exclusivă a organelor de urmărire penală, ci doar o serie de repere factuale, rezonabile, necesare şi suficiente pentru a susţine afirmaţiile pârâtului, situaţie ce este incidentă în prezenta cauză.

În acest context, recurentul a arătat că, din analiza punctuală a fiecărei ipotetică faptă ilicită, rezultă că nu sunt întrunite elementele constitutive ale răspunderii civile delictuale, afirmaţiile sale fiind făcute în limitele dreptului la libera exprimare protejate de prevederile art. 10 din Convenţia europeană.

Astfel, afirmaţiile referitoare la bugetul federaţiei, cele privind suspiciunile de plagiat precum şi cele referitoare la managementul defectuos al federaţiei, nu au caracter de fapte ilicite, acestea reprezintă fapte reale ale reclamantului dovedite, reale, motiv pentru care recurentul a subliniat că, în mod nelegal, instanţa a apreciat necesară aplicarea unei sancţiuni, în contextul în care acesta şi-a exercitat dreptul la libera exprimare, fiind o persoană implicata în lumea sportului, în calitate de Preşedinte al F., membra a Federaţiei Române de Rugby.

Recurentul a reiterat susţinerile privind afirmaţiile de "bufon al rugby-ului" şi "bufon din fruntea FRR", precum şi cele referitoare la selecţionarea unui jucător neeligibil de către reclamant, susţinând că, în virtutea calităţii sale de membru FRR şi de preşedinte al F., limitele criticii admisibile sunt mai largi, fiindu-i permis să recurgă la o anumită doză de exagerare prin folosirea termenului "bufon", sens în care a făcut referire la cauza Namere împotriva Franţei, nr. 1269/03 a Curţii Europene a Drepturilor Omului.

De asemenea, a susţinut că afirmaţiile sale se încadrează în categoria "judecăţilor de valoare" cu privire la care Curtea Europeană a arătat în mod explicit că în măsura în care o persoană exprimă judecăţi de valoare, acesteia nu i se poate impune să facă proba veridicităţii celor afirmate, o astfel de obligaţie fiind imposibilă şi împiedicând persoanele să îşi afirme opinia despre alţii. (cauzele Jerusalem c. Austriei; Brasilier c. Frantei).

În susţinerea afirmaţiilor privind ascensiunea reclamantului A., recurentul a arătat că în presa scrisă şi online, încă din anul 2016, acesta a fost caracterizat ca fiind un "gestionar al celei mai dezastruoase Olimpiade din istoria sportului românesc" suporterii acestui sport cerându-i demisia pentru incompetenţă şi risipirea banului public.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul reiterează situaţia de fapt şi susţinerile formulate în faţa instanţelor devolutive în ceea ce priveşte circumstanţele în care au fost făcute afirmaţiile referitoare la reclamant şi demersurile întreprinse de recurent cu privire la activitatea acestuia.

Făcând trimitere la înscrisurile administrate în cauză, recurentul a subliniat că, de fapt, prin afirmaţiile sale a luat o atitudine corectă, sportivă, criticând punctual degradarea rugby-ului românesc sub conducerea reclamantului A., reacţia sa fiind rezultatul libertăţii de exprimare, a dorinţei de a readuce acest sport la nivelul anterior conducerii reclamantului, de a-i susţine pe jucători şi de a le asigura cele mai bune condiţii pentru practicarea acestuia.

În acest context, recurentul a susţinut că nu a săvârşit nicio faptă nelegală care să îi creeze reclamantului prejudicii, instanţa de apel nefăcând o analiză şi o delimitare între prejudiciul de imagine, cu privire la demnitatea, integritatea reclamantului produs de faptele sale dovedite şi reţinute ca reale chiar de instanţă şi presupusul prejudiciu creat de afirmaţiile pretins ilicite invocate de instanţă.

În susţinerea recursului formulat, recurentul a criticat soluţia instanţei de apel pentru analiza greşită a criteriilor conturate în jurisprudenţa Înaltei Curţi de care trebuie să se ţină cont atunci când dreptul la protecţia reputaţiei, garantat de art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este pus în balanţă cu dreptul la libertatea de exprimare, prevăzut de art. 10 din aceeaşi convenţie.

Cu privire la criteriul contribuţiei la o dezbatere de interes general, recurentul a arătat că toate afirmaţiile sale tind la dezbaterea publică a situaţiei FRR, a decăderii acestei instituţii şi a rugby-ului.

Referitor la criteriul "cât de cunoscută este persoana în cauză şi care este subiectul reportajului", recurentul a susţinut că reclamantul este o persoană publică ce deţine o funcţie publică, iar subiectul dezbătut a privit doar activitatea acestuia în această funcţie, iar în privinţa criteriului conduitei anterioare a reclamantului, recurentul a subliniat faptul că acesta a fost amplu criticat în mass-media, înainte de afirmaţiile recurentului.

În ceea ce priveşte ultimul criteriu privitor la "conţinutul, forma şi consecinţele publicării", recurentul a arătat că afirmaţiile sale pot fi verificate, informaţii existau în presă şi anterior afirmaţiilor sale, chiar presa internaţională catalogând activitatea reclamantului din cadrul FRR ca fiind una dezastruoasă.

În susţinerea demersului său recurentul a invocat protecţia oferită de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 70 C. civ. privind libertatea de exprimare, ce este subordonată condiţiei ca partea interesată să acţioneze cu bună-credinţă astfel încât, să ofere informaţii exacte şi demne de încredere, condiţie respectată în contextul în care recurentul a solicitat concursul organelor statului în vederea analizării tuturor aspectelor privind managementul defectuos semnalate.

În acest sens, recurentul a subliniat faptul că libertatea de exprimare constituie fundamentul esenţial al unei societăţi democratice şi condiţia esenţială de progres a acesteia, fiind justificative şi în deplină concordanţă cu exigenţele şi rigorile aferente libertăţii de exprimare, nu numai informaţiile şi ideile favorabile cuiva sau considerate drept inofensive ori indiferente, ci şi acelea care lezează, şochează sau irită, motiv pentru care afirmaţiile sale nu au produs niciun prejudiciu reclamantului, opiniile sale fiind în concordanţă cu cele exprimate şi în presa scrisă.

Nu se poate vorbi despre o răspundere civilă delictuală întrucât nu există nici fapta delictuală şi nici nu s-a produs vreun prejudiciu, vreo pagubă, daună, prejudiciul, ca element esenţial al răspunderii delictuale, contând în "rezultatul, efectul negativ suferit de o anumită persoană, ca urmare a faptei ilicite săvârşită de o altă persoană."

Existenţa unui prejudiciu constă în vătămările aduse vieţii private, imaginii, demnităţii, onoarei şi reputaţiei, ca urmare a declaraţiilor făcute în presă, şi trebuie dovedit un prejudiciu cert, condiţie care, în opinia recurentului, nu este îndeplinită în cauză, instanţa de fond nefăcând o analiza concretă a presupusului prejudiciu.

Astfel, afirmaţia instanţei în sensul că ambele afirmaţii sunt vătămătoare fără a indica în concret ce vătămări au produs, este una lipsită de fundament, reprezentând doar o însuşire a susţinerilor reclamantului.

În ceea ce priveşte fapta ilicită recurentul a arătat că aceasta trebuie să rezulte din conţinutul declaraţiilor, a informaţiilor furnizate publicului de către pârât a cărei răspundere civilă delictuale se doreşte a atrage prin mijlocirea acţiunii formulate iar protecţia pe care Convenţia Europeană a Drepturilor Omului o garantează în gazul judecăţilor de valoare impune respectarea a două condiţii cumulative, respectiv: opinia să fie exprimată fără a se folosi termeni injurioşi, abuzivi, şi în acelaşi timp, să se bazeze pe un set de fapte, adică să aibă o bază factuală, sau să se bazeze pe o construcţie logică.

Raportat la aceste consideraţii, recurentul a susţinut că afirmaţiile făcute la adresa reclamantului privind managementul defectuos al FRR sau prin care a folosit termenii "bufon" sau "gropar al rugby-ului" sunt alegaţii care sunt în deplin acord cu toată presa online, cu articolul scris de Romania Liberă, cu sancţiunea aplicată de Primarul Municipiului Bucureşti care l-a schimbat din funcţia de director al CSM Bucureşti pentru management defectuos inclusiv pentru risipirea banilor publici.

De asemenea, afirmaţiile sale făcute cu privire la faptul că rugby-ul românesc a ajuns în pragul falimentului sunt în acord atât cu realitatea faptică, dintr-un sport cu tradiţie de peste 100 de ani de glorie, ajungând în ultimii 9 ani într-un declin vizibil, culminând cu descalificarea echipei naţionale de către World Rugby şi aplicarea de sancţiuni pecuniare, cât şi cu întreaga presă internă şi internaţională, iar articolele depuse la dosarul cauzei au caracter vădit negativ la adresa reclamantului, toate vizând acuzaţiile de plagiat, de risipire a banului public, de intrare a reclamantului în zona sportului prin mijlocirea diverselor personaje politice, toate vizând dezastrul FRR sub conducerea acestuia.

În contextul în care reclamantul nu s-a simţit lezat de toate publicaţiile negative la adresa sa anterioare celor făcute de către recurent, acesta din urmă a susţinut că prin afirmaţiile sale şi-a exercitat dreptul la replică, de a pune întrebări şi de a primi clarificări, de a înţelege ce se întâmplă cu managementul defectuos in care se afla rugby-ul românesc sub conducerea reclamantului.

Pentru aceste considerente recurentul a solicitat casarea în parte a deciziei recurate, desfiinţarea în tot a sentinţei civile pronunţate de prima instanţă cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată şi cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

II.2 Apărările formulate în cauză

La data de 28 octombrie 2024, reclamantul A. a depus întâmpinare prin intermediul căreia a solicitat în principal, constatarea nulităţii cererii de recurs iar în subsidiar respingerea ca recursului ca nefondat.

În susţinerea excepţiei nulităţii, reclamantul a susţinut că nici una dintre criticile recurentului nu poate fi încadrată în unul din motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., acesta încercând să repună în discuţie modalitatea în care Curtea de Apel Bucureşti a evaluat probele administrate pentru a ajunge la concluzia neîndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale în sarcina sa.

În combaterea motivelor de recurs intimatul reclamant a susţinut că cele referitoare la pretinsa neîndeplinire a condiţiei fapte ilicite sunt neîntemeiate în contextul în care recurentul a organizat sistematic ieşiri publice prin care a lansat acuzaţii defăimătoare la adresa sa atât în data de 18 decembrie 2018 când acesta a transmis prin mass-media o scrisoare deschisă ce conţinea afirmaţii cu privire la activitatea reclamantului precum şi ulterior în lunile ianuarie şi august 2019, când recurentul şi-a reluat afirmaţiile defăimătoare şi în cadrul unor emisiuni televizate cu profil sportiv, remarcile sale jignitoare nefiind un eveniment singular.

Astfel, în mod corect Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că afirmaţiile reprezintă cu "judecăţi de valoare în mod evident jignitoare defăimătoare" precum şi "afirmaţii factuale pentru care apelantul pârât era obligat a face proba realităţii lor."

A mai susţinut intimatul reclamant că acuzaţiile de fapt formulate de recurent sunt lipsite de orice bază factuală rezonabilă.

Pornind de la jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului potrivit căreia acuzaţiile de fapt sunt supuse probei verităţii, autorul lor fiind obligat să facă dovada faptelor pe care le pretinde sub sancţiunea calificării afirmaţiilor sale ca reprezentând vătămări aduse dreptului la onoare şi reputaţie a destinatarului lor, în cauză recurentul a emis acuzaţii de fapt privind presupusa implicare a intimatului reclamant în activităţi infracţionale grave precum trafic de influenţă, delapidare cu pretinse efecte negative asupra performanţei sportive a echipei naţionalei a României de rugby şi asupra administrării Federaţiei Române de Rugby, acuzaţii neadevărate prin care au fost imputate reclamantului fapte pe care nu le-a comis motiv pentru care se impune tragerea recurentului la răspundere în conformitate cu prevederile art. 472 şi art. 253 C. civ. precum şi ale art. 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

În ceea ce priveşte judecăţile de valoare, reclamantul a arătat că acestea sunt disproporţionate faţă de limitele unui discurs public într-o societate democratică, în contextul în care recurentul a formulat o serie de pretinse judecăţi de valoare, care constau, în fapt, în jigniri şi insulte repetate la adresa intimatului-reclamant. Analiza conţinutului judecăţilor de valoare lansate de recurent relevă intenţia clară a acestuia de a discredita persoana intimatului-reclamant, prin afirmaţii vexatorii, disproporţionate faţă de limitele unui discurs public într-o ţară democratică, nicidecum de a lansa în spaţiul public o dezbatere asupra unor chestiuni de interes public.

În acest sens, intimatul-reclamant a susţinut că nu poate fi justificată, în mod rezonabil, lansarea în spaţiul public de către recurent a unor sintagme jignitoare recunoscute de recurent potrivit cărora reclamantul ar fi un "ghiolban", un "bufon al rugby-ului românesc", un "bufon din fruntea FRR", respectiv un "gropar al rugby-ului românesc", care s-ar fi dovedit "total incapabil", respectiv de o "incompetenţă desăvârşită" în exerciţiul funcţiei de preşedinte al Federaţiei Române de Rugby, motiv pentru care este indiscutabilă depăşirea limitelor unei discuţii publice în cadrul unei societăţi democratice.

În ceea ce priveşte condiţia prejudiciului, intimatul reclamant a arătat că evaluarea acestuia reprezintă o operaţiune ce ţine exclusiv de temeinicia hotărârii atacate nu te legalitatea ei, iar criticile recurentului cu privire la neîndeplinirea condiţiei prejudiciului sunt neîntemeiate, instanţa de apel reţinând în mod corect că prejudiciul suferit de reclamant este reparabil şi l-a evaluat în conformitate cu dispoziţiile art. 1385 alin. (1) C. civ., art. 1386 alin. (1) şi ale art. 1532 alin. (3) C. civ., care reglementează repararea prejudiciului cauzat prin săvârşirea unei fapte delictuale.

Contrar susţinerilor recurentului, toate condiţiile impuse de prevederile legale citate pentru ca prejudiciul suferit de reclamant să fie reparabil sunt îndeplinite în cauză, iar valoarea acestuia este pe deplin dovedită, după cum a reţinut Curtea de Apel Bucureşti.

În ceea ce priveşte pretinsa neîndeplinire a condiţiei existenţei legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, intimatul reclamant a arătat că recurentul a afirmat generic că nu este de acord cu interpretarea probatoriului de către instanţa de recurs fără să dezvolte o critică concretă în cadrul cererii de recurs cu privire la acest aspect. Instanţa de apel a analizat chestiunea legăturii de cauzalitate care rezultă ex re, din săvârşirea faptei având în vedere că este vorba de producerea unui prejudiciu moral.

Referitor la condiţia vinovăţiei, intimatul reclamant a arătat că vinovăţia recurentului rezultă din săvârşirea faptelor ilicite cu intenţie acesta având în permanenţă reprezentarea gravităţii acuzaţiilor şi a prejudiciilor aduse reclamantului. Astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, analiza modului sistematic în care recurentul a acţionat dovedeşte forma de vinovăţie a intenţiei, chiar dacă în materia răspunderii civite delictuale relevantă este şi cea mai uşoară culpă.

Concluzionând, intimatul-reclamant a conchis că susţinerile recurentului ce vizează pretinsa neîndeplinire a condiţiei vinovăţiei sunt neîntemeiate instanţa de apel reţinând în mod temeinic şi legal existenţa intenţiei directe de a acţiona în scopul lezării de drepturi nepatrimoniale ale reclamantului.

II.3. Răspunsul la întâmpinare

În cauză nu au fost depuse răspunsuri la întâmpinările ce au fost comunicate.

II.4. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ. cu aplicare şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 alin. (5) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 11 noiembrie 2024, s-a fixat termen de judecată la data de 11 februarie 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, în vederea soluţionării recursului declarat în cauză.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, precum şi actele şi lucrările dosarului, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile în cauză, Înalta Curte constată următoarele:

Preliminar, în ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului invocată de către intimatul-reclamant prin întâmpinare, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, acestea fiind enumerate în cuprinsul textului art. 488 alin. (1) C. proc. civ., la punctele 1-8.

A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat.

Aşadar, pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

Totodată, Înalta Curte reţine că sancţiunea nulităţii priveşte calea de atac în ansamblul său, astfel încât aceasta nu va opera în măsura în care cel puţin unul dintre motivele invocate reprezintă o critică de nelegalitate, urmând a nu fi primite şi analizate criticile de netemeinicie, prin care se urmăreşte schimbarea situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, pe baza probelor administrate, şi nici acelea care nu se raportează la decizia atacată.

Examinând cererea de recurs formulată de pârât, din perspectiva respectării exigenţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată, contrar susţinerilor intimatului-reclamant că, deşi în cuprinsul acesteia se regăsesc şi susţineri care vizează situaţia de fapt şi materialul probator, susţineri care, în mod evident, nu pot face obiect de analiză pentru instanţa învestită cu soluţionarea prezentei căi extraordinare de atac, există şi critici a căror dezvoltare face posibilă încadrarea lor în motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, recurentul-pârât a invocat, printre altele, încălcarea şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor de drept material reprezentate de prevederile art. 8 şi 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, precum şi dispoziţiile C. civ. referitoare la dreptul la libera exprimare şi la condiţiile răspunderii civile delictuale, critici care se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Cum, de principiu, cererea de recurs are caracter unitar, iar cererea pendinte conţine şi critici care satisfac cerinţa de a viza aspecte de nelegalitate a deciziei atacate cu recurs, nu se poate vorbi de un act de procedură nul, în sensul prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., acesta fiind, în realitate, unul apt a determina legala învestire a instanţei de recurs cu analiza acelor motive care se încadrează în rigorile art. 488 C. proc. civ., motiv pentru care excepţia nulităţii urmează a fi respinsă.

Raportat la aceste considerente, motivele de recurs urmează a fi analizate din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. întrucât recurentul a invocat greşita aplicare a dispoziţiilor de drept material.

În susţinerea acestui motiv de casare, recurentul apreciază că decizia instanţei de apel este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 70, art. 252-253 1357 din C. civ., art. 30 şi art. 31 din Constituţia României şi art. 10 din CEDO precum şi art. 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, instanţa de apel stabilind în mod greşit că acuzaţiile aduse reclamantului sunt de natură a prejudicia imaginea acestuia.

Criticile nu pot fi validate.

Înalta Curte reţine că, prin acţiunea dedusă judecăţii, reclamantul a acuzat încălcări ale drepturilor nepatrimoniale la imagine şi la reputaţie, produse printr-o serie de afirmaţii la adresa reclamantului în perioada 18.12.2018-30.08.2019, prin intermediul presei (prin scrisori deschise preluate de site-uri de ştiri www.x.ro, www.x.ro, www.x.ro şi www.x.ro, precum şi în cadrul unei emisiuni cu profil sportiv difuzată de site-ul www.x.ro), afirmaţii cu caracter defăimător ce au cauzat repercusiuni iremediabile pentru imaginea publică a reclamantului.

Prin urmare, cauza a pus în discuţie libertatea de exprimare a pârâtului - ca drept ale cărui existenţă şi exercitare sunt garantate de art. 10 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului- şi eventualele limite ce pot fi aduse acesteia, din nevoia de protejare a drepturilor celorlalţi, în speţă a dreptului reclamantului la respectarea drepturilor la imagine şi la reputaţie, drepturi garantate şi apărate pe tărâmul art. 8 din aceeaşi convenţie.

Pretinzând că instanţa de apel a apreciat greşit asupra existenţei faptei ilicite, recurentul-pârât reia, într-o manieră inadecvată procedural pentru faza procesuală în care se regăseşte, situaţia factuală a pricinii, făcând ample aprecieri asupra modului în care instanţa a apreciat probatoriul administrat în cauză, astfel cum anterior s-a arătat.

Supunând analizei strict aspectele ce ţin de pretinsa nelegalitate a hotărârii, se reţine că, răspunderea civilă delictuală reprezintă mecanismul juridic prin care reclamantul urmăreşte să îşi apere dreptul la demnitate, în mod corect instanţa de apel a verificat îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 1357 C. civ. conform căruia "cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu vinovăţie, este obligat să îl repare."

Atingerile aduse onoarei sau reputaţiei, componente ale dreptului la demnitate care este dreptul subiectiv pretins a fi prejudiciat, pot îmbrăca forma insultei, care constă în adresarea unor expresii jignitoare, şi calomniei, care constă în afirmaţii sau imputări referitoare la săvârşirea unei fapte de natură să supună persoana desconsiderării sau oprobiului public.

Dreptul la demnitate este consacrat, în primul rând, de art. 30 alin. (6) din Constituţie, care prevede că libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea şi onoarea persoanei.

De asemenea, conform art. 72 alin. (2) C. civ. este interzisă orice atingere adusă onoarei şi reputaţiei unei persoane fără consimţământul acesteia, ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75.

Pe de altă parte, potrivit art. 70 C. civ., orice persoană are dreptul la libera exprimare, iar exercitarea acestui drept nu poate fi restrânsă decât în cazurile şi limitele prevăzute la art. 75 din acelaşi cod.

Art. 75 C. civ. prevede în mod expres că nu constituie o încălcare a drepturilor anterior enunţate atingerile care sunt permise de lege sau de convenţiile şi pactele internaţionale privitoare la drepturile omului la care România este parte. Exercitarea drepturilor şi libertăţilor constituţionale cu bună-credinţă şi cu respectarea pactelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte, nu constituie o încălcare a drepturilor prevăzute în prezenta secţiune.

Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale protejează integritatea morală a persoanei, ca parte a dreptului la respectarea vieţii private şi de familie, garantat de art. 8, dar şi dreptul la o bună reputaţie morală, care reprezintă o limită a dreptului la libertatea de exprimare.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului consideră că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie trebuie să se aplice în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenţie (cauza Petrina contra României, pct. 39). De asemenea, Curtea a făcut referire la limitele criticii acceptabile, limite în privinţa cărora s-a apreciat că trebuie să fie mai largi în cazul funcţionarilor publici ori politicienilor decât în privinţa persoanelor private (cauza Ieremiov contra României, par. 38), situaţie valabilă în prezentul litigiul raportat la calitatea reclamantului de persoană care deţine o funcţie publică de conducere (preşedinte) în cadrul organismului reprezentativ al profesiei - Federaţia Română de Rugby.

Procedând la cenzurarea legalităţii hotărârii recurate, din perspectiva interpretării şi aplicării normelor legale ce guvernează răspunderea civilă delictuală în materia libertăţii de exprimare, a dispoziţiilor convenţionale şi jurisprudenţei instanţei de contencios european a drepturilor omului, dezvoltată în interpretarea acestora în materia descrisă, Înalta Curte constată că, raportat la situaţia de fapt reţinută de instanţele de fond, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, instanţa de apel a identificat şi aplicat în mod corect criteriile desprinse din jurisprudenţa Curţii Europene, pe baza cărora se impunea soluţionarea pretenţiei deduse judecăţii, şi a ajuns la concluzia corectă că pârâta a săvârşit o faptă ilicită, fiind depăşite limitele libertăţii de exprimare.

Referitor la fapta ilicită şi la intenţia recurentului de a afecta dreptul la onoare şi reputaţie al intimatului, ca formă a vinovăţiei cu care aceasta a acţionat în sensul amintit, judecata instanţei de apel trebuie privită în ansamblu şi este corectă raportat la circumstanţele speţei şi la limbajul neadecvat folosit de recurent în afirmaţiile referitoare la intimat.

Instanţa de apel a reţinut în considerentele hotărârii sale că faptele ca atare, în materialitatea lor (scrisorile date publicităţii în presa scrisă şi în mediul online de către pârât, în calitate de fost vicepreşedinte al Federaţiei Române de Rugby, precum şi participarea la emisiuni cu profil sportiv difuzate online), aşa cum au fost prezentate în acţiune, nu au fost contestate de pârât, ci doar circumstanţiate, motiv pentru care singurele aspecte în dispută au fost cele legate de interpretarea caracterului lor licit ori ilicit, prin raportare la limitele libertăţii de exprimare.

Totodată, instanţa de apel a stabilit că, prin modalitatea concretă de aducere la cunoştinţa publicului a afirmaţiilor despre intimatul reclamant, apelantul pârât a urmărit denigrarea acestuia, acţionând cu rea-credinţă şi fără o baza factuală rezonabilă, caracterul faptei ilicite fiind îndeplinit.

Astfel, instanţa de apel a reţinut că afirmaţiile şi comentariile recurentului pârât la adresa intimatului reclamant reprezintă atât simple judecăţi de valoare, în mod evident jignitoare, defăimătoare, depăşind doza acceptată de sarcasm ori de ironie pe care o persoană publică trebuie să le accepte, dând dovadă de o mai mare toleranţă, din perspectiva poziţiei publice şi a legitimităţii sale de a o ocupă:

"Această găină nu trebuie scăpată din mână"; "acest "ghiolban" vorbeşte strict din propria sa experienţă"; "[...] acest bufon al rugby-ului românesc"; "Oare ce interes a avut acest gropar al rugbiului românesc, împreună cu cumătrul său, D., de ce au cedat în mod inexplicabil terenul de mai sus, care putea aduce venituri importante"; "bufon din fruntea FRR", cât şi afirmaţii factuale, pentru care apelantul pârât era obligat a face proba realităţii lor:

"cel care a intrat pe uşa din dos în lotul echipei naţionale, fiind impus ca şi căpitan al echipei naţionale de către cumătrul său, D., prin schimbarea regulamentului" "Carierismul/tendinţa constantă a conducerii federale de la Bucureşti de a obţine prin intermediul rugby-ului avantaje strict personale (obţinerea de funcţii în cadrul altor instituţii ale statului), [...] exemple elocvente în acest sens fiind cele ale [...] actualului preşedinte, A.".

În analiza limitelor privind libertatea de exprimare, în balanţă cu drepturile reclamantului la onoare şi reputaţie, instanţa de apel a pornit, în mod corect, de la demersul de calificare a afirmaţiilor ca referindu-se la imputarea unor fapte de natură obiectivă sau, dimpotrivă, la exprimarea unor judecăţi de valoare.

Este de subliniat că stabilirea naturii afirmaţiei drept faptă sau judecată de valoare este importantă, întrucât, conform jurisprudenţei CEDO, regula de tradiţie este aceea că opiniile nu trebuie dovedite, nefiind susceptibile de probă, în timp ce faptele trebuie să fie supuse probei verităţii (cauzele Lingens c. Austriei, Hrico c. Slovaciei, Cumpănă şi Mazăre c. României). Distincţia dintre fapte şi judecăţi de valoare trebuie făcută obligatoriu de către judecătorul naţional, un sistem de drept care nu permite o astfel de analiză fiind apt a genera hotărâri care încalcă art. 10 din Convenţie (cauza Dyuldin şi Kislov c. Rusiei, § 49).

Atunci când CEDO califică anumite exprimări ca vizând fapte, este vorba despre afirmaţii concrete, determinate, punctuale, care pot fi probate. (cauza Constantinescu c. României, § 73;).

La polul opus, judecăţile de valoare reprezintă opinii personale, evaluări, descrieri cu privire la calităţile personale, profesionale sau morale, care, prin esenţa lor, sunt caracterizate de o doză inerentă de subiectivism (cauza Dichand şi alţii c. Austriei, § 50; cauza Karman c. Rusiei, § 39-40; cauza Gavrilovici c. Moldovei, § 56; cauza Paturel c. Franţei, § 37, cauza Feldek c. Slovaciei, § 86, cauza Jerusalem c. Austriei, § 44-45).

Totuşi, trebuie precizat că, atunci când judecăţile de valoare tind spre lansarea unor acuzaţii determinate la adresa unei persoane, se impune dovada unei baze factuale rezonabile, dată fiind aptitudinea de lezare a reputaţiei (cauza Karpetas c. Greciei, § 48; cauza Brasilier c. Franţei, § 38-41).

Pornind de la aceste principii jurisprudenţiale, Înalta Curte constată că instanţa de apel a calificat, în mod corect, opiniile exprimate de recurent ca fiind judecăţi de valoare, prin intermediul unor cuvinte ofensatoare utilizate pentru a produce un efect denigrator şi nu pentru a scoate în evidenţă o anumită pregătire profesională sau competenţe manageriale în ceea ce priveşte exercitarea funcţiei de preşedinte de federaţie sportivă naţională de către intimatul reclamant.

Analizând cuvintele şi expresiile folosite de recurent, Înalta Curte, în acord cu instanţa de apel, reţine că limbajul ofensator al afirmaţiilor recurentului reprezintă fapte cu caracter ilicit, de natură a afecta drepturile care compun viaţa privată şi a căror respectare este, pe deplin, consacrată în dreptul intern şi în Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi jurisprudenţa generată în aplicarea acesteia.

De asemenea, forma, stilul şi modalitatea de prezentare a afirmaţiilor depăşesc limitele acceptabile ale libertăţii de exprimare, raţionamentul curţii de apel fiind corect, în condiţiile în care termenii folosiţi, faţă de scopul urmărit, relevă, fără dubiu, intenţia recurentului de a afecta onoarea şi reputaţia părţii adverse.

Nu pot fi primite susţinerile recurentului potrivit cărora utilizarea termenului de "gropar al sportului românesc" sau "bufon" precum şi cel de "ghiolban" a avut menirea de atrage atenţia asupra managementului defectuos al reclamantului în contextul înfrângerilor suferite de echipa naţională de rugby şi prin descalificarea echipei naţionale din cadrul Campionatului Mondial de Rugby din Japonia 2019 întrucât recurentul ar fi putut să transmită acest acest mesaj publicului şi fără a utiliza, în mod repetat, termeni peiorativi la adresa reclamantului, fiind depăşite în mod evident limitele dreptului la liberă exprimare.

Deşi, aşa cum susţine şi recurentul, jurisprudenţa CEDO permite folosirea unei anumite doze de exagerare, afirmaţiile recurentului care au inclus expresii ofensatoare relative la persoana reclamatului nu pot fi apreciate că ar fi contribuit la vreo dezbatere de interes general sau că ar urmări un scop legitim, reprezentând jigniri intenţionate ale părţii vizate de discurs, care nu erau necesare, în sensul jurisprudenţei CEDO, pentru transmiterea mesajului. Fapta recurentului a fost comisă cu intenţie, astfel cum a reţinut instanţa de apel, iar aceasta a condus la producerea unui prejudiciu reclamantului, în legătură directă de cauzalitate cu fapta ilicită imputată.

Din analiza dispoziţiilor art. 10 din CEDO rezultă că legiuitorul european a statuat că dreptul garantat de acest articol nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 consacră existenţa dreptului la libertate de exprimare, paragraful 2 permite restrângerea exercitării acestui drept, în ipoteza în care folosirea libertăţii de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate, în mod legitim, apăra sau chiar împotriva democraţiei înseşi.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligaţiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenţie, a păstrat un just echilibru între protecţia dreptului reclamantei la reputaţia sa, element constituent al dreptului la protecţia vieţii private, şi libertatea de exprimare protejată la art. 10" (cauzele Sipoş împotriva României, Petrina împotriva României, Von Hannover împotriva Germaniei).

Astfel, Curtea Europeană a reţinut că obligaţia pozitivă care decurge din art. 8 din Convenţie subzistă în cazul în care afirmaţiile susceptibile să afecteze reputaţia unei persoane depăşesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenţie (cauza Petrina împotriva României).

Potrivit Curţii Europene, orice persoană fizică, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, îşi asumă "îndatoriri şi responsabilităţi", a căror întindere depinde de situaţia concretă, particulară în discuţie şi de procedeul tehnic utilizat. În consecinţă, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmaţiilor denigratoare poate opera dacă afirmaţiile reprezintă situaţii factuale lipsite de suport probatoriu sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare şi reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă şi mass-media, cu rea-credinţă (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României).

Ceea ce trebuie să se impună cu valoare de principiu este faptul că, deşi libertatea de exprimare este esenţială într-o societate democratică, raţiunile care stau la baza oricărui demers public care ar putea afecta drepturile altuia trebuie să fie la fel de demne ca această libertate, pentru că limitele externe ale dreptului la liberă exprimare se întind până acolo unde ele ar putea atinge drepturile legitime ale altei persoane.

Astfel, recurentului-pârât nu i se cenzurează dreptul la liberă exprimare, ci modalitatea de exercitare a acestui drept şi maniera în care a ales să deturneze această libertate de la scopul ei firesc.

În ceea ce priveşte afirmaţiile încadrate în categoria imputărilor de fapt, acuzaţiile pârâtului privind modalitatea de selectare a intimatului reclamant în lotul echipei naţionale de rugby, dar şi ocuparea, într-o modalitate nelegitimă, a unor funcţii publice, au fost apreciate de către instanţa de apel ca nefiind în măsură să susţină scopul invocat - informarea publicului asupra competenţelor profesionale şi manageriale ale reclamantului, fiind susceptibile să afecteze prestaţia reclamantului în exercitarea atribuţiilor sale şi să îi prejudicieze reputaţia. Calitatea de politician a unei persoane sau alt tip de personalitate publică nu înlătură necesitatea unui temei factual suficient în ceea ce priveşte declaraţiile care îi prejudiciază reputaţia, chiar şi atunci când astfel de declaraţii sunt considerate judecăţi de valoare şi nu declaraţii factuale (cauza Petrina împotriva României, hotărârea din 14 octombrie 2008, pct. 45 şi 50).

În această privinţă, instanţa de apel a reţinut că apelantul pârât nu a produs probe pentru a fundamenta susţinerile sale şi nu a clarificat dacă faptele determinate la care a făcut referire reprezentau doar o reproducere/preluare a acuzaţiilor aduse în cadrul altor articole de presă şi nu propria opinie. Dimpotrivă, apelantul pârât le-a prezentat ca fiind un adevăr obiectiv, fapte reale, amplificând caracterul denigrator al conţinutului şi generând un efect de suspiciune al publicului asupra calităţilor morale ale intimatului reclamant.

Instanţa de recurs menţionează că, pe terenul imputărilor factuale, în principiu, unui jurnalist nu trebuie să i se pretindă administrarea unor probe de aceeaşi valoare sau semnificaţie probatorie ca cele administrate într-un proces penal, ci faptele pe care le aduce la cunoştinţa publicului, dacă au natura unor fapte determinate, obiective, trebuie să se sprijine pe o bază factuală suficientă care să îl determine, în exercitarea dreptului la liberă exprimare, dar, corelativ, şi a dreptului membrilor societăţii de a primi informaţii reale, veridice despre subiecte de interes general, să le facă publice.

Raportat la probele administrate şi situaţia de fapt astfel cum a fost stabilită (ce nu pot face obiect al reaprecierii în cadrul prezentei căi extraordinare de atac), Înalta Curte nu poate primi susţinerile recurentului potrivit cărora afirmaţiile sale nu au caracter ilicit deoarece acestea privesc fapte reale ale reclamantului, în contextul în care instanţele devolutive au reţinut, din probatoriul administrat în cauză, că nu au fost dovedite niciuna din acuzaţiile aduse reclamantului.

De asemenea, în memoriul de recurs recurentul nu face trimitere la nici o probă administrată în cauză menită să dovedească realitatea susţinerilor sale.

În ceea ce priveşte articolele anterioare apărute în presă la care face trimitere recurentul, Înalta Curte reţine că nu pot constitui o bază factuală, acestea nefiind în măsură să confirme veridicitatea afirmaţiilor recurentului.

Pentru aceleaşi motive nu pot fi primite nici în susţinerile recurentului privitoare la modalitatea de gestionare a fondurilor publice de către recurent sau cele referitoare la acuzaţiile de plagiat întrucât acestea excedează cadrului procesual şi nu pot da caracter licit acuzaţiilor aduse reclamantului.

Contrar susţinerilor recurentului, faptul că intimatul reclamant nu a înţeles să adopte o atitudine faţă de articolele de presă anterioare în care s-au făcut anumite afirmaţii cu conotaţii negative adresa sa, nu îl exonerează de răspundere, întrucât în cauză este incidentă răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie iar această împrejurare nu este aptă să demonstreze corectitudinea afirmaţiilor pentru care a fost antrenată răspunderea civilă a recurentului.

Relativ la limbajul utilizat pretins a fi folosit cu scopul de a atrage atenţia- Înalta Curte are în vedere că gradul de exagerare permis jurnalistului care tratează un subiect de interes public nu îl exonerează pe acesta de obligaţia de a nu prezenta, ca reale, informaţii neconfirmate, întrucât el se aplică în situaţia judecăţilor de valoare şi nu unei situaţii factuale, care trebuie dovedită.

Printr-o altă critică, recurentul a susţinut că instanţa de apel a realizat o analiză greşită a criteriilor oferite de jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în ceea ce priveşte proporţionalitatea dintre dreptul garantat de art. 8 din Convenţia europeană şi dreptul la libertatea de exprimare consacrat prin art. 10 din acelaşi act normativ.

Criticile sunt nefondate.

Înalta Curte constată că, faţă de particularitatea faptei ilicite în această materie, în care conduita vătămătoare reclamată este dedusă din modalitatea în care a fost exercitată libertatea de exprimare, în mod corect a analizat instanţa de apel cerinţele prevăzute de art. 1357 C. civ. în concordanţă cu legea internă, cea convenţională, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, instanţa de apel a procedat la o examinare distinctă a elementelor determinante în aprecierea prevalenţei unuia dintre cele 2 drepturi aflate în conflict: dreptul la libertate de exprimare, pe de o parte, sau a dreptului la respectarea vieţii private, pe de altă parte, respectiv: contribuţia afirmaţiilor la o dezbatere de interes general, notorietatea persoanei vizate şi obiectul reportajului, comportamentul anterior al persoanei în cauză, conţinutul, forma şi repecursiunile.

Tocmai pentru a stabili dacă şi în ce măsură a fost păstrat echilibrul între libertatea de exprimare a pârâtului şi de informare a publicului, garantată de art. 10 din Convenţia europeană a drepturilor omului, şi necesitatea păstrării, protejării dreptului la viaţa privată (în speţă, la demnitate şi reputaţie), ocrotită de art. 8 din Convenţie instanţa de apel nu s-a rezumat la o aplicare strict formală a principiilor libertăţii de exprimare, ci a analizat criteriile de apreciere a limitelor criticilor acceptabile prin raportare la calitatea persoanei vizate, contextul în care sunt făcute afirmaţiile, doza de exagerare în cazul persoanelor publice, concluzionând că acestea intră în sfera ilicitului civil.

Contrar susţinerilor recurentului, faptul că instanţa de apel a reţinut în considerentele hotărârii atacate dreptul recurentului la opinie, respectiv de a critica activitatea managerială al reclamantului, în calitatea sa de Preşedinte al liderului Federaţiei Române de Rugby dar totodată a reţinut că afirmaţiile sunt de natură a prejudicia imaginea reclamantului, nu constituie o încălcare a dreptului la libera exprimare consacrat de art. 10 CEDO şi art. 72 C. civ. în contextul în care din analiza punctuală a afirmaţiilor recurentului a rezultat, astfel cum s-a reţinut anterior, că acestea depăşesc limitele libertăţii de exprimare.

În ceea ce priveşte susţinerile recurentului referitoare la lipsa prejudiciului, Înalta Curte reţine că potrivit art. 253 alin. (4) C. civ., persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale, dintre cele enumerate de art. 252 al aceluiaşi C. civ., au fost lezate prin săvârşirea unei fapte ilicite, poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile.

Ceea ce este de stabilit în recursul de faţă este doar problema existentei unui prejudiciu, a producerii lui, pentru a fi incident textul de lege invocat, problema întinderii (evaluării) lui fiind o chestiune de apreciere a probelor care nu poate fi supusă cenzurii în recurs, fiind o problema de netemeinicie.

În ceea ce priveşte proba prejudiciului moral, proba faptei ilicite este suficientă, urmând ca prejudiciul şi raportul de cauzalitate să fie prezumate, instanţele urmând să deducă producerea prejudiciului moral din simpla existenţă a faptei ilicite de natură să producă un asemenea prejudiciu şi a împrejurărilor în care a fost săvârşită, soluţia fiind determinată de caracterul subiectiv, intern al prejudiciului moral, proba sa directă fiind practic imposibilă.

Astfel, dată fiind natura prejudiciului moral nu era necesar a se proba fără dubiu şi fără echivoc împrejurarea că ar fi fost deteriorată în vreun fel buna reputaţie a reclamantului în contextul în care pârâtul, prin afirmaţiile sale cu caracter ofensator şi neadevărat a produs o atingere semnificativă a valorilor ce definesc personalitate umană, "atacul" atingând un anumit nivel de gravitate, apt a produce consecinţe negative în plan moral victimei.

În consecinţă, prezumţia legală implicită a producerii prejudiciului, ce rezultă din săvârşirea faptelor ilicite constatate, dar relativă, pe care însă recurentul pârât nu a reuşit să o răstoarne, decurge din cele două premise - caracterul ilicit al faptelor imputate acesteia şi principiul reparării prejudiciului moral, context în care, în mod corect a stabilit instanţa de apel că principala consecinţă a conduitei sale ilicite a recurentului a fost încălcarea dreptului reclamantului la demnitate, onoare şi reputaţie, cauzând un prejudiciu moral ce se impune a fi reparat.

În ceea ce priveşte condiţia vinovăţiei, în mod corect s-a reţinut că în dreptul civil, răspunderea civilă delictuală operează pentru cea mai uşoară culpă (art. 1357 alin. (2) C. civ.), iar obligaţia de reparare a prejudiciului este integrală, indiferent de forma de vinovăţie. În speţă, fapta a fost săvârşită cu intenţie, afirmaţiile recurentului având ca scop să aducă la cunoştinţa publicului anumite fapte pretins a fi fost săvârşite de reclamant în exercitarea funcţiei de conducere.

Cât priveşte legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciul moral suferit de reclamant, faţă de drepturile atinse, aceasta rezultă ex re, din chiar faptele săvârşite de pârât.

Pe cale de consecinţă, constatând existenţa faptei ilicite, a prejudiciului, stabilind legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi culpa pârâtului, în mod legal, instanţa de apel a constatat că sunt îndeplinite condiţiile art. 1357 din C. civ. pentru angajarea răspunderii civile delictuale.

Pentru aceste considerente, reţinând că hotărârea atacată a fost dată cu respectarea şi aplicarea corectă a legii pe toate aspectele contestate şi că, astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile ipotezei de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi îl va respinge ca atare, în baza art. 496 alin. (1) din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 147A din 19 februarie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 11 februarie 2025.