Enforcement of foreign judgments and jurisdictional exceptions in cross-border civil litigation

Şedinţa publică din data de 6 februarie 2025

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea principală înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 26 mai 2017, reclamantul A. a solicitat obligarea, în solidar, a pârâtelor B. şi C. la plata sumei de 220.222,37 RON, reprezentând cheltuieli de judecată din care onorariu de avocat, în cuantum de 41.650 euro (35.000+TVA), respectiv 189.853,20 RON (calculat la cursul valutar de 4,5583 RON/1 euro al BNR din data de 24 mai 2017), în dosarele nr. x/2009 al Judecătoriei Sector 1 Bucureşti, nr. 2134/239/2011 al Judecătoriei Hârlău, nr. 1762/239/2011 al Judecătoriei Hârlău şi nr. 5669/99/2016 al Tribunalului Iaşi, cheltuieli de deplasare şi cazare, pentru susţinerea cauzei şi pentru participarea la termenele de judecată în sumă de 5.960,04 euro, respectiv 26.126,39 RON (calculat la cursurile valutare BNR de la data plăţilor respective) şi 4.242,78 RON, şi obligarea, în solidar, a pârâtelor la plata dobânzii legale aferente sumei totale de 220.222,37 RON, dobândă ce va fi calculată începând cu data introducerii cererii şi până la data plăţii efective.

Prin cererea reconvenţională depusă la data de 4 ianuarie 2018, pârâtele-reclamante au solicitat constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate emis de Comisia Judeţeană de fond funciar Iaşi şi de Comisia Locală de fond funciar Deleni, reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantul - pârât, pe cale separată, şi obligarea acestuia la plata despăgubirilor, în cuantum de 1.000 RON pentru formularea cu rea credinţă a cererii de reconstituire a dreptului de proprietate.

2. Hotărârile Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 2288 din 7 decembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia necompetenţei generale a instanţelor române, invocată de pârâtele - reclamante, a admis cererea principală, a obligat pârâtele, în solidar, să plătească reclamantului suma de 330.222,37 RON, precum şi dobânda legală de la data introducerii acţiunii (26 mai 2017) şi până la achitarea debitului, a respins cererea reconvenţională, ca neîntemeiată, a obligat pârâtele, în solidar, să plătească reclamantului suma de 5.510 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1035 din 11 septembrie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis cererea de completare a hotărârii, formulată de reclamantul - pârât şi a obligat pârâtele, în solidar, să plătească acestuia suma de 15.765,23 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din data de 5 martie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis cererea formulată de reclamantul - pârât şi a dispus îndreptarea erorii materiale strecurate în sentinţa civilă nr. 2288 din 7 decembrie 2018, în sensul că pârâtele - reclamante au fost obligate, în solidar, să plătească reclamantului - pârât suma de 220.222,37 RON, iar nu de 330.222,37 RON, cum din eroare s-a consemnat.

3. Decizia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia civilă nr. 1162 A din 6 octombrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a luat act de renunţarea apelantului - reclamant A. la judecata apelului formulat împotriva sentinţei civile nr. 2288 din 7 decembrie 2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele - pârâte B. şi C., a anulat apelul declarat de către apelantele-pârâte B. şi C., prin domnul avocat D., pentru lipsa semnăturii, a respins cererea apelantelor - pârâte de repunere în termenul de declarare a apelului, ca lipsită de interes, a admis apelul declarat de apelantele - pârâte B. şi C., prin doamna avocat E., împotriva sentinţei civile nr. 2288 din 7 decembrie 2018, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 5 martie 2021 şi completată prin sentinţa civilă nr. 1035 din 10 ianuarie 2020, în contradictoriu cu intimatul - reclamant A., a anulat, în parte, sentinţa civilă nr. 2288 din 7 decembrie 2018, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din data de 5 martie 2021 şi completată prin sentinţa civilă nr. 1035 din 10 ianuarie 2020, şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe, a menţinut soluţia de respingere a excepţiei necompetenţei generale a instanţelor române.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs principal recurentul- reclamant A. şi recurs incident recurentele - pârâte B. şi C..

Cu privire la recursul formulat de recurentul-reclamant A.:

În cuprinsul memoriului de recurs, recurentul - reclamant A. susţine incidenţa motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

În acest sens, arată că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că sentinţa civilă nr. 2288 din 7 decembrie 2018 nu a fost legal comunicată pârâtelor. În realitate, hotărârile instanţei de fond au fost comunicate tuturor părţilor, inclusiv pârâtelor la domiciliile acestora din Franţa, astfel cum se menţionează în cuprinsul lor. Dovada comunicării sentinţei civile nr. 2288 din 7 decembrie 2018 către C. se află la fila x din vol. 2 al Tribunalului Bucureşti, iar în adresa din data de 28 septembrie 2023, emisă de Tribunalul Bucureşti referitor la dosarul nr. x/2017, depusă şi în dosarul Curţii de Apel Bucureşti, se menţionează că în data de 21 august 2019 au fost expediate comunicările sentinţei civile nr. 2288 din 7 decembrie 2018, cea către C. figurează în borderoul nr. 153, cu nr. x şi cea către B., cu nr. x.

Recurentul susţine că au fost efectuate, în mod legal, şi comunicările sentinţei nr. 1035 din 11 septembrie 2020 şi a încheierii din 5 martie 2021, pronunţate în acelaşi dosar. Astfel, sentinţa civilă nr. 1035 din 11 septembrie 2020, prin care a fost soluţionată cererea de completare a dispozitivului sentinţei civile nr. 2288 din 7 decembrie 2018, a fost comunicată către B. conform dovezilor de la dosarul Tribunalului Bucureşti, iar către C. conform dovezilor de la filele x din acelaşi dosar.

Încheierea din data de 5 martie 2021, prin care a fost admisă cererea de îndreptare a erorii materiale strecurată în dispozitivul sentinţei civile nr. 2288 din 7 decembrie 2018, pronunţată în acelaşi dosar, a fost comunicată către C. conform dovezilor de la filele x, care poartă menţiunea destinatarul refuză primirea, iar la data de 29 iulie 2021 s-a apreciat că procedurile de comunicare a hotărârilor şi a încheierii de îndreptare eroare materială sunt legal îndeplinite cu această pârâtă.

Încheierea din 5 martie 2021 a fost comunicată pârâtei B., conform dovezii aflate la dosarul Tribunalului Bucureşti.

Instanţa de apel a apreciat, în mod nelegal, că la termenul de judecată din data de 7 decembrie 2018, procedura de citare nu a fost legal îndeplinită cu ambele pârâte, astfel că hotărârea pronunţată la acea dată, precum şi actele de procedură ulterioare (sentinţa de completare a dispozitivului şi încheierea de îndreptare a erorii materiale) sunt lovite de nulitate, ce nu poate fi acoperită decât prin anularea sentinţei şi trimiterea cauzei, spre rejudecare.

În susţinerea acestei critici recurentul - reclamant indică faptul că, la termenul din data de 7 decembrie 2018, procedura de citare era legal îndeplinită deoarece fusese îndeplinită pentru ambele recurente-pârâte la termenul anterior din data de 5 octombrie 2018, dovada fiind la fila x din volumul 2 al Tribunalului Bucureşti. La filele x este restituită citaţia transmisă către B. pentru termenul de judecată din data de 5 octombrie 2018, citaţia fiind neridicată/nerevendicată, însă, având în vedere faptul că aceasta a formulat şi transmis cereri la dosar (prin care a solicitat acordarea ajutorului public judiciar), în conformitate cu cele consemnate în încheierea de şedinţă din 5.10.2018, în accepţiunea recurentului-reclamant, procedura de citare a fost legal îndeplinită.

În susţinerea punctului său de vedere, invocă dispoziţiile art. 153, coroborate cu cele ale art. 156 din C. proc. civ. şi arată că, în contextul în care recurentele-pârâte nu şi-au ales un domiciliu în România, au fost citate la domiciliul din Franţa. Dovezile de citare au fost depuse la dosar, context în care recipisa de predare la poştă a scrisorii ţine loc de dovadă de îndeplinire a procedurii de citare cu recurenta-pârâtă B., pentru termenul de judecată din 5 octombrie 2018.

În temeiul prevederilor art. 229 alin. (1) din acelaşi act normativ, susţine că procedura de citare a fost legal îndeplinită deoarece ambele recurente-pârâte aveau un mandatar special în România, în persoana numitului F., conform unei procuri ce nu fusese revocată de către acestea. Totodată, recurentele aveau şi un reprezentant convenţional, în persoana avocatului D., chiar şi neîmputernicit, care a comunicat cu părţile, acestea având cunoştinţă de litigiu. De altfel, domnul avocat a depus întâmpinarea şi cererea reconvenţională pentru pârâte şi, deşi acesta, la termenul de judecată din data de 9 martie 2018, a menţionat că nu are mandat să le reprezinte, şi nu au domiciliul ales la sediul cabinetului său, acestea aveau cunoştinţă de obiectul cererii de chemare în judecată deoarece şi-au însuşit întâmpinarea şi cererea reconvenţională formulate.

Învederează că au fost efectuate comunicările potrivit dispoziţiilor art. 427 alin. (1) din C. proc. civ., iar prevederile art. 163 din acelaşi act normativ sunt aplicabile.

În opinia sa, instanţa de apel a încălcat art. 477 alin. (1) şi art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., depăşind limitele învestirii, deoarece prin cererea de apel a fost invocată nelegala citare pentru termenul de judecată din data de 7 decembrie 2018, nu de la termenul din data de 5 octombrie 2018, cum în mod greşit a analizat instanţa de apel.

Recurentul susţine că, în mod greşit, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de repunere în termenul de apel, ca lipsită de interes, deoarece sentinţa civilă nr. 2288 din 7 decembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti a fost legal comunicată şi termenul de apel de 30 de zile a început să curgă de la datele de comunicare a acesteia, conform art. 468 alin. (1) din C. proc. civ.. Sentinţa civilă a fost legal comunicată către recurentele-pârâte, motiv pentru care apelul este tardiv formulat, iar cererea de repunere în termen ar fi trebuit să fie respinsă, ca neîntemeiată.

Recurentul critică soluţia instanţei de apel cu privire la soluţia de anulare şi a sentinţei de completare şi a încheierii de îndreptare eroare materială a sentinţei apelate, susţinând că cele trei acte procesuale nu pot fi tratate ca un tot unitar, iar efectele nulităţii nu se răsfrâng ope legis asupra actelor de procedură ulterioare.

Prin urmare, solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi menţinerea hotărârilor instanţei de fond.

Recursul incident formulat de recurentele-pârâte B. şi C.:

În cuprinsul memoriului de recurs, recurentele - pârâte B. şi C. invocă incidenţa motivelor de casare întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În acest sens, arată că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra excepţiei necompetenţei generale a instanţelor din România, invocată în raport cu dispoziţiile art. 28 din Regulamentul CE 1215/2012 al Parlamentului European şi al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competenţa judiciară, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială. Litigiul este unul cu element de extraneitate care impune rigorile prevăzute de art. 6 CEDO pentru asigurarea dreptului la un proces echitabil şi care atrage aplicarea dispoziţiilor art. 61 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012.

Apreciază că, în cauză, sunt incidente şi dispoziţiile art. 7 şi art. 8 din actul european menţionat. Per a contrario, regula competenţei instanţei, prin raportare la criteriul domiciliului pârâtului, subzistă şi este aplicabilă litigiului pendinte.

De asemenea, sunt aplicabile dispoziţiile art. 107, art. 1065 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi art. 1070 alin. (2) din C. civ., potrivit cărora legiuitorul a stabilit că atunci când reclamantul este persoană fizică sau juridică română, condiţia proximităţii, adică a legăturii cu instanţa română trebuie să fie considerată îndeplinită. Recurentele-pârâte au cetăţenia franceză şi locuiesc în Franţa, iar reclamantului îi revine sarcina de a dovedi lipsa accesului efectiv la instanţa competentă şi competenţa instanţei române ca for de necesitate.

Pentru considerentele expuse, solicită admiterea recursului, aşa cum a fost formulat.

6. Întâmpinările depuse în cauză

Prin întâmpinarea formulată la recursul principal, recurentele - pârâte B. şi C. au solicitat respingerea acestuia, ca nefondat, apreciind că au existat vicii de procedură întrucât nu au fost legal citate şi nu au avut cunoştinţă de existenţa procesului decât în faţa instanţei de apel.

Prin întâmpinarea formulată la recursul incident, recurentul-reclamant A. a invocat excepţia nulităţii recursului incident pentru neplata taxei judiciare de timbru, iar pe fondul recursului a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat. Acesta arată că instanţa de apel nu a analizat excepţia necompetenţei generale a instanţelor române întrucât nu au fost învestită în acest sens.

7. Procedura în faţa instanţei de recurs

Prin încheierea din data de 17 octombrie 2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recursul principal declarat de reclamantul A. şi recursul incident formulat de pârâtele B. şi C. împotriva deciziei nr. 1162A din 6 octombrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au fost admise în principiu şi s-a stabilit termen la 6 februarie 2025, pentru soluţionarea acestora.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Examinând decizia recurată, din perspectiva criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Obiectul celor două căi extraordinare de atac este reprezentat de decizia civilă nr. 1162A din 6 octombrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin care s-a luat act de renunţarea apelantului - reclamant A. la judecata apelului formulat împotriva sentinţei civile nr. 2288 din 7 decembrie 2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele - pârâte B. şi C., s-a anulat apelul declarat de către apelantele-pârâte B. şi C., prin domnul avocat D., pentru lipsa semnăturii, s-a respins cererea apelantelor - pârâte de repunere în termenul de declarare a apelului, ca lipsită de interes, s-a admis apelul declarat de apelantele - pârâte B. şi C., prin doamna avocat E., împotriva sentinţei civile nr. 2288 din 7 decembrie 2018, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 5 martie 2021 şi completată prin sentinţa civilă nr. 1035 din 10 ianuarie 2020, în contradictoriu cu intimatul - reclamant A., s-a anulat, în parte, sentinţa civilă nr. 2288 din 7 decembrie 2018, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din data de 5 martie 2021 şi completată prin sentinţa civilă nr. 1035 din 10 ianuarie 2020, şi s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe, s-a menţinut soluţia de respingere a excepţiei necompetenţei generale a instanţelor române.

1. Prin recursul principal, afirmând incidenţa motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., recurentul - reclamant A. a înţeles să critice decizia recurată susţinând, pe de o parte, că hotărârile instanţei de fond au fost legal comunicate şi, pe de altă parte, că procedura de citare în faţa primei instanţe, cu cele două pârâte, a fost îndeplinită.

În legătură cu primul aspect, pentru care invocă cazul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din actul normativ menţionat, referitor la situaţia în care hotărârea a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură prevăzute de lege, a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, Înalta Curte reţine că este nefondat.

Recurentul - reclamant susţine că hotărârea recurată este nelegală, sub aspectul repunerii în termenul de apel, întrucât atât sentinţa civilă nr. 2288 din 7 decembrie 2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, cât şi hotărârile ulterioare, de completare a dispozitivului şi de îndreptare a erorii materiale cuprinse în acesta, au fost comunicate pârâtelor, dovezile aflându-se la dosarul cauzei.

Însă, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, confirmările de primire aflate la dosarul de fond privesc citaţiile emise pentru termenul din data de 10 ianuarie 2020, fixat în vederea discutării cererii de lămurire şi completare a dispozitivului, la dosar neexistând dovezile de comunicare a sentinţei civile nr. 2288 din 7 decembrie 2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă către ambele pârâte.

De altfel, nici recurentul nu aduce precizări concrete, cu referire la filele dosarului, decât pentru pârâta C., apreciind că existenţa dovezilor de expediere a comunicărilor echivalează cu dovezile de comunicare către persoanele implicate în proces.

Potrivit dispoziţiilor art. 158 - art. 165 din C. proc. civ., dovada comunicării hotărârii judecătoreşti se face cu procesul-verbal şi dovada de înmânare, iar nu cu borderoul de expediere a actului de procedură, sau menţiunea că hotărârea a fost redactată în două exemplare şi că s-au făcut trei comunicări, aşa cum pretinde recurentul. Aceste dispoziţii legale sunt imperative, impun o anumită conduită determinată de asigurarea unui proces echitabil, menţiunile indicate prin cererea de recurs nefiind de natură să ducă la o altă interpretare a textelor legale. Comunicarea sentinţei în condiţii procedurale nu este o opţiune sau o chestiune care să se poată deduce din împrejurări de fapt, susţinerile contrare fiind nefondate.

Nu s-ar putea considera că pârâtele au luat cunoştinţă de sentinţa nr. 2288 din 7 decembrie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă când au fost citate pentru soluţionarea cererii de completare şi îndreptare eroare materială, sau când s-ar fi comunicat aceste ultime hotărâri, întrucât dispoziţiile C. proc. civ. sunt fără echivoc în sensul că termenul de apel curge de la comunicare, dacă legea nu dispune altfel.

Pe de altă parte, cazurile de echipolenţă sunt expres prevăzute de art. 468 din C. proc. civ., iar susţinerile recurentului nu pot fi încadrate în niciuna dintre aceste variante normative, situaţiile prezentate neavând valoare de comunicare a deciziei.

De altfel, nici pentru sentinţa civilă nr. 1035 din 10 februarie 2020 şi încheierea din data de 5 martie 2021, ambele pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă nu se face dovada comunicării legale.

Aşa cum a statuat Curtea Constituţională şi în Decizia nr. 512 din 4 iulie 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 468 alin. (3) din C. proc. civ. (publicată în Monitorul Oficial nr. 907 din 20 noiembrie 2017), "Comunicarea reprezintă garanţia unui proces echitabil şi transparent, scopul acesteia fiind acela ca părţile să ia act de conţinutul hotărârii şi să-şi poată formula, dacă este cazul, criticile împotriva acesteia pe calea apelului sau a recursului, după caz."(par. 19).

De asemenea, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului arată că "noţiunea de proces echitabil implică de asemenea în principiu dreptul pentru părţile la proces de a face cunoştinţă cu orice document sau observaţie prezentate judecătorului şi de a-l discuta" (Hotărârea Lobo Machado contra Portugaliei şi Vermeulen c. Belgiei din 20 februarie 1996, Culegere 1996-I, respectiv pag. 206, § 31, pag. 234, § 33). "Netransmiterea observaţiilor către reclamant şi imposibilitatea pentru el de a le comenta în timp util reprezintă o încălcare a dreptului la un proces echitabil în sensul articolului 6. 22. În speţă, problema este provocată doar de faptul că observaţiile nu au fost comunicate reclamantului. 23. Principiule egalităţii armelor - unul din elementele noţiunii celei mai largi a procesului echitabil - cele ca fiecare parte să poată oferi o posibilitate rezonabilă de a prezenta cauza sa în condiţii care nu-l plasează într-o situaţia net dezavantajoasă în raport cu adversarul său". (Hotărârea Ankerl contra Elveţiei din 23 octombrie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-V, pag. 1567-1568, § 38).

Prin urmare, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că, dată fiind necomunicarea sentinţei civile nr. 2288 din 7 decembrie 2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, termenul de apel nu a început să curgă, astfel că nu se pune problema repunerii în termenul legal de exercitare a căii de atac.

În legătură cu cel de-al doilea aspect invocat de recurent, circumscris tot cazului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că şi acesta este nefondat.

În cadrul acestui motiv de recurs, recurentul - reclamant susţine că hotărârea atacată este nelegală, întrucât nu s-a acordat niciun termen de judecată la data de 7 octombrie 2018.

Înalta Curte constată că, în ceea ce priveşte eroarea sesizată în cuprinsul considerentelor, aceasta este evident o greşeală de tehnoredactare, termenul fiind la data de 7.12.2018, iar nu 7.10.2018, cum se menţionează în motivarea deciziei recurate. Însă, greşeala materială reclamată de recurent nu poate fi folosită pentru anularea actului de procedură, neproducându-i acestuia nicio vătămare din moment ce analiza instanţei a vizat procedura de citare de la termenele de judecată din datele de 7 decembrie 2018 şi, respectiv, 5 octombrie 2018.

De asemenea, recurentul susţine că procedura de citare a fost legal îndeplinită cu ambele pârâte la termenul din data de 7 decembrie 2018, întrucât au avut termen în cunoştinţă.

Potrivit dispoziţiilor art. 229 alin. (1) din C. proc. civ., "Partea care a depus cererea personal sau prin mandatar şi a luat termenul în cunoştinţă, precum şi partea care a fost prezentă la un termen de judecată, personal sau printr-un reprezentant legal ori convenţional, chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaşte termenul, nu va fi citată în tot cursul judecării la acea instanţă, considerându-se că ea cunoaşte termenele de judecată ulterioare. Aceste dispoziţii îi sunt aplicabile şi părţii căreia, personal ori prin reprezentant legal sau convenţional ori prin funcţionarul sau persoana însărcinată cu primirea corespondenţei, i s-a înmânat citaţia pentru un termen de judecată, considerându-se că, în acest caz, ea cunoaşte şi termenele de judecată ulterioare aceluia pentru care citaţia i-a fost înmânată."

Prin urmare, instituţia termenului în cunoştinţă este condiţionată de îndeplinirea obligaţiei de înştiinţare a părţii despre desfăşurarea procesului.

Or, în cauză, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, la termenul anterior, din data de 5 octombrie 2018, procedura nu fusese îndeplinită faţă de pârâta B., aspect expus şi în referatul grefierului de şedinţă.

Totodată, a existat lipsă de procedură şi la termenele anterioare din datele de 2 februarie 2018, 19 aprilie 2018 şi 8 iunie 2018, iar împrejurarea că pârâta B. a transmis, prin email, o cerere de acordare a ajutorului public judiciar, nu acoperă acest viciu procedural.

În consecinţă, în mod corect a reţinut Curtea de Apel Bucureşti că nulitatea actelor întocmite pe fondul necitării părţii sau a unei citări nelegale a pârâtelor se încadrează în nulitatea procedurală condiţionată de vătămare, care nu poate fi înlăturată decât prin anularea sentinţei nr. 2288 din 7 decembrie 2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă şi a actelor ulterioare acesteia.

2. Prin recursul incident formulat, recurentele - pârâte B. şi C. au înţeles să critice decizia civilă nr. 1162 din 6 octombrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, susţinând incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Conduita procesuală a instanţei de apel este criticată prin cererea de recurs, recurentele aducând în discuţie pretinsa necompetenţă a instanţelor române şi împrejurarea că, prin notele de şedinţă înregistrate la data de 13 iunie 2023, au invocat această excepţie dirimantă şi peremptorie pe care instanţa de apel a lăsat-o nesoluţionată.

Criticile sunt nefondate.

Înalta Curte reţine că, prin întâmpinarea depusă la Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, la data de 4 ianuarie 2018, pârâtele B. şi C. au invocat excepţia necompetenţei generale a instanţelor române, apreciind că este un litigiu cu elemente de extraneitate.

Prin sentinţa civilă nr. 2288 din 7 decembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia necompetenţei generale a instanţelor române, invocată de pârâte, întrucât cauza se referă la cheltuielile de judecată provenite din litigii având ca obiect dobândirea dreptului de proprietate asupra unor bunuri imobile aflate pe teritoriul României.

La data de 21 martie 2023, pârâtele B. şi C., prin domnul avocat D., au formulat apel şi cerere de repunere în termenul de apel, prin care au învederat că nu au primit hotărârile atacate, nu au fost citate, iar pe fond, că sumele solicitate de reclamant sunt foarte mari.

Ulterior, la data de 16 mai 2023, pârâtele, prin doamna avocat E., au formulat apel şi cerere de repunere în termenul legal de a declara apel, în care au susţinut vicii de citare şi de comunicare a hotărârilor pronunţate de instanţa de fond. De asemenea, au formulat critici raportat la suma la care au fost obligate de către Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Prin decizia civilă nr. 1162A din 6 octombrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a luat act de renunţarea apelantului - reclamant A. la judecata apelului formulat împotriva sentinţei civile nr. 2288 din 7 decembrie 2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimatele - pârâte B. şi C., a anulat apelul declarat de către apelantele-pârâte B. şi C., prin domnul avocat D., pentru lipsa semnăturii, a respins cererea apelantelor - pârâte de repunere în termenul de declarare a apelului, ca lipsită de interes, a admis apelul declarat de apelantele - pârâte B. şi C., prin doamna avocat E., împotriva sentinţei civile nr. 2288 din 7 decembrie 2018, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 5 martie 2021 şi completată prin sentinţa civilă nr. 1035 din 10 ianuarie 2020, în contradictoriu cu intimatul - reclamant A., a anulat, în parte, sentinţa civilă nr. 2288 din 7 decembrie 2018, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din data de 5 martie 2021 şi completată prin sentinţa civilă nr. 1035 din 10 ianuarie 2020, şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe, a menţinut soluţia de respingere a excepţiei necompetenţei generale a instanţelor române.

Prin urmare, excepţia necompetenţei generale a instanţelor române a fost invocată în faţa primei instanţe şi a fost respinsă, ca neîntemeiată, chestiune ce nu a fost atacată de pârâte, în scopul de a obţine schimbarea soluţiei, de unde rezultă că statuarea instanţei a dobândit caracter definitiv, potrivit dispoziţiilor art. 634 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ.

Singura modalitate de reexaminare a problematicii necompetenţei, cu toate consecinţele pe care le atrage o astfel de situaţie, era cea a exercitării căii de atac şi sub acest aspect, astfel încât, în lipsa unor atare critici, chestiunea necompetenţei nu mai poate fi adusă în discuţie.

Instanţa de apel nu a fost învestită, prin cererea de apel formulată de pârâte, să analizeze dezlegarea dată de instanţa de fond excepţiei necompetenţei generale a instanţelor române, problema competenţei dobândind astfel autoritate de lucru judecat. Mai mult, această chestiune nu putea fi invocată, ca o apărare nouă, prin concluziile scrise depuse ulterior primului termen de judecată.

În acest context, faţă de anularea sentinţei apelate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţa a menţionat că menţine soluţia de respingere a excepţiei necompetenţei generale a instanţelor române.

În consecinţă, nu se poate reţine nulitatea reclamată de recurentele - pârâte, decizia recurată fiind legală şi sub acest aspect.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, atât recursul principal declarat de reclamantul A., cât şi recursul incident formulat de pârâtele B. şi C., împotriva deciziei nr. 1162A din 6 octombrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursul principal declarat de reclamantul A. şi recursul incident formulat de pârâtele B. şi C. împotriva deciziei nr. 1162A din 6 octombrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 februarie 2025.