Contractual liability for doping violation: club liability for medical staff negligence and limits of anti-doping disciplinary decisions' res judicata effect in civil claims

Şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2024

asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, la 7 aprilie 2022, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtului Clubul Sportiv Municipal "Corona Braşov" la plata sumei de 138.366 de RON şi a sumei de 12.000 de euro, la care se adaugă dobânda legală calculată de la data înregistrării cererii de chemare în judecată, precum şi la plata sumei de 50.000 de euro, cu titlu de daune morale, pentru prejudiciul pe care l-a suferit ca urmare a încălcării de către pârât a dispoziţiilor contractuale şi legale.

Prin încheierea nr. 155/C din 11 aprilie 2022, Tribunalul Braşov, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale a secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal şi a declinat, în favoarea secţiei I civile a Tribunalului Braşov, competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta A..

În urma declinării de competenţă, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov, secţia I civilă, sub numărul de dosar x/2022

Prin încheierea nr. 90/S din 18 aprilie 2022, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale a completului specializat în soluţionarea litigiilor de drept civil, invocată din oficiu, şi, în consecinţă, a declinat, în favoarea unui complet specializat în soluţionarea litigiilor de dreptul muncii din cadrul secţiei I civile a Tribunalului Braşov, competenţa materială de soluţionare a cererii de chemare în judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 900/MAS din 18 iulie 2022, Tribunalul Braşov, secţia I civilă - Complet specializat în soluţionarea litigiilor de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale a completului specializat în soluţionarea litigiilor de muncă, invocată de reclamanta A. şi, în consecinţă, a dispus declinarea competenţei materiale procesuale de soluţionare a cererii de chemare în judecată formulate de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Clubul Sportiv Municipal "Corona Braşov", în favoarea Tribunalului Braşov - Completul specializat în soluţionarea litigiilor de drept civil. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a dispus înaintarea cauzei, spre soluţionarea conflictului, Curţii de Apel Braşov.

Prin încheierea şedinţei camerei de consiliu din data de 03 octombrie 2022, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a stabilit competenţa de soluţionare a acţiunii civile introduse de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Club Sportiv Municipal Corona Braşov, în favoarea Tribunalul Braşov, secţia civilă.

2. Sentinţa pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 178/S din 30 mai 2023, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamata A., în contradictoriu cu pârâtul Clubul Sportiv Municipal "Corona Braşov".

3. Decizia pronunţată de instanţa de apel

Prin decizia nr. 135/Ap din 6 februarie 2024, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a admis apelul declarat de reclamanta A.. A schimbat, în parte, sentinţa, în sensul că a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. şi, în consecinţă: a obligat pârâtul să plătească reclamantei sumele de 69.183 RON, cu titlu de daune materiale şi 6.000 euro, cu titlu de beneficiu nerealizat, sume la care se va adăuga dobânda legală calculată de la data cererii de chemare în judecată, 4 aprilie 2022, şi până la plata lor efectivă.

A obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 10.000 RON, cu titlu de daune morale.

A obligat pârâtul să plătească reclamantei suma 2.578,96 RON cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în primă instanţă, reprezentând taxa judiciară de timbru.

A respins restul pretenţiilor reclamatei.

A obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 1.289,48 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel, reprezentând taxa judiciară de timbru.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 135/Ap din 6 februarie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă, a declarat recurs pârâtul Clubul Sportiv Municipal Corona Braşov.

Prin memoriul de recurs, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate pentru motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, recurentul a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.. În acest sens, a învederat că, prin Decizia nr. 3/10.06.2020 a Comisiei de Audiere a Sportivilor şi a Personalului Asistent al Sportivilor s-a stabilit cu putere de lucru judecat vinovăţia sportivei A. privind încălcarea legislaţiei antidoping, precum şi faptul ca sportiva nu a fost constrânsă în vederea încălcării legislaţiei anti-doping de către club. Totodată, a arătat că, prin decizia menţionată, Comisia nu a reţinut vreo încălcare de către clubul sportiv a prevederilor Legii nr. 227/2006.

Drept urmare, a considerat că, în mod greşit, instanţa de apel a repus în discuţie o problemă de drept şi de fapt tranşată definitiv şi irevocabil de către o altă instanţă.

Prin cea de-a doua critică dezvoltată, recurentul a imputat instanţei de apel o interpretare şi aplicare greşită a dispoziţiilor art. 1530 şi urm. C. civ., prin concluzia potrivit căreia recurentul şi-a încălcat obligaţiile asumate, ca element esenţial al răspunderii civile contractuale.

În primul rând, a învederat recurentul că, pentru a aprecia asupra existenţei unei încălcări contractuale, instanţa trebuia să ţină seama de faptul ca reclamanta a fost cea care a încălcat legislaţia anti-doping.

Totodată, a subliniat că instanţa nu a analizat culpa recurentului din perspectiva prevederilor art. 29 din Legea 227/2006, neputându-se considera că acesta ar avea vreo culpă, cată vreme a apelat la personal medical specializat, care, cunoscând faptul că persoanele ce vor urma procedurile de recuperare au calitatea de sportive profesioniste de performanţă, avea obligaţia de a nu efectua proceduri interzise de reglementările anti-doping şi avea obligaţia să informeze Clubul, Federaţia de profil şi Agenţia Naţională Anti-Doping dacă vreun sportiv sau personal asistent ar fi încercat să urmeze proceduri interzise.

Cu referire la condiţia prejudiciului, recurentul a precizat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 1534 C. civ., întrucât recurentul nu poate datora despăgubiri pentru un prejudiciu pe care sportiva îl putea evita cu o minimă diligenţă, obligaţia de respectare a normelor anti-doping revenindu-i, în principal, acesteia.

Prin cea de-a treia critică formulată, recurentul a reclamat o aplicare eronată a prevederilor art. 1270 C. civ., care reglementează forţa obligatorie a contractului şi efectele contractului.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul a subliniat, pe de o parte, că Decizia nr. S/10.06.2020 a Comisiei de Audiere a Sportivilor s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, faptul ca sportivele nu au fost constrânse de către club să încalce reglementările antidoping.

Pe de altă parte, a menţionat că, potrivit contractului încheiat între sportive şi club, existau prevederi exprese, respectiv art. IV pct. 4.6, prin care jucătoarele sunt obligate a respecta prevederile legislaţiei anti-doping. Totodată, în Regulamentul de ordine internă al clubului, la art. 42, este prevăzută obligaţia sportivelor de a respecta normele anti-doping ale B. şi să nu consume substanţe interzise de acest for.

Aşadar, în opinia recurentului, intimata - reclamantă este, în mod evident, în culpă, fiind direct incidentă, prin faptele sale, sancţiunea primită pentru încălcarea legislaţiei anti-doping, nefiind îndeplinite condiţiile răspunderii civile contractuale.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În combaterea recursului, intimata a arătat că rolul Comisiei ANAD nu este acela de a analiza raporturile contractuale dintre părţi, ci exclusiv de a stabili existenţa sau inexistenţa unei fapte de dopaj imputabile sportivului, independent de gradul de vinovăţie. Prin urmare, hotărârile ANAD nu au autoritate de lucru judecat asupra litigiului de faţă, instanţa de apel limitându-se la a reţine constatările Comisiei.

Referitor la răspunderea civilă contractuală, intimata-reclamantă a susţinut că instanţa de apel a aplicat corect dispoziţiile art. 1519 C. civ., întrucât pârâtul nu şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale din culpa gravă a persoanelor cu care a colaborat - respectiv medicul C., preşedintele D. şi E. - care i-au impus reclamantei un tratament medical contrar legislaţiei anti-doping.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recursul reclamantului a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., însă criticile concrete de nelegalitate, subsumate, în realitate, motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., pot fi sintetizate astfel: (1) instanţa a încălcat dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ., neţinând seama de dezlegările date prin decizia Comisiei ANAD care a stabilit încălcarea de către reclamantă a dispoziţiilor art. 2 lit. b) din Legea nr. 227/2006; (2) încălcarea normelor care reglementează răspunderea civilă contractuală, respectiv a dispoziţiilor art. 1530 C. civ., prin reţinerea potrivit căreia clubul sportiv şi-a încălcat obligaţiile asumate contractual şi (3) încălcarea dispoziţiilor art. 1270 C. civ.

Prin critica subsumată motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul impută instanţei de apel încălcarea autorităţii de lucru judecat, subliniind că, prin hotărârea Comisiei de Audiere a Sportivilor şi a Personalului Asistent al Sportivilor (Decizia nr. 3/10.06.2020), s-ar fi stabilit, în mod definitiv, că sportiva A. a fost unicul subiect responsabil de încălcarea reglementărilor anti-doping, iar clubul nu ar fi avut nicio culpă în producerea acestei situaţii.

Critica este nefondată, având în vedere cele ce succed.

Potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat se referă exclusiv la ceea ce a făcut obiectul judecăţii anterioare şi a fost stabilit prin dispozitiv, împreună cu considerentele care îl susţin.

Analiza prezentului motiv de casare impune, în prealabil, clarificarea atribuţiilor conferite comisiilor ANAD, care, în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 227/2006 şi ale Codului Mondial Anti-Doping, sunt abilitate să examineze şi să soluţioneze cauzele privind încălcarea reglementărilor anti-doping de către sportivi şi personalul asistent, să stabilească existenţa sau inexistenţa unei asemenea încălcări şi, după caz, să aplice sancţiunile disciplinare prevăzute de cadrul normativ incident.

Potrivit art. 2.1.1 teza a doua din Codul Mondial Anti-Doping, stabilirea unei încălcări anti-doping nu presupune demonstrarea intenţiei, greşelii, neglijenţei sau a folosirii conştiente de către sportiv a substanţei interzise, răspunderea acestuia fiind una obiectivă, menită să asigure integritatea şi corectitudinea competiţiei sportive. În consecinţă, reglementările specifice (Legea nr. 227/2006 şi Codul Mondial Anti-Doping) au ca finalitate sancţionarea faptei de dopaj în sine, indiferent dacă sportivul a fost indus în eroare ori a beneficiat de asistenţa neglijentă a personalului medical al clubului.

Din perspectivă materială, comisiile ANAD au competenţa strictă de a constata încălcarea normelor anti-doping şi de a aplica sancţiunea disciplinară (suspendarea), fără a cerceta posibile raporturi de cauzalitate între conduita altor persoane (precum medicul clubului sportiv, în cazul de faţă) şi fapta de dopaj, respectiv fără a analiza raporturi contractuale civile între sportiv şi clubul angajator, culpa contractuală a părţilor şi eventualele consecinţe patrimoniale ce decurg din nerespectarea obligaţiilor asumate.

Prin urmare, deciziile acestor comisii nu pot produce efecte de lucru judecat asupra problemelor de drept civil care exced stricta aplicare a normelor anti-doping.

În acest context, astfel cum a reţinut Curtea de Apel, constatarea existenţei unei fapte de dopaj şi aplicarea sancţiunii sportive nu împiedică sportivul să formuleze în faţa instanţei civile o acţiune prin care să solicite angajarea răspunderii contractuale a clubului, dacă demonstrează că prejudiciul i-a fost cauzat de acţiunile/omisiunile personalului angajat sau colaborator al clubului - în speţă, medicul care a recomandat o procedură medicală interzisă.

În mod corespunzător, analiza eventualei culpe a persoanelor aflate sub autoritatea clubului, precum şi respectarea obligaţiilor asumate prin contract, sunt chestiuni de drept civil care intră exclusiv în competenţa instanţelor de drept comun, nefiind acoperite de autoritatea de lucru judecat a deciziilor disciplinare anti-doping, deoarece acestea nu au constituit şi nu puteau constitui obiectul procedurii disciplinare anti-doping.

Prin urmare, chestiunea constatării vinovăţiei sportivei în raport de legislaţia anti-doping nu exclude posibilitatea instanţei de drept comun de a examina dacă clubul, în virtutea obligaţiilor contractuale şi legale, a adoptat toate măsurile necesare pentru prevenirea unor asemenea situaţii, având în vedere principiul bunei-credinţe şi al executării cu bună-credinţă a obligaţiilor contractuale.

Aşadar, instanţa de apel nu a repus în discuţie existenţa faptei de dopaj şi nu a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei Comisiei ANAD, ci a analizat dacă aceasta putea fi imputată şi clubului, prin prisma conduitei personalului medical contractat şi a obligaţiilor acestuia de informare şi prevenţie, aspecte care exced obiectului hotărârii comisiei disciplinare, neputând fi reţinută incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Nefundamentat juridic este şi motivul de recurs prin care recurentul a reclamat o încălcare a dispoziţiilor art. 1530 C. civ., invocând faptul că instanţa de apel ar fi reţinut, în mod eronat, existenţa unei încălcări a obligaţiilor contractuale, fără o analiză a culpei pârâtului din perspectiva art. 29 din Legea nr. 227/2006.

Potrivit art. 1530 alin. (1) C. civ., debitorul este ţinut să execute obligaţiile cu bună-credinţă, potrivit voinţei părţilor şi dispoziţiilor legii.

În speţă, instanţa de apel a constatat, pe baza probatoriului administrat, că personalul medical pus la dispoziţie de clubul sportiv a recomandat efectuarea unei proceduri medicale care contravine legislaţiei anti-doping şi, mai mult, chiar medicul echipei a făcut programarea sportivei, în vederea efectuării acestei proceduri, încălcând astfel obligaţia asumată prin contract, ce revenea clubului, prin prepuşii săi, de acordare a asistenţei medicale, terapiei sportive şi medicaţiei necesare, cu respectarea regulilor anti-doping.

Aceste aspecte au fost consemnate şi prin Decizia nr. 3/10.06.2020, pronunţată de Agenţia Naţională Anti-Doping, prin care s-a reţinut o atenuare a răspunderii sportivei reclamante, respectiv lipsa vinovăţiei sau neglijenţei semnificative, ca urmare a lipsei de informare corectă şi completă a sportivei de către preşedinte, de medicul echipei sau de medicul care a efectuat procedura interzisă, persoane care trebuiau să fie calificate în domeniul legislaţiei anti-doping, deşi sportiva a manifestat diligenţă, făcând demersuri pentru a afla dacă terapia recomandată este în conformitate cu regulamentul anti-doping.

Contrar susţinerilor recurentului, reţinerea culpei clubului nu echivalează cu exonerarea sportivei de obligaţia sa personală de a respecta normele anti-doping, ci reflectă o justă repartizare a răspunderii contractuale între părţi, prin raportare la obligaţiile reciproce asumate de acestea. Or, potrivit art. 1516 C. civ., creditorul are dreptul la îndeplinirea întocmai a obligaţiei, iar debitorul răspunde pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a acesteia.

În speţă, clubul pârât nu poate invoca propria conduită - respectiv modalitatea în care a ales, a acceptat şi a coordonat activitatea personalului medical - ca o cauză exoneratoare de răspundere. Conform dispoziţiilor art. 1548 C. civ., vina debitorului se prezumă prin simplul fapt al neexecutării obligaţiei, fiind de necontestat că procedura medicală indicată de personalul medical al clubului a fost una interzisă de reglementările în materie de dopaj.

Totodată, reţinerea răspunderii clubului se justifică şi prin prisma regulii potrivit căreia, în raporturile contractuale, debitorul nu este exonerat de răspundere dacă neexecutarea obligaţiei sale este determinată de fapta unei terţe persoane căreia el însuşi i-a încredinţat executarea. Contractul pune în evidenţă, în primul rând, o creanţă şi o datorie, iar garanţia executării obligaţiei aparţine debitorului, indiferent de modalitatea concretă de prestare. În consecinţă, clubul rămâne ţinut să răspundă pentru faptele personalului medical pe care l-a selectat şi acceptat, asumându-şi implicit riscurile profesionale ce decurg din activitatea acestuia.

Mai mult, culpa în materie contractuală se stabileşte pe baza unui criteriu obiectiv, raportat la conduita pe care ar fi avut-o o persoană diligentă, dar şi subiectiv, ţinând cont de circumstanţele concrete ale speţei şi de pregătirea profesională a persoanelor implicate. Or, în cauză, nivelul exigenţei este sporit, având în vedere că personalul medical era format din profesionişti, iar clubul avea obligaţia contractuală de rezultat de a garanta că sportivei nu îi sunt impuse proceduri interzise.

Totodată, trebuie subliniat că, deşi sportiva avea, la rândul său, obligaţia de a se informa şi de a verifica legalitatea procedurii, clubul este responsabil pentru neîndeplinirea propriilor obligaţii de supraveghere şi prevenţie, prin personalul specializat care trebuia să ofere garanţii că actul medical respectă legislaţia anti-doping. Or, astfel cum au stabilit instanţele de fond, în urma probatoriului administrat, efectuarea procedurii interzise s-a realizat cu sprijinul direct al clubului, prin prepuşii săi, ceea ce atrage incidenţa art. 1530 C. civ., coroborat cu art. 1516 şi art. 1548 din acelaşi cod.

Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a reţinut în mod legal o culpă comună, în proporţii egale, între sportivă şi club, reflectând corespunzător împărţirea răspunderii în funcţie de obligaţiile asumate şi încălcate de fiecare parte. Astfel, critica recurentului, întemeiată pe o pretinsă aplicare greşită a art. 1530 C. civ., apare ca fiind lipsită de suport juridic.

Susţinerea recurentului, în sensul că prejudiciul ar fi putut fi evitat de sportivă printr-o minimă diligenţă, aspect care ar conduce la exonerarea clubului de răspundere contractuală, este, de asemenea, nefundamentată juridic.

Potrivit art. 1534 alin. (1) C. civ., "Dacă nu există stipulaţie contrară, creditorul are dreptul la repararea integrală a prejudiciului pe care l-a suferit ca efect direct şi necesar al neexecutării, chiar dacă neexecutarea este imputabilă debitorului fără culpa sa." Alin. (2) prevede, totodată, că "Debitorul nu răspunde de prejudiciile care nu puteau fi prevăzute la data încheierii contractului, în afară de cazul în care neexecutarea este intenţionată sau grav culpabilă."

În cazul concret dedus judecăţii, instanţa de apel a reţinut că prejudiciul suferit de sportivă - constând în sancţiunea disciplinară şi repercursiunile asociate acesteia - este o consecinţă directă a încălcării obligaţiilor contractuale de către club, respectiv a nerespectării obligaţiei de supraveghere şi prevenţie privind aplicarea procedurilor medicale în conformitate cu legislaţia anti-doping.

Contrar afirmaţiilor recurentului, simpla împrejurare că sportiva avea, la rândul ei, obligaţia de a se informa şi de a manifesta diligenţă nu echivalează cu exonerarea integrală a clubului.

Potrivit principiului consacrat de art. 1534 alin. (1) C. civ., debitorul datorează repararea integrală a prejudiciului, chiar dacă creditorul - victima - ar fi putut lua măsuri suplimentare pentru limitarea acestuia, în măsura în care culpa proprie a debitorului rămâne determinantă.

Cu toate acestea, norma cuprinsă la art. 1534 alin. (3) C. civ. reglementează expres contribuţia culpei creditorului la producerea prejudiciului, statuând că "Despăgubirile se reduc proporţional cu gradul de culpă al creditorului, dacă acesta nu a luat măsurile rezonabile pentru limitarea prejudiciului."

În speţă, instanţa de apel a făcut aplicarea corectă a acestor reglementări, reţinând existenţa unei culpe comune, având în vedere că sportiva avea obligaţia de rezultat de a se asigura că procedurile medicale la care se supune respectă normele anti-doping, cu atât mai mult cu cât aceasta acţiona în calitate de profesionist sportiv, beneficiind de experienţă şi suport informaţional.

Totuşi, această culpă a victimei nu poate conduce la exonerarea totală a clubului, ci justifică doar o reducere proporţională a despăgubirilor, raportată la gradul de contribuţie la producerea prejudiciului.

Prin urmare, susţinerea recurentului, în sensul că, în mod greşit instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor legale prin faptul că nu a reţinut că sportiva ar fi putut evita integral prejudiciul printr-o minimă diligenţă, ignoră dispoziţiile art. 1534 alin. (3) C. civ., care consacră regula reducerii şi nu al exonerării totale. Totodată, astfel cum s-a arătat anterior, răspunderea contractuală este guvernată de prezumţia de culpă a debitorului, prevăzută de art. 1548 C. civ., iar împrejurarea că prejudiciul era previzibil la data încheierii contractului justifică obligaţia clubului de a anticipa riscurile derivate din modul de selecţie, instruire şi control al personalului medical.

Drept urmare, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 1534 C. civ., stabilind efectele juridice ale culpei comune în sensul reducerii proporţionale a despăgubirilor, iar nu al exonerării totale de răspundere. În aceste condiţii, critica recurentului este lipsită de fundament juridic şi urmează a fi respinsă ca atare.

În ceea ce priveşte ultima critică, prin care recurentul invocă o aplicare eronată a dispoziţiilor art. 1270 C. civ., susţinând că forţa obligatorie a clauzelor contractuale ar exonera clubul de orice răspundere, transferând în întregime asupra sportivei obligaţia de respectare a reglementărilor anti-doping, se constată că, deşi raportată formal la norma indicată, maniera de formulare a criticii nu configurează un veritabil motiv de nelegalitate în accepţiunea art. 488 C. proc. civ., ci tinde exclusiv spre susţinerea unei interpretări a clauzelor contractuale în sensul exonerării pârâtului de răspundere.

Or, în analiza efectuată, interpretând clauzele contractuale, instanţa de apel a reţinut că, deşi este real că, potrivit clauzelor contractuale, sportivei îi revenea, în mod expres, obligaţia de a respecta reglementările anti-doping, aceasta nu exonerează clubul de obligaţia corelativă de a asigura, prin personalul său şi măsurile organizatorice interne, un cadru organizatoric şi medical adecvat, care să faciliteze respectarea acestor norme şi să prevină încălcarea lor, obligaţia de respectare a reglementărilor anti-doping incumbând ambelor părţi, fiecare în sfera atribuţiilor stabilite prin contract şi reglementările incidente.

Ceea ce solicită recurentul, prin formularea acestui motiv de recurs, este ca instanţa de recurs să confere convenţiei părţilor o altă semnificaţie decât cea reţinută de instanţele de fond, în sensul exonerării clubului de răspundere. Însă asemenea susţinere nu vizează modul de aplicare a normei legale, ci ţine de temeinicia hotărârii atacate. Aceasta întrucât, recursul nu poate constitui o a treia cale de judecată asupra fondului, ci are ca obiect exclusiv verificarea conformităţii hotărârii atacate cu normele de drept incidente, interpretarea şi aplicarea în concret a clauzelor contractuale reprezentând prerogativa instanţei de apel ce nu poate fi cenzurată în recurs.

În aceste condiţii, critica recurentului, deşi este formulată cu trimitere la art. 1270 C. civ., nu poate fi analizată, întrucât nu evidenţiază o încălcare a normelor de drept.

Pentru toate aceste considerente, reţinând că hotărârea atacată a fost pronunţată cu respectarea şi aplicarea corectă a legii pe toate aspectele contestate şi că, astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile ipotezelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi îl va respinge ca atare, în baza art. 496 alin. (1) din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Clubul Sportiv Municipal Corona Braşov împotriva deciziei civile nr. 135/Ap din 6 februarie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 noiembrie 2024.