Unjust enrichment in failed real estate concession upheld; appellate expert fees added to award

Şedinţa publică din data de 06 noiembrie 2024

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti, Primarul General al Municipiului Bucureşti şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, a solicitat:

- obligarea Municipiului Bucureşti, în calitatea sa de unitate administrativ-teritorială şi de concedent, să aprobe P.U.Z.-ul terenului concesionat prin Contractul nr. x din 16 martie 2007 ("Contractul de Concesiune"), în termen de 2 luni de la pronunţarea hotărârii instanţei, astfel încât să permită construirea obiectivului de investiţii prevăzut prin acelaşi contract şi să elaboreze proiectul de hotărâre care va fi supusă Consiliului General în vederea aprobării proiectului de P.U.Z depus de B. prin adresa nr. x/17 aprilie 2008. Totodată, a solicitat şi obligarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti să aprobe proiectul de P.U.Z. depus de B. prin adresa nr. x/17 aprilie 2008;

- obligarea Municipiului Bucureşti să procedeze la reîntregirea suprafeţei predate în temeiul Contractului de Concesiune cu suprafaţa de 99 mp, reprezentând diferenţa dintre suprafaţa pe care concedentul s-a obligat prin contract să o predea (9.682 mp) şi suprafaţa predată în realitate (9.583 mp), prin încheierea unui act adiţional la respectivul Contract de Concesiune care să prevadă numai suplimentarea suprafeţei terenului cu 99 mp, fără impunerea altor obligaţii în sarcina Concesionarului;

- obligarea Municipiului Bucureşti să plătească despăgubiri reprezentând toate cheltuielile suportate de concesionar pentru aducerea terenului la starea prevăzută de Contractul de Concesiune la momentul formulării prezentei cereri în cuantum de 5.603.540 RON.;

- să fie obligat concedentul la restituirea sumei de 2.342.450 RON reprezentând redevenţă încasată fără cauză pe perioada în care terenul nu a putut fi utilizat de concesionar şi să constate că până la momentul aprobării P.U.Z. solicitat prin capătul de cerere nr. x, nu datorează redevenţă întrucât terenul nu poate fi utilizat. În subsidiar, în cazul în care se va respinge acest capăt de cerere să fie obligat Municipiul Bucureşti la restituirea sumelor achitate în plus de către concesionar ca urmare a indexării abuzive a redevenţei aferente primilor doi ani de concesiune. Menţionează că sumele achitate nejustificat în plus sunt estimate în acest moment la 120.450 RON;

- restabilirea echilibrului financiar al Contractului de Concesiune prin reducerea nivelului redevenţei anuale cu valoarea ce urmează a fi determinată prin expertiză, în considerarea impactului negativ avut de prăbuşirea pieţei imobiliare asupra executării Contractului de Concesiune şi încuviinţarea suspendării obligaţiei de plată a redevenţei până la momentul soluţionării definitive şi irevocabile a prezentei cauze, anume dispoziţiile art. 5 - 7.3 din Contractul de concesiune, în temeiul art. 15 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

2. Încheierea de declinare pronunţată de Tribunalului Bucureşti

Prin încheierea de şedinţă din data de 27 martie 2012, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti a admis excepţia necompetenţei funcţionale pentru capetele de cerere 2-6 şi a disjuns aceste capete de cerere, a format un nou dosar pe care l-a înaintat uneia din secţiile civile ale Tribunalul Bucureşti spre competentă soluţionare.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei a III-a Civile a Tribunalului Bucureşti la data de 18.04.2012.

Urmare a declinării competenţei funcţionale, secţia a III-a civilă a Tribunalului Bucureşti are de soluţionat cererea de chemare în judecată cu privire la următoarele petite: obligarea Municipiului Bucureşti să procedeze la reîntregirea suprafeţei predate în temeiul contractului de concesiune cu suprafaţa de 99 m. p. prin încheierea unui act adiţional la contract fără impunerea altor obligaţii, la plata de despăgubiri reprezentând cheltuielile suportate de reclamantă pentru aducerea terenului la starea prevăzută în contractul de concesiune în cuantum de 5.603.540 RON; obligarea la restituirea redevenţei în cuantum de 2.342.450 RON încasată pe perioada în care terenul nu a putut fi utilizat de concesionar, iar, în subsidiar, la plata diferenţelor de redevenţă calculate eronat ca urmare a aplicării greşite a indexării pentru primii 2 ani de concesiune, respectiv suma de 120.450 RON şi obligarea la restabilirea echilibrului financiar al contractului prin reducerea nivelului redevenţei anuale ca urmare a impactului avut de prăbuşirea pieţei imobiliare.

3. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 854 din 02 mai 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., prin administrator judiciar Casa de Insolvenţă Transilvania - Filiala Bucureşti SPRL, în contradictoriu cu pârâţii Municipiul Bucureşti prin Primar General, Primarul General al Municipiului Bucureşti, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, ca nefondată.

4. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1A din 04 ianuarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de apelanta - reclamantă S.C. C. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 854 din data de 02.05.2018, pronunţate de către Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă în dosarul nr. x/2012, în contradictoriu cu intimaţii - pârâţi Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Primarul General al Municipiului Bucureşti - Bucureşti şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi, pe cale de consecinţă, a schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis în parte acţiunea reclamantei, obligând pe pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General să achite reclamantei despăgubiri în cuantum de 18.232.796,42 RON.

Totodată, a fost obligat pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General să achite reclamantei suma de 3500 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată în prima instanţă.

A fost obligat intimatul Municipiul Bucureşti prin Primar General să achite apelantei suma de 8111 RON cu titlul de onorariu de avocat în apel, fiind respinsă, ca neîntemeiată, cererea apelantei având ca obiect cheltuieli de judecată constând în suma de 61.701,50 RON achitată de apelantă în apel către D. S.R.L..

5. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1A din 04 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2012 au declarat recurs reclamanta S.C. C. S.R.L., precum şi pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General.

5.1. Recursul reclamantei S.C. C. S.R.L.

Prin calea de atac formulată, recurenta-reclamantă a solicitat, în temeiul art. 274 coroborat cu art. 304 pct. 5, 9, 10 şi 11 C. proc. civ., admiterea recursului şi modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul obligării Municipiului Bucureşti la plata sumei de 61.701,50 RON, reprezentând onorariul specialistului (expertului) numit în cauză.

În motivarea căii de atac promovate, a arătat că, în etapa apelului, a fost încuviinţată proba cu expertiza tehnică, fiind desemnat acelaşi specialist numit şi de tribunal pentru efectuarea acesteia, respectiv dl. Prof. dr. Ing. E..

Prin adresa din 27.03.2019, dl. E., şi-a exprimat refuzul în sensul participării în calitate de specialist în această cauză, motivat de faptul că s-a retras din activitatea de aproximativ 3 ani şi nu mai poate realiza expertize tehnice în nume propriu.

În acest context, a fost identificat un nou specialist ce ar avea calificările necesare efectuării expertizei geotehnice, respectiv dl. Prof. Dr. Ing. F. - cadru didactic al Facultăţii de Construcţii, având, de asemenea specialitate în geotehnică.

În data de 07.12.2021, reclamanta arată că a transmis registraturii secţiei a III-a Civile următoarele documente:1) contractul încheiat între aceasta şi domnul prof. F. (nominalizat în calitate de specialist în Dosarul nr. x/2012 în vederea efectuării expertizei dispuse în cauză); 2) factura fiscală Seria x nr. x/06.12.2021 în valoare de 61.701,50 RON; 3) dovada achitării onorariului acestuia (facturii menţionate anteriori: OP nr. x din data de 07.12.2021).

În data de 30.08.2022, dl. expert F. a depus raportul de expertiză tehnică la exigenta Af "Rezistenta mecanica şi stabilitatea masivelor de pământ, a terenului de fundare şi a interacţiunii cu structurile îngropate" - document ce a fost avut în vedere de către instanţă în momentul în care a pronunţat decizia prin care a admis, în parte, apelul B..

Cu toate acestea, Curtea de Apel Bucureşti a respins solicitarea de restituire a acestor cheltuieli, motivat de faptul că nu ar fi existat dovezile de achitare a onorariului expertului la dosarul cauzei.

Arată recurenta că, potrivit dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ., instanţa de apel nu putea refuza restituirea cheltuielilor necesare efectuării expertizei în cauză şi nici nu putea reduce aceste cheltuieli, neacordarea lor fiind o simplă eroare de apreciere a probelor aflate la dosarul cauzei. Mai precis, instanţa de apel a omis să analizeze înscrisurile probatorii transmise la dosar încă din data de 07.12.2021, ce făceau dovada clară a achitării sumei de 61.701,50 RON, reprezentând contravaloarea onorariului expertului (specialistului) pentru raportul de expertiză efectuat în cauză.

Conchizând, a solicitat instanţei de control judiciar admiterea prezentului recurs şi modificarea în parte a deciziei în sensul obligării Municipiului Bucureşti la plata sumei de 61.701,50 RON, reprezentând onorariul aferent expertizei tehnice efectuate în apel.

5.2. Recursul pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primar General

Prin recursul formulat, după expunerea situaţiei de fapt din dosar, recurentul-pârât a arătat că hotărârea instanţei de apel a fost dată cu interpretarea greşită a actului dedus judecăţii, cu schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, critică ce se subsumează motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 din vechiul C. proc. civ.

Astfel, a solicitat instanţei de judecată să observe faptul că reclamanta a învestit instanţa cu soluţionarea unei cereri în pretenţii întemeiate în drept pe răspunderea civila contractuală, aşa cum ar rezulta atât din cuprinsul cererii de chemare în judecată cât şi din cuprinsul cererii modificatoare depuse în dosarul nr. x/2008 la termenul din 20.09.2011.

Temeiul de drept invocat a fost: art. 970, art. 1073, art. 1092 alin. (1) teza a II a şi art. 1421-1424 din vechiul C. civ., Legea nr. 50/1991, Legea nr. 554/2004, Legea nr. 215, Legea nr. 350/2001, O.U.G. nr. 54/2006 precum şi Protocolul 1 din CEDO.

Se susţine că nici în motivarea cererii de chemare în judecată şi nici în cererea precizatoare nu se face vreo referire la o presupusa "îmbogăţire fără justa cauza". Singura referire la acest aspect se regăseşte în cererea de apel împotriva sentinţei civile nr. 854/02.05.2008, pronunţate în dosarul nr. x/2012 de către Tribunalul Bucureşti .

Preluarea de către curtea de apel a acestei noţiuni şi dezvoltarea ei, în cuprinsul deciziei atacate, este surprinzătoare, în contextul în care sumele achitate de către reclamantă au fost rezultatul respectării clauzelor contractuale, aceasta asumându-şi totalitatea costurilor pe care le implica această construcţie, inclusiv cele premergătoare edificării; reclamanta şi-a asumat obligaţia de a edifica obiectivul indiferent de costurile pe care le presupune acest fapt.

Având în vedere faptul că nu există o culpă a Municipiului Bucureşti în ceea ce priveşte apariţia anumitor probleme ce au necesitat o rezolvare din partea reclamantei în scopul edificării obiectivului, nu se poate imputa acestuia aceste cheltuieli efectuate, neexistând nicio prevedere contractuală sau legală în acest sens.

Mai susţine recurentul că deoarece în vechiul C. civ. nu existau dispoziţii exprese referitoare la îmbogăţirea fără justă cauză, instanţa de apel a analizat aceste condiţii prin prisma noului C. civ. (art. 1345).

Or, drepturile şi obligaţiile părţilor în cazul de faţă izvorăsc din contract şi evocă în acest sens clauzele contractului.

Incapacitatea concesionarului de a achita redevenţa a condus la rezilierea contractului şi nu atitudinea pretins culpabila a concedentului. Arată recurentul că încetarea de drept a contractului rezultă fără dubiu şi din hotărârea de respingere a acţiunii având ca obiect anularea notei de reziliere a contractului, formulată de către reclamanta B., şi care a făcut obiectul dosarului nr. x/2012 al Tribunalului Bucureşti.

Faţă de toate acestea, consideră recurentul că prima instanţă de fond a dispus, în mod corect, respingerea acestui capăt de cerere ca neîntemeiat, soluţia pronunţată în apel fiind rezultatul unei greşite interpretări a actului juridic dedus judecăţii.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 din vechiul C. proc. civ., s-a invocat încălcarea principiului disponibilităţii.

Sub acest aspect, solicită a se avea în vedere, aşa cum s-a arătat şi în susţinerea primului motiv de recurs, că reclamanta nu a învestit instanţa de judecată cu soluţionarea unei cereri în pretenţii având ca temei juridic "îmbogăţirea fără justă cauză", motiv pentru care nu se putea dispune recalificarea pretenţiilor, în faza procesuală a apelului.

Totodată, recurentul a invocat şi incidenţa unui al treilea motiv de recurs, prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 6 din vechiul C. proc. civ., considerând că instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut.

În acest sens, se susţine că reclamanta a solicitat obligarea Municipiului Bucureşti la plata de despăgubiri reprezentând toate cheltuielile suportate de concesionar pentru aducerea terenului la starea prevăzută de contractul de concesiune la momentul formulării cererii de chemare în judecată, şi anume la plata sumei de 5.603,540 RON, menţionând şi că îşi rezervă dreptul de a majora pretenţiile în funcţie de rezultatele expertizei ce se va administra în cauză.

În urma administrării probei tehnice, instanţa de apel a constatat că pentru aducerea terenului la starea fizică necesară edificării obiectivului de investiţii, cheltuielile aferente lucrărilor privind eliberarea de sarcini a terenului precum şi cuantumul cheltuielilor ocazionate de edificarea noii Pieţe Colentina reclamanta a cheltuit suma de 18.232.769.42 RON.

Or, aceste cheltuieli au rezultat ca urmare a derulării contractului de concesiune pe care părţile l-au încheiat, iar faptul culpabil al reclamantei de a nu mai achita redevenţa la care s-a obligat a condus la rezilierea contractului şi nu rezoluţiune, prin urmare, prestaţiile efectuate nu mai pot fi întoarse.

Concluzionând, faţă de toate aceste considerente, recurentul a solicitat admiterea recursului şi modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acţiunii reclamantei, ca nefondată.

6. Apărările formulate în cauză

Recursurile au fost comunicate reciproc între recurenţi, precum şi intimaţilor.

La data de 10.10.2024, s-a formulat, de către C. S.R.L., întâmpinare la recursul Municipiului Bucureşti, prin care s-a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant a dl. avocat G., solicitându-se prezentarea contractului de asistenţă juridică în baza căreia a fost emisă împuternicirea avocaţială.

Pe fond, s-a solicitat respingerea recursului pârâtului, ca nefondat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, din perspectiva motivelor de recurs formulate, Înalta Curte constată că este fondat recursul reclamantei şi este nefondat recursul pârâtului, pentru considerentele enunţate în continuare.

II.1. Cu privire la recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primarul General

Preliminar, Înalta Curte observă că prezentul proces a început în anul 2012, fiind supus, aşadar, dispoziţiilor C. proc. civ. din 1865, câtă vreme dispoziţiile legii noi de procedură se aplică proceselor începute după intrarea acesteia în vigoare, respectiv după data de 15 februarie 2013 (art. 24 din C. proc. civ. şi art. 3 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010).

Circumscris celui dintâi motiv de recurs, întemeiat în drept pe art. 304 pct. 8 C. proc. civ. din 1865, acest recurent afirmă că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, soluţionând favorabil pretenţiile reclamantei pe temeiul îmbogăţirii fără just temei, în condiţiile în care aceasta a investit prima instanţă a fondului cu o acţiune în răspundere civilă contractuală. În aprecierea recurentului, cheltuielile efectuate de reclamantă pentru strămutarea pieţei vechi pe un amplasament învecinat, pentru devierea unor conducte de canalizare, precum şi pentru găsirea unei soluţii de fundare a construcţiei compatibile cu structura şi caracteristicile terenului ce a fost concesionat în scopul realizării unui obiectiv de investiţii, toate acestea sunt expresia executării unor clauze contractuale, prin contractul de concesiune reclamanta asumându-şi totalitatea costurilor pe care le implică realizarea obiectivului de investiţii, inclusiv cele premergătoare edificării. Prin urmare, subliniază recurentul, toate drepturile şi obligaţiile părţilor în proces izvorăsc din contractul de concesiune, care a fost reziliat pentru incapacitatea concesionarului de a achita redevenţa, iar nu din culpa concedentului, în acest sens fiind statuat cu titlu definitiv prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiile anterioare purtate de părţi.

Critica referitoare la recalificarea pretenţiilor reclamantei în apel, cu nesocotirea principiului disponibilităţii părţilor (sub aspectelor limitelor învestirii instanţei prin cererea de chemare în judecată), a principiilor contradictorialităţii şi dreptului la apărare este reluată de reclamant subsumat celui de al doilea motiv de recurs, întemeiat de această dată, în drept, pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865.

În esenţă, ceea ce susţine recurentul, prin cele două motive de recurs, este o calificare juridică eronată a faptelor litigioase, o încadrarea incorectă din punct de vedere juridic a pretenţiilor deduse judecăţii, realizată în mod direct de către instanţa de apel cu nesocotirea principiului disponibilităţii părţilor şi, implicit, a celorlalte principii care guvernează procesul civil. În sfârşit, este susţinută nelegalitatea deciziei instanţei de apel pentru greşita aplicare a instituţiei îmbogăţirii fără just temei, prestaţiile reclamantei fiind expresia executării unor obligaţii derivând din contractul de concesiune ce a fost încheiat, iar acţiunea exercitată este una în răspundere contractuală.

Aşa fiind, examinarea legalităţii hotărârii supuse recursului se va realiza în temeiul art. 304 pct. 5 (pentru neregularităţile procedurale invocate şi nesocotirea unor principii fundamentale) şi pct. 9 C. proc. civ. din 1865 (pentru calificarea juridică a cererii introductive şi a condiţiilor de aplicare a normelor de drept material şi a instituţiilor dreptului substanţial, drept consecinţă a unei astfel de calificări).

Aceasta întrucât cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. din 1865, invocat de recurent, vizează o încălcare a principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ. din 1864, în ipoteza în care, deşi actul juridic dedus judecăţii este cât se poate de clar, instanţa, procedând la interpretarea clauzelor acestuia, îi schimbă natura ori înţelesul. Or, în prezentul proces, instanţa de apel nu a recalificat juridic contractul încheiat între părţi, nefiind contestată natura juridică a acestuia, aceea de contract de concesiune; calificarea realizată prin decizia din apel vizează, în realitate, faptele litigioase, iar nu actul juridic dedus judecăţii. Prin urmare, nu se verifică ipoteza acestui motiv de recurs.

Cu referire la chestiunea calificării juridice a cererii introductive, instanţa de recurs subliniază că orice omisiune a primei instanţe de a pune în discuţia părţilor şi de a analiza o calificare juridică alternativă, pentru a restabili calificarea juridică corectă a pretenţiilor deduse judecăţii, poate fi luată în considerare din oficiu de către instanţa de apel (a doua instanţă a fondului), corecta calificare juridică fiind un motiv de ordine publică. A fortiori, rejudecarea fondului în apel, din perspectiva unei noi calificări juridice, considerată a fi cea corectă, este permisă atunci când ea a fost invocată prin chiar motivele de apel ale reclamantului. Această concluzie este impusă de caracterul obligatoriu al art. 295 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, omisiunea aplicării acestei norme conducând la o eroare de drept procedural, care ar avea drept consecinţă o eroare de drept substanţial, subsumată calificării juridice a actelor şi faptelor deduse judecăţii.

Este adevărat că în apel nu poate fi schimbată cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată şi nu se pot formula pretenţii noi, însă invocarea unei noi calificări juridice în apel (de către apelant ori de instanţă din oficiu) nu constituie o cauză nouă, dacă faptele pe care se întemeiază noile motive de drept nu sunt diferite faţă de cele alegate la prima instanţă; elementul factual al cauzei este imutabil, calificarea juridică rămâne, în principiu, prerogativa instanţei, conform adaugiului iura novit curia.

Având în vedere aceste considerente teoretice, Înalta Curte observă că, în prezentul proces, nu a intervenit în apel o modificare a faptelor pe care reclamantul şi-a întemeiat pretenţiile deduse judecăţii, cele referitoare la plata unor despăgubiri băneşti menite să acopere prejudiciul patrimonial creat prin aducerea terenului care a făcut obiectul contractului de concesiune la starea fizică necesară edificării obiectivului de investiţii, prin efectuarea lucrărilor necesare eliberării de sarcini, precum şi a celor ocazionate de edificarea noii Pieţe Colentina (în aceste limite fiind modificată în apel hotărârea primei instanţe a fondului).

În mod constant, prin cererea de chemare în judecată (astfel cum a fost aceasta precizată), iar ulterior prin declaraţia de apel, reclamanta a susţinut că terenul situat în Bucureşti, Şoseaua x, str. x V. Băcilă sector 2, în suprafaţă de 9602 m.p., cedat în concesiune prin contractul de concesiune nr. x autentificat prin încheierea de autentificare nr. x/26.03.2007 de către BNPA "H. şi I.", încheiat între reclamanta S.C. J. S.R.L. (denumită ulterior S.C. A. S.R.L.) şi pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, în vederea realizării obiectivului de investiţii prevăzut în PUZ aprobat prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 7/29.01.2003, nu a fost predat într-o stare fizică corespunzătoare scopului pentru care a fost încheiat contractul, astfel că terenul a necesitat măsuri speciale pentru aducerea la nivelul geo-tehnic corespunzător construirii obiectivului de investiţii, nivel la care trebuia predat conform obligaţiilor contractuale pe care concedentul şi le-a asumat.

Astfel fiind, reclamanta susţine că a angajat diverse lucrări de consolidare, ce au implicat costuri deosebit de ridicate, a efectuat o serie de cheltuieli de deviere a unei conducte de canalizare descoperite pe teren, pentru care concedentul poartă întreaga răspundere în temeiul obligaţiei sale de a asigura folosinţa liniştită şi utilă a terenului. În ceea ce priveşte cheltuielile efectuate cu strămutarea Pieţei Colentina, arată reclamanta că, deşi în forma contractului de concesiune inclusă caietul de sarcini, nu se menţiona vreo obligaţie privind eliberarea de sarcini a terenului, şi-a asumat obligaţia de a strămuta vechea Piaţă Colentina (în vederea eliberării terenului).

Autorităţile executive locale i-au solicitat să execute chiar mai mult decât s-a stabilit prin contract, astfel încât a trebuit să asigure şi edificarea unui nou obiectiv, noua Piaţă Colentina (platformă betonată, hală acoperită, racordare la utilităţi). În aceste circumstanţe, reclamanta consideră că se impune obligarea concedentului la plata contravalorii lucrărilor de edificare a noii Pieţe Colentina, precum şi a celorlalte lucrări realizate în scopul aducerii terenului la o stare tehnică corespunzătoare realizării obiectivului de investiţii, atât în considerarea culpei sale contractuale cât şi al principiului îmbogăţirii fără justă cauză.

Astfel fiind, independent de textele normative menţionate expres de reclamantă în finalul cererii de chemare în judecată şi care nu leagă instanţa de judecată, obligată să dea faptelor deduse judecăţii calificarea juridică corectă, nu poate fi contestată împrejurarea că, atât în cuprinsul cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost aceasta precizată prin înscrisul depus la termenul din 20 septembrie 2011 (în faţa primei instanţe a fondului), cât şi prin declaraţia de apel, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri băneşti "atât în considerarea culpei sale contractuale, cât şi a principiului îmbogăţirii fără justă cauză, îmbogăţirea concedentului fiind evidentă, în condiţiile în care, fără temei legal sau contractual, a fost scutit de efectuarea unor cheltuieli pe care altfel ar fi trebuit să le facă.,,

Faţă de cele ce precedă, apar a fi neîntemeiate susţinerile recurentului referitoare la o schimbare a cauzei cererii de chemare în judecată în apel şi o încălcare a principiului disponibilităţii părţilor, sub aspectul limitelor învestirii primei instanţe a fondului. Rezultă cu puterea evidenţei că elementul factual al cauzei a rămas neschimbat, iar îmbogăţirea fără just temei a fost invocată de reclamant, nu doar prin declaraţia de apel, ci în faţa primei instanţe a fondului, prin cererea de chemare în judecată precizată. Procedând în aceste circumstanţe la o nouă judecată în fond, în mod corect instanţa de apel a statuat inclusiv cu privire la calificarea juridică a pretenţiilor deduse judecăţii.

Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. din 1865 sunt, aşadar, neîntemeiate şi se vor respinge.

Cu referire la stabilirea obligaţiei de restituire a costurilor suportate de reclamantă, cele premergătoare şi necesare realizării obiectivului de investiţii, cele referitoare la aducerea terenului la starea fizică necesară realizării construcţiei, la eliberarea terenului de sarcini, precum şi cele determinate de edificarea noii Pieţe Colentina, pe temeiul îmbogăţirii fără justă cauză, recurentul reafirmă caracterul subsidiar al unei astfel de acţiuni şi astfel inadmisibilitatea ei, reclamanta în proces având la dispoziţie o acţiune întemeiată pe contractul de concesiune valabil încheiat, în executarea căruia a realizat toate aceste lucrări.

Având în vedere aceste critici aduse hotărârii instanţei de apel, Înalta Curte reţine, sub aspectul stării de fapt, astfel cum aceasta a fost definitiv stabilită de către instanţele fondului, că rapoartele de expertiză întocmite în cauză, atât în etapa procesuală a apelului, cât şi în faţa primei instanţe, au pus în evidenţă existenţa unor deficienţe în privinţa capacităţii terenului concesionat de a susţine finalitatea corespunzătoare a unui centru comercial. Astfel, s-a constatat că neomogenitatea terenului, umpluturile de pământ existente pe amplasament şi implicit nivelul freatic interceptat în complexul necoeziv conduc la o încadrare a amplasamentului în "terenuri dificile de fundare’’, categoria geotehnică 3, cu risc major. Având în vedere această categorie geotehnică, reţinerile din raportul de expertiză au fost în sensul că, pentru a evita apariţia uneia dintre aceste stări- limită ultime, soluţia de fundaţii indirecte pe piloţi din beton armat a fost una corect adoptată de concesionar şi, în cele din urmă, implementată.

În raport cu probele tehnice administrate, coroborate cu cele rezultând din interpretarea clauzelor contractului de concesiune, instanţa de apel a reţinut faptul că noţiunea utilizată în caietul de sarcini "teren normal de fundare" nu are nicio semnificaţie tehnică, iar soluţia de fundare cu piloţi foraţi, ca soluţie de fundare a fost corect aleasă de concesionar. De altfel, inclusiv prin raportul de expertiză tehnică judiciară în specialitatea construcţii şi evaluare imobiliară administrat în faţa primei instanţe, s-a constatat că lucrările realizate de reclamantă pentru aducerea terenului la starea prevăzută în contractul de concesiune au constat în desfiinţarea Pieţei Colentina, construirea pieţei deschise Cremeniţa, organizarea şantierului, devierea tronsonului de canalizare din incinta acestuia, săpătura generală şi introducerea pilonilor de susţinere, iar soluţiile tehnice implementate de către reclamantă au fost adecvate din punct de vedere tehnic şi se impuneau faţă de situaţia faptică existentă.

Cu referire la strămutarea pieţei Colentina, instanţa de apel a stabilit în fapt că reclamanta, în calitate de concesionar, şi-a asumat, prin clauzele contractului încheiat, obligaţia strămutării pieţei vechi pe un amplasament învecinat, iar nu pe aceea a construirii unei pieţe noi, cu toată logistica aferentă. Or, reclamanta a probat faptul edificării, cu resurse financiare proprii, a noii Pieţe Colentina.

Înalta Curte reaminteşte că situaţia de fapt stabilită de instanţele fondului (prima instanţă, iar apoi instanţa de apel) constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuţie în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului.

În aceste circumstanţe de fapt, stabilite cu certitudine în urma analizei şi sintezei probelor administrate, instanţa de apel a considerat că toate cheltuielile efectuate de către apelanta-reclamantă pentru aducerea terenului la starea fizică necesară edificării obiectivului de investiţii, cheltuielile aferente lucrărilor privind eliberarea de sarcini a terenului, precum şi cheltuielile ocazionate de relocarea şi edificarea noii Pieţe Colentina se constituie într-o formă de îmbogăţire fără justă cauză pentru concedent şi se impune a fi restituite concesionarului, în condiţiile în care contractul de concesiune s-a reziliat, nemaifiind în fiind în acest moment. Cuantumul acestor cheltuieli (18.232.769,42 RON) a fost determinat prin raportul de expertiză tehnică judiciară în specialitatea contabilitate, administrat în faţa instanţei de apel.

Referitor la existenţa valabilă a contractului de concesiune, instanţa de recurs observă că prin sentinţa civilă nr. 5874, pronunţată la data de 26 septembrie 2013, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. Bucureşti- prin administrator judiciar (fostă, S.C. J. S.R.L. Bucureşti), în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti-prin Primar, având ca obiect constatarea netemeiniciei notei de reziliere nr. x din 01 iunie 2012 şi, pe cale de consecinţă, constatarea valabilităţii neîntrerupte a contractului de concesiune nr. x din 26 martie 2007, începând cu data de 26 martie 2007 şi până în prezent.

Această sentinţă a fost menţinută prin decizia civilă nr. 254 din 16 aprilie 2014 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 1389 din 20 mai 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, urmare a respingerii recursului declarat de partea reclamantă în proces.

În esenţă, a fost stabilit cu putere de lucru judecat, prin aceste hotărâri judecătoreşti, că obligaţiile părţilor născute din contractul de concesiune nr. x autentificat prin încheierea de autentificare nr. x/26.03.2007 de către BNPA "H. şi I.", încheiat între reclamanta S.C. J. S.R.L. (denumită ulterior S.C. A. S.R.L.) şi pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primar General, în vederea realizării obiectivului de investiţii prevăzut în PUZ aprobat prin Hotărârea Consiliului General al Municipiului Bucureşti nr. 7/29.01.2003, nu sunt obligaţii cu executare simultană. Prin urmare, reclamanta, neîndeplinindu-şi propria obligaţie, aceea privind plata redevenţei, obligaţie exigibilă de la momentul încheierii contractului, nu este în drept să invoce excepţia de neexecutare a contractului de către pârât. Fiind încălcate clauzele contractuale referitoare la achitarea obligaţiilor de plată a redevenţei, precum şi pentru motivul că lucrările de construcţie nu au început, pârâtul a reziliat unilateral contractul de concesiune, la data de 1 iunie 2012, prin nota de reziliere nr. 1925, făcând aplicarea pactului comisoriu de grad IV, stipulat prin art. 17.3 din contract.

Prin urmare, la data promovării prezentei acţiuni civile în justiţie, contractul de concesiune era reziliat, prin activarea pactului comisoriu de gradul IV stipulat în contract (astfel cum a fost stabilit ulterior, prin hotărârile judecătoreşti declarative ce au fost evocate), iar activarea a fost determinată de neîndeplinirea obligaţiilor asumate de concesionar, cele referitoare la plata redevenţei şi neînceperea lucrărilor de construcţie a obiectivului de investiţii asumat prin contract.

Înalta Curte notează că menţionatul contract de concesiune a fost încheiat în data de 16 martie 2007, sub imperiul C. civ. din 1865, care nu cuprindea niciun text în care să fi fost consacrată în mod expres, cu valoare de principiu, îmbogăţirea fără justă cauză-izvor de sine stătător de obligaţii civile. Cu toate acestea, doctrina de specialitate şi în mod deosebit practica judiciară au consacrat pretorian aceasta instituţie, recunoscând-o şi asimilând-o unui fapt juridic licit, generator de obligaţii civile. Condiţiile conturate ale mecanismului îmbogăţirii fără justă cauză au fost ulterior consfinţite legislativ, cu valoare de principiu, prin art. 1345-1348 din noul C. civ., precum şi prin alte texte normative specializate, care au valoarea unor aplicaţii practice în materia drepturilor reale, a contractelor şi succesiunilor.

În esenţă, acest mecanism presupune trecerea corelativă a unei valori economice din patrimoniul însărăcitului în acela al îmbogăţitului, în absenţa unei cauze juste (a unui temei juridic care să o justifice, un titlu juridic convenţional sau legal care justifică obţinerea unui avantaj economic) şi fără ca îmbogăţirea să fie imputabilă îmbogăţitului. Mai mult, admisibilitatea acţiunii în restituire promovată de cel însărăcit este condiţionată de inexistenţa altor acţiuni, astfel că ori de câte ori reclamantul are la dispoziţie o altă acţiune (bazată pe contract, spre exemplu), recurgerea la această acţiune nu se justifică.

În prezentul proces, astfel cum a fost relevat în cele ce precedă, instanţa de apel a stabilit cu certitudine faptul că prestaţiile care au fost executate de reclamantă (pentru identificarea şi implementarea unei soluţii de fundare a obiectivului de investiţii asumat, compatibile cu toate caracteristicile şi structura terenului de fundare, pentru eliberarea de sarcini a terenului şi pentru edificarea noii Pieţe Colentina, cu toată logistica aferentă), au mărit substanţial valoarea bunului concesionat, prin micşorarea corespunzătoare a patrimoniului propriu şi ele nu sunt expresia unor obligaţii pe care această parte şi le-a a sumat prin contractul valabil încheiat cu concedentul. Afirmaţiile exprimate în sens contrar de recurent tind la o reapreciere a clauzelor contractului de concesiune, or interpretarea probelor rămâne atributul exclusiv al instanţelor fondului, fiind cu neputinţă o modificare a împrejurărilor esenţiale de fapt stabilite, prin raportare la mijloace de probă care au fost deja apreciate de instanţa de apel.

Aşadar, nu poate fi reţinută existenţa unui titlu juridic care să poată justifica avantajul economic obţinut de partea pârâtă în proces, care, prin efectul rezilierii contractului de concesiune, a redobândit în proprietate, cu efecte depline, bunul imobil concesionat, astfel cum a fost acesta substanţial îmbunătăţit prin lucrările implementate de concesionar.

Cu referire la buna-credinţă a concedentului, invocată de recurent, aceasta nu a fost contestată în proces, dimpotrivă, ea a fost implicit reţinută de instanţa fondului, ca fiind prezumată de lege. Câtă vreme una din condiţiile activării mecanismului îmbogăţirii fără just temei este aceea ca îmbogăţirea să nu fie imputabilă îmbogăţitului. Or, neimputabilitatea îmbogăţirii este echivalentă, în fapt, cu buna-credinţă.

Cum ceea ce s-a dovedit a fi fost executat de către însărăcit (partea reclamantă în proces) excede obligaţiilor asumate convenţional, mai mult, contractul de concesiune încheiat de părţi a fost reziliat, el nu mai în fiinţă la data promovării prezentei acţiuni în restituire, corect instanţa de apel a apreciat şi în privinţa caracterului subsidiar al acţio de in rem verso, însărăcitul aflându-se în situaţia în care nu dispunea de o altă acţiune în justiţie.

Prin urmare, nu se verifică nici motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. din 1865 (pentru calificarea juridică a cererii introductive şi a condiţiilor de aplicare a normelor de drept substanţial).

Subsumat motivului de recurs prevăzut de art. 304 punctul 6 C. proc. civ. din 1865 ("daca instanţa a acordat mai mult decât s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut"), recurentul formulează critici concrete referitoare efectele rezilierii contractului de concesiune, iar nu la limitele învestirii instanţelor fondului, referirile la pretenţiile concrete deduse judecăţii, iar apoi la majorarea cuantumului despăgubirilor pretinse, nefiind dezvoltate, cu valoarea unor critici de nelegalitate, care să poată fi analizate din perspectiva motivului de recurs evocat.

Prin urmare, ceea ce critică efectiv recurenta este o aplicare greşită a legii substanţiale, cu referire la efectele rezilierii, care ar împiedica o restabilire deplină a situaţiei anterioare, prin întoarcerea prestaţiilor efectuate, iar aceste critici pot fi circumscrise doar motivului de recurs prevăzut de art. 304 punctul 9 C. proc. civ. din 1865.

Înalta Curte, verificând legalitatea deciziei instanţei de apel, constată că aceste critici ale recurentei nu vizează niciuna din tezele avute în vedere de acest text legal. Incontestabil, a operat rezilierea contractului de concesiune încheiat de părţile aflate în litigiu, prin activarea de către concedent unei clauze de reziliere înscrise în contract, cu privire la această împrejurare statuând anterior o instanţă de judecată, printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă. În principiu, rezilierea a condus la desfiinţarea legăturii juridice a părţilor, la desfiinţarea contractului cu efecte numai pentru viitor, fără posibilitatea ca ele să se producă în mod retroactiv, precum în cazul rezoluţiunii. Acest caracter al efectelor rezilierii contractului nu a făcut însă obiectul analizei instanţei de apel, circumscris limitelor în care această instanţă a procedat la rejudecarea în fond a pretenţiilor deduse judecăţii, fiind avute în vedere şi recunoscute în favoarea reclamantei exclusiv despăgubirile pretinse de aceasta pentru aducerea terenului la starea fizică necesară edificării obiectivului de investiţii, cheltuielile aferente lucrărilor privind eliberarea de sarcini a terenului precum şi cheltuielile ocazionate de edificarea noii Pieţe Colentina, în timp ce pretenţiile referitoare la restituirea redevenţei achitate în executarea contractului, indexarea şi reducerea acesteia au fost respinse, fiind confirmată, sub acest aspect hotărârea primei instanţe a fondului.

Or, instanţa de apel nu a considerat şi nu a motivat în sensul în care despăgubirile băneşti recunoscute în favoarea reclamante apelante ar fi consecinţa unei restituiri a prestaţiilor deja executate în temeiul contractului reziliat. Dimpotrivă, astfel cum a fost anterior analizat, instanţa de apel a subordonat obligaţia de restituire îmbogăţirii fără just temei, apreciind că sunt îndeplinite concomitent condiţiile activării acestui mecanism. Nu există nicio referire la efectele rezilierii, pentru ca instanţa de recurs să poată efectua un control de legalitate, sub acest aspect. În alte cuvinte, nu restituirea a ceea ce s-a achitat cu titlu de redevenţă în executarea contractului de concesiune reziliat a fost considerată de către instanţa de apel ca fiind o pretenţie întemeiată şi, pe cale de consecinţă, admisă, ci restituirea valorii patrimoniale care a condus la îmbogăţirea părţii pârâte cu ceea ce partea reclamantă a realizat fără just titlu, excedând limitele obligaţiilor contractuale asumate.

Prin urmare, situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuţie în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar argumentele recurentei nu relevă nicio încălcare a dispoziţiilor legale substanţiale, de natură să impună casarea hotărârii recurate, în baza art. 304 punctul 9 C. proc. civ. din 1865.

Faţă de cele de mai sus, constatând că instanţa de apel, interpretând actul juridic dedus judecăţii, nu a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, şi că nu a avut loc o încălcare sau aplicare greşită a legii de către instanţa de apel, hotărârea pronunţată fiind corectă şi la adăpost de orice critică, şi motivată sub toate aspectele cu care a fost învestită, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge recursul pârâtului, ca nefondat

II.2. Cu privire la recursul declarat de reclamanta S.C. C. SRL

Reclamanta recurentă afirmă nelegalitatea deciziei instanţei de apel, sub aspectul modalităţii în care a făcut aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la stabilirea cuantumului obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată în apel, susţinând că în mod greşit a fost respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în apel constând în onorariul expertului, în condiţiile în care dovezile privitoare la achitarea onorariului de expert au fost depuse la dosar, iar această proba a fost esenţială corectei soluţionări a cauzei, instanţa de judecată reţinând în motivarea hotărârii sale argumentele indicate de către expert prin raportul de expertiză întocmit. Mai mult, apelul reclamantei a fost admis, sub aspectele clarificate prin administrarea acestei probe.

Criticile recurentei sunt întemeiate.

Înalta Curte reaminteşte dispoziţiile art. 274 C. proc. civ. din 1865, având următorul conţinut: (l) Partea care cade în pretenţiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. (2) Judecătorii nu pot micşora cheltuielile de timbru, taxe de procedură şi impozit proporţional, plata experţilor, despăgubirea martorilor, precum şi orice alte cheltuieli pe care partea care a câştigat va dovedi că le-a făcut (...)."

În prezentul proces, recurenta a făcut dovada susţinerilor sale, în sensul că, în etapa apelului, a fost încuviinţată proba cu expertiza tehnică de specialitate, pentru a se clarifica în ce măsură terenul în litigiu deţinea caracteristicile geotehnice prevăzute de caietul de sarcini al licitaţiei, respectiv dacă au existat impedimente tehnice, fizice şi legale, ce au făcut terenul să fie impropriu dezvoltării investiţiei, în condiţiile asumate prin contractul de concesiune, (încheierea din 02.04.2019), iar în data de 30.08.2022, dl. expert F. a depus la dosarul cauzei raportul de expertiză tehnică ordonat de instanţă şi ale cărui concluzii au fost acceptate, ele fundamentând, în parte, stabilirea circumstanţelor de fapt esenţiale, iar în final soluţia favorabilă acordată părţii reclamante, în apel.

Totodată, a fost probată împrejurarea că în data de 07.12.2021, reclamanta apelantă a depus la dosarul cauzei documentele contabile justificative care confirmă achitarea onorariului de expert încuviinţat de instanţă, în valoare de 61.701,50 RON (pagina 98-102, vol. II dosarul instanţei de apel).

Astfel fiind, reţinând soluţia de admitere a apelului reclamantei, sub aspectul pretenţiilor dovedite cu acest mijloc de probă, valorificat de către instanţa de apel în judecata fondului pe care a înfăptuit-o, în mod greşit a stabilit întinderea obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată excluzând onorariul integral al expertului, achitat de partea care a câştigat procesul. În alte cuvinte, instanţa de apel nu putea refuza restituirea cheltuielilor necesare efectuării expertizei în cauză şi nici nu putea reduce aceste cheltuieli.

Pentru cele ce precedă, în temeiul art. 312 alin. (2) coroborat cu art. 314 rap la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. 1865, instanţa de recurs va admite recursul declarat de reclamanta S.C. C. S.R.L. şi va modifică, în parte, decizia recurată în sensul că va obliga pe intimat să achite apelantei-reclamante S.C. C. S.R.L. şi suma de 61.701,50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel - onorariu expert.

Pentru toate aceste considerente, se va admite recursul reclamantei şi se va respinge recursul pârâtului, conform celor enunţate anterior.

Totodată, în raport cu art. 274 alin. (1) şi alin. (3) C. proc. civ. din 1865, instanţa de recurs va obliga pe intimatul Municipiul Bucureşti, prin Primarul general, la plata către recurenta S.C. C. S.R.L. a sumei de 10.000 RON, reprezentând cheltuieli parţiale de judecată în recurs, onorariul avocatului ales, redus proporţional cu valoarea pricinii şi activitatea îndeplinită în faţa instanţei de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta S.C. C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1 A din 04 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2012.

Modifică, în parte, decizia recurată în sensul că obligă pe intimatul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, să achite apelantei-reclamante S.C. C. S.R.L. suma de 61.701,50 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel - onorariu expert.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei recurate.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, împotriva deciziei civile nr. 1 A din 04 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie în dosarul nr. x/2012.

Obligă pe intimatul Municipiul Bucureşti, prin Primar General, la plata către recurenta S.C. C. S.R.L. a sumei de 10.000 RON, reprezentând cheltuieli parţiale de judecată în recurs.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 06 noiembrie 2024.