ANRP appeal admitted; compensation ruling quashed and remanded for misapplication of heir-claim requirement

Şedinţa publică din data de 5 iunie 2025

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea formulată şi înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu sub nr. x/2023, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, anularea deciziei de invalidare nr. 6881 din 10.01.2023 emisă de către pârâtă; obligarea acesteia la emiterea unei decizii de validare în sensul acordării despăgubirilor în cuantum de 43.698,75 euro pentru toate persoanele îndreptăţite; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Sibiu

Prin sentinţa civilă nr. 1020 din 14 decembrie 2023, Tribunalul Sibiu, secţia I civilă a admis acţiunea formulată de reclamanţii A., B. şi C. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor şi, în consecinţă: a anulat decizia de invalidare nr. 6881 din 10.01.2023 emisă de pârâtă; a obligat pârâta să emită o decizie de validare a Hotărârii nr. 291 din 18.08.2020 emisă de Comisia Judeţeană Sibiu pentru aplicarea Legii nr. 290/2003, în sensul acordării despăgubirilor în cuantum de 43.698,75 euro în favoarea reclamanţilor, în calitate de persoane îndreptăţite; a obligat pârâta să plătească reclamantei A. echivalentul în RON la data plăţii al sumei de 724,54 MDL, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia

Prin decizia civilă nr. 2666 din 18 iulie 2024, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtă Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei civile nr. 1020 din 14 decembrie 2023, pronunţate de Tribunalul Sibiu, secţia I civilă, în dosarul nr. x/2023; a obligat apelanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor la plata către intimaţii C., A. şi B. a sumei totale de 3.999 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel, câte 1.333 RON pentru fiecare intimat.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

În dezvoltarea motivelor de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., A.N.R.P. a arătat, în esenţă, următoarele:

Recurenta a susţinut că, instanţa de apel a apreciat în mod eronat faptul că, simpla dovadă a existenţei, în patrimoniul autorilor reclamanţilor, a unui drept de proprietate la un moment anterior refugiului este suficientă pentru a atrage incidenţa Legii nr. 290/2003. Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, despăgubirile se acordă persoanelor deposedate ca urmare a părăsirii forţate a Basarabiei, Bucovinei de Nord şi a Ţinutului Herţa, respectiv ca urmare a celui de-al Doilea Război Mondial şi a aplicării Tratatului de Pace din 10 februarie 1947, pentru bunurile imobile avute în proprietate în aceste teritorii, în condiţiile legii. Aşadar, dovada trebuie să privească situaţia juridică la momentul părăsirii forţate, nu doar un moment anterior.

În susţinerea acestei teze, recurenta invocă art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 1120/2006, potrivit căruia persoanele îndreptăţite trebuie să facă dovada că au avut în proprietate, la momentul refugiului, bunurile pentru care solicită măsuri reparatorii. De asemenea, art. 4 din Legea nr. 164/2014 prevede că dosarele aflate în curs de soluţionare pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 se analizează pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, emise de autorităţile competente, acte ce pot fi completate cu declaraţii autentificate de martori, însă nu pot substitui inexistenţa dovezii proprietăţii la data relevantă.

De asemenea, înscrisurile depuse în cauză atestă doar dobândirea iniţială, nu şi menţinerea proprietăţii până la momentul părăsirii forţate. Recurenta arată că reclamanţii au depus în dovedirea dreptului de proprietate asupra bunurilor deţinute de autorii D. şi E. următoarele înscrisuri: Titlu definitiv de proprietate nr. x/10.06.1926 emis pe numele lui D. pentru 4 ha şi 7.000 mp, în temeiul Reformei Agrare din 13 martie 1920; Foaie de zestre nr. 30398/28.12.1922, din care rezultă că E. a primit ca zestre cinci desetine de pământ arabil; Certificatul nr. x/12.09.1922 al Administraţiei Financiare a Judeţului Tighina, care certifică averea E..

Potrivit recurentei, aceste acte probează doar dobândirea iniţială a bunurilor, nu şi faptul că autorii au păstrat dreptul de proprietate asupra acestora până la momentul părăsirii forţate (anul 1940, conform susţinerilor intimaţilor). Prin urmare, dovada dreptului ar trebui raportată strict la anul 1940, iar o simplă menţiune ori atestare din anii 1922-1926 nu suplineşte această cerinţă temporală.

Totodată, recurenta subliniază că nu are posibilitatea verificării dacă, pentru acelaşi teren ori aceeaşi construcţie, au mai fost formulate alte cereri de despăgubire şi respingerea recursului ar deschide calea acordării unor despăgubiri duble. A arătat că, pe parcursul a peste 20 de ani, imobilele vizate ar fi putut fi înstrăinate succesiv către alte persoane, care, la rândul lor, să formuleze cereri de despăgubire în baza unor acte mai recente.

În continuare a subliniat faptul că într-o multitudine de dosare dovedirea continuităţii dreptului de proprietate nu a fost o problemă, aceasta făcându-se fie prin acte emise de administraţiile financiare locale care să ateste existenţa în proprietate a acestora la momentul evacuării, fie prin declaraţii ale martorilor, autentificate, în cuprinsul cărora să declare că bunurile pentru care se solicită despăgubiri nu au fost înstrăinate prin convenţii încheiate între proprietari sau foştii proprietari şi terţe persoane.

În aceste condiţii, dosarul constituit în baza Legii nr. 290/2003 trebuia completat cu o dovadă scrisă care să ateste continuitatea dreptului de proprietate al autorilor până la anul 1940, având în vedere intervalul de timp dintre actele de proprietate (1922, 1926) şi momentul refugiului (1940), interval în care bunurile ar fi putut fi înstrăinate prin convenţii civile încheiate între proprietari sau foştii proprietari şi terţe persoane.

Recurenta arată că instanţa de apel a apreciat eronat că sarcina de a dovedi continuitatea contravine caracterului perpetuu al dreptului de proprietate. Caracterul perpetuu se raportează la durata în timp a dreptului de proprietate. Această durată în timp depinde de existenţa materială a bunurilor (mobile şi imobile) asupra cărora se exercită prerogativele juridice ale dreptului de proprietate.

Prin urmare, acelaşi bun poate aparţine, succesiv, unor proprietari diferiţi, dreptul de proprietate trecând dintr-un patrimoniu în altul. Din această perspectivă, există posibilitatea ca, pentru acelaşi bun, să fie formulate cereri distincte de despăgubire în temeiul Legii nr. 290/2003, de către solicitanţi diferiţi care să fi deţinut bunul succesiv până în anul 1940.

O altă critică adusă deciziei recurate este faptul că instanţa de apel a considerat, în mod eronat, că nu se poate pretinde reclamanţilor să obţină mărturiile unor persoane cu putere critică de apreciere şi care să fi fost contemporane momentului refugiului.

Recurenta a mai precizat că, deşi Legea nr. 290/2003 a suferit modificări între data intrării în vigoare (14.08.2003) şi data emiterii deciziei contestate (10.01.2023), posibilitatea susţinerii actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri cu declaraţii de martori nu a fost exclusă.

Dimpotrivă, în temeiul art. 4 din Legea nr. 164/2014, continuitatea dreptului de proprietate poate fi dovedită şi cu declaraţii de martori autentificate. Ceea ce instanţa de apel a calificat drept o veritabilă "probatio diabolica" reprezintă, în viziunea recurentei, singurul mijloc efectiv de protecţie a statului împotriva acordării unor despăgubiri duble. Recurenta subliniază că, în analizarea dosarelor ulterioare celui finalizat prin decizia contestată, a avut în vedere jurisprudenţa instanţelor care, în majoritate, au considerat că, potrivit art. 4 din Legea nr. 164/2014, continuitatea dreptului de proprietate poate fi dovedită şi prin martori.

În speţă, la depunerea cererii administrative de acordare a despăgubirilor pentru bunurile deţinute de autorii E. şi D., nu au fost depuse declaraţii de martori. Doar în susţinerea prezentei acţiuni în faţa instanţei, reclamanţii au depus declaraţiile lui F. şi G..

Recurenta susţine că aceste declaraţii din dosar nu pot fi reţinute ca veritabile "declaraţii de martori" în sens probator, pentru următoarele motive:

Potrivit regulilor procesual civile/penale, depoziţia de martor constă în relatarea personală a unor acte/fapte juridice cunoscute nemijlocit, iar valoarea probatorie se apreciază după criterii precum sinceritatea, obiectivitatea, credibilitatea, sursa de informare (martor ocular sau nu), numărul şi tipul informaţiilor, vârsta martorului la data faptelor, educaţia şi capacitatea de a înţelege/reproduce detalii relevante pentru teza probatorie.

În cauză, declaraţiile martorilor nu prezintă credibilitate întrucât aceştia au menţionat situaţii aflate (nu cunoscute) după mulţi ani de la presupusul refugiu din Basarabia, chiar de la H. şi nu prin propriile simţuri.

Mai mult, martorul F. este născut în 1948, iar martora G. este născută după anul 1940, nefiind contemporani momentului refugiului autorilor (anul 1940).

Prin raportare la aceste argumente, recurenta apreciază că declaraţiile martorilor depuse în faţa instanţei nu pot constitui dovada continuităţii dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care se solicită despăgubiri.

Recurenta arată că interpretarea instanţei de apel contravine cadrului normativ specific Legii nr. 290/2003, în sensul că A.N.R.P. avea obligaţia de a emite decizia de validare/invalidare în favoarea tuturor moştenitorilor legali sau testamentari ai autorilor.

Cererile trebuie formulate individual de fiecare moştenitor, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 ("Persoanele îndreptăţite vor depune cereri proprii până la data de 1 mai 2007"), legiuitorul nu a recunoscut de plano dreptul tuturor moştenitorilor la despăgubiri în temeiul cererii unuia dintre ei. Dimpotrivă, a instituit în sarcina fiecărui moştenitor obligaţia formulării unei cereri proprii, condiţie pentru a putea beneficia de dreptul la despăgubiri.

Coordonarea cererilor multiple nu suplineşte obligaţia fiecărui moştenitor de a formula cerere proprie, conform art. 5 alin. (2) din Legea nr. 290/2003, dacă există mai mulţi moştenitori pentru bunurile aceluiaşi proprietar, fiecare dintre ei este obligat să-i menţioneze pe ceilalţi în cererea sa. Dacă moştenitorii domiciliază în judeţe diferite, cererile se trimit la Comisia Municipiului Bucureşti. Finalitatea textului este soluţionarea unitară a cererilor formulate de fiecare moştenitor, nu substituirea cererilor individuale printr-o cerere unică a unuia dintre succesori.

Raporturile ulterioare între succesori se rezolvă potrivit dreptului comun având în vedere dispoziţiile art. 9 teza a II-a din Legea nr. 290/2003 prevăd că, în situaţia apariţiei, după rămânerea definitivă a hotărârii comisiei, a unor persoane cu vocaţie succesorală în sensul art. 5 alin. (1)-(2), raporturile dintre succesori privind drepturile lor se soluţionează potrivit dreptului comun. Rezultă că cererea unuia nu profită de drept celorlalţi şi nu poate fi considerată ca făcută în numele lor în lipsa unui mandat. Interpretarea instanţei de apel - potrivit căreia cererea unui moştenitor ar naşte automat dreptul la despăgubiri pentru toţi - ar goli de conţinut art. 9, întrucât nu ar mai exista "persoane care apar ulterior cu vocaţie succesorală".

În sprijinul acestor susţineri, recurenta a invocat decizia civilă nr. 37 din 18.01.2023 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în dosarul nr. x/2021, depusă în copie la dosarul cauzei, arătând că soluţia confirmă caracterul individual al exerciţiului dreptului la despăgubiri pe temeiul Legii nr. 290/2003.

În prezenta cauză, cererea administrativă de acordare de compensaţii potrivit Legii nr. 290/2003 pentru bunurile abandonate în Basarabia de autorii E. şi D. a fost formulată de doamna I. (ulterior decedată), al cărei unic succesor este reclamanta C..

Prin urmare, chiar dacă A. şi B. au dovedit calitatea de moştenitori ai autorilor, nu pot beneficia de despăgubiri în lipsa unei cereri proprii formulate în condiţiile Legii nr. 290/2003.

Recurenta solicită constatarea aplicării greşite a legii de către instanţa de apel sub acest aspect şi, în consecinţă, casarea deciziei atacate şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În drept, recurenta a indicat dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., Legea nr. 290/2003 (cu modificările şi completările aduse prin Legea nr. 164/2014) şi H.G. nr. 1120/2006, solicitând judecarea cauzei în lipsă potrivit art. 223 alin. (3) C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimaţii A., B. şi C. au solicitat respingerea recursului declarat de Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (A.N.R.P.) ca nefondat şi obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată, susţinând următoarele apărări principale:

Intimaţii au susţinut că declaraţiile autentificate ale martorilor, depuse la dosarul cauzei, nu sunt supuse rigorilor procedurale specifice audierii martorilor în faţa instanţei, întrucât acestea au fost obţinute în faţa notarului public, în afara cadrului procesual judiciar. În plus, intimaţii au subliniat imposibilitatea obiectivă de a audia martori contemporani cu evenimentele din anul 1940, dat fiind intervalul mare de timp scurs, care face improbabilă existenţa unor persoane în viaţă care să poată relata din proprie percepţie faptele respective.

De asemenea, intimaţii au evidenţiat că imposibilitatea de a obţine astfel de declaraţii nu poate fi imputată reclamanţilor, având în vedere durata îndelungată a procedurii administrative. Astfel, s-a arătat că declaraţiile martorilor F. şi G. sunt valabile, martorii cunoscând personal autorii bunurilor care s-au refugiat din Basarabia.

Mai mult, intimaţii au precizat că s-au făcut demersuri către autorităţile din Republica Moldova şi Ucraina, răspunsurile obţinute indicând absenţa documentelor arhivistice cu privire la proprietăţile respective. Acest fapt, potrivit intimaţilor, nu poate constitui motiv de respingere a despăgubirilor, întrucât legislaţia specială permite completarea dovezilor cu declaraţii autentice ale martorilor, iar imposibilitatea procurării documentelor justificative originale nu poate duce la pierderea drepturilor consacrate de Legea nr. 290/2003.

Intimaţii au arătat că dispoziţiile Legii nr. 290/2003 nu prevăd obligaţia formulării cererii de despăgubire individual de către fiecare moştenitor, fiind diferită în această privinţă de alte acte normative precum Legea nr. 10/2001. Astfel, cererea formulată de unul dintre moştenitori nu conduce la excluderea celorlalţi, legea recunoscând implicit dreptul tuturor moştenitorilor legali sau testamentari de a primi despăgubiri.

În plus, intimaţii au subliniat că apariţia unor noi moştenitori în cursul soluţionării procedurii administrative nu reprezintă un temei legal pentru invalidarea hotărârii Comisiei Judeţene şi că legea specială reglementează explicit modalitatea prin care eventualii moştenitori suplimentari pot obţine despăgubirile ce li se cuvin.

Intimaţii au mai susţinut că însuşi recurenta A.N.R.P., în practică judiciară anterioară, a recunoscut obligaţia validării hotărârii Comisiei Judeţene în favoarea tuturor moştenitorilor legali sau testamentari ai autorilor bunurilor revendicate, indiferent dacă aceştia au depus sau nu cereri separate.

Intimaţii au contestat susţinerea recurentei potrivit căreia prevederile art. 5 din Legea nr. 290/2003 ar fi fost abrogate implicit prin Legea nr. 164/2014. În acest sens, s-a invocat dispoziţia art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, potrivit căreia o normă specială derogatorie nu exclude aplicabilitatea normei generale cadru pentru cazurile nereglementate explicit.

Astfel, intimaţii au precizat că prevederile art. 5 din Legea nr. 290/2003 continuă să producă efecte juridice şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 164/2014, legea nouă neprevăzând expres abrogarea acestora şi nici stipulând că orice dispoziţii contrare sunt abrogate implicit. Totodată, au invocat raţiuni morale, subliniind că petenţii s-au aflat în imposibilitatea obiectivă de a păstra actele originale din cauza condiţiilor dramatice ale refugiului, context care justifică acceptarea declaraţiilor autentificate ale martorilor în completarea actelor justificative.

În concluzie, intimaţii au solicitat menţinerea deciziei civile nr. 2666 din 18.07.2024, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, întrucât aceasta reflectă corect aplicarea prevederilor legale relevante şi principiile echităţii, recursul formulat de către A.N.R.P. fiind apreciat ca nefondat şi nelegal.

Totodată, intimaţii au solicitat obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată suportate în cauză.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor invocate de recurenta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor (A.N.R.P.), Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:

Criticile recurentei vizează, în esenţă, modul eronat în care instanţa de apel a interpretat şi aplicat dispoziţiile Legii nr. 290/2003, în special referitoare la necesitatea probării continuităţii dreptului de proprietate, valoarea probatorie a declaraţiilor martorilor şi obligativitatea formulării individuale a cererilor de despăgubire de către fiecare moştenitor.

Astfel, în privinţa criticii referitoare la continuitatea dreptului de proprietate, Înalta Curte constată că prin aceasta se pretinde instanţei de recurs să reaprecieze probatoriul administrat de către instanţa de apel pentru a stabili măsura în care reclamanţii au reuşit să dovedească existenţa în patrimoniul autorilor lor, la momentul refugiului, a dreptului de proprietate cu privire la bunurile pentru care s-au solicitat despăgubiri.

Totodată, referitor la motivul de recurs vizând valoarea probatorie a declaraţiilor martorilor F. şi G., Înalta Curte constată că prin critica invocată se contestă conţinutul acestor declaraţii şi aprecierea pe care instanţa de apel a conferit-o acestor probe.

În acest sens, se constată că instanţa de apel a reţinut că "pentru dovedirea dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care s-au solicitat despăgubiri, reclamanţii au depus următoarele documente: Titlul definitiv de proprietate nr. x/13.03.1920 prin care D. a fost împroprietărit cu suprafaţa de 4 ha. 7000 mp. teren în Cobuşca Nouă, judeţul Tighina, Foaia de zestre din 07.09.1922, prin care E., căsătorită cu D. a primit cinci desetine pământ arabil, precum şi certificatul din 12 septembrie 1922 emis de Administraţia Financiară, perceptorul circ. 25 Teliţa, prin care s-a certificat că doamna E. din comuna Cobuşca Veche, cătunul Floreşti posedă ca avere mobilă 5 desetine pământ arabil, avere neipotecată ."

A mai reţinut instanţa de apel că "probarea faptului că imobilele pentru care s-au solicitat despăgubirile s-au aflat în patrimoniul autorilor reclamanţilor la data refugiului, echivalează cu a se dovedi un fapt negativ, acela că autorii reclamanţilor nu au înstrăinat aceste imobile anterior refugiului lor. Însă, potrivit regulilor probaţiunii, instituite prin art. 249 C. proc. civ., sarcina probei incumbă celui care afirmă ceva, iar nu celui care neagă (probatio incumbit ei qui dicit non ei qui negat). Cum faptul negativ poate fi dovedit, numai prin faptul pozitiv contrar şi cum într-un asemenea caz sarcina probaţiunii este răsturnată, apelanta era cea care ar fi trebuit să facă dovada faptului pozitiv contrar, respectiv să probeze că, la data refugiului autorilor reclamanţilor, imobilele în cauză nu se mai aflau în proprietatea acestora, cu atât mai mult cu cât Legea nr. 164/2014 nu cuprinde nicio derogare de la dreptul comun în ceea ce priveşte sarcina probei.

Prin urmare, în lipsa oricăror dovezi privind transmisiunea dreptului de proprietate, operează prezumţia că acesta a rămas în patrimoniul autorilor reclamanţilor până la data părăsirii forţate a Basarabiei, fiind astfel întrunite exigenţele reglementate de art. 4 din Legea nr. 164/2014, cu atât mai mult cu cât această prezumţie este confirmată şi de declaraţiile autentificate ale martorilor existente la dosar."

Astfel, din statuările anterior enunţate rezultă că instanţa de apel a considerat că reclamanţii au dovedit drepturile autorilor lor asupra bunurilor la momentul refugiului.

Or, în argumentarea criticilor în analiză, recurenta a învederat, în sinteză, următoarele aspecte: (i) prin actele depuse la dosar reclamanţii au probat exclusiv dobândirea bunurilor, nu si faptul că au deţinut proprietatea asupra acestora la momentul părăsirii forţate a teritoriilor cedate; (ii) instanţa de apel în mod eronat a apreciat că sarcina de a face dovada continuităţii dreptului de proprietate contravine caracterului perpetuu al dreptului de proprietate existând posibilitatea transmiterii bunului dintr-un patrimoniu în altul şi ca pentru acelaşi bun să fie solicitate despăgubiri în temeiul Legii nr. 290/2003 de solicitanţi diferiţi care, până la momentul 1940, să fi deţinut în proprietate succesiv bunul respectiv; (iii) declaraţiilor din dosar nu li se poate reţine calitatea de "declaraţii de martori", din următoarele motive: declaraţiile martorilor nu prezintă credibilitate întrucât aceştia au menţionat situaţii aflate (nu cunoscute) după mulţi ani de la presupusul refugiu din Basarabia, chiar de la H. şi nu prin propriile simţuri; martorii sunt născuţi în anul 1948, respectiv 1954, mult după refugiul autorilor din anul 1940.

Se observă, în mod evident, că prin toate aceste susţineri, recurenta nu critică modalitatea în care instanţa de apel a interpretat sau a aplicat în cauză prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 sau ale art. 2 alin. (1) din H.G nr. 1120/2006 după cum pretinde, ci repune în discuţie chestiuni de fapt, care nu pot face obiectul controlului în recurs, întrucât, în această cale extraordinară de atac, se exercită strict un control de legalitate a hotărârii, prin raportare la motivele prevăzute, expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă sau reevaluarea situaţiei de fapt.

Scopul recursului transcende, aşadar, interesului particular şi constă în asigurarea unui cadru juridic coerent şi unitar, printr-o interpretare şi aplicare uniformă a legii materiale şi/sau procesuale, în timp ce interpretarea şi coroborarea mijloacelor de probă este de resortul convingerii judecătorului de fond, care administrează probele şi le poate aprecia (în primă instanţă) sau, după caz, le poate reaprecia şi completa (în apel).

Cu alte cuvinte, nu pot fi supuse cenzurii instanţei de recurs acele argumente invocate în cererea de recurs, prin care se critică situaţia de fapt şi se oferă o interpretare proprie a mijloacelor de probă administrate în cauză, cu scopul constatării lipsei dovezii dreptului de proprietate la momentul refugiului asupra bunurilor pentru care s-au solicitat despăgubiri.

Exercitându-şi atribuţia de determinare a faptelor relevante pentru justa soluţionare a cauzei, instanţa de apel a stabilit pe baza probelor administrate în cauză, inclusiv a prezumţiilor, că reclamanţii au dovedit existenţa dreptului de proprietate la momentul refugiului asupra bunurilor pentru care s-au solicitat despăgubiri.

Această apreciere a instanţei de apel nu poate fi cenzurată în recurs, întrucât se bazează exclusiv pe evaluarea unor elemente de fapt, determinabile doar în urma coroborării mijloacelor de probă administrate.

Reaprecierea în recurs a mijloacelor de probă administrate în faţa instanţelor de fond, astfel cum urmăreşte, în realitate, recurenta nu echivalează cu exercitarea controlului de legalitate a deciziei civile recurate, ci presupune reevaluarea situaţiei de fapt şi stabilirea alteia noi, la care să fie aplicate prevederile legale, ceea ce nu este permis în calea de atac extraordinară a recursului, astfel că nu sunt fondate criticile analizate, subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Este întemeiată însă critica recurentei bazată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv, susţinerea conform căreia s-ar fi făcut o greşită aplicare a normelor de drept material, atunci când s-a considerat că pentru a beneficia de despăgubiri nu este necesar ca persoana care se consideră îndreptăţită să formuleze o cerere în nume propriu, de vreme ce, potrivit art. 5 alin. (2) din Legea nr. 290/2003, atunci când sunt mai mulţi moştenitori, este necesar ca fiecare dintre aceştia să-i menţioneze şi pe ceilalţi în cerere.

Într-adevăr, această interpretare a instanţei de apel este una eronată, care ignoră regulile interpretării sistematice, ceea ce presupune că alineatele unui articol nu au sens de sine-stătător, ci că ele trebuie văzute în context, într-o interpretare corelată, unele prin altele.

Astfel, potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 "Persoanele îndreptăţite vor depune cereri proprii, până la data de 1 mai 2007, la comisiile constituite în cadrul prefecturilor . . . . . . . . . . .", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol "Dacă pentru bunurile aceluiaşi proprietar sunt mai mulţi moştenitori, fiecare dintre aceştia este obligat să îi menţioneze pe ceilalţi în cererea formulată. Dacă moştenitorii domiciliază în judeţe diferite, aceştia vor trimite cererile la Comisia municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003".

Or, din împrejurarea că fiecare moştenitor este obligat să-i menţioneze şi pe ceilalţi moştenitori cu vocaţie la despăgubiri de pe urma aceluiaşi autor nu rezultă, cum reţine instanţa de apel, că este suficientă cererea unuia dintre ei pentru a deschide vocaţia concretă la compensaţii tuturor, de vreme ce dispoziţiile alin. (1) al aceluiaşi articol menţionează expres că persoanele care se consideră îndreptăţite trebuie să depună cereri proprii, înăuntrul unui anumit termen, însoţite de acte doveditoare.

Raţiunea pentru care legiuitorul a instituit obligativitatea indicării şi a celorlalţi moştenitori cu vocaţie la compensaţii a fost aceea a unei soluţionări unitare a cererilor, pentru a nu se ajunge în situaţia anulării hotărârilor comisiilor, pentru nesocotirea unor drepturi, iar nu cea a dispensării de obligaţia formulării în termen a unei cereri (prin intermediul căreia se tinde la valorificarea unui drept, ce rămâne astfel, la aprecierea persoanei interesate).

Că este aşa, rezultă, o dată în plus, şi din dispoziţiile art. 2 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 290/2003 aprobate prin H.G. nr. 1120/2006, care pun în sarcina titularilor unor astfel de cereri, beneficiari ai Legii nr. 290/2003, obligaţia de a declara " pe propria răspundere atât bunurile ale căror compensare şi despăgubire le solicită, cât şi dacă au beneficiat sau nu de despăgubiri ori de compensaţii parţiale, în bani sau în natură."

Ca atare, o asemenea cerere, pe lângă beneficiul pe care îl deschide (concretizând, în măsura în care este formulată în termen şi însoţită de înscrisurile doveditoare, vocaţia la despăgubiri) poate avea şi consecinţe pe planul răspunderii juridice personale, în măsura în care datele oferite sunt incorecte, ceea ce înseamnă că ea nu poate fi considerată ca formulată şi în numele altor persoane.

Împrejurarea că, potrivit art. 9 din Legea nr. 230/2003, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 164/2014 se statuează că "în cazul în care despăgubirile băneşti sunt solicitate de mai mulţi moştenitori ai aceleiaşi persoane, precum şi dacă, după adoptarea hotărârii de către comisia competentă şi rămânerea definitivă a acesteia, apar persoane având vocaţie succesorală, conform art. 5 alin. (1) şi (2), raporturile dintre succesori privind drepturile lor se soluţionează potrivit dreptului comun." nu înseamnă că asemenea succesori (apăruţi după adoptarea hotărârii) îşi pot valorifica în contradictoriu cu recurenta un drept nesolicitat în termen, ci, dimpotrivă, că deşi au formulat solicitarea de despăgubiri cu respectarea prescripţiilor legale, au fost omişi, nejustificat, din hotărârea comisiei.

Or, în cauză astfel cum a reţinut instanţa de apel cererea de despăgubiri după autorii D. şi E. a fost formulată doar de defuncta I., autoarea reclamantei C., nu şi de reclamanţii A. şi B..

Faţă de aceste considerente, în baza art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., cu referire la art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei instanţei de apel, pe care o va casa, urmând a dispune trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului de către aceeaşi instanţă.

Cu ocazia rejudecării, se vor avea în vedere, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ., dezlegările date prin prezenta decizie asupra incidenţei prevederilor art. 5 alin. (1) din Legea nr. 290/2003 şi a modului de interpretare a acestor dispoziţii legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei nr. 2666 din 18 iulie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Casează decizia atacată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 5 iunie 2025.