Burden of proof for loan obligation and free evaluation of evidence in restitution of funds transferred without written agreement

Şedinţa publică din data de 26 noiembrie 2024

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, sub nr. x/2019, reclamanta A. l-a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând instanţei ca, în urma administrării probatoriului, să dispună obligarea pârâtului la restituirea către reclamantă a împrumutului în valoare totală de 2.070.000 RON, acordat acestuia în perioada august 2016 - februarie 2017, precum şi obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 1786 din 17 noiembrie 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B., l-a obligat pe pârât să plătească reclamantei suma de 1.790.000 RON cu titlu de restituire împrumut, suma de 21.505 RON reprezentând taxă judiciară de timbru şi suma de 10.000 RON reprezentând onorariu parţial de avocat.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâtul B., solicitând desfiinţarea în integralitate a hotărârii apelate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată, ca fiind neîntemeiată.

Cererea de apel a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, sub nr. x/2019.

Reclamanta A. a formulat apel incident, prin care a solicitat modificarea în parte a sentinţei, în sensul admiterii în tot a acţiunii, cu consecinţa obligării pârâtului la restituirea integrală a sumei de 2.070.000 RON acordată cu titlu de împrumut şi obligarea acestuia la restituirea cheltuielilor de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia civilă nr. 1690A din 17 noiembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul incident formulat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinţei civile nr. 1786 din 17.11.2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în dosarul nr. x/2019, ca nefondat.

A admis apelul principal formulat de apelantul-pârât B. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimba-o în parte, în sensul că a respins cererea ca neîntemeiată şi a înlăturat dispoziţia referitoare la obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1690 din data de 17 noiembrie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, reclamanta A. a formulat recurs în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 şi art. 497 C. proc. civ., solicitând în principal, casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, exclusiv în ceea ce priveşte soluţionarea pretenţiilor referitoare la suma nerestituită de 1.790.000 RON; în subsidiar, pe calea recursului împotriva considerentelor deciziei atacate, înlăturarea considerentelor referitoare la pretinsa "susţinere materială a apelantului-pârât şi a mamei sale" şi "susţinerea materială şi morală de care a beneficiat din partea apelantei-reclamante", astfel cum au fost reţinute la paragraful 5, pagina 23 a deciziei atacate.

În motivarea căii de atac formulate, recurenta a invocat următoarele critici:

Prin primul motiv de recurs, s-a susţinut încălcarea regulilor procedurale prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., constând în interpretarea şi validarea incompletă a înscrisului reprezentat de Ordonanţa de clasare din data de 21.09.2020, emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, cu încălcarea prevederilor art. 264, art. 269 alin. (1), art. 270, art. 6 alin. (1) teza I, art. 13, art. 14 şi art. 22 C. proc. civ.

În speţă, recurenta-reclamantă arată că, în contradicţie cu dispoziţiile art. 264 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel a examinat exclusiv din perspectiva părţii adverse Ordonanţa de clasare din data de 21.09.2020 emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, motivând că "ordonanţa parchetului, prin care s-a dispus o soluţie de netrimitere în judecată, nu se bucură de autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, doar hotărârea definitivă a instanţei penale având acest efect."

Astfel, recurenta arată că instanţa de apel a exclus în mod nejustificat acest înscris din ansamblul probatoriului, refuzând să-l analizeze în mod corelativ cu celelalte probe existente în cauză. În opinia recurentei, instanţa a procedat în mod parţial şi contrar principiului imparţialităţii, încălcând astfel dispoziţiile art. 6 alin. (1) teza I C. proc. civ., întrucât a reţinut selectiv, exclusiv în favoarea intimatului şi bazându-se doar pe susţinerile acestuia, aspectul că "din cuprinsul acestei ordonanţe nu rezultă că apelantul-pârât ar fi recunoscut primirea sumelor de bani (...) cu titlu de împrumut, ci reiese că acesta a afirmat, ca şi în dosarul de faţă, că sumele de bani respective i-au fost virate în contul personal de la C., fără ca el să solicite acest lucru", în timp ce, pe de altă parte, a exclus în mod arbitrar restul elementelor din ordonanţă.

Concret, recurenta-reclamantă subliniază că, deşi instanţa de apel a făcut trimitere expresă şi chiar a citat din Ordonanţa de clasare, în realitate, prin omiterea unei analize de substanţă a acesteia, curtea de apel a exclus practic acest înscris din materialul probator al cauzei. Problema invocată nu priveşte aspectul temeiniciei, adică interpretarea într-un sens favorabil sau nefavorabil reclamantei, ci nelegalitatea constând în neluarea în considerare a probei:

"Este adevărat că în Ordonanţa din 21.09.2020 se face referire la împrumuturi de sume de bani acordate de persoana reclamantă în baza unei înţelegeri cu intimatul, cu care se afla într-o relaţie de prietenie, împrumuturi care însă nu ar fi fost solicitate explicit de către acesta din urmă. Curtea notează însă că ordonanţa parchetului, prin care s-a dispus o soluţie de netrimitere în judecată, nu se bucură de autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, doar hotărârea definitivă a instanţei penale având acest efect." (paragraful 1, pagina 24 din decizia atacată).

Or, recurenta susţine că excluderea acestui înscris din probatoriul cauzei este nelegală, reprezentând încălcarea dispoziţiilor art. 264 C. proc. civ. referitoare la aprecierea probelor, precum şi a dispoziţiilor art. 13 şi 14 C. proc. civ. privind dreptul la apărare şi contradictorialitatea dezbaterilor.

Recurenta a susţinut că nu a invocat Ordonanţa din perspectiva autorităţii de lucru judecat, ci exclusiv ca mijloc probator. Ordonanţa de clasare emisă de procuror reprezintă un înscris autentic care, în temeiul legii, se bucură de forţa probantă specifică unor astfel de înscrisuri, având valoare probatorie deplină până la înscrierea în fals. Prin urmare, instanţa avea obligaţia de a analiza acest înscris, iar omisiunea acestei analize constituie, în viziunea recurentei, o încălcare a principiului rolului activ al instanţei, astfel cum este consacrat prin art. 22 C. proc. civ.

Recurenta a invocat dispoziţiile art. 269 alin. (1) C. proc. civ., apreciind că un asemenea înscris beneficiază de o prezumţie de autenticitate şi validitate, partea care îl utilizează fiind scutită de sarcina probei suplimentare, proba contrară revenind celeilalte părţi care îl contestă.

Recurenta a subliniat, de asemenea, contradicţia evidentă generată de faptul că instanţa de apel, deşi a constatat că prima instanţă a încălcat dispoziţiile art. 394 C. proc. civ. prin acceptarea unui înscris (Ordonanţa din 21.09.2020) depus ulterior închiderii dezbaterilor, precum şi dispoziţiile art. 13 şi art. 14 C. proc. civ. referitoare la dreptul la apărare şi contradictorialitate, a considerat totuşi că această încălcare nu a produs o vătămare intimatului care să justifice anularea hotărârii. În mod nejustificat şi inechitabil însă, instanţa de apel a ales să ignore complet acest înscris în evaluarea probatoriului, acţionând astfel ca şi cum acesta nu ar fi existat.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs s-a susţinut nemotivarea corespunzătoare a deciziei şi existenţa unor motive contradictorii în sensul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta arătând că instanţa de apel a calificat raportul juridic exclusiv pe baza probatoriului administrat în favoarea părţii adverse, cu contradicţii privind existenţa unei datorii a intimatului faţă de reclamantă, respectiv luarea sau neluarea în considerare a Ordonanţei de clasare menţionate anterior.

În acest sens, recurenta a arătat că instanţa de apel, însuşindu-şi aproape integral argumentele părţii adverse, a stabilit că sarcina probei privind natura juridică a actului juridic revenea reclamantei şi că din probele administrate nu rezultă existenţa unui contract de împrumut între părţi, întrucât nu a fost demonstrată obligaţia intimatului de a restitui sumele transferate în contul acestuia, chiar dacă virarea efectivă a sumelor a fost dovedită cu extrasele bancare depuse la dosar.

Recurenta a criticat faptul că instanţa de apel şi-a întemeiat întreaga motivare exclusiv pe anumite răspunsuri la interogatoriul intimatului, conform cărora sumele de bani i-ar fi fost virate fără solicitare, acestea fiind considerate drept cadou. Or, recurenta a subliniat că simpla negare a intimatului nu are valoare probatorie decisivă.

Mai mult, recurenta a apreciat că instanţa de apel a ignorat sau a denaturat o serie de împrejurări obiective relevante pentru stabilirea naturii juridice reale a raportului dintre părţi, şi anume: valoarea foarte mare a sumelor transferate (2.070.000 RON), care exclude, prin însăşi mărimea acesteia, posibilitatea ca sumele respective să fi reprezentat o simplă gratificaţie; recunoaşterile făcute de intimat în corespondenţa purtată între părţi, natura juridică de împrumut a contractului fiind evidentă prin simpla dimensiune neobişnuită a sumelor virate.

În final, recurenta a evidenţiat şi absurditatea juridică a ipotezei că ar fi transferat intimatului, cu titlu de cadou, sume atât de mari, fără vreo intenţie ulterioară de restituire.

Susţine recurenta că instanţa de apel nu a efectuat o analiză adecvată şi nu a calificat juridic raporturile dintre părţi, fapt ce constituie o încălcare a dispoziţiilor art. 22 alin. (2) şi (4) C. proc. civ., referitoare la rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului. Recurenta susţine că instanţa de apel s-a limitat în mod superficial la a afirma că "natura actului juridic încheiat de părţi nu poate fi determinată prin excludere".

Această concluzie este considerată de către recurentă ca fiind greşită, deoarece cererea formulată privea explicit restituirea unor sume de bani acordate cu titlu de împrumut. În acest context, recurenta subliniază că judecătorul poate şi trebuie să recurgă la orice mijloc probator şi la multiple raţionamente juridice, inclusiv la metoda logică a demonstraţiei prin excludere, pentru a determina corect natura juridică reală a convenţiei dintre părţi.

Această abordare logică şi clară este confirmată inclusiv de practica judiciară a instanţelor naţionale, care au reţinut că darul manual, ca formă specifică a donaţiei, presupune transmiterea dreptului de proprietate asupra unui bun mobil corporal prin simpla tradiţiune, fiind însă aplicabil doar în cazul unor bunuri de valoare economică redusă, iar valoarea foarte mare a sumelor transferate (în speţă, 2.070.000 RON) exclude categoric posibilitatea calificării acestora drept dar manual, o asemenea calificare fiind contrară atât logicii juridice, cât şi jurisprudenţei constante în materie.

Recurenta a mai evidenţiat că, într-o situaţie similară celei din speţa dedusă judecăţii, instanţele au reţinut că intenţia liberalităţii, ca element esenţial al donaţiei, trebuie dovedită de cel care pretinde existenţa acesteia. Astfel, simpla existenţă a unei relaţii personale sau sentimentale nu poate constitui dovadă suficientă a unei donaţii, iar folosirea termenului de "ajutor financiar" sugerează mai degrabă ideea unui împrumut decât a unei donaţii. În acest sens, recurenta a invocat jurisprudenţa Curţii de Apel Ploieşti, care a apreciat că, în lipsa certitudinii intenţiei de liberalitate, interpretarea convenţiei trebuie realizată în sensul aplicării regulilor specifice actelor cu titlu oneros.

Prin urmare, recurenta subliniază că suma considerabilă transferată într-un interval relativ scurt, cu destinaţia explicită de a susţine proiecte de afaceri administrate de intimat, relevă în mod evident caracterul oneros al transferului, respectiv obligaţia clară de restituire a sumelor primite.

De asemenea, recurenta a menţionat că, la data de 01.04.2018, în legătură cu autoturismul achiziţionat pe societatea intimatului cu sumele împrumutate de recurentă, acesta a declarat explicit:

"ai tăi sunt banii cu care am cumpărat-o... bani care trebuie să-ţi vină înapoi (...)" (Anexa nr. 4 la cererea introductivă). În opinia recurentei, intimatul a indus în eroare instanţa de apel, care, preluând argumentul intimatului, a concluzionat în mod eronat că termenul "a fi dator" ar fi fost utilizat de intimat în sensul de "a fi recunoscător".

Recurenta a invocat, de asemenea, concluzia corectă a primei instanţe, care, prin coroborarea probelor administrate, a constatat explicit recunoaşterea de către intimat a datoriei:

"extrase, de asemenea, din conversaţii purtate de reclamantă cu pârâtul, în cuprinsul cărora acesta recunoaşte că este dator" (paragraful 1, teza finală, pagina 13 din sentinţa primei instanţe).

În ceea ce priveşte scopul împrumutului, intimatul a recunoscut, prin răspunsurile la interogatorii, că sumele solicitate aveau ca destinaţie finanţarea activităţilor societăţii sale, iar utilizarea sumelor împrumutate pentru plata cheltuielilor societăţii D. S.R.L., pentru salarii, furnizori, impozite şi diverse deplasări profesionale confirmă fără echivoc obligaţia acestuia de restituire.

A făcut referire la dovezi depuse în acest sens, şi anume extrase de cont bancar, din care rezultă explicit că, în perioada august 2016 - februarie 2017 (perioada relevantă pentru sumele împrumutate), intimatul a folosit banii primiţi pentru creditarea propriei societăţi, D. S.R.L., pentru plata salariilor angajaţilor, achitarea datoriilor către furnizori şi plata unor impozite aferente activităţii desfăşurate, precum şi pentru finanţarea unor deplasări frecvente către Cannes, Franţa. Folosirea termenului "creditare firmă" chiar de către intimat la efectuarea transferurilor bancare este în sine concludentă în sensul calificării raportului juridic dintre părţi ca reprezentând un contract de împrumut. Termenul "creditare" denotă în mod clar acţiunea de a acorda un împrumut, aşa cum este definit şi în dicţionar.

Recurenta a invocat, de asemenea, imposibilitatea morală evidentă de a preconstitui un înscris în privinţa împrumutului acordat intimatului, aspect pe care instanţa de apel nu l-a analizat corespunzător, spre deosebire de prima instanţă.

Separat, recurenta a criticat poziţia instanţei de apel referitoare la lipsa unui termen scris de restituire a împrumutului, părţile convenind verbal restituirea sumelor împrumutate imediat după valorificarea produselor de televiziune finanţate cu aceste sume la festivalul de la Cannes.

Astfel, recurenta a evidenţiat că obligaţia de restituire era afectată de un termen suspensiv, în sensul art. 1.412 alin. (1) C. civ., depinzând de un eveniment viitor şi sigur - prezentarea şi valorificarea produselor de televiziune la festivalul menţionat, indiferent de succesul acestora.

Recurenta a mai menţionat că, la data de 05.11.2018, i-a transmis intimatului o notificare explicită prin care i-a solicitat restituirea sumelor împrumutate, notificare ce a determinat exigibilitatea imediată a obligaţiei de restituire, în conformitate cu art. 1522 C. civ.

De asemenea, recurenta a precizat că, în data de 12.08.2019, intimatul, asistat de avocatul său, s-a întâlnit cu reprezentanţii săi convenţionali şi a condiţionat predarea proprietăţii asupra unui autoturism achiziţionat din sumele împrumutate de renunţarea recurentei la restul sumelor împrumutate, manifestând astfel un refuz clar şi neechivoc de a restitui orice altă sumă.

În plus, recurenta a arătat că introducerea acţiunii în instanţă la 28.08.2019 demonstrează clar intenţia sa de a pretinde suma datorată, moment la care creanţa devenise în mod cert exigibilă.

A mai subliniat că lipsa stipulării unei date explicite de scadenţă nu împiedică recunoaşterea exigibilităţii creanţei la data formulării acţiunii în instanţă, reţinându-se constant că formularea cererii de chemare în judecată determină clar momentul exigibilităţii creanţei, neprecizarea expresă a datei scadenţei neputând justifica respingerea pretenţiilor creditorului.

De asemenea, recurenta a subliniat că decizia atacată conţine motive contradictorii. Pe de o parte, instanţa de apel a afirmat că, în corespondenţele purtate între părţi, "nu există nicio referire la vreo sumă de bani împrumutată de către apelanta-reclamantă"; pe de altă parte, instanţa a interpretat în mod vădit contradictoriu aceleaşi corespondenţe, susţinând că menţiunea privind datoria intimatului faţă de recurentă trebuie interpretată ca o manifestare a recunoştinţei acestuia pentru susţinerea materială şi morală primită.

Recurenta a mai arătat că decizia instanţei de apel conţine contradicţii şi în raport cu Ordonanţa de clasare din data de 21.09.2020, emisă de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti, în mod contrar dispoziţiilor art. 264 alin. (1) C. proc. civ., s-a analizat selectiv acest înscris, valorificându-l doar în măsura în care acesta servea intereselor procesuale ale intimatului, prin reţinerea unui singur aspect favorabil acestuia, dar excluzând complet analiza integrală şi coroborarea conţinutului înscrisului cu restul probelor administrate.

În această manieră, recurenta consideră că hotărârea instanţei de apel este viciată de o evidentă contradicţie logică şi procedurală, întrucât nu este admisibil ca instanţa să valideze selectiv un înscris, raportat exclusiv la poziţia procesuală a unei singure părţi, excluzând însă analiza integrală a acestuia atunci când ar putea sprijini poziţia celeilalte părţi.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs s-a susţinut încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material privind contractul de împrumut, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportat la dispoziţiile art. 2158 alin. (1) şi art. 2159 C. civ.

Recurenta a arătat că, în cazul de faţă, împrumutul s-a bazat pe un acord verbal între părţi, sumele de bani fiind transferate intimatului, care avea obligaţia implicită de restituire. Ulterior tradiţiunii sumelor (dovedite cu extrasele bancare), intimatul a avut un comportament care, potrivit înţelegerii şi practicilor stabilite între părţi, confirma intenţia sa de a se angaja juridic prin acest împrumut. Astfel, recurenta consideră că tăcerea intimatului, coroborată cu ansamblul factual şi probator, echivalează cu exprimarea consimţământului la contractul de împrumut, în sensul art. 1.240 C. civ.

În susţinerea acestei poziţii, recurenta a invocat răspunsul dat de intimat la interogatoriul administrat de instanţa de apel, unde, întrebat explicit dacă se consideră îndreptăţit să păstreze sumele de bani, intimatul a precizat:

"Dacă aş putea să dau timpul înapoi, la prima tranşă, dacă aş fi putut să privesc în viitor, i-aş fi transferat imediat înapoi (...)". Acest răspuns relevă clar conştientizarea de către intimat a obligaţiei sale de restituire a sumelor împrumutate, subliniind aplicarea greşită a normelor de drept material de către instanţa de apel.

De altfel, recurenta a invocat jurisprudenţa instanţei supreme care, într-o cauză similară, a reţinut că tăcerea, deşi nu este în sine un mijloc de probă prevăzut explicit de art. 250 C. proc. civ., poate constitui un obiect al probei care, în funcţie de circumstanţe, permite instanţei să constate starea de fapt şi efectele juridice corespunzătoare.

Recurenta a subliniat că intimatul a folosit sumele împrumutate pentru creditarea societăţii pe care o administra, încasând banii în contul personal deschis la C. şi apoi transferându-i în contul firmei de la aceeaşi bancă, efectuând ulterior diverse plăţi necesare activităţii acesteia, aceste operaţiuni financiare confirmând existenţa unui împrumut, fiind imposibil de prezumat că recurenta ar fi acordat intimatului o sumă atât de considerabilă, aproximativ jumătate de milion de euro, în calitate de sponsor filantrop, pentru simpla finanţare a activităţilor comerciale ale acestuia.

Prin urmare, recurenta a arătat că instanţa de apel trebuia să distingă în mod clar între sumele acordate drept cadouri în cadrul relaţiei personale şi suma substanţială transferată explicit pentru finanţarea proiectelor profesionale ale intimatului, sumă acordată în mod evident cu titlu de împrumut.

De asemenea, recurenta a criticat afirmaţia instanţei de apel potrivit căreia natura juridică a raportului dintre părţi nu ar putea fi stabilită prin excludere, argumentând că judecătorul avea obligaţia, în temeiul art. 22 C. proc. civ., să fundamenteze un raţionament apt să clarifice realitatea juridică dintre părţi. În acest sens, recurenta a subliniat că nu era necesar să solicite explicit instanţei "constatarea nevalabilităţii vreunui contract de donaţie", astfel cum greşit a reţinut instanţa de apel.

În acest sens, recurenta a arătat că intenţia de a dona trebuie să fie clară şi indubitabilă, iar absenţa acesteia afectează validitatea şi moralitatea actului. Mai mult, recurenta a precizat că, potrivit probelor administrate în cauză, iniţiativa de a solicita şi primi sumele de bani a aparţinut exclusiv intimatului, fapt ce exclude ideea unei liberalităţi.

Prin urmare, recurenta a subliniat că intimatul nu a reuşit să probeze cu certitudine existenţa unei liberalităţi, astfel încât decizia instanţei de apel, care nu a luat în considerare aceste aspecte esenţiale, este nefondată şi susceptibilă de casare.

Prin cel de-al patrulea motiv de recurs, asupra considerentelor deciziei, recurenta a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a reţinut elemente juridice susceptibile să paralizeze dreptul său de a recupera ulterior suma de 1.790.000 RON şi a interpretat în mod contradictoriu natura juridică a raportului juridic dintre părţi, ca fiind împrumut sau donaţie.

Astfel, în subsidiar, pentru situaţia în care instanţa de control judiciar nu va admite criticile recurentei privind soluţia instanţei de apel, recurenta solicită înlăturarea considerentelor referitoare la pretinsa "susţinere materială şi morală" acordată intimatului şi mamei sale. Aceste constatări, incluse în decizia recurată, exced obiectului judecăţii, fiind susceptibile să prejudicieze recurenta în viitoare litigii, datorită autorităţii de lucru judecat.

Recurenta a susţinut că instanţa de apel, deşi a menţionat că nu a fost învestită cu constatarea valabilităţii unui act de donaţie, a inclus în mod nejustificat aprecieri despre o presupusă susţinere materială şi morală, aspect care depăşeşte cadrul procesual stabilit.

Totodată, recurenta a subliniat că aceste considerente ale instanţei de apel sunt contradictorii, întrucât, pe de o parte, instanţa afirmă că nu poate determina natura juridică a raportului dintre părţi prin excludere, iar pe de altă parte, face afirmaţii despre o "susţinere materială şi morală" care implică o concluzie implicită privind existenţa unei donaţii sau liberalităţi.

Prin urmare, recurenta solicită instanţei de recurs să înlăture considerentele menţionate, acestea fiind greşite, contradictorii şi prejudiciabile pentru drepturile sale procesuale şi patrimoniale.

Totodată, având în vedere culpa exclusivă a intimatului, recurenta solicită, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată suportate de recurentă în cadrul acestui demers judiciar.

6. Apărările formulate în cauză

În întâmpinarea formulată de intimatul-pârât B. se solicită respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă ca nefondat, menţinerea hotărârii pronunţate de instanţa de apel ca fiind legală şi temeinică.

Cu privire la criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., intimatul-pârât susţine că recurenta-reclamantă formulează în mod neprocedural critici referitoare la modalitatea de interpretare şi apreciere a probatoriului de către instanţa de apel.

Referitor la criticile privind motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., intimatul arată că hotărârea instanţei de apel este pe deplin motivată, clară şi coerentă, conţinând toate argumentele necesare justificării soluţiei pronunţate. În mod specific, criticile recurentei vizând contradicţii între considerentele deciziei atacate sunt nefondate, instanţa explicând în mod corespunzător semnificaţia termenilor utilizaţi în corespondenţa dintre părţi, fără a genera contradicţii de natură să conducă la nemotivarea hotărârii.

În ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., intimatul-pârât susţine că instanţa de apel a aplicat în mod corect dispoziţiile de drept material referitoare la instituţia contractului de împrumut (art. 2.158 alin. (1) şi art. 2.159 C. civ.). Instanţa a reţinut corect faptul că simpla virare a sumelor de bani nu este suficientă pentru dovedirea existenţei unui contract de împrumut, fiind necesară dovedirea acordului de voinţe al părţilor privind obligaţia de restituire, aspect nedemonstrat în speţă.

Mai mult, intimatul-pârât subliniază că recurenta nu a indicat niciun termen sau modalitate de restituire a sumelor de bani, iar scopul real al transferurilor efectuate a fost acela de sprijin financiar într-un context afectiv, fără intenţia clară a unui împrumut, context confirmat inclusiv de corespondenţa purtată între părţi.

În concluzie, având în vedere că motivele invocate de recurenta-reclamantă se rezumă, în esenţă, la nemulţumiri legate de interpretarea probatoriului şi situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel, aspecte care exced controlului judecătoresc specific recursului, solicită respingerea integrală a recursului şi menţinerea deciziei atacate, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În răspunsul formulat la întâmpinarea intimatului-pârât B., recurenta-reclamantă A. a solicitat instanţei să respingă apărările intimatului ca neîntemeiate şi să admită recursul astfel cum a fost formulat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, actelor şi lucrărilor dosarului şi dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte motivarea criticilor recurentei circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 264, art. 269 alin. (1) şi art. 270, art. 6 alin. (1) teza I, art. 13, art. 14 şi art. 22 C. proc. civ.

Se susţine o analiză lacunară, exclusiv din perspectiva poziţiei procesuale a intimatului, a Ordonanţei de clasare din 21.09.2020 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, cu motivarea că aceasta nu se bucură de autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, doar hotărârea definitivă a instanţei penale având acest efect, cu consecinţa excluderii acesteia din analiza probatoriului, încălcând astfel principiile contradictorialităţii şi dreptului la apărare.

Recurenta subliniază suplimentar că instanţa de apel ar fi procedat în mod părtinitor şi contrar principiului imparţialităţii consacrat de art. 6 alin. (1) teza I C. proc. civ., deoarece a reţinut selectiv şi exclusiv în favoarea intimatului faptul că "din cuprinsul acestei ordonanţe nu rezultă că apelantul-pârât ar fi recunoscut primirea sumelor de bani (...) cu titlu de împrumut, ci reiese că acesta a afirmat, ca şi în dosarul de faţă, că sumele de bani respective i-au fost virate în contul personal de la C., fără ca el să solicite acest lucru," în timp ce a exclus în mod arbitrar restul elementelor probatorii relevante din aceeaşi ordonanţă.

Motivele de recurs, astfel expuse, au caracter nefondat.

Art. 264 alin. (1) C. proc. civ. prevede că:

"Instanţa va examina probele administrate, pe fiecare în parte şi pe toate în ansamblul lor." Art. 269 alin. (1) din acelaşi cod arată că:

"Înscrisul autentic este înscrisul întocmit sau, după caz, primit şi autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma şi condiţiile stabilite de lege.", în vreme ce art. 270 C. proc. civ. relevă că "Înscrisul autentic face dovadă deplină faţă de orice persoană până la declararea sa ca fals."

Aplicând dispoziţiile legale sus-menţionate în cauză, Înalta Curte reţine că, în cuprinsul considerentelor, instanţa de apel, după configurarea elementelor teoretice ale împrumutului de consumaţie, prevăzute de art. 2158 alin. (1) C. civ., a expus că acesta este un contract real, pentru încheierea sa valabilă fiind necesare atât realizarea acordului de voinţă, cât şi remiterea bunului care formează obiectul contractului, unilateral, căci creează obligaţii doar în sarcina împrumutatului, prezumat a fi cu titlu gratuit, în lipsa unei stipulaţii contrare, iar împrumutul care are ca obiect o sumă de bani se prezumă a fi cu titlu oneros, până la proba contrară. S-a mai relevat şi că acesta este un act translativ de proprietate.

De asemenea, raportat la prevederile art. 249 C. proc. civ., potrivit cu care cel care face o susţinere în cursul procesului trebuie să o dovedească, în afară de cazurile anume prevăzute de lege, instanţa de apel a reţinut că sarcina probei naturii actului juridic încheiat între părţi revenea apelantei-reclamante, conchizând că, din probele administrate, nu a rezultat încheierea între părţi a unui contract de împrumut, respectiv nu a fost dovedită naşterea în patrimoniului apelantului-pârât a obligaţiei de restituire a sumelor de bani virate de apelanta-reclamantă în contul acestuia.

Instanţa de apel a subliniat că tradiţiunea a fost dovedită prin extrasele de cont depuse la dosar, însă nici din corespondenţa dintre părţi, centrată în principal pe aspecte personale, nici din celelalte înscrisuri şi nici din proba cu interogatoriu nu rezultă că pârâtul a înţeles să-şi asume obligaţia de restituire prevăzută de art. 2158 alin. (1) C. civ. De asemenea, nu a fost dovedită stipularea de către părţi a unui termen de restituire a sumelor de bani acordate de reclamantă pârâtului.

În analiza sa, instanţa de apel a avut în vedere răspunsurile la interogatoriul luat apelantului-pârât atât la prima instanţă, cât şi în apel, conversaţiile de pe whatsapp şi corespondenţa electronică depuse la dosar, menţiunile din cadrul acestora, precum şi Ordonanţa din 21.09.2020 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti, de a cărei interpretare probatorie s-a declarat în esenţă nemulţumită reclamanta în cadrul acestui motiv de recurs.

Înalta Curte reţine că prin respectiva ordonanţă, s-a dispus clasarea cauzei sub aspectul săvârşirii infracţiunii de înşelăciune în formă continuată cu consecinţe deosebit de grave, deoarece fapta nu este prevăzută de legea penală; totodată, s-a dispus disjungerea şi declinarea cauzei în favoarea Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în vederea continuării cercetărilor penale sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de şantaj şi de abuz de încredere.

Faptul că instanţa de apel nu a valorificat cele reţinute de procuror ca situaţie de fapt reieşită din probatoriul administrat, şi anume că ar fi fost vorba de "împrumuturi de sume de bani acordate de persoana vătămată în baza unei înţelegeri verbale cu susnumitul, cu care la acel moment se afla într-o relaţie de prietenie, împrumuturi care însă nu ar fi fost restituite de către B." nu reprezintă o încălcare a art. 6 alin. (1) teza I, art. 13, art. 14 şi art. 22 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel era în drept să aprecieze asupra valorii sale probatorii, prin coroborare cu celelalte probe administrate în cauză, aşa cum prevede art. 264 alin. (1) C. proc. civ.

Contrar celor susţinute de recurentă, instanţa de apel nu a exclus arbitrar şi nici nu a ignorat acest înscris, ci l-a analizat explicit în contextul tuturor probelor administrate. Curtea a apreciat conţinutul ordonanţei şi a stabilit justificat că acesta nu demonstrează existenţa unei obligaţii certe şi clare de restituire a sumelor solicitate de recurentă, aspect esenţial pentru calificarea juridică a relaţiei dintre părţi drept contract de împrumut.

Instanţa de apel nu a contestat autenticitatea formală a înscrisului potrivit art. 269 şi art. 270 C. proc. civ., ci doar relevanţa şi forţa probatorie a conţinutului acestuia în raport cu întreg ansamblul probator. Astfel, aprecierea instanţei s-a realizat în mod corect şi justificat în limitele liberei aprecieri a probelor conferite de lege.

Nefondat se susţine, din perspectiva nelegalităţii aprecierii valorii probatorii a acestui înscris, că s-a ignorat valoarea de înscris autentic a Ordonanţei procurorului; astfel, faţă de prevederile art. 270 C. proc. civ., fac dovada deplină până la înscrierea în fals menţiunile celui care a întocmit înscrisul (în speţă procurorul) cu privire la constatările personale ale acestuia (e.g. declaraţia inculpatului privind recunoaşterea săvârşirii faptei), nu şi aprecierile acestuia cu privire la fapte ce nu s-au petrecut înaintea sa şi care constituie rezultatul probaţiunii administrate în dosarul de urmărire penală

Din această ultimă perspectivă, valoarea probatorie a ordonanţei procurorului este aceea a unui înscris, ce poate fi apreciat de instanţă în ansamblul tuturor dovezilor administrate, fără a avea o greutate prestabilită sau obligatorie în cadrul raţionamentului logico-juridic desfăşurat de judecător pentru a determina faptele relevante ale speţei.

Referitor la critica privind imparţialitatea instanţei, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a procedat selectiv sau părtinitor, ci a realizat o analiză coerentă şi integrală a tuturor elementelor relevante conţinute în înscrisurile depuse la dosar.

Faptul că recurenta este nemulţumită de rezultatul evaluării probelor nu echivalează cu încălcarea principiului imparţialităţii consacrat de art. 6 alin. (1) C. proc. civ., ci reflectă exclusiv dezacordul recurentei faţă de interpretarea dată de instanţă probatoriului administrat.

În privinţa pretinsei încălcări a dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii, Înalta Curte constată că instanţa de apel a respectat integral aceste principii procedurale, recurenta având posibilitatea reală şi efectivă să invoce şi să administreze toate probele şi apărările considerate necesare.

Împrejurarea că în faţa primei instanţe valorificarea unui înscris depus după închiderea dezbaterilor a constituit o asemenea încălcare nu exclude ca în etapa apelului acesta să fie evaluat în condiţii de contradictorialitate pentru că, prin definiţie, ambele părţi au avut ocazia în această etapă de a formula apărări sau susţineri referitoare la acel înscris şi orice vătămare rezultată din absenţa contradictorialităţii la prima instanţă este înlăturată ca urmare a desfăşurării procedurii de apel, cu analizarea tuturor chestiunilor relevante ridicate de părţi.

Totodată, instanţa de apel şi-a exercitat în mod corespunzător rolul activ, conform art. 22 C. proc. civ., examinând complet şi pertinent materialul probator administrat în cauză şi fundamentând motivarea pe toate elementele relevante aflate la dosar.

În ceea ce priveşte criticile recurentei referitoare la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care s-a susţinut insuficienta motivare prin prisma calificării raportului juridic dintre părţi exclusiv pe baza probatoriului prezentat de intimat (anumite răspunsuri la interogatoriul intimatului, conform cărora sumele de bani i-ar fi fost virate fără solicitare şi fără obligaţie de restituire, ignorarea valorii semnificative a sumelor transferate, recunoaşterile intimatului în corespondenţa dintre părţi, scopul precis al sumelor virate şi imposibilitatea morală de preconstituire a unui înscris datorită relaţiei personale şi afective dintre părţi, natura juridică ce rezultă din suma foarte mare transferată), se reţine caracterul nefondat al acestora.

Potrivit art. 425 alin. (1) C. proc. civ., "hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor." Jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului subliniază că obligaţia de motivare a hotărârii nu implică obligaţia instanţei de a răspunde explicit fiecărui argument invocat de părţi, ci doar cerinţa de a prezenta clar motivele pentru care anumite argumente au fost acceptate sau respinse, astfel încât părţile să poată înţelege baza soluţiei adoptate.

În mod necesar, o hotărâre judecătorească trebuie să cuprindă în motivarea sa argumentele pro şi contra care au format, în fapt şi în drept, convingerea instanţei cu privire la soluţia pronunţată, argumente care trebuie să se raporteze, pe de o parte, la susţinerile şi apărările părţilor şi la probatoriul administrat în litigiu, iar, pe de altă parte, la dispoziţiile legale aplicabile raportului juridic dedus judecăţii, în caz contrar fiind lipsită de suport probator şi legal şi pronunţată cu nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Motivarea reprezintă un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar

Se constată că, în analiza sa, instanţa de apel a avut în vedere toate elementele prefigurate de art. 425 alin. (1) C. proc. civ., enunţând textele legale aplicabile în cauză privitoare la contractul de împrumut, precum şi motivele de fapt care i-au conturat convingerea în adoptarea soluţiei. Astfel, a reţinut că, din probele administrate nu a rezultat încheierea între părţi a unui contract de împrumut, respectiv nu a fost dovedită naşterea în patrimoniului pârâtului a obligaţiei de restituire a sumelor de bani virate de reclamantă în contul acestuia.

Relevante în acest sens sunt următoarele considerente:

"Chiar dacă faptul tradiţiunii a fost dovedit prin extrasele de cont depuse la dosar, care atestă efectuarea viramentului bancar din contul apelantei-reclamante deschis la E. în contul apelantului-pârât deschis la C., a mai multor sume de bani, totalizând 2.070.000 RON, nici din corespondenţa dintre părţi, centrată în principal pe aspecte personale, care nu interesează prezenta cauză, nici din celelalte înscrisuri şi nici din proba cu interogatoriu nu rezultă că apelantul-pârât a înţeles să-şi asume obligaţia de restituire prevăzută de art. 2158 alin. (1) din C. civ.. Nu mai puţin, nu a fost dovedită stipularea de către părţi a unui termen de restituire a sumelor de bani acordate de apelanta-reclamantă apelantului-pârât.

Astfel, prin răspunsurile la interogatoriul luat apelantului-pârât atât la prima instanţă, cât şi în apel, acesta a arătat că nu i-a solicitat vreo sumă de bani cu titlu de împrumut apelantei-reclamante, iar sumele în litigiu i-au fost virate în cont, fără a le cere. Apelanta reclamantă i-a dat de înţeles că sumele respective reprezintă un dar sau un cadou. De altfel, aceasta obişnuia să îi facă cadouri costisitoare (de exemplu ceas de lux, autoturism, ctitorirea unei biserici pe numele său) destul de frecvent, în considerarea relaţiei de afecţiune dintre părţi. În ceea ce priveşte suma de 280.000 RON virată în contul său în luna august 2016, aceasta i-a fost dată pentru achiziţionarea unui autoturism pentru apelanta-reclamantă, acest autoturism fiind folosit de apelantă şi aflându-se în posesia acesteia, chiar dacă a fost cumpărat pe firma lui. În niciun moment, în discuţiile cu apelanta-reclamantă, aceasta nu a menţionat că sumele de bani în litigiu ar fi fost date cu titlu de împrumut, nu s-a pus problema restituirii acestora şi nu s-a stabilit un termen pentru restituire. Apelanta-reclamantă nu i-a solicitat restituirea sumelor de bani nici după terminarea relaţiei dintre părţi, primul moment când a aflat că apelanta-reclamantă doreşte restituirea banilor fiind atunci când a primit o notificare prin intermediul avocaţilor apelantei, anterior declanşării acestui proces.

În ceea ce priveşte conversaţiile de pe whatsapp şi de pe e-mail depuse la dosar, acestea vizează, în principal, aspecte personale, astfel cum s-a arătat şi nu cuprind nicio referire la vreo sumă de bani împrumutată de către apelanta-reclamantă apelantului-pârât, conţinând, în schimb, referiri la cadouri oferite acestuia şi la susţinerea materială a apelantului-pârât şi a mamei sale, pe care apelanta-reclamantă îi considera "familia" sa. Menţiunea din cadrul uneia dintre conversaţiile părţilor, în sensul că apelantul-pârât este "dator" apelantei-pârâte trebuie privită în contextul discuţiei, din care reiese că sintagma respectivă se referă la recunoştinţa apelantului-pârât pentru susţinerea materială şi morală de care a beneficiat din partea apelantei-reclamante; de altfel, în cadrul aceleiaşi conversaţii, apelanta-reclamantă afirmă că apelantul-pârât nu are nicio "datorie" faţă de ea ("Nu, nu îmi eşti dator cu nimic"; "Vezi, exact de asta mă temeam"; " Că stai cu mine din obligaţie"; " am făcut totul să fie bie"; "bine"; " Nu este pentru prima oară când îmi spui că te simţi dator, nu este pentru prima dată când îmi vorbeşti despre a te da în judecată, tot ce am făcut, am făcut cu mult drag şi cu multă dragoste, dar… asta e, nici măcar nu ai văzut asta, de simţit nici nu are sens să vorbim")."

Înalta Curte constată, astfel, că instanţa de apel a respectat pe deplin aceste exigenţe procedurale şi convenţionale, oferind o motivare completă, logică şi clară a deciziei sale, care permite recurentei să înţeleagă temeinic fundamentul juridic şi factual al soluţiei adoptate.

În esenţă, nemulţumirea părţii nu rezidă într-o motivare insuficientă a soluţiei pronunţate de instanţa de apel, ci pe de o parte, din modalitatea de interpretare a probatoriului administrat în cauză, apreciată ca fiind făcută în favoarea pârâtului şi, pe de altă parte, din absenţa valorificării acelor probe considerate a fi favorabile reclamantei.

Or, în privinţa pretinsei contradicţii în interpretarea corespondenţei, instanţa de apel a considerat că referirile identificate nu sunt suficient de clare pentru a stabili existenţa certă a unei obligaţii de restituire, ci reflectă mai degrabă incertitudinea părţilor asupra naturii juridice a transferurilor.

De asemenea, în ceea ce priveşte faptul că nu ar putea fi vorba de un dar manual, faţă de valoarea considerabilă a sumelor transferate, s-a reţinut că natura actului juridic încheiat de părţi nu poate fi determinată prin excludere, reclamanta fiind ţinută să dovedească titlul cu care a fost făcută remiterea sumelor de bani şi obligaţiile născute în sarcina părţilor, probă care nu a fost făcută.

În ceea ce priveşte imposibilitatea morală invocată de recurentă, instanţa de apel a analizat explicit acest aspect, concluzionând că, deşi relaţiile personale dintre părţi ar putea explica absenţa unor formalităţi scrise, aceasta nu poate constitui, în sine, o dovadă suficientă pentru calificarea transferurilor drept împrumut.

Din perspectiva modului concret de dezvoltare a motivelor de recurs, acestea sunt chestiunile ce pot fi cenzurate de instanţa de control judiciar, pentru că privesc respectarea exigenţelor privind argumentarea deciziei şi analizarea adecvată a apărărilor formulate, fără ca rezultatul concret al acestei analize să poată fi evaluat, pentru că nu reprezintă o chestiune de nelegalitate, ci una de netemeinicie.

Astfel, majoritatea criticilor recurentei vizează aspecte referitoare exclusiv la interpretarea probelor, care nu pot fi reexaminate de instanţa de recurs, dat fiind că recursul este o cale extraordinară de atac ce se limitează la controlul legalităţii hotărârii pronunţate de instanţa de apel şi nu permite reevaluarea situaţiei de fapt stabilite deja pe baza probelor administrate.

Pe cale de consecinţă, criticile recurentei privind insuficienţa sau contradicţia motivării au caracter nefondat.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea sau aplicarea greşită a art. 2158 alin. (1) şi art. 2159 C. civ., se reţine, de asemenea, caracterul nefondat al acestuia.

Potrivit art. 2158 alin. (1) C. civ., "împrumutul de consumaţie este contractul prin care o parte, numită împrumutător, remite celeilalte părţi, numită împrumutat, o cantitate de bunuri fungibile şi consumptibile, obligând-o pe aceasta din urmă să restituie la scadenţă aceeaşi cantitate de bunuri de aceeaşi specie şi calitate." Art. 2159 C. civ. stabileşte că, în lipsa unui termen de restituire stabilit de părţi, acesta se consideră scadent atunci când debitorul este notificat să execute obligaţia.

În speţă, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a aplicat corect aceste norme de drept material, analizând integral probele existente. Instanţa de apel a constatat că, în lipsa unui acord expres şi clar între părţi cu privire la obligaţia de restituire, care să fi rezultat din administrarea probatoriului din cauză, simpla virare a sumelor în contul intimatului nu poate fi calificată automat drept împrumut.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de apel nu a ignorat sau denaturat probele referitoare la valoarea mare a sumelor transferate, ci a apreciat motivat că acestea, prin ele însele, nu sunt suficiente pentru a demonstra existenţa unei intenţii clare şi ferme de restituire. Instanţa de apel a analizat explicit comportamentul intimatului, inclusiv răspunsurile acestuia la interogatoriu şi corespondenţa dintre părţi, concluzionând că nu există un consimţământ neechivoc în sensul unui contract de împrumut.

Cu privire la comparaţia între donaţie şi împrumut, Înalta Curte subliniază că, potrivit art. 985 C. civ., donaţia presupune în mod esenţial o intenţie liberală clar exprimată şi explicită, fără vreo contraprestaţie, intenţie ce trebuie dovedită concret şi indubitabil. În speţă, instanţa de apel nu a calificat în mod explicit transferul drept donaţie, cum susţine greşit recurenta, ci doar a stabilit că probele administrate nu relevă suficiente elemente care să demonstreze existenţa unei obligaţii clare de restituire, caracteristice contractului de împrumut şi anume, în esenţă, că solicitarea de restituire a sumelor acordate cu titlu de împrumut este neîntemeiată din cauză că nu s-a probat acordarea sumelor respective cu acest titlu.

Simpla existenţă a unor relaţii personale şi afective dintre părţi, invocată ca argument al imposibilităţii morale de preconstituire a unui înscris formal, nu poate substitui necesitatea probării explicite şi certe a acordului privind restituirea sumelor. Instanţa de apel a avut în vedere toate aceste aspecte şi le-a evaluat corespunzător, conform liberei aprecieri a probelor, fără încălcarea normelor de drept material.

Totodată, şi în cadrul acestui motiv de recurs criticile recurentei vizează în esenţă reevaluarea situaţiei de fapt şi reinterpretarea probelor, aspecte ce sunt străine controlului judiciar exercitat de instanţa de recurs, care se limitează exclusiv la verificarea legalităţii hotărârii pronunţate.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile legale privind contractul de împrumut situaţiei de fapt pe care a reţinut-o pe baza probelor administrate, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. urmând a fi respins.

În ceea ce priveşte criticile recurentei referitoare la considerentele hotărârii, acestea constau în încălcarea dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., care ar rezulta, pe de o parte, din afirmaţia că nu a fost învestită cu constatarea valabilităţii unui act de donaţie, iar pe de altă parte, din analiza explicită a elementelor caracteristice ale unui asemenea act juridic. S-a criticat şi faptul că instanţa de apel a concluzionat în mod contradictoriu că natura juridică a raportului dintre părţi nu poate fi determinată prin excludere, în condiţiile în care probatoriul administrat în cauză permitea o astfel de analiză logică şi juridică, critică reiterată şi în motivul de recurs circumscris punctului 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestor argumente.

Configurând situaţia de fapt rezultată din probele administrate în cauză, instanţa de apel a reţinut că partea reclamantă era cea ţinută să dovedească titlul cu care a fost făcută remiterea sumelor de bani şi deci obligaţiile născute în sarcina părţilor, instanţa nefiind învestită cu constatarea nevalabilităţii vreunui act de donaţie, fiind ţinută de obiectul şi cauza invocate de reclamantă, respectiv restituirea sumelor de bani acordate în baza unui contract de împrumut, act a cărui existenţă nu a fost dovedită, în sensul că nu a fost probată intenţia părţilor de a încheia un asemenea act, de esenţa căruia este obligaţia de restituire.

S-a evidenţiat în cuprinsul considerentelor de o manieră clară că, din probele administrate, enumerate şi analizate, nu a rezultat încheierea între părţi a unui contract de împrumut, respectiv nu a fost dovedită naşterea în patrimoniului pârâtului a obligaţiei de restituire a sumelor de bani virate de reclamantă în contul acestuia şi nici a unui termen de restituire a sumelor de bani acordate.

De asemenea, nu se evidenţiază în considerentele analizate alte reţineri care ar putea fi susceptibile de autoritate de lucru judecat referitoare la calificarea drept donaţie a sumelor virate. În niciun moment instanţa de apel nu expune astfel de concluzii şi nu există niciun raţionament care să conducă la o astfel de concluzie, partea nefiind vătămată astfel cum pretinde prin vreo analiză care să exceadă obiectului cererii cu care a fost învestită instanţa de judecată.

Referirea instanţei de apel la faptul că natura actului juridic încheiat de părţi nu poate fi determinată prin excludere (în sensul că, dacă acesta nu este de o anumită natură, este în mod necesar de o altă natură), reprezintă un răspuns la argumentaţia formulată şi expusă de reclamantă, care a susţinut, în esenţă, că respectivele transferuri ar reprezenta împrumuturi prin deducţie, nu prin ele înseşi, însă nu echivalează nicidecum cu calificarea drept donaţie a acestor sume, aspect cu care, de altfel, nu a fost învestită.

Corect a subliniat, de altfel, instanţa de apel că reclamanta era cea ţinută să dovedească titlul cu care a fost făcută remiterea sumelor de bani şi deci obligaţiile născute în sarcina părţilor, chestiune neprobată.

Aşadar, contrar susţinerilor recurentei, nu se identifică niciun viciu de nelegalitate circumscris punctelor 5 şi 6 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel neanalizând valabilitatea unui potenţial contract de donaţie; aceasta s-a rezumat la a examina temeinicia pretenţiilor părţii prin prisma circumstanţelor de fapt şi probelor administrate, în sensul de a stabili dacă natura juridică a raportului dedus judecăţii este acea a unui contract de împrumut.

În temeiul art. 496 C. proc. civ., recursul astfel formulat va fi respins ca nefondat.

Solicitarea pârâtului de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, raportat la soluţia pronunţată în cauză, de respingere a recursului acesteia urmează a fi admisă, în temeiul dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. fiind obligată la plata sumei de 5950 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, onorariu avocat, către intimatul-pârât B., potrivit dovezilor de plată depuse la dosarul cauzei, factura seria x nr. x din 13 martie 2024 şi extrasele de cont.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 1690 din 17 noiembrie 2022 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în contradictoriu cu intimatul-pârât B..

Obligă recurenta-reclamantă A. la plata sumei de 5950 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată către intimatul-pârât B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 26 noiembrie 2024.