Civil liability for non-accised fuel delivery: Scope of res judicata from criminal acquittal and limits of appellate legal review on factual findings

Şedinţa publică din data de 24 iunie 2025

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

I.1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor la data de 25 aprilie 2014, reclamantul Ministerul Apărării Naţionale a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul A., ca prin sentinţa ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 1.421.185.011,50 RON şi a dobânzii aferente până la achitarea integrală a debitului, reprezentând contravaloarea prejudiciului cauzat M.Ap. N., aşa cum rezultă din hotărârile penale definitive pronunţate în dosarele nr. x/2008 şi nr. y/2014

I.2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia I civilă:

Prin sentinţa civilă nr. 109/C din 31 mai 2023 pronunţată de Tribunalul Bihor, secţia I civilă, s-a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul Ministerul Apărării Naţionale, în contradictoriu cu pârâtul A. şi în consecinţă:

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 786.794,85 RON, cu dobânzile legale aferente până la achitarea integrală a debitului.

A fost obligat pârâtul să achite în contul BLTEJ, pe seama doamnei expert B., suma de 3900 RON, reprezentând diferenţă onorariu de expertiză.

I.3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă:

Prin decizia civilă nr. 721A din 03 iulie 2024, Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă a admis apelul declarat de apelantul A., în contradictoriu cu intimatul Ministerul Apărării Naţionale, împotriva sentinţei civile nr. 109/C din 31 mai 2023, pronunţate de Tribunalul Bihor în dosar nr. x/2014, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a diminuat cuantumul despăgubirilor la care a fost obligat pârâtul A. în favoarea reclamantului Ministerul Apărării Naţionale de la suma de 786.794,85 RON la suma de 766.819,94 RON; a păstrat restul dispoziţiilor sentinţei apelate; a luat act de declaraţia apelantului în sensul că va solicita cheltuielile de judecată pe cale separată.

I.3. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 721A din 03 iulie 2024, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia I civilă, a declarat recurs reclamantul Ministerul Apărării Naţionale şi pârâtul A..

I.4. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 31 octombrie 2024 şi a fost repartizat aleatoriu spre soluţionare completului de filtru nr. 9 care, prin rezoluţia de primire din 05 noiembrie 2024 a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor după efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Prin încheierea completului de filtru din data de 18 martie 2025, s-a constatat nul recursul declarat de reclamantul Ministerul Apărării Naţionale împotriva deciziei nr. 721/A din 3 iulie 2024 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă şi a fost admis în principiu recursul declarat de către pârâtul A. împotriva aceleiaşi hotărâri, fiind fixat termen de judecată în şedinţă publică, la 10 iunie 2024.

I.5. Motivele de recurs

Prin cererea formulată, recurentul-pârât A. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, rejudecând cauza, să se dispună, în principal, respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, iar în subsidiar, admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 131.620,61 euro (echivalent în RON), astfel cum a fost reţinută în opinia separată la raportul de expertiză.

Totodată, a învederat că va solicita pe cale separată cheltuielile de judecată constând în onorariul de avocat.

În susţinerea recursului său, recurentul-pârât a invocat incidenţa motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a învederat că au fost încălcate dispoziţiile art. 431 alin. (2) C. proc. civ.

În motivarea acestei critici, recurentul-pârât a învederat că instanţa de apel a reţinut că "nu pot fi primite susţinerile apelantului în sensul că nu mai poate fi obligat la repararea prejudiciului de 201.058 euro, întrucât la repararea acestuia au fost obligate şi numitele C. şi D. prin hotărârile penale menţionate. Răspunderea acestora este solidară cu a apelantului (aşa cum s-a reţinut şi prin sentinţa penală nr. 21/P/2013 a Tribunalului Bihor), astfel că reclamantul se poate îndrepta împotriva oricărui autor al faptei ilicite, în condiţiile în care prejudiciul nu a fost reparat".

Totodată, a susţinut că pentru stabilirea prejudiciului s-a dispus efectuarea unei expertize în specialitatea contabilitate (expert desemnat B.), având ca obiectiv:

"să se stabilească dacă pârâtul a produs un prejudiciu reclamantului prin contractul x/16.09.2002, în perioada 16.09.2002-30.04.2003, iar în caz afirmativ expertul să stabilească cuantumul prejudiciului cauzat".

Conform raportului de expertiză contabilă, printre societăţile care au livrat produse către S.C. E. S.R.L. (recurentul-pârât fiind administrator), pentru a fi asigurate produsele contractate prin contractul x/16.09.2002, expertul a identificat şi S.C. F. (1.017,348 tone - pag. 4 pct. 2 poziţia 6 din raport), S.C. G. S.R.L. (688,210 tone - pag. 4 pct. 2 poziţia 5 din raport) şi S.C. H. S.R.L. (215,300 tone - pag. 6 parag. 4 din raport).

Potrivit concluziilor raportului de expertiză contabilă "prejudiciul produs reclamantului (...) constă în sumele reprezentând accize şi taxa pe valoare adăugată aferentă accizelor incluse nejustificat în preţul produselor de livrat şi ulterior încasate de către S.C. E. S.R.L., în total 348.931,12 eur, o parte fiind rezultat din livrări de produse neaccizabile drept produse accizabile 147.873,04 eur şi o altă parte 201.058,08 eur rezultat din aprovizionări pe baza de facturi neaparţinând emitentului (...)".

În consecinţă, atât în cadrul dosarului soluţionat sub aspectul laturii civile prin sentinţa penală nr. 21/P din 06 februarie 2023 de Tribunalul Bihor, cât şi în prezentul dosar, au fost avute în vedere, la stabilirea prejudiciului produs Ministerului Apărării Naţionale, aceleaşi cantităţi de combustibil livrate de S.C. F., S.C. G. S.R.L. şi S.C. H. S.R.L..

Aşadar, recurentul-pârât a considerat că sentinţa penală nr. 21/P din 06 februarie 2013 are putere de lucru judecat faţă de prezenta cauză cu privire la prejudiciul produs şi persoanele a căror răspundere a fost atrasă pentru producerea acestuia.

În situaţia în care s-ar reveni asupra celor trasate prin sentinţa penală nr. 21/P din 06 februarie 2013, s-ar încălca principiul securităţii raporturilor juridice şi, pe cale de consecinţă, dreptul recurentului-pârât la un proces echitabil în sensul art. 6 paragraful 1 CEDO.

În acest sens, a indicat cu titlu de jurisprudenţă decizia civilă nr. 1912/03.12.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi decizia nr. 1193/12.06.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

A mai susţinut că prin sentinţa penală nr. 21/P din 06 februarie 2013 instanţa a dispus obligarea numitei C. la plata sumei de 240.021,72 euro, obligarea numitei D. la plata sumei de 109.633,42 euro, precum şi obligarea în solidar a numitelor C. şi D. la plata sumei de 32.342,64 euro.

Instanţa de judecată a hotărât că aceste sume (240.021,72 euro, 109.633,42 euro şi 32.342,64 euro) reprezintă o parte din prejudiciul integral cauzat părţii civile la care au fost obligaţi în solidar intimaţii A. şi I. prin sentinţa penală nr. 292/F/31.03.2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în dosarul nr. x/2008.

Iniţial, prin sentinţa penală nr. 292/F/31.03.2011, instanţa a dispus obligarea în solidar a numiţilor A. şi I. la plata sumei de 14.211.653.193.030 RON ROL, iar prin decizia penală nr. 386/31.01.2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia penală, pronunţată în dosarul nr. x/2008, a fost redusă această sumă la valoarea de 654.062,47 RON RON. Această sumă a fost achitată de I., aşa cum rezultă din adresa nr. A-ECJ 1213/11.03.2020 emisă de Ministerul Finanţelor.

Au fost indicate cu titlu de practică judiciară decizia nr. 3123/22.10.2002 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal şi decizia nr. 1777/26.06.2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Recurentul-pârât a mai susţinut că, în dosarul penal, instanţa a analizat exclusiv conduita numitelor C. şi D. sub aspectul răspunderii civile faţă de intimatul-reclamat din prezenta cauză, neputând face aprecieri cu privire la o eventuală răspundere solidară a acestora şi a recurentului-pârât, acesta din urmă fiind cercetat penal într-o altă cauză penală.

Prin dispozitivul sentinţei penale nr. 21/P din 06 februarie 2013, instanţa nu a dispus obligarea în solidar a numitelor C. şi D. şi a recurentului-pârât la prejudiciul reţinut a fi produs. Singura referire la existenţa unei obligaţii de plată în solidar este aceea cu privire la numitele C. şi D. şi doar în ceea ce priveşte suma de 32.342,64 euro.

A mai învederat că singura menţiune a instanţei cu privire la recurentul-pârât este aceea că prejudiciul reţinut în sarcina numitelor C. şi D. reprezintă o parte din prejudiciul integral cauzat părţii civile la care au fost obligaţi în solidar inculpaţii A. şi I. prin sentinţa penală nr. 292/F/31.03.2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, pronunţată în dosarul nr. x/2008.

Prin urmare, obligaţia de plată stabilită în solidar în sarcina recurentului-pârât este cea în sumă de 654.062,47 RON RON, conform deciziei penale nr. 386/31.01.2014 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2008, prin care a fost modificată decizia penală nr. 292/F/31.03.2011 a Tribunalului Bucureşti.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material reprezentate de art. 998-999 vechiul C. civ., art. 1 alin. (1) şi (2), art. 6 alin. (1), art. 13 din Legea nr. 82/1991, pct. 3.2 din OMF nr. 1917/2005, art. 26 alin. (2) lit. e) din O.U.G. nr. 158/2001 privind regimul accizelor, din perspectiva lipsei prejudiciului.

În susţinerea acestui motiv, recurentul-pârât a învederat că prin decizia penală nr. 1087/27.03.2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia penală în dosarul nr. x/2014, s-a dispus încetarea procesului penal faţă de acesta sub aspectul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen. şi în baza art. 25 alin. (5) rap. la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a C. proc. pen. s-a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă exercitată de partea vătămată faţă de recurentul-pârât din prezenta cauză.

Potrivit dispoziţiilor art. 249 C. proc. civ. se impunea în sarcina intimatului-reclamant obligaţia de a face dovada că recurentul-pârât i-a produs un prejudiciu prin acţiunea sa.

În susţinerea cererii de chemare în judecată, reclamantul a depus doar sentinţa penală nr. 292/F/31.03.2011, decizia penală nr. 105A/02.04.2012 şi extras de pe portalul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie referitor la soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2008, precum şi cu privire la soluţia pronunţată în dosarul nr. x/2014, fără a solicita administrarea altor probe.

Instanţele de fond şi de apel au dat eficienţă raportului de expertiză întocmit de doamna expert B..

Totodată, instanţa a apreciat ca neîntemeiate susţinerile recurentului-pârât cu privire la inexistenţa unui prejudiciu în patrimoniul intimatului-reclamant rezultat din derularea contractului x/16.09.2002.

În ceea ce priveşte lipsa prejudiciului în raport cu destinaţia produselor livrate, recurentul-pârât a susţinut că, întrucât combustibilul livrat către unităţile militare a fost folosit exclusiv pentru încălzit (aspect necontestat), acesta se încadrează în categoria uleiurilor minerale pentru care se datorează accize conform art. 26 alin. (2) lit. e) din O.U.G. nr. 158/2001. Prin urmare, combustibilul livrat este purtător de accize, iar produsul cumpărat de S.C. E. S.R.L. a fost un produs accizat şi în mod legal s-au încasat accize de la beneficiar.

În ceea ce priveşte lipsa prejudiciului în raport cu actele contabile întocmite de recurentul-reclamant, recurentul-pârât a susţinut că lipsa prejudiciului în patrimoniul părţii adverse rezultă din chiar actele întocmite de aceasta, respectiv din adresa nr. x/12.09.2012 emisă de Direcţia financiar-contabilă, adresa nr. x/28.09.2012 a UM 02032 (UM contractantă), din bilanţurile contabile ale intimatului-reclamant pentru perioada octombrie 2002 - iunie 2003.

În mod eronat, instanţa a reţinut că pentru determinarea pagubei nu sunt relevante înregistrările contabile, această apreciere fiind în contradicţie cu normele legale care obligă la menţionarea oricărei operaţiuni în evidenţele contabile.

Recurentul-reclamant avea obligaţia legală ca, cel mai târziu după pronunţarea sentinţei penale nr. 292/F/31.03.2011, să prevadă în contabilitatea proprie prejudiciul constatat a fi produs din derularea contractului x/16.09.2022. Or, din adresele anterior menţionate, rezultă că acesta nu a procedat în acest sens, susţinând că în perioada de referinţă nu au fost înregistrate pagube materiale. Actul în baza căruia recurentul-reclamant s-a constituit parte civilă în dosarul de urmărire penală a fost Raportul de constatare tehnico-ştiinţifică întocmit de specialişti ai Parchetului Naţional Anticorupţie, deşi, odată cu cererea de constituire parte civilă, avea obligaţia de a depune înscrisuri din care să rezulte prejudiciul suferit.

Mai mult, din expertiza extrajudiciară a situaţiilor financiare ale S.C. E. S.R.L. şi potrivit expertizei judiciare, societatea a plătit pentru achiziţionarea produselor suma de 5.775.100 RON, rezultând o diferenţă de preţ/profit brut de 101.667 RON. Dacă S.C. E. S.R.L. ar fi achiziţionat produse neaccizabile şi le-ar fi vândut ca produse accizabile, valoarea accizei trebuia să se regăsească în diferenţa de preţ, în condiţiile în care toate operaţiunile financiare, plăţi şi încasări, s-au efectuat prin bancă.

Referitor la lipsa caracterului cert al prejudiciului, recurentul-pârât a susţinut că, potrivit art. 6 alin. (1) din Legea contabilităţii, orice operaţiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ.

În cazul recurentului-pârât, documentul justificativ al livrărilor de produse petroliere este reprezentat de facturile fiscale emise de S.C. E. S.R.L. către unităţile militare.

Expertiza efectuată în cauză nu a avut în vedere facturile de livrare a produselor, aspect care rezultă din Adresa nr. x/15.01.2021, potrivit căreia UM 02032 Cluj-Napoca nu mai deţine facturile în cauză, întrucât au fost ridicate de PNA.

În consecinţă, în lipsa facturilor emise de către S.C. E. S.R.L. prejudiciul reţinut a fi produs din livrările de combustibil nu are un caracter cert.

În raportul de expertiză se arată că:

"E. S.R.L. s-a aprovizionat în perioada ianuarie şi martie 2003 cu produse menţionate în documente ca şi CLU TIP III, CL TIP M de la societăţile H. S.R.L. şi G. S.R.L. cu o cantitate totală de 903,510 to combustibil. Produsele au fost facturate către E. S.R.L. cu facturile menţionate în Anexa 4. În condiţiile în care facturile care consemnează livrările de combustibil către E. S.R.L. conform documentelor eliberate de DGFP Bihor, apar alocate altor societăţi şi nu celor care le-au emis şi având în vedere faptul că documentele care au fost prezentate la livrare (note de greutate, certificate de calitate, declaraţii de conformitate) erau false sau emise de societăţi care nu aveau calitatea de a emite aceste documente, (. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .), nu se poate face dovada sursei de provenienţă pentru aceste cantităţi de combustibil şi nici dovada caracteristicilor tehnice şi de calitate conform cerinţelor contractuale".

Cu privire la aceste constatări ale expertului desemnat, recurentul-pârât a susţinut că, dacă nu se pot stabili caracteristicile produselor petroliere livrate de S.C. H. S.R.L. şi S.C. F. către S.C. E. S.R.L., atunci concluzia expertului că aceste produse au fost produse neaccizate este total eronată.

De asemenea, a mai susţinut că un expert contabil nu are competenţa şi nu se poate exprima asupra realităţii sau fictivităţii unui document justificativ financiar-contabil sau a unei operaţiuni economice şi nici nu poate stabili prejudicii certe, dar poate stabili sume rezultate în urma unor calcule având la bază numai documente justificative financiar-contabile.

Pe cale de consecinţă, a solicitat să se constate inexistenţa unui prejudiciu produs de către recurentul-pârât recurentului-reclamant din derularea contractului nr. x/16.09.2002.

Faţă de faptul că pentru angajarea răspunderii delictuale este necesară întrunirea cumulativă a condiţiilor expuse, lipsa prejudiciului conduce la aprecierea că nu sunt întrunite condiţiile acestei răspunderi şi, pe cale de consecinţă se impune respingerea cererii reclamantului ca fiind neîntemeiată.

A mai susţinut recurentul-pârât că au fost încălcate prevederile art. 998-999 vechiul C. civ. din perspectiva întinderii prejudiciului şi lipsei vinovăţiei recurentului-pârât raportat la art. 32 din O.U.G. nr. 158/2001 privind regimul accizelor.

În susţinerea acestei critici, recurentul-pârât a învederat că potrivit dispoziţiilor art. 28 alin. (2) C. proc. pen., instanţa civilă este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului fapte ilicite, hotărârea instanţei penale neavând, prin urmare, putere de lucru judecat în ceea ce priveşte săvârşirea cu vinovăţie de către recurentul-pârât a faptelor imputate acestuia şi a legăturii de cauzalitate dintre aceste fapte şi prejudiciu.

La pagina 2 a raportului de expertiză, validat de instanţă, s-a reţinut cu privire la provenienţa unei părţi din combustibilul livrat de către S.C. E. S.R.L. unităţilor militare:

"S.C. E. S.R.L. s-a aprovizionat în perioada ianuarie şi martie 2003 cu produse menţionate în documente ca şi CLU TIP III CL TIP M de la societăţile H. S.R.L. şi G. S.R.L. cu o cantitate de 903.510 to combustibil (...). Produsele au fost facturate către E. S.R.L. cu facturile menţionate în Anexa 4, facturi pentru uleiuri minerale, care conform avizului de livrare emis de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor au fost distribuite Societăţii S.C. F.. Facturile emise de S.C. H. S.R.L. aparţin societăţii S.C. F.. Produsele au fost facturate către E. S.R.L. cu facturile menţionate în Anexa 4, facturi pentru uleiuri minerale, care conform avizului de livrare emis de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice Bihor au fost distribuite Societăţii S.C. J.. Facturile emise de S.C. G. S.R.L. aparţin societăţii S.C. J.. Suma reprezentând accizele şi TVA aferentă acestor livrări pentru care facturile de livrare nu aparţin emitentului este de 201.058,98 eur".

Răspunzând obiectivului stabilit de instanţă, expertul desemnat a concluzionat că "Prejudiciul produs reclamantului (...) constă în sumele reprezentând accize şi taxă pe valoare adăugată (...) în total de 348.931,12 eur, o parte fiind rezultat din livrări de produse neaccizabile drept produse accizabile, 147.873,04 eur şi o altă parte, 201.058,08 eur, rezultată din aprovizionări pe bază de facturi neaparţinând emitentului şi pentru care nu s-a făcut dovada provenienţei, dovada caracteristicilor tehnice şi de calitate a produselor livrate către unităţile militare".

Recurentul-pârât a invocat şi dispoziţiile art. 32 din O.U.G. nr. 158/2001, susţinând că aceste dispoziţii instituie reguli cu privire la comercializarea uleiurilor minerale definite de art. 26 alin. (2) din acelaşi act normativ.

A mai susţinut că procedura de intrare în posesia unor facturi cu regim special în scopul comercializării de produse dintre cele prevăzute de art. 26 alin. (2) din O.U.G. nr. 158/2001 este una extrem de riguroasă.

Deşi prevederile art. 28 C. proc. pen. statuează că instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite, totuşi instanţa, pentru stabilirea vinovăţiei recurentului-pârât s-a raportat exclusiv la considerentele hotărârii penale.

Deşi sarcina probei revine recurentului-reclamant, potrivit art. 249 C. proc. civ., acesta nu a administrat nicio probă cu privire la vinovăţia recurentului-pârât în ceea ce priveşte combustibilul livrat conform facturilor reprezentate în Anexa nr. 4 la raportul de expertiză.

Potrivit Anexei nr. 4 la raportul de expertiză, societatea administrată de recurentul-pârât a livrat o cantitate de 903,510 tone combustibil CLU TIP III, aspect care rezultă din conţinutul facturilor detaliate de către expert.

În mod greşit instanţa a reţinut că "(...) din lucrarea de expertiză efectuată în cauză o altă parte a prejudiciului, în sumă de 201.058 euro, este rezultată din aprovizionări (903,51 tone combustibil) pe bază de facturi neaparţinând emitentului şi pentru care nu s-a făcut dovada provenienţei, furnizorii fiind H. S.R.L. (facturile aparţinând în realitate societăţii F. SRL) şi G. S.R.L. (facturile aparţinând societăţii J. SRL). A arătat dna expert B. că aceste produse au fost facturate către S.C. E. S.R.L. cu facturi pentru uleiuri minerale aparţinând altor societăţi, iar S.C. E. S.R.L. a efectuat livrarea acestor produse către unitatea militară fără să ataşeze documentele prevăzute în contract (note de greutate şi certificate de calitate)".

Faptul că facturile fiscale în cauză aparţin altor agenţi economici, iar nu celor înscrişi la rubrica furnizor, nu poate fi imputat recurentului-pârât, vinovăţia pentru folosirea facturilor fiscale aparţinând altor societăţi revenind celor care le-au folosit. Nu s-a administrat nicio proba din care să reiasă faptul că recurentul-pârât a cunoscut şi acceptat această situaţie.

Combustibilul în cantitate de 903,510 tone a fost livrat în baza facturilor fiscale speciale, aspect reţinut atât de instanţă, cât şi de expertul desemnat.

Contrar prevederilor art. 32 alin. (8) din O.U.G. nr. 158/2001, instanţa a apreciat că nu s-a făcut dovada provenienţei.

Potrivit acestor prevederi, facturile fiscale speciale atestau faptul că marfa ce urma să fie livrată corespunde cu menţiunile din cuprinsul lor, uleiuri minerale (conform art. 32 alin. (3), calitatea furnizorului, cât şi a beneficiarului, precum şi destinaţia uleiurilor minerale livrate (conform art. 32 alin. (7), recurentul-pârât nu putea să pună la îndoială autenticitatea, provenienţa sau conţinutul facturilor ori calitatea mărfii livrate.

Pe de altă parte, contrar legii, expertul desemnat de instanţă a apreciat că o parte din prejudiciu o constituie contravaloarea accizei şi TVA aferente produselor livrate în baza facturilor prezentate în Anexa nr. 4 la raport, în condiţiile în care acesta nu avea competenţa de a le înlătura în lipsa unei hotărâri a unei instanţe de judecată care să se pronunţe asupra legalităţii lor. Mai mult, expertul contabil nu se putea exprima asupra realităţii sau fictivităţii unui document justificativ financiar-contabil sau a unei operaţiuni economice şi nici nu putea stabili prejudicii certe, ci putea să stabilească sume rezultate în urma unor calcule având la bază numai documente justificative financiar-contabile.

Combustibilul prevăzut de aceste facturi fiscale speciale a fost livrat unităţilor militare beneficiare în cantitatea şi calitatea menţionate în cuprinsul acestora, respectiv CLU TIP III şi CL TIP M, aspect reţinut şi de expert. Prin urmare, deşi combustibilul livrat era de tipul celui contractat, expertul include contravaloarea accizei şi TVA în prejudiciu doar pe considerentul că facturile fiscale speciale prezentate de societăţile care au livrat către S.C. E. S.R.L. nu deţineau în mod legal aceste facturi. Astfel, în mod nelegal s-a reţinut acest prejudiciu în sarcina recurentului-pârât, cu toate că produsul livrat corespunde celui contractat (CLU TIP III şi CL TIP M) cantitativ şi calitativ şi pentru care nu s-a administrat nicio probă din care să rezulte că ar fi fost un alt produs decât cel menţionat în cuprinsul facturilor.

Instanţa a reţinut, în mod contradictoriu, pe de o parte că nu se pot stabili caracteristicile produselor petroliere livrate de S.C. H. S.R.L. şi S.C. F. (prevăzute în Anexa nr. 4 la raport) către S.C. E. S.R.L., iar pe de altă parte se apreciază că aceste produse sunt produse neaccizate, calculându-se un prejudiciu în cuantum de 201.058,98 euro reprezentând accizele şi TVA aferente acestor livrări. Singurul motiv reţinut a fost acela că facturile de livrare nu aparţin emitentului, în condiţiile în care facturile fiscale ce însoţeau acest produs erau din categoria celor speciale, emise conform art. 32 din O.U.G. nr. 158/2001.

Recurentul-pârât a mai învederat că susţinerile sale sunt confirmate de expertul consilier, care în opinia separată la raportul de expertiză a arătat că: instanţa de judecată nu a dispus înlăturarea facturilor fiscale speciale aferente combustibilului în cantitate de 903,510 tone evidenţiate în Anexa nr. 4 la raport; facturile fiscale speciale evidenţiate în Anexa nr. 4 la raport constituie documente justificative în sensul legii; prin intermediul facturilor fiscale speciale nu puteau fi achiziţionate/vândute alte tipuri de mărfuri, având în vedere menţiunea "uleiuri minerale" înscrisă pe acestea; produsele livrate unităţilor militare şi recepţionate de acestea conform facturilor fiscale speciale au fost produse de tipul uleiurilor minerale accizate; suma de 201.058,08 euro, reprezentând accize şi TVA aferentă facturilor fiscale speciale nu poate fi considerată ca fiind încasată necuvenit.

A indicat recurentul-pârât, cu titlu de practică judiciară, decizia nr. 2686 din 25 noiembrie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

De asemenea, a susţinut că din considerentele hotărârii penale nr. 21/P/06.02.2013 pronunţate de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2011, precum şi din cele ale hotărârii penale nr. 108/A/10.10.2013 pronunţate de Curtea de Apel Oradea, se desprinde concluzia că recurentul-pârât, neavând cunoştinţă de sursa de aprovizionare a societăţilor care i-au livrat produsele petroliere, a solicitat ca facturile pentru cantitatea livrată unităţilor militare să fie întocmite numai după verificarea produselor din punct de vedere cantitativ şi calitativ de reprezentanţii unităţilor militare, iar pe de altă parte, din cantitatea livrată doar o parte a fost analizată de către S.C. K. S.A. şi faţă de care s-a stabilit că nu corespunde standardului, însă aceasta nu este individualizată în mod neechivoc.

În raportul de expertiză efectuat s-a reţinut că "Prejudiciul produs reclamantului (...) constă în sumele reprezentând accize şi taxa pe valoare adăugată (...) în total de 348.931,12 eur, o parte fiind rezultat din livrări de produse neaccizabile drept produse accizabile 147.873,04 eur şi o altă parte 201.058.08 eur rezultat din aprovizionări pe bază de facturi neaparţinând emitentului şi pentru care nu s-a făcut dovada provenienţei, dovada caracteristicilor tehnice şi de calitate a produselor livrate către unităţile militare".

Nereţinând că suma de 201.058,08 euro rezultată din aprovizionări pe bază de facturi neaparţinând emitentului constituie prejudiciu, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, în sensul obligării pârâtului la plata sumei de 131.620,61 euro, rezultată din livrări de produse neaccizabile drept produse accizabile.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., precum si celelalte dispoziţii legale invocate în cuprinsul motivelor de recurs.

I.6. Apărările formulate în cauză

La data de 04 decembrie 2024, recurentul-pârât A. a formulat întâmpinare la recursul formulat de Ministerul Apărării Naţionale, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului, recurentul-pârât a susţinut că, deşi partea adversă a invocat motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin cererea de recurs nu au fost formulate critici concrete împotriva raţionamentului instanţei de apel care a determinat soluţia de admitere a apelului formulat de pârât şi nici nu au fost indicate dispoziţiile legale încălcate sau aplicate greşit de instanţa de apel. În realitate, criticile formulate de recurentul-reclamant sunt critici de netemeinicie, împrejurare ce echivalează cu nemotivarea recursului.

A mai susţinut că recurentul-reclamant critică modul în care instanţa de fond a apreciat probatoriul. Or, acestea nu pot constitui motive de nelegalitate ce pot fi deduse judecăţii în calea de atac a recursului.

În ceea ce priveşte fondul recursului formulat de recurentul-reclamant, recurentul-pârât a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, susţinând că prejudiciul reţinut de instanţa de apel este de 766.819,94 RON, sumă ce a rezultat prin scăderea din suma de 1.420.882,41 RON (prejudiciul stabilit prin raportul de expertiză) a sumei de 654.062,74 RON (suma achitată de I.).

La data de 12 decembrie 2024, recurentul-reclamant Ministerul Apărării Naţionale a formulat întâmpinare la recursul declarat de recurentul-pârât, solicitând respingerea acestuia ca nefondat.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că partea adversă a criticat soluţia instanţei de apel sub aspectul faptului că nu a fost reţinută puterea de lucru judecat a sentinţei penale nr. 21/P din 6 februarie 2013 pronunţate de Tribunalul Bihor.

Recurentul-reclamant a susţinut că într-o astfel de situaţie instanţa trebuie să analizeze o eventuală incidenţă a puterii de lucru judecat, nicidecum să o admită pur şi simplu.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect, cu autoritate de lucru judecat, vinovăţia recurentului-pârât, ţinând cont că prin decizia nr. 1087 pronunţată în dosarul penal nr. x/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut cu titlu definitiv că fapta inculpatului (recurentul-pârât din cauza de faţă) îndeplineşte elementele constitutive ale infracţiunii de înşelăciune prevăzute de art. 244 alin. (1) şi (2) C. pen.

De asemenea, instanţa de apel a reţinut că în materia răspunderii civile delictuale, dacă fapta prejudiciabilă a fost săvârşită de mai multe persoane, acestea sunt ţinute solidar să repare paguba.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, instanţa de apel a reţinut că există o solidaritate între C. şi D..

Întrucât prin soluţiile pronunţate în dosarele penale s-a stabilit cu titlu de autoritate de lucru judecat că una dintre persoanele vinovate de producerea prejudiciului este recurentul-pârât din cauza pendinte, potrivit art. 1382 C. civ. Ministerul Apărării Naţionale în mod corect s-a îndreptat împotriva acestuia pentru acoperirea prejudiciului produs.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a susţinut că şi acesta este nefondat, instanţa de apel dezlegând în mod corect toate aspectele deduse judecăţii.

Recurentul-reclamant a susţinut că existenţa prejudiciului este dovedită, fiind confirmată chiar de recurentul-pârât, care a arătat că Ministerul Apărării Naţionale a achitat accize şi TVA aferent acestora pentru produse neaccizabile.

Întinderea pagubei a fost stabilită iniţial printr-un raport de constatare tehnico-ştiinţifică întocmit de către experţi ai PNA, însă prejudiciul a fost confirmat şi în urma administrării probaţiunii în dosarul de faţă, prin raportul de expertiză efectuat, în cuprinsul căruia expertul a concluzionat că prejudiciul produs reclamantului prin derularea contractului nr. x/16.09.2002 constă în sumele reprezentând accize şi taxa pe valoare adăugată aferentă accizelor incluse nejustificat în preţul produselor livrate şi ulterior încasate de către E. S.R.L., în total 348.931,12 euro.

În concluzie, recurentul-reclamant a solicitat respingerea recursului formulat de recurentul-pârât ca nefondat şi menţinerea deciziei recurate ca fiind legală şi temeinică.

Recurentul-pârât A. a formulat, la data de 08 ianuarie 2025, răspuns la întâmpinarea depusă de recurentul-reclamant Ministerul Apărării Naţionale, solicitând respingerea apărărilor invocate şi pe cale de consecinţă, admiterea recursului său aşa cum a fost formulat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul pârâtului este nefondat, pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Înalta Curte constată că prin demersul judiciar pendinte, reclamantul M.Ap. N. a solicitat obligarea pârâtului A. la plata sumei totale de 1.440.857,32 RON, cu titlu de despăgubiri formată din 1.421.165,32 RON (derulare contract nr. x/16.09.2002 - S.C. E. SRL) şi 19.692 RON (parţial derulare contract nr. x/16.09.2002, în limita cantităţii de 24,615 to produse petroliere, facturate cu factura nr. x/04.02.2003 de la S.C. Paragigma SRL); prin rechizitoriul fostului Parchet Naţional Anticorupţie, s-a dispus trimiterea în judecată a pârâtului A., alături de alţi inculpaţi, pentru săvârşirea mai multor infracţiuni, fapta ilicită dedusă judecăţii de faţă constând în livrarea către reclamant a unei cantităţi de reziduri petroliere neaccizabile, cu privire la care acesta a încasat, în mod nejustificat, contravaloarea accizelor care s-ar fi datorat produselor petroliere accizabile.

Prin sentinţa penală nr. 293/31.03.2011, pronunţată de Tribunalul Bucureşti în dosarul nr. x/2008, pârâtul A. a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunilor prev. de art. 255 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (dare de mită în formă continuată) şi art. 215 alin. (1), (2), (3) şi 5 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (înşelăciune în formă continuată). Totodată, s-a dispus încetarea procesului penal pentru infracţiunea prev. de art. 290 C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (fals în înscrisuri sub semnătură privată în formă continuată), ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale.

În ceea ce priveşte latura civilă, în baza art. 14 şi art. 346 C. proc. civ. penală raportat la art. 998 C. civ., a fost obligat inculpatul A. la plata către partea civilă Ministerul Apărării Naţionale a următoarelor despăgubiri civile: suma de 14.211.653.195 ROL (1.421.165,32 RON), în solidar cu inculpatul I. (derulare contract nr. x/16.09.2002 - S.C. E. SRL); 196.920.000 ROL (19.692 RON), în solidar cu inculpatul L. (parţial derulare contract nr. x/16.09.2002, în limita cantităţii de 24,615 to produse petroliere, facturate cu factura nr. x/04.02.2003).

Urmare a apelurilor declarate în dosarul nr. x/2008, prin decizia penală nr. 105/A/02.04.2012 Curtea de Apel Bucureşti a desfiinţat în parte sentinţa penală nr. 293/31.03.2011 şi, rejudecând, a redus pedepsele aplicate inculpatului A. şi altor inculpaţi, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Împotriva acestei decizii s-a declarat recurs, înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. La termenul de judecată din data de 30.01.2014, având în vedere situaţia medicală a inculpatului A., ÎCCJ a dispus disjungerea cauzei în ce priveşte recursul declarat de acesta, de partea responsabilă civilmente S.C. E. S.R.L. şi de Ministerul Public cu privire la acest inculpat, formându-se un nou dosar cu nr. x/2014

Prin decizia penală nr. 386/31.01.2014 pronunţată în dosarul nr. x/2008, privindu-i pe ceilalţi inculpaţi, ÎCCJ a admis recursurile declarate, a casat în parte decizia penală nr. 105/A/02.04.2012 şi sentinţa penală nr. 293/31.03.2011. S-a dispus, printre altele, reducerea sumei pentru care operează solidaritatea inculpatului I. cu inculpatul A. la valoarea de 645.062 RON. S-a menţinut dispoziţia din sentinţa penală atacată privind obligarea inculpatului L. la plata sumei de 19.692 RON.

În ce priveşte modul de soluţionare a acţiunii civile, instanţa supremă a reţinut că inculpatului I. nu i se poate imputa săvârşirea unei fapte ilicite după data la care nu s-a mai aflat la conducerea U.M. 02032 Cluj-Napoca, ca atare a fost redusă suma la care acesta a fost obligat în solidar cu inculpatul A. la valoarea de 654.062,47 RON.

Din prejudiciul total cauzat reclamantului, în sumă de 1.440.857,33 RON, numitul I. a achitat suma de 654.026,47 RON, precum şi accesoriile aferente, stabilită în sarcina sa prin decizia penală nr. 386/31.01.2014 dată de ÎCCJ, conform adresei x din 11.03.2020.

În dosarul penal disjuns cu nr. x/2014, prin decizia penală nr. 1087/27.03.2014, ÎCCJ a admis recursurile declarate de Parchetul de pe lângă ÎCCJ- DNA şi de inculpatul A., a casat în parte decizia penală nr. 105/A/02.04.2012 dată de Curtea de Apel Bucureşti şi sentinţa penală nr. 293/31.03.2011 dată de Tribunalul Bucureşti şi rejudecând: a schimbat încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpatului din infracţiunea prev. de art. 215 alin. (1), (2), (3) şi 5 C. pen. anterior cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior în infracţiunea prev. de art. 244 alin. (1) şi (2) noul C. pen. cu aplicarea art. 35 alin. (1) noul C. pen. (înşelăciune în formă continuată, cu aplicarea legii penale mai favorabile), infracţiuni pentru care, în baza art. 396 alin. (6) C. proc. pen. rap la art. 16 alin. (1) lit. f) teza a II-a şi art. 17 alin. (2) C. proc. civ. penală, s-a dispus încetarea procesului penal pornit împotriva inculpatului, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale. Cu privire la infracţiunea prev. de art. 255 alin. (1) C. pen. cu referire la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., inculpatul A. a fost condamnat la pedeapsa închisorii de un an şi 6 luni.

Având în vedere soluţia de încetare a procesului penal cu privire la infracţiunea de înşelăciune şi constatând că prejudiciul stabilit în sarcina inculpatului este exclusiv urmarea comiterii acestei infracţiuni, în temeiul dispoziţiilor art. 25 alin. (5) C. proc. civ. penală, a fost lăsată nesoluţionată acţiunea civilă exercitată de Ministerul Apărării Naţionale împotriva inculpatului A..

Prin sentinţa penală nr. 21/P/2013 dată de Tribunalul Bihor în dosar nr. x/2011, în ceea ce priveşte facturile emise de G. S.R.L., a fost obligată la repararea prejudiciului cauzat părţii civile M.AP.N. şi inculpata C., iar în ceea ce priveşte facturile emise de H. S.R.L. au fost obligate, în solidar, şi inculpatele C. şi D. la repararea prejudiciului. Acestea au fost condamnate pentru complicitate la înşelăciune, autor fiind pârâtul din prezenta cauză.

Prin această hotărâre s-a stabilit că acele două inculpate au falsificat facturi fiscale în numele celor două societăţi comerciale, atestând în mod nereal livrări de produse petroliere către S.C. E. S.R.L., administrată de A., ajutându-l astfel pe acesta să inducă în eroare pe reprezentanţii M.Ap. N., cu ocazia încheierii şi executării unor contracte de livrare de combustibil, contribuind la crearea unui prejudiciu părţii civile.

Prin decizia nr. 2117/23.06.2014 dată de ÎCCJ s-au admis recursurile celor două inculpate, s-au casat în parte decizia din apel şi sentinţa tribunalului, s-a constatat împlinirea termenului de prescripţie, dispunându-se încetarea procesului penal. S-au menţinut dispoziţiile sentinţei penale în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a acţiunii civile.

Sub un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pârâtul A. susţine că în mod greşit a fost obligat de către instanţa de apel la plata diferenţei dintre prejudiciul total pretins de reclamant şi cel achitat de către inculpatul I., întrucât a fost încălcată puterea de lucru judecat ce derivă din sentinţa penală nr. 21/P/2013 dată de Tribunalul Bihor în dosar nr. x/2011, cu privire la prejudiciul produs şi persoanele a căror răspundere a fost atrasă; menţionează că această sentinţă penală nu a analizat răspunderea civilă delictuală a inculpatelor C. şi D., în solidar cu cea a pârâtului din prezenta cauză, iar obligaţia de plată stabilită în sarcina recurentului este de 654.062,47 RON, conform deciziei civile nr. 386/31.01.2014, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2008.

Astfel cum s-a arătat anterior, în cauza civilă de faţă, consecutiv unor hotărâri penale definitive, inclusiv de încetare a procesului penal cu privire la infracţiunea de înşelăciune în privinţa pârâtului chemat în judecată, ca urmare a intervenirii prescripţiei răspunderii penale, cu lăsarea nesoluţionată a laturii civile, în mod legal instanţele de fond au pornit în evaluarea pretenţiilor deduse judecăţii de la prevederile art. 28 din C. proc. pen.

Conform acestor dispoziţii:

"(1) Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

(2) Hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru judecat în faţa organelor judiciare penale cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia."

Prin urmare, în speţă, sunt incidente prevederile art. 28 alin. (1) teza a doua din acest text din C. proc. pen.

În configuraţia condiţiilor necesare angajării răspunderii civile delictuale a pârâtului, cele două elemente menţionate de art. 28 alin. (1) C. proc. pen., respectiv existenţa faptei şi persoana care a săvârşit-o, se suprapun faptei ilicite, rezultând cu evidenţă din hotărârea penală (decizia civilă nr. 386/31.01.2014, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia Penală în dosarul nr. x/2008) că pârâtul a săvârşit faptele ilicite imputate.

Or, astfel cum şi curtea de apel a reţinut, din perspectiva condiţiilor răspunderii civile delictuale ce trebuie verificate în cauza de faţă, în conformitate cu art. 998 şi urm. din C. civ., rezultă că hotărârea penală definitivă de încetare a procesului penal are autoritate de lucru judecat cu privire la existenţa faptei prejudiciabile şi a autorului ei, având în vedere că temeiul achitării a fost dat de intervenirea răspunderii prescripţiei penale.

Autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale definitive de încetare a procesului penal nu va opera însă cu privire la existenţa prejudiciului şi a vinovăţiei autorului faptei ilicite, dar şi cu privire la legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, deşi nu este enumerată şi această condiţie în mod expres de art. 28 alin. (1) teza a doua din C. proc. pen.

În acest context, Înalta Curte constată că instanţa de apel a identificat şi aplicat în mod corect dispoziţiile procedurale din materie penală pe care era ţinută să le ia în considerare, cu efectul autorităţii de lucru judecat, reţinând, în acord cu dispoziţiile legale citate şi analizate, condiţiile răspunderii civile delictuale asupra cărora operează autoritatea de lucru judecat a hotărârii penale definitive de încetare a procesului penal cu privire la infracţiunea de înşelăciune, în privinţa pârâtului chemat în judecată şi, în consecinţă, arătând celelalte condiţii ale răspunderii pe care era ţinută să le cerceteze în mod nemijlocit şi să statueze asupra lor - existenţa prejudiciului şi a vinovăţiei autorului faptei ilicite.

Astfel, instanţele de fond au stabilit că faptele imputate pârâtului (constând în inducerea în eroare a reclamantului cu prilejul încheierii unui contract conform căruia trebuia să furnizeze combustibil CLU tip III şi CL tip M, însă a livrat reziduri petroliere neaccizabile) au fost stabilite prin hotărârile penale definitive.

Fiind deja stabilită fapta ilicită şi persoana care a săvârşit-o, instanţa civilă a procedat la analiza condiţiilor prejudiciului (ce a constat în contravaloarea accizei şi a TVA majorate, incluse în preţ, în condiţiile în care reclamantului i s-a livrat un produs neaccizabil), ca element al răspunderii civile delictuale, inclusiv cu privire la întinderea acestuia, în cauză fiind întocmit un raport de expertiză contabilă potrivit căruia instanţele devolutive ale fondului cauzei au stabilit că a reliefat faptul că prejudiciul produs reclamantului prin derularea contractului x/16.09.2002 încheiat între S.C. E. S.R.L., administrate de pârâtul A. şi UM 02032 condusă de I. constă în sumele reprezentând accize şi TVA aferentă accizelor incluse nejustificat în preţul produselor livrate şi ulterior încasate de S.C. E. S.R.L., în suma totală de 348.931,12 euro, o parte fiind rezultat din livrări de produse neaccizabile drept accizabile - 147.873,04 euro şi o altă parte 201,058,08 euro, rezultat din aprovizionări pe bază de facturi aparţinând emitentului şi pentru care nu s-a făcut dovada provenienţei, dovada caracteristicilor tehnice şi de calitate a produselor livrate către unităţile militare (parte din suma totală fiind imputată apelantului pârât în solidar cu numitul L. - 19.692 RON, cu numitele C. şi D. - 201.058 euro şi cu numitul I. - 645.062,47 RON, care a achitat această sumă).

Astfel, instanţa de apel a mai reţinut în cadrul situaţiei de fapt a cauzei, de care prezenta instanţă de recurs este ţinută, date fiind limitele exclusiv de legalitate ale controlului său jurisdicţional, date fiind prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 488 alin. (1) C. proc. civ., că prin sentinţa penală nr. 21/P/2013 dată de Tribunalul Bihor în dosar nr. x/2011, inculpatele C. şi D. au fost obligate la repararea prejudiciului în cuantum de 201.058 euro, fiind condamnate pentru complicitate la înşelăciune, autor fiind constatat a fi fost pârâtul din prezenta cauză - s-a stabilit că cele două inculpate au falsificat facturi fiscale prin care au atestat în mod nereal livrarea de produse petroliere către societatea pârâtului, ajutându-l pe acesta să inducă în eroare pe reprezentanţii reclamantului, contribuind astfel la crearea unui prejudiciu părţii civile; prin decizia nr. 2117/23.06.2014 dată de instanţa supremă s-au admis recursurile celor două inculpate, s-au casat în parte decizia din apel şi sentinţa tribunalului, s-a constatat împlinirea termenului de prescripţie, dispunându-se încetarea procesului penal şi s-au menţinut dispoziţiile sentinţei penale în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a acţiunii civile.

Recurentul pârât a susţinut, în esenţă, că, atâta timp cât complicii la înşelăciune au fost deja obligaţi la plata prejudiciului, autorului acestei infracţiuni nu i se mai poate imputa plata aceloraşi pretenţii, întrucât nu ar exista o răspundere solidară între aceştia.

Or, Înalta Curte constată că în cauză, reclamantul a solicitat atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului - menţionat în hotărârile judecătoreşti din penal, drept autor al infracţiunii de înşelăciune - în raport cu dispoziţiile art. 998-999 C. civ. de la 1865, precum şi obligarea acestuia la acoperirea întregului prejudiciu, iar împrejurarea că într-un alt dosar penal au fost obligate şi complicele sale la plata despăgubirilor nu îl absolvă pe acesta în sensul pretins de recurent.

Se observă de altfel, că chiar prin dispozitivul sentinţei penale nr. 21/P/2013 a Tribunalului Bihor invocate de către recurentul pârât, persoanele individualizate drept complici, din dosarul nr. x/2021, au fost obligate la plata unor sume de bani, ca "parte din prejudiciul integral cauzat părţii civile la care au fost obligaţi în solidar inculpaţii A. şi I. prin S.P. nr. 292/F/31.03.2011 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, dosar nr. x/2008".

Instanţa de recurs reţine că potrivit art. 1003 C. civ. de la 1865, C. civ. aplicabil cauzei în raport de data săvârşirii faptelor delictuale imputate, "Când delictul sau cvasidelictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ţinute solidar pentru despăgubire". De altfel, corespunzător, inclusiv art. 1369 alin. (1) Noul C. civ. stipulează: "Cel care l-a îndemnat sau l-a determinat pe altul să cauzeze un prejudiciu, l-a ajutat în orice fel să îl pricinuiască sau, cu bună ştiinţă, a tăinuit bunuri ce proveneau dintr-o faptă ilicită ori a tras foloase din prejudicierea altuia răspunde solidar cu autorul faptei".

Aşadar, răspunderea civilă delictuală este instituită nu numai în sarcina autorului faptei ilicite, ci şi în sarcina celui care l-a instigat, a celui care i-a înlesnit sau l-a ajutat în orice mod să săvârşească fapta prejudiciabilă, precum şi în sarcina celui care a tăinuit bunuri ce proveneau dintr-o faptă ilicită ori a tras foloase din prejudicierea altuia, făcându-se prin intermediul acestei norme juridice civile regăsite constant în timp, transpunerea în materie civilă a participaţiei penale, mai exact a instituţiilor: instigare, complicitate şi tăinuire.

Prejudiciul pretins în cauza de faţă este rezultatul faptelor ilicite săvârşite de mai multe persoane, în calitate de - de exemplu - autori şi complice, prejudiciul cauzat reclamantului fiind rezultatul unei activităţi concurente, intenţionate, a tuturor acestor persoane.

Înalta Curte reţine, aşadar, în temeiul acestor considerente, că soluţia definitivă a instanţei penale pronunţată în dosarul nr. x/2021 (cu privire la obligarea complicilor la plata despăgubirilor) nu înlătură răspunderea civilă a pârâtului, ci dimpotrivă, este de natură să atragă, în circumstanţele speţei, răspunderea solidară a acestuia, în calitate de autor al faptelor ilicite, alături de complicii săi, pentru repararea prejudiciului cauzat reclamantului prin activitatea ilicită comună ce relevă o unitate de rezoluţie delictuală a făptuitorilor, conexiunea dintre activităţile ilicite reţinute în sarcina tuturor acestor persoane din cele două cauze penale fiind, de altfel, evidenţiată chiar prin sentinţa penală nr. 21/P/2013 a Tribunalului Bihor de care se prevalează recurentul pârât.

Prin urmare, Înalta Curte constată că nu poate fi primită alegaţia recurentului pârât în sensul că prin decizia recurată, ar fi fost încălcată puterea de lucru judecat ce derivă din sentinţa penală nr. 21/P/2013 dată de Tribunalul Bihor pronunţată în dosarul nr. x/2011, cu privire la prejudiciul produs şi solidaritatea persoanelor a căror răspundere a fost atrasă, câtă vreme autorul faptei ilicite este răspunzător pentru acoperirea întregului prejudiciu cauzat.

De altfel, potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., invocate a fi fost încălcate de către instanţa de apel, "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă."

Din aceste prevederi legale rezultă, în aprecierea instanţei de recurs, că efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat - dezlegarea unei chestiuni litigioase ce se opune cu caracter obligatoriu într-un alt litigiu care are strânsă legătură cu cel soluţionat definitiv - presupune că cele două litigii poartă între aceleaşi părţi.

Din această perspectivă, este relevant a sublinia că fundamentul instituţiei autorităţii de lucru judecat este împrejurarea că între părţi a avut loc un proces, ce a permis acestora să formuleze susţineri şi apărări, să invoce excepţii, să administreze probe şi să pună concluzii, iar ca rezultat al acestor operaţiuni, s-a pronunţat o hotărâre judecătorească prin care s-a procedat la verificarea de către instanţă a chestiunilor de fapt şi de drept litigioase. Ca urmare, această hotărâre - s-a arătat în doctrină - se bucură de imutabilitate şi se impune părţilor litigante şi succesorilor acestora cu caracter obligatoriu.

Or, dacă raţiunea reglementării autorităţii de lucru judecat este aceea a desfăşurării între părţi a unui proces, se impune ca efectele autorităţii de lucru judecat de care se bucură această hotărâre să fie limitate la părţile litigante.

Şi interpretarea sistematică a art. 431 C. proc. civ. conduce la aceeaşi concluzie, deoarece alin. (1) al textului arată că "Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect", instituind astfel pentru efectul negativ al autorităţii de lucru judecat cerinţa triplei identităţi (de părţi, obiect şi cauză), după care alin. (2) se referă la posibilitatea oricăreia dintre părţi de a opune lucrul anterior judecat, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Or, teza exprimată în alineatul al doilea vine în continuarea primului alineat şi este necesar - în contextul interpretării sistematice a normelor juridice - a le avea în vedere împreună.

S-a mai adus în doctrină sub acest aspect şi un argument dedus din reglementarea distinctă a autorităţii de lucru judecat în art. 430-431 C. proc. civ. şi respectiv a efectului general de opozabilitate al hotărârii judecătoreşti faţă de terţi prevăzut în art. 435 C. proc. civ., de unde rezultă că hotărârea judecătorească va avea faţă de terţi numai efectele pe care acest din urmă text le prevede, ea neputând produce efecte directe nici în beneficiul şi nici în defavoarea acestora.

În caz contrar, s-ar şterge în privinţa hotărârilor judecătoreşti, distincţia dintre relativitate şi opozabilitate, distincţie în mod evident îmbrăţişată de legiuitor prin reglementarea diferită mai sus analizată.

De aceea, susţinerile privind încălcarea autorităţii de lucru judecat, sub aspect pozitiv, a sentinţei penale nr. 21/P/2013, pronunţate de Tribunalul Bihor în dosarul nr. x/2011, în sensul relevat de către pârât prin memoriul de recurs, pârât ce nu a fost parte procesuală în respectivul dosar penal, sunt nefondate.

Ca atare, pentru ansamblul tuturor acestor considerente, Înalta Curte va înlătura ca nefondate criticile recurentului cu privire la acest aspect, critici încadrate de recurentul pârât în motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi Cod.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul a arătat că reclamantul nu a făcut dovada producerii unui prejudiciu, a invocat lipsa prejudiciului în raport cu destinaţia produselor livrate şi cu actele contabile intocmite, dar şi lipsa caracterului cert al prejudiciului faţă de neconsemnarea în contabilitate a documentelor justificative; a mai susţinut că prin raportul de expertiză nu s-au putut stabili caracteristicile produselor petroliere accizate şi a arătat că faptul că produsele erau accizabile rezultă din reglementări speciale, cu referire la O.U.G. nr. 158/2001 privind regimul accizelor; de asemenea, a mai arătat că în stabilirea vinovăţiei recurentului, instanţa s-a raportat exclusiv la considerentele hotărârii penale.

Pe de o parte, Înalta Curte constată că susţinerile recurentului pârât reprezintă o chestiune de administrare şi interpretare a probatoriilor ce nu poate fi dezlegată de către instanţa de recurs, nefiind încadrabilă în vreun motiv de nelegalitate, astfel cum impun prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Totodată, Înalta Curte reţine că operaţiunea de evaluare a existenţei şi întinderii prejudiciului este una tot de temeinicie, specifică judecăţii realizate de către instanţele devolutive ale fondului cauzei şi care nu poate fi analizată în cadrul controlului de legalitate efectuat de către instanţa de recurs.

Pe de altă parte, se constată că prejudiciul reclamat a fost stabilit de către instanţa de apel în baza probelor administrate în civil, fiind efectuată şi o lucrare de expertiză contabilă, iar calificarea caracterului accizabil al produselor livrate prin raportare la reglementările speciale se realizează tot pe baza faptelor din dosar, în raport cel puţin de stabilirea produselor concrete livrate, aspecte ce ţin indubitabil de temeinicia hotărârii; similar, considerentele expuse sunt valabile inclusiv în ceea ce priveşte trimiterea recurentului la partea din prejudiciu rezultat din absenţa documentelor fiscale şi la lipsa culpei sale, Înalta Curte reţine că nu se pot evalua în recurs aceste aspect care ţin de situaţia de fapt a cauzei, întrucât controlul instanţei de recurs este unul strict de legalitate. De altfel, în mod legal instanţa de apel a motivat că răspunderea civilă delictuală se angajează pentru cea mai uşoară formă a culpei, nefiind o cerinţă pentru antrenarea acestei forme de răspundere juridică, existenţa în mod obligatoriu a vinovăţiei sub forma intenţiei.

Mai mult, se constată că prin ansamblul acestor critici, recurentul pârât expune simple negaţii privind vinovăţia sa, totală sau parţială, în producerea prejudiciului imputat, fără a expune care este eroarea săvârşită de către instanţa de apel, norma de drept greşit interpretată sau aplicată şi ignorând faptul că în aprecierea îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale întinderea culpei este lipsită de relevanţă.

Faţă de cele arătate, rezultă că susţinerile recurentului nu privesc vreo divergenţă de interpretare asupra unei reguli de drept ce ar fi aplicabilă, ci tind la cercetarea faptelor şi reaprecierea probelor care dovedesc existenţa faptei ilicite, a vinovăţiei, a prejudiciului şi a legăturii de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, ceea ce nu este permis în calea extraordinară de atac a recursului, ce presupune un control exclusive de legalitate şi nu unul de reapreciere a faptelor prin reanalizarea dovezilor administrate cauzei.

Aşadar, atât timp cât prin invocarea dispoziţiilor legale concrete afectate de recurentul pârât motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., această parte procesuală vizează în realitate, reevaluarea unor aspecte pur factuale ale cauzei (existenţa prejudiciului, întinderea acestuia, caracterul cert al prejudiciului, inexistenţa vinovăţiei recurentului - atitudine psihică a persoanei faţă de faptă şi urmările acesteia), operaţiune juridică care excede controlului exclusiv de legalitate al unei instanţe de recurs, rezultă că, grefat pe situaţia de fapt stabilită în mod definitiv de instanţele devolutive ale fondului cauzei, situaţie de fapt de care prezenta instanţă de recurs este ţinută potrivit prevederilor procesuale ilustrate supra, în cauză nu se constată incidenţa nici a acestui motiv de nelegalitate invocat de partea procesuală recurentă.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât A. împotriva deciziei nr. 721/A din 3 iulie 2024 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Ministerul Apărării Naţionale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat, recursul declarat de recurentul-pârât A. împotriva deciziei nr. 721/A din 3 iulie 2024 a Curţii de Apel Oradea, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Ministerul Apărării Naţionale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 iunie 2025.