Delictual liability for fiscal damages: sufficiency of tax decisions to prove certain prejudice and bar on obtaining duplicate executive titles under Article 227(5) of the Fiscal Procedure Code

Şedinţa publică din data de 21 noiembrie 2024

ÎNALTA CURTE, asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la 15 noiembrie 2021, pe rolul Tribunalului Braşov, sub nr. x/2021, reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să se constate existenţa prejudiciului produs reclamantei, în cuantum total de 63.260.905 RON, precum şi obligarea pârâtului la suportarea acestui prejudiciu, ce reprezintă obligaţii fiscale, sumă ce va fi actualizată cu dobânzi şi penalităţi, calculate de la data săvârşirii faptei şi până la achitarea integrală a prejudiciului.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 177/S din 22 iunie 2022, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul Statul Român, reprezentat legal de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi convenţional de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, în contradictoriu cu pârâtul A..

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel reclamantul Statul Român, reprezentat legal de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi convenţional de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov.

3. Hotărârile pronunţate în apel

Prin decizia civilă nr. 879/Ap din 12 mai 2023, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a admis apelul formulat de reclamantul Statul Român, prin reprezentant legal Administraţia Naţională de Administrare Fiscală şi reprezentant convenţional Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, împotriva sentinţei civile nr. 177/S din data de 22.06.2022, pronunţată de Tribunalul Braşov, secţia I civilă, pe care a anulat-o, în tot, şi a acordat termen pentru rejudecarea cauzei.

În rejudecarea fondului, prin decizia civilă nr. 1959/Ap din 13 decembrie 2023, Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a respins cererea de chemare în judecată, formulată de reclamantul Statul Român, prin reprezentant legal Administraţia Naţională de Administrare Fiscală şi reprezentant convenţional Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1959/Ap din 13 decembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a declarat recurs reclamantul Statul Român, prin reprezentant legal Administraţia Naţională de Administrare Fiscală şi reprezentant convenţional Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov.

Prin cererea de recurs formulată, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, pentru motivele de casare reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea primului motiv de recurs, s-a imputat instanţei de apel dezvoltarea unor considerente contrare faţă de motivarea şi soluţia pronunţată prin decizia intermediară, prin care a reţinut că nu poate fi impusă reclamantului o sarcină excesivă şi chiar imposibilă de emitere a unor decizii de impunere sau de demarare a unor proceduri de executare fiscală, pentru ca, apoi, în hotărârea pronunţată în rejudecare, să reţină că recurentul nu a făcut dovada prejudiciului ce rezultă din rapoartele de inspecţie fiscală şi deciziile de impunere.

Recurentul-reclamant a imputat instanţei de apel înlăturarea caracterului cert al actelor fiscale emise, apreciind că, în mod nelegal, Curtea de Apel a considerat că prejudiciul nu este cert, nefiind verificat printr-o probă de expertiză tehnică judiciară.

În ceea ce priveşte expertiza judiciară cu specialitatea contabilitate, recurentul a arătat că nu a solicitat această probă, întrucât, pe de o parte, sumele cuprinse în actele de control nu au fost contestate, iar, pe de altă parte, fiind vorba de societăţi radiate, nu era posibilă efectuarea unei astfel de expertize.

Prin cea de-a doua critică de nelegalitate, recurentul a susţinut că instanţa de apel a făcut o interpretare greşită a art. 227 alin. (5) Codul de procedură fiscală, care dă dreptul organului fiscal să poată folosi succesiv sau concomitent modalităţi de executare silită prevăzute de lege.

Prin ultimul motiv de recurs formulat, recurentul a susţinut că instanţa de prim control judiciar a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor care reglementează răspunderea civilă delictuală, respectiv a art. 1349 şi art. 1357 C. civ., fiind întrunite, contrar celor reţinute de instanţă, toate cele patru condiţii pentru atragerea răspunderii civile a pârâtului.

În acest sens, a arătat că există faptă ilicită, dovada acesteia fiind făcută prin Ordonanţa de clasare din 30.09.2021 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Braşov, precum şi prejudiciu cert şi nereparat.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare, nefiind dezvoltate motive de nelegalitate.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, apreciind că hotărârea pronunţată de instanţa de apel nu este afectată de vicii de nelegalitate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

O primă critică formulată de recurent, care se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., vizează pretinsa contradicţie între considerentele deciziei intermediare şi cele reţinute de instanţa de apel în hotărârea pronunţată după rejudecarea fondului.

Analiza comparativă a celor două hotărâri relevă că nu ne aflăm în prezenţa unei inconsecvenţe apte să atragă incidenţa cazului de casare invocat, ci în faţa unor dezlegări succesive, circumscrise unor etape procesuale distincte şi cadrului procesual existent la momentul pronunţării fiecărei hotărâri.

Prin decizia intermediară, instanţa de apel nu a intrat în cercetarea fondului pretenţiilor deduse judecăţii, reţinând, în esenţă, două aspecte: 1. admisibilitatea acţiunii în răspundere civilă delictuală şi, 2. în ceea ce priveşte anumite societăţi radiate, imposibilitatea de a impune reclamantului o sarcină excesivă sau imposibilă constând în emiterea de decizii de impunere sau în demararea unor proceduri de executare silită fiscală. Această dezlegare priveşte exclusiv condiţii prealabile de admisibilitate.

În schimb, prin decizia pronunţată după rejudecare, instanţa de apel a intrat efectiv în analiza fondului acţiunii, verificând caracterul cert al prejudiciului pretins şi întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, în raport de probele administrate şi de situaţiile particulare ale fiecărei societăţi vizate.

În acest context, instanţa de apel a constatat, pe de o parte, că organul fiscal dispune deja de titluri executorii valorificabile, pe calea executării silite, pentru parte din prejudiciu, respectiv sentinţa civilă nr. 1513/SIND din 14.10.2015, sentinţa civilă nr. 800/SIND din 9.11.2020, sentinţa civilă nr. 1271/SIND din 20.10.2016, sentinţa civilă nr. 1256/SIND/2014, sentinţa civilă nr. 605/SIND din 7.05.2019, toate pronunţate de Tribunalul Braşov şi decizia civilă nr. 187/R/4.05.2016, pronunţată de Curtea de Apel Braşov, prin care pârâtul a fost obligat la acoperirea prejudiciului, din averea personală.

Pe de altă parte, a constatat că, pentru anumite societăţi, reclamantul este înscris la masa credală, având posibilitatea de recuperare a prejudiciului pe această cale.

Cu privire la S.C. B. S.R.L., s-a reţinut că reclamantul nu a dovedit că pârâtul A. este autorul prejudiciului invocat, din dosarul de insolvenţă al acestei societăţi nr. x/2012 şi din dosarul asociat nr. x/2012, rezultând faptul că administratorii societăţii au fost cei doi asociaţi unici C. şi D., care au şi fost obligaţi să suporte, în solidar, din averile personale, o parte din pasivul societăţii.

Pentru celelalte societăţi comerciale, respectiv E. S.R.L., F. S.R.L., G. S.R.L., H. S.R.L., I. S.R.L. şi J. S.R.L., a concluzionat nu a fost dovedită existenţa prejudiciului, precum şi caracterul cert al acestuia.

Astfel, s-a reţinut că pentru E. S.R.L., reclamantul nu a depus decizia de impunere şi nici alte documente justificative ce au stat la baza emiterii deciziei; pentru F. S.R.L. nu s-a emis decizie de impunere, iar suma solicitată rezultă dintr-un proces-verbal ce nu poate face dovada unui prejudiciu cert; pentru G. S.R.L. nu s-a emis decizie de impunere; pentru H. S.R.L. au fost depuse doar deciziile de impunere în dovedirea prejudiciului. În acest context, Curtea de Apel a reţinut că deciziile de impunere, procesele-verbale, actele emise de reclamant nu sunt suficiente pentru dovedirea caracterului cert al prejudiciului invocat, în condiţiile în care nu sunt susţinute de probe clare, rapoarte de expertiză şi alte documente justificative. Drept urmare, a constatat că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului.

Aceste constatări ale instanţei de apel nu sunt în contradicţie cu considerentele deciziei intermediare, ci reprezintă o aplicare punctuală, pe baza probatoriului administrat în rejudecare, a dispoziţiilor legale incidente la situaţia de fapt concretă dedusă judecăţii.

Cele două hotărâri se raportează la obiecte procesuale diferite: prima la condiţiile de admisibilitate, iar cea de-a doua la fondul acţiunii şi la întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale. În aceste condiţii, pretinsa contradicţie nu reprezintă o încălcare a normelor de procedură, ci exprimă două etape procesuale succesive, cu obiecte de analiză şi raţionamente juridice diferite.

De altfel, niciuna dintre hotărâri nu neagă premisa celeilalte: decizia intermediară nu a statuat asupra existenţei şi certitudinii prejudiciului, ci a confirmat doar admisibilitatea acţiunii, în timp ce decizia de rejudecare s-a raportat la probele efectiv administrate şi la situaţia particulară a fiecărei societăţi.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte apreciază caracterul nefondat al criticii, nefiind îndeplinite cerinţele motivului de casare reglementat de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Nefondată este şi cea de-a doua critică formulată, subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care recurentul a susţinut că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 227 alin. (5) din Codul de procedură fiscală, potrivit cărora organul fiscal poate utiliza, succesiv sau concomitent, mai multe modalităţi de executare silită, reţinând că, în cauză, există deja titluri executorii împotriva pârâtului - reprezentate de hotărâri judecătoreşti pronunţate în procedura insolvenţei - care sunt parte din pretenţiile deduse judecăţii.

Conform dispoziţiilor art. 227 alin. (5) Codul de procedură fiscală, "Pentru realizarea creanţelor fiscale, organul de executare poate folosi, succesiv ori concomitent, mai multe modalităţi de executare silită."

Acest text reglementează libertatea şi flexibilitatea organului fiscal în alegerea mijloacelor de executare, însă nu instituie un drept de a obţine, în mod repetat, titluri executorii pentru aceeaşi creanţă.

În speţă, obiectul acţiunii promovate de reclamant îl reprezintă obţinerea unui titlu executoriu împotriva pârâtului, în temeiul răspunderii civile delictuale, pentru acoperirea prejudiciului consolidat al statului, rezultat din neîndeplinirea corespunzătoare a obligaţiilor fiscale, în cadrul activităţilor fiscale desfăşurate în numele a mai multor societăţi comerciale, în calitate de administrator.

Or, instanţa de apel a constatat că, pentru o parte dintre sumele pretinse, există deja titluri executorii împotriva pârâtului - hotărârile definitive pronunţate în cadrul procedurii insolvenţei, prin care a fost obligat pârâtul să acopere prejudiciul din averea personală - care individualizează obligaţia de plată şi pot fi puse în executare, conform procedurii legale.

A interpreta art. 227 alin. (5) Codul de procedură fiscală în sensul că organul fiscal ar putea obţine un nou titlu executoriu, distinct de cel deja existent pentru aceeaşi creanţă, ar însemna ignorarea principiului unicităţii titlului executoriu pentru o obligaţie determinată, ar genera riscul dublei executări şi ar contraveni regulilor de drept comun privind executarea silită.

Cu alte cuvinte, dispoziţia legală invocată de recurent nu reglementează obţinerea mai multor titluri executorii, ci doar folosirea mai multor modalităţi de executare în baza aceluiaşi titlu.

De asemenea, în ceea ce priveşte societăţile comerciale K. S.R.L. şi L. S.R.L., instanţa de apel a constatat că reclamantul a optat deja pentru calea legală a înscrierii creanţelor la masa credală, în cadrul procedurii insolvenţei. Odată aleasă această modalitate, prevăzută expres de Legea nr. 85/2014, în mod corect, a reţinut Curtea de Apel că nu se mai poate pretinde obţinerea unui nou titlu executoriu pentru aceleaşi sume, întrucât recuperarea lor este guvernată de regulile speciale ale procedurii colective, care asigură creditorului, inclusiv Statului Român, posibilitatea efectivă de valorificare a creanţelor.

Prin urmare, constatarea instanţei de apel că, în prezenţa unor titluri executorii judecătoreşti definitive ori a unor creanţe înscrise în procedura insolvenţei, acţiunea pentru obţinerea unui alt titlu executoriu pentru aceeaşi creanţă nu poate fi admisă, nu reprezintă o aplicare greşită a art. 227 alin. (5) Codul de procedură fiscală, ci o interpretare corectă, în concordanţă atât cu litera şi finalitatea acestuia.

În ceea ce priveşte motivul de recurs, întemeiat pe pretinsa interpretare şi aplicare eronată a normelor de drept material care reglementează răspunderea civilă delictuală, în raport cu probatoriul administrat în cauză, în sensul că, potrivit înscrisurilor aflate la dosar, rezultă caracterul cert al prejudiciului, astfel că sunt îndeplinite, în mod cumulativ, condiţiile pentru atragerea răspunderii delictuale a pârâtului, instanţa de recurs constată că acesta nu se circumscrie cazurilor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., motiv pentru care va fi înlăturat din analiză.

Verificarea criticii formulate sub acest aspect relevă că recurentul nu indicat veritabile erori de drept, nu a arătat în ce constă, în mod concret, eroarea de interpretare sau de aplicare a normelor juridice incidente şi care ar fi aceste norme de drept încălcate, ci doar a exprimat punctul său de vedere, în sensul că, prin probele administrate, s-a făcut dovada caracterului cert al prejudiciului, întrucât deciziile de impunere necontestate sunt probe suficiente pentru existenţa şi întinderea acestuia, precum şi dovada faptei ilicite şi a vinovăţiei pârâtului.

Însă, aceste critici vizează, în esenţă, modul în care instanţa de apel a interpretat şi a valorificat ansamblul probator şi tind la obţinerea unei reaprecieri a acestuia, operaţiune care excede limitelor controlului exercitat în recurs, simpla trimitere la sediul materiei răspunderii civile delictuale nefiind suficientă pentru declanşarea controlului de legalitate.

Astfel, se reţine că toate alegaţiile recurentului care vizează probatoriul administrat, cu trimitere la înscrisurile aflate la dosar şi la interogatoriul administrat, precum şi forţa probantă a înscrisurilor fiscale invocate, în sensul dovedirii caracterului cert al prejudiciului, nu demonstrează că instanţa de apel ar fi interpretat greşit sau ar fi aplicat în mod eronat dispoziţiile legale incidente, ci doar exprimă dezacordul recurentului faţă de modul în care instanţa a apreciat forţa probantă a actelor fiscale şi a evaluat întregul probatoriu administrat, ceea ce excede limitelor de analiză ale recursului.

Acesta întrucât, în conformitate cu dispoziţiile C. proc. civ., astfel de critici nu se circumscriu niciunui caz de nelegalitate dintre cele reglementate limitativ de art. 488, deoarece reevaluarea probatoriului şi a situaţiei de fapt nu constituie o problemă de legalitate, ci una de temeinicie, rezolvabilă pe baza analizei probelor administrate cauzei, atribut exclusiv al instanţelor devolutive ale fondului cauzei.

Drept urmare, Înalta Curte constată că susţinerile recurentului, astfel cum au fost dezvoltate în cadrul acestui punct al memoriului de recurs, nu se circumscriu motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Pentru toate aceste considerente, reţinând că hotărârea atacată a fost pronunţată cu respectarea şi aplicarea corectă a legii pe toate aspectele contestate şi că, astfel, nu sunt îndeplinite condiţiile ipotezelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat şi îl va respinge ca atare, în baza art. 496 alin. (1) din acelaşi cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Statul Român, prin Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, reprezentată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov împotriva deciziei civile nr. 1959/Ap din 13 decembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 noiembrie 2024.