Scope of material error in extraordinary annulment appeals: exclusion of substantive res judicata and copyright standing disputes

Şedinţa publică din data de 3 decembrie 2024

În deliberare asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 7 august 2017 pe rolul Tribunalului Argeş, sub nr. x/2017, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.: să se constate nulitatea absolută a contractului de cesiune exclusivă nr. 3/28.05.2014 încheiat între părţi; să fie obligată pârâta la plata sumei de 120.000 RON cu titlu de despăgubiri pentru utilizarea fără drept a operelor al căror autor este şi a interpretărilor sale; în subsidiar, rezilierea contractului şi obligarea pârâtei la plata sumei de 30.000 RON.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Argeş

Prin sentinţa civilă nr. 13 din 16 ianuarie 2018, Tribunalul Argeş a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Piteşti pe rolul căreia dosarul a fost înregistrat sub acelaşi număr la data de 06.02.2018.

3. Sentinţa pronunţată de Judecătoria Piteşti

Prin sentinţa civilă nr. 6384 din 29 octombrie 2019, Judecătoria Piteşti a admis în parte acţiunea şi a dispus rezilierea contractului de cesiune nr. x încheiat între părţi la data de 28.05.2014.

A respins capetele de cerere privind pretenţiile băneşti anterioare datei de 07.08.2014, ca fiind prescrise.

A respins în rest celelalte solicitări, ca neîntemeiate.

A obligat pârâta la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în cuantum de 100 RON reprezentând taxă judiciară de timbru.

A luat act de susţinerea reclamantului în sensul că înţelege să solicite plata onorariului de avocat pe cale separată.

A fost obligat reclamantul la plata către pârâtă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 650 RON, reprezentând onorariu de avocat.

4. Hotărârile pronunţate de Tribunalul Argeş

Prin decizia nr. 3090 din 06 iulie 2021, Tribunalul Argeş a admis apelurile formulate de pârâta B. S.R.L. şi de către reclamantul A., a anulat sentinţa şi a reţinut cauza spre competentă soluţionare la Tribunalul Argeş, secţia Civilă, în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 592/03.12.2021, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Argeş, secţia Civilă a admis în parte cererea precizată şi a dispus rezilierea contractului de cesiune nr. x/28.05.2014, a respins în rest cererea şi a obligat pârâta B. S.R.L. la plata către reclamantul A. a sumei de 6.100 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Piteşti

Prin decizia nr. 189/A-C din 02 mai 2022, Curtea de Apel Piteşti a admis apelul principal formulat de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 592 din 3 decembrie 2021, pronunţate de Tribunalul Argeş, secţia civilă în dosarul nr. x/2017, a anulat în parte, sentinţa apelată şi a trimis cauza la rejudecare, la acelaşi tribunal, în ce priveşte capătul de cerere privind rezilierea contractului de cesiune.

A respins ca nefondat apelul incident formulat împotriva aceleiaşi sentinţe de reclamantul A..

6. Decizia pronunţată de Tribunalul Argeş, în rejudecare

Prin sentinţa nr. 464 din 26 septembrie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Argeş a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată.

7. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Piteşti-al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 14/A-COM din 12 ianuarie 2023, Curtea de Apel Piteşti a admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 464 din 26 septembrie 2022, pronunţată de Tribunalul Argeş, secţia civilă în dosarul nr. x/2017.

A schimbat sentinţa, în sensul că a admis cererea şi a dispus rezilierea contractului de cesiune exclusivă nr. 3/28.05.2014.

A obligat intimata B. S.R.L. la plata sumei de 6.150 RON cheltuieli de judecată către apelantul reclamant.

8. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin decizia nr. 942 din 09 aprilie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, a respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 14/A-COM din 12 ianuarie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017.

A obligat recurenta-pârâtă la plata către intimatul-reclamant A. a sumei de 7.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

5. Calea de atac formulată în cauză

Prin contestaţia în anulare formulată, contestatoarea S.C. B. S.R.L. a solicitat, în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 2, 3 şi următoarele C. proc. civ., admiterea contestaţiei în anulare împotriva deciziei nr. 942 din 9 aprilie 2024 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2017, pe care o consideră nelegală.

Contestatoarea a susţinut că dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale, instanţa confundând elementele esenţiale ale judecăţii, motiv prevăzut expres de art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

Astfel, contestatoarea a arătat că prima gravă confuzie pe care a făcut-o instanţa de recurs priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat.

Astfel, contestatoarea a invocat incidenţa în cauză a excepţiei autorităţii de lucru judecat cu privire la dreptul recurentei la exploatarea exclusivă a drepturilor patrimoniale de autor şi conexe asupra pieselor muzicale prevăzute în contractul de cesiune exclusivă nr. 3 din 28.05.2014, drept asupra căruia s-a pronunţat deja instanţa de judecată prin sentinţa civilă nr. 3719/29.11.2022, pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2021, rămasă definitivă.

De asemenea, contestatoarea a arătat că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra acestei excepţii absolute, încălcând astfel principiul siguranţei şi stabilităţii raporturilor juridice reglementat de art. 431 C. proc. civ., întrucât hotărârea pronunţată de Tribunalul Constanţa dobândise deja autoritate de lucru judecat cu privire la dreptul contestatoarei de a exploata cele 13 piese muzicale cesionate de către intimatul A..

Totodată, a arătat că instanţa de recurs a făcut o gravă eroare atunci când apreciază că nu este îndeplinită tripla identitate cerută de lege pentru incidenţa principiului autorităţii de lucru judecat, confundând în mod evident elementele raportului juridic dedus judecăţii. Or, din analiza deciziei atacate, rezultă fără dubiu că sunt întrunite condiţiile triplei identităţi prevăzute imperativ de art. 431 C. proc. civ., respectiv identitatea de obiect, de cauză şi de părţi.

Contestatoarea a mai invocat şi omisiunea cercetării unui motiv de casare, temei prevăzut expres de art. 503 alin. (2) pct. 3 din C. proc. civ. şi a susţinut că instanţa de recurs, în graba de a pronunţa o hotărâre printr-o interpretare proprie şi eronată, nu a stabilit în mod clar cadrul procesual, omiţând să pună în vedere reclamantului să facă dovada calităţii procesuale active, în sensul că este titular al drepturilor patrimoniale de autor şi al drepturilor conexe dreptului de autor asupra operelor muzicale menţionate în anexa la contract.

În această privinţă, contestatoarea a arătat că, potrivit legii, o operă aptă să facă obiectul dreptului de autor trebuie să îndeplinească o singură cerinţă esenţială, respectiv aceea de a constitui o creaţie intelectuală originală.

În acest context, contestatoarea a susţinut că reclamantul intimat A. nu este autorul operelor muzicale indicate în lista anexată contractului de cesiune exclusivă nr. 3/2014, având în vedere că, din documentele depuse la dosar (spre exemplu, Tabelul Anexă nr. 2), rezultă că, pentru o parte dintre piesele muzicale cesionate, textier este numitul C..

Astfel, contestatoarea a învederat că instanţa de recurs a interpretat discreţionar dispoziţiile legale incidente, ceea ce a condus în mod evident la nepronunţarea pe fondul cauzei şi la omiterea cercetării unui motiv esenţial de recurs. Mai exact, instanţa de recurs a ignorat incidenţa în cauză a prevederilor art. 47 alin. (2) din Legea nr. 8/1996, dispoziţie specială care interzice rezilierea contractului de cesiune a drepturilor de autor atunci când motivele utilizării defectuoase a operei se datorează culpei autorului însuşi.

Contestatoarea a subliniat că, din actele dosarului, rezultă clar că intimatul- reclamant A., deşi a cesionat dreptul de reproducere şi comercializare a operelor către societatea S.C. B. S.R.L., nu şi-a respectat obligaţiile asumate contractual, prevalându-se de justificarea că "a avut reprezentarea că acţionează ca autor al pieselor sale", fără să fie administrate probe relevante sub acest aspect.

De asemenea, contestatoarea a susţinut că instanţa de recurs nu s-a pronunţat asupra incidenţei dispoziţiilor Legii nr. 8/1996 şi a interpretat greşit prevederile art. 41 alin. (1) şi art. 43 din acest act normativ. Instanţa de apel a considerat, fără temei, că dreptul autorului de a cere rezilierea contractului ar interveni automat, eludând astfel dispoziţiile speciale privind remedierea unei eventuale deficienţe contractuale, reglementate de art. 43 alin. (2) din Legea nr. 8/1996. Acest articol prevede că, în situaţia în care remuneraţia nu a fost stabilită contractual, autorul are posibilitatea să solicite instanţelor competente stabilirea acesteia, ţinând cont de circumstanţele concrete ale cazului, destinaţia şi durata exploatării operei, precum şi de practicile uzuale.

În acest context, a arătat că instanţa de apel a reţinut greşit faptul că legiuitorul nu ar fi instituit o obligaţie prealabilă a autorului de a solicita stabilirea remuneraţiei, contrar interpretării logico-raţionale a normei juridice respective.

Or, dreptul autorului de a cere aplicarea sancţiunii rezilierii nu poate interveni automat, fără o analiză concretă şi integrală a clauzelor contractuale şi fără a ţine seama de posibilitatea remedierii contractului prin stabilirea remunerării de către instanţă.

În plus, a precizat că interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 43 din Legea nr. 8/1996 este cu atât mai evidentă cu cât, din probele administrate în cauză, reiese indubitabil caracterul oneros al contractului, având în vedere plăţile efectuate către reclamant de societatea cesionară în decursul unei perioade de peste 3 ani, ceea ce corespunde tocmai remuneraţiei datorate cedentului pentru exploatarea operelor.

În concluzie, contestatoarea a arătat că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal şi contrar probelor administrate că "obligaţia de plată din contract nefiind executată, reclamantul are dreptul să solicite rezilierea". În realitate, sumele primite deja de reclamant exprimă tocmai acordul părţilor asupra preţului contractului, motiv pentru care soluţia instanţei de recurs este pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente şi nesocotirea normelor imperative de drept material.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2, 3 C. proc. civ.

6. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul A. a solicitat respingerea contestaţiei în anulare formulate de S.C. B. S.R.L. ca prematură şi, în subsidiar, ca nefondată, cu obligarea contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată.

Intimatul a subliniat că decizia contestată nu fusese încă redactată şi nici comunicată la momentul formulării contestaţiei în anulare, ceea ce determină prematuritatea cererii, fiind imposibilă verificarea temeiniciei motivelor invocate, atâta timp cât acestea nu pot fi comparate cu conţinutul hotărârii contestate.

În ceea ce priveşte prematuritatea motivelor invocate, intimatul a arătat că, indiferent dacă motivele invocate se încadrează efectiv între cele enumerate de art. 503 alin. (2) pct. 2 şi pct. 3 C. proc. civ., sau dacă contestatoarea doar declară incidenţa acestor norme legale, instanţa nu poate verifica existenţa motivelor reale de anulare înainte de comunicarea hotărârii atacate.

În cauza de faţă, obiectul contestaţiei în anulare - decizia nr. 942/09.04.2024, pronunţată de Înalta Curte - nu a fost comunicată părţilor şi nu era redactată nici la data formulării contestaţiei (10.05.2024), nici la data întâmpinării (11.06.2024). Existenţa presupusei erori materiale invocate de contestatoare este neconfirmată, neputându-se aprecia dacă motivele invocate sunt confirmate de conţinutul hotărârii contestate.

Potrivit art. 506 alin. (1) C. proc. civ., "contestaţia în anulare poate fi introdusă în termen de 15 zile de la data comunicării hotărârii, dar nu mai târziu de un an de la data când hotărârea a rămas definitivă". Intimatul a apreciat că depunerea contestaţiei înainte de comunicarea hotărârii nu reprezintă doar o formalitate legală, ci un termen suspensiv, mai ales în condiţiile în care se invocă neregularităţi ale motivării hotărârii contestate.

Nerespectarea acestui termen şi formularea căii extraordinare de atac anterior comunicării hotărârii contestate face ca susţinerile privind contestaţiei în anulare să nu poată fi analizate.

Pe fond, intimatul a susţinut caracterul nefondat al contestaţiei în anulare, arătând că, în lipsa redactării deciziei contestate, criticile aduse sunt pur teoretice şi nu pot fi verificate în raport cu situaţia reală dedusă judecăţii. S-a arătat că motivul privind "eroarea materială" (confuzia instanţei de recurs cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat) este doar o impresie deformată a contestatoarei, fără susţinere factuală sau legală.

Intimatul a subliniat că, potrivit jurisprudenţei şi art. 503 alin. (2) C. proc. civ., eroarea materială vizează greşeli evidente, involuntare, rezultate prin confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale esenţiale, cu caracter procedural, dar nu poate constitui temei pentru reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor ori a interpretării legale date de instanţa de recurs.

A invocat că, în mod constant, s-a statuat că această cale extraordinară nu poate fi folosită pentru remedierea unor greşeli de judecată, de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziţii de drept material sau procedural .

Intimatul a arătat că, sub aparenţa unei "erori materiale", contestatoarea critică în fapt raţionamentul instanţei de recurs, fiind nemulţumită de modul de soluţionare a excepţiei autorităţii de lucru judecat, fără a arăta însă vreo greşeală materială efectivă.

Referitor la excepţia autorităţii de lucru judecat, intimatul a arătat că aceasta presupune analiza identităţii de părţi, obiect şi cauză între dosarul nr. x/2021 (finalizat prin sentinţa civilă nr. 3719/2022) şi prezenta cauză.

Or, obiectul cauzei înregistrate sub nr. x/2017 l-a constituit rezilierea contractului de cesiune exclusivă nr. 3/2014, având ca fundament neplata preţului cesiunii, aspect diferit de obiectul şi cauza din dosarul anterior.

În consecinţă, nu este îndeplinită tripla identitate prevăzută de art. 431 din C. proc. civ., iar verificarea raţionamentului instanţei de recurs pe această cale este inadmisibilă.

Intimatul a mai susţinut că, în ceea ce priveşte motivul de anulare prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., contestatoarea a prezentat doar un ansamblu de pseudo-argumente, fără legătură cu sensul dispoziţiilor legale.

În final, intimatul a arătat că, având în vedere toate considerentele expuse, a solicitat respingerea contestaţiei în anulare formulate de B. S.R.L. ca nefondată şi obligarea contestatoarei la plata cheltuielilor de judecată .

În drept, au fost invocate art. 431, art. 503 şi următoarele C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Examinând contestaţia în anulare formulată de B. S.R.L., prin prisma motivelor invocate, a deciziei contestate, precum şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată, pentru următoarele considerente:

Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară, care poate fi promovată numai pentru motivele limitativ prevăzute de lege, care sunt de strictă interpretare.

Pe această cale nu pot fi puse în discuţie probleme de fond ori săvârşirea unor greşeli de judecată, oricare ar fi natura lor.

Titularul căii de atac şi-a întemeiat contestaţia în anulare pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2, din C. proc. civ., conform cărora hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare atunci când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Erorile materiale la care se referă norma procedurală anterior menţionată vizează aspecte formale ale judecăţii, care trebuie să fie evidente şi săvârşite de instanţă ca urmare a omiterii sau confundării unor elemente sau date materiale din dosarul cauzei. Pentru verificarea acestor situaţii nu este necesară reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor, deoarece contestaţia în anulare este o cale de atac de retractare, şi nu de reformare a unei decizii definitive.

Astfel, contestaţia nu poate fi formulată pentru a provoca rejudecarea cauzei pe fondul său, respectiv pentru a repune în discuţie nelegalitatea hotărârii, ca urmare a invocării unor greşeli materiale care, în fapt, vizează pretinse greşeli de judecată relative la dezlegarea dată de instanţă cererii de recurs.

În cadrul contestaţiei în anulare, contestatoarea a susţinut existenţa unei erori materiale, apreciind că instanţa de recurs ar fi confundat elementele raportului juridic şi nu s-ar fi pronunţat asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat privind drepturile patrimoniale de autor şi conexe cu privire la piesele muzicale prevăzute în contractul de cesiune exclusivă nr. 3 din 28 mai 2014. S-a arătat că decizia nr. 3719 din 29 noiembrie 2022 pronunţată de Tribunalul Constanţa în dosarul nr. x/2021 ar fi dobândit autoritate de lucru judecat asupra dreptului contestatoarei de a exploata cele 13 piese muzicale, iar Înalta Curte ar fi interpretat greşit condiţiile triplei identităţi prevăzute de art. 431 C. proc. civ.

Analizând argumentele contestatoarei vizând aceste pretinse greşeli materiale, Înalta Curte constată că aceasta invocă, în realitate, pretinse greşeli de judecată, vizând modul în care instanţa de recurs a făcut aprecieri asupra motivării cu privire la autoritatea de lucru judecat, raportat la susţinerile părţilor şi la aspectele de fapt rezultând din probele administrate în cauză.

Prin decizia contestată s-a reţinut următoarele:

"Din această perspectivă, în primul ciclu procesual s-a statuat cu autoritate de lucru judecat că sancţiunea specială a rezilierii, instituită de art. 41 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, are prioritate faţă de dreptul comun al nulităţii actului juridic, reclamantul neavând opţiune între nulitate (sancţiunea de drept comun) şi reziliere (sancţiunea edictată în mod specific pentru materia dreptului de autor). Din această perspectivă, este vădit nefondată şi susţinerea potrivit căreia instanţa a soluţionat în mod greşit o acţiune în reziliere întemeiată pe motive de nulitate".

Cu privire la susţinerea contestatoarei privind incidenţa autorităţii de lucru judecat, Înalta Curte a reţinut că această apărare a fost invocată ulterior împlinirii termenului pentru motivarea recursului, fiind raportată la sentinţa civilă nr. 3719/2022 a Tribunalului Constanţa, definitivă prin neapelare.

Deşi contestatoarea a calificat această apărare drept "excepţie", natura sa juridică este, în realitate, aceea a unui motiv de recurs, în sensul art. 152 C. proc. civ., întrucât tinde la demonstrarea netemeiniciei cererii de chemare în judecată, nu priveşte strict cadrul procedural al judecăţii în etapa recursului.

Potrivit art. 489 alin. (1) şi (3) C. proc. civ., numai instanţa poate invoca motive de recurs de ordine publică după expirarea termenului de recurs, nu şi părţile, care sunt decăzute din dreptul de a invoca noi motive peste termen. Această limitare procedurală reflectă exigenţa rigurozităţii în promovarea căilor de atac extraordinare şi asigură stabilitatea raporturilor juridice.

Cu toate acestea, pentru o analiză completă, instanţa a examinat, în fond, incidenţa autorităţii de lucru judecat, raportat la dispoziţiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce permit invocarea posibilei contrarietăţi între hotărâri, inclusiv sub aspectul efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Astfel, deşi prin sentinţa civilă nr. 3719/2022 a Tribunalului Constanţa s-a statuat că cesiunea avută în vedere şi în prezenta cauză este una totală, privind ansamblul drepturilor patrimoniale de autor, efectul acestei statuări constă exclusiv în înlăturarea unuia dintre motivele de reziliere reţinut anterior - respectiv încălcarea limitelor cesiunii, prin comunicarea publică neautorizată a operelor reclamantului. Nu este însă înlăturat celălalt motiv reţinut prin decizia atacată, respectiv lipsa remuneraţiei convenite.

Prin urmare, Înalta Curte a reţinut prin decizia atacată că sentinţa Tribunalului Constanţa nu conţine vreo dezlegare asupra fondului raportului juridic litigios care să împiedice concluzia că rezilierea contractului de cesiune a fost dispusă în mod legal, raportat la dispoziţiile art. 41 alin. (1) din Legea nr. 8/1996 şi la situaţia de fapt stabilită în mod suveran de instanţele devolutive.

S-a consemnat că şi în ipoteza în care s-ar reţine, în raport cu hotărârea anterioară, că contestatoarei i-au fost cedate inclusiv prerogativele comunicării publice (prin D. sau alte mijloace similare), acest fapt nu împiedică constatarea legalităţii rezilierii contractului pentru lipsa remuneraţiei convenite. Prerogativele cedate s-au întors astfel în patrimoniul titularului iniţial, ca efect al rezilierii, fără a fi afectat temeiul legal al acestei măsuri.

Faţă de cele precizate, Înalta Curte reţine că, toate aceste critici, deşi sunt prezentate de către contestatoare drept erori materiale ale instanţei de recurs, reprezintă, în fapt, nemulţumiri ale acesteia cu privire la soluţia adoptată în cauză şi la argumentele dezvoltate de instanţa de recurs, prin care partea încearcă să repună în discuţie raţionamentul logico-juridic efectuat.

Pe calea extraordinară a contestaţiei în anulare nu se mai poate pune în discuţie modul în care a raţionat instanţa de recurs sau argumentele ce au fost avute în vedere întrucât s-ar aduce atingere securităţii raporturilor juridice.

Astfel, întrucât contestaţia în anulare este o cale de atac de retractare, şi nu de reformare a unei decizii definitive, aceasta nu poate fi formulată pentru a provoca rejudecarea cauzei pe fondul său, respectiv pentru a pune în discuţie nelegalitatea hotărârii, ca urmare a invocării unor greşeli materiale care, în fapt, vizează pretinse greşeli de judecată relative la dezlegarea dată de instanţă cererilor de recurs, care nu se încadrează în noţiunea de greşeală materială, în sensul prevederilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

De aceea, în speţă, nu ne aflăm în faţa unei astfel de erori materiale. Din motivarea deciziei nr. 942/2024 reiese că Înalta Curte a analizat explicit excepţia autorităţii de lucru judecat şi a constatat că nu există identitate deplină de părţi, obiect şi cauză între dosarul de faţă (care vizează rezilierea contractului de cesiune pentru lipsa remuneraţiei) şi dosarul Tribunalului Constanţa (care a privit utilizarea anumitor opere şi încălcarea unor drepturi de autor asupra unui grup restrâns de piese).

Cu privire la motivul prevăzut de art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., respectiv omisiunea cercetării unui motiv de recurs, contestatoarea a susţinut că instanţa de recurs nu ar fi analizat calitatea procesuală activă a reclamantului, tipul cesiunii, incidenţa art. 47 alin. (2) şi art. 43 din Legea nr. 8/1996 şi nu ar fi stabilit corect cadrul procesual.

Înalta Curte constată că aceste aspecte au fost examinate pe larg în considerentele deciziei contestate, instanţa statuând "Totodată, în ceea ce priveşte omisiunea instanţei devolutive de apel de a stabili situaţia de fapt, în sensul de a-i pune în vedere intimatului-reclamant să facă dovada calităţii procesuale active, dovedind calitatea sa de titular al drepturilor patrimoniale de autor şi a drepturilor patrimoniale conexe dreptului de autor, pentru operele menţionate în anexa contractului intervenit între părţi, se constată în primul rând că aceasta constituie o veritabilă critică de netemeinicie, nepermisă în recurs. Potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ., casarea deciziei recurate se poate cere numai pentru motivele de nelegalitate expres şi limitativ prevăzute de lege, nefiind permise critici referitoare la maniera în care instanţa devolutivă a interpretat probele administrate şi a stabilit situaţia de fapt relevantă".

Prin decizia nr. 942 din 9 aprilie 2024, Înalta Curte a reţinut că, prin chiar încheierea contractului de cesiune, reclamantul este recunoscut de pârâtă ca titular al drepturilor patrimoniale, iar existenţa înregistrării operelor la ORDA şi menţiunea privind cesiunea drepturilor au fost reţinute ca relevante.

De asemenea, a examinat interpretarea contractului şi a arătat că, deşi obiectul indică cesiunea exclusivă, efectiv au fost cedate doar prerogativele reproducerii şi distribuirii, nu şi cele privind comunicarea publică. Însă, s-a arătat că oricum, motivul de reziliere reţinut (lipsa preţului/remuneraţiei) vizează ansamblul contractului şi nu doar o clauză punctuală.

Cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 47 alin. (2) şi art. 43 din Legea nr. 8/1996 s-a arătat că, potrivit art. 41 alin. (1), lipsa remunerării stipulate conferă autorului dreptul de a solicita rezilierea contractului, fără obligaţia prealabilă de a solicita stabilirea judiciară a remuneraţiei. Alegerea remediului aparţine cedentului, nefiind impusă condiţionarea de vreo etapă anterioară.

Nu există, deci, nicio omisiune reală de cercetare a motivelor de recurs, toate aspectele fiind examinate în decizia contestată, inclusiv cu explicarea opţiunii instanţei privind raţionamentul de respingere a recursului, astfel că nu este întrunită condiţia art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Celelalte chestiuni evocate în cuprinsul contestaţiei nu sprijină vreunul din cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege pentru formularea căii de atac extraordinare a contestaţiei în anulare, ele privind exclusiv aspecte de temeinicie, analizare a raportului juridic litigios şi evaluare a probelor administrate în cauză, astfel încât ele nu pot face obiectul analizei în prezenta cale de atac.

Pentru considerentele expuse, având în vedere că motivele formulate de contestatoare nu se încadrează în cele prevăzute expres şi limitativ de dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 şi 3 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestaţia în anulare formulată de contestatoarea B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 942 din 9 aprilie 2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimatul A., ca neîntemeiată.

În baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ., contestatoarea B. S.R.L va fi obligată la plata sumei de 5000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca neîntemeiată contestaţia în anulare formulată de contestatoarea B. S.R.L. împotriva deciziei nr. 942 din 9 aprilie 2024 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimatul A..

Obligă contestatoarea B. S.R.L. la plata sumei de 5000 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către intimatul A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 3 decembrie 2024.