Paulian action appeals annulled for lack of valid cassation grounds, upholding inopposability of fraudulent inter-spousal sale

Şedinţa publică din data de 4 iunie 2025

Deliberând, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă, în data de 04 iunie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B., C., D., E., F. şi G., a solicitat instanţei să se constate nulitatea absolută/nulitatea relativă a convenţiei autentificate sub nr. x/22.05.2015 de SPN H. de desfiinţare a contractului de întreţinere viageră cu drept de uzufruct viager autentificat sub nr. x/29.01.2007 de BNP I. privitor la imobilul situat în loc. Giroc, str. x, jud. Timiş, înscris în CF nr. x Giroc; desfiinţarea actului subsecvent, respectiv a contractului de întreţinere autentificat sub nr. x/20.12.2016 de BIN J. şi, în consecinţă, repunerea părţilor în situaţia anterioară; să se constate referitor la contractul de vânzare autentificat sub nr. x/07.10.2016 de SPN K. privind imobilele înscrise în CF nr. x Pojejena (fost CF nr. x Divici), CF nr. x Pojejena (fost CF nr. x Divici), CF nr. x Pojejena (fost CF nr. x Divici), CF nr. x Pojejena (fost CF nr. x Divici), CF nr. x Pojejena (fost CF nr. x Divici), CF nr. x Pojejena, CF nr. x Pojejena (fost CF nr. x Divici), în principal nulitatea absolută/nulitatea relativă a contractului de vânzare autentificat sub nr. x/07.10.2016 de SPN K. şi, în consecinţă, repunerea părţilor în situaţia anterioară sau, în subsidiar, inopozabilitatea faţă de reclamantă a contractului de vânzare autentificat sub nr. x/07.10.2016 de SPN K., să se dispună indisponibilizarea bunurilor imobile mai sus arătate, până la încetarea executării silite a creanţei în cuantum de 21.638 euro, reprezentând debit şi dobânzi, şi 7.768 RON, reprezentând cheltuieli de executare; cu cheltuieli de judecată.

În drept, s-au invocat prevederile art. 1225, art. 1235 şi următoarele, art. 1562 şi următoarele C. civ.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Timiş

Prin sentinţa civilă nr. 909/PI din 18 mai 2021, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii B., C., D., E., F. şi G., fără acordarea cheltuielilor de judecată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Timişoara

Prin decizia nr. 42 din 22 februarie 2024, Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă a admis apelul declarat de apelanta A. împotriva sentinţei civile nr. 909/PI/18.05.2021 pronunţate de Tribunalul Timiş, a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a constatat inopozabilitatea contractului autentificat de BNP K. sub nr. 2156/07 octombrie 2016 încheiat între intimaţii-pârâţi B. şi C. faţă de apelanta-reclamantă A.; a menţinut în rest dispoziţiile sentinţei apelate; a obligat intimaţii B. şi C. la plata către stat a sumei de 1.722,58 RON de care reclamanta a beneficiat cu titlu de ajutor public judiciar în primă instanţă şi a sumei de 861,29 RON de care reclamanta a beneficiat cu titlu de ajutor public judiciar în apel.

4. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta A. şi pârâta C., căi de atac cu a căror soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă.

4.1. Recursul declarat de recurenta-reclamantă A.

Subsumat motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. a arătat că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute, respectiv a prevederilor art. 14, art. 1225 alin. (2) şi alin. (3), art. 1235, art. 1236 alin. (1) şi alin. (2), art. 1237, art. 1238 alin. (2), art. 2324 alin. (1) C. civ.

Cu privire la obiectul contractului, recurenta-reclamantă face trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 80/2014 şi învederează că operaţiunea juridică sub aspect de aparentă legalitate - vânzarea, cu consecinţa transferului legal al dreptului de proprietate asupra imobilelor de la soţul intimat la soţia intimată- a fost, în realitate, o operaţie juridică fictivă, menită doar să scoată bunurile imobile din patrimoniul intimatului, în atare situaţie, operaţia juridică fiind ilicită.

În aceste condiţii, comportamentul social al celor doi intimaţi (soţi) lezează ordinea publică, morala şi încalcă normele de convieţuire şi de comportare în societate, în contextul în care în demersurile intimaţilor a fost implicată şi fiica intimatei C..

Relativ la cauza contractului de vânzare-cumpărare, recurenta-reclamantă arată că din probele administrate se poate constata că părţile au încheiat contractul atacat în scopuri frauduloase, după cum instanţa de apel a şi reţinut în considerentele referitoare la constatarea inopozabilităţii acestui contract faţă de reclamantă.

Arată recurenta că scopul (causa remota) încheierii convenţiei de vânzare de către intimatul B. cu soţia acestuia nu l-a reprezentat transferul legal al dreptului de proprietate asupra unor imobile, ci scopul real l-a constituit fraudarea reclamantei prin scoaterea imobilelor din patrimoniul acestuia cu consecinţa creării stării de insolvabilitate.

Recurenta susţine că prin încheierea penală nr. 3507/19.12.2022 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. x/2022 s-a reţinut caracterul ilicit al cauzei contractului de vânzare nr. x/07.10.2016.

Pretinde recurenta-reclamantă că, în speţă, cauza contractului este contrară legii şi ordinii publice întrucât (i) la data încheierii contractului de vânzare nr. x/7.10.2016, sentinţa nr. 5544/2016 pronunţată de Judecătoria Timişoara - prin care se stabileşte în sarcina intimatului obligaţia de a achita o sumă de bani- era definitivă (de la data de 19.09.2016), (ii) faţă de prevederile art. 2324 alin. (1) C. civ., dreptul de gaj general al creditorilor este o garanţie instituită de lege potrivit căreia debitorul răspunde pentru toate creanţele chirografare, cu întregul său patrimoniu, cu toate bunurile sale mobile şi imobile, (iii) în raport cu prevederile art. 14 C. civ., intimatul B. nu şi-a exercitat cu bună-credinţă dreptul de a vinde şi obligaţia faţă de recurentă, ci a ales să vândă bunurile pe care le deţine şi să desfăşoare activităţi comerciale prin persoane interpuse.

Arată recurenta că este îndeplinită şi a doua condiţie, respectiv cauza este comună părţilor sau, în caz contrar, cealaltă parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia să o cunoască.

Recurenta susţine că este evidentă complicitatea intimatei C. şi rezultă din declaraţiile acesteia, date în faţa organelor de cercetare penală şi din interogatoriul administrat în cauză, recunoscând că avea cunoştinţă de litigiile existente între soţul acesteia şi recurentă.

Arată că intimata nu a răspuns organelor de cercetare penală care este scopul pentru care s-a realizat vânzarea, respectiv motivul pentru care a achiziţionat de la soţul său 7 imobile. Cauza comună ilicită, scopul real, reiese din răspunsul la interogatoriu -întrebarea nr. 3- "Pentru că soţul meu a dorit să vândă".

Mai învederează că instanţa de apel a reţinut complicitatea la fraudă a intimatei C., dar doar în ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor pentru constatarea inopozabilităţii actului.

Recurenta susţine că prin încheierea actului atacat, intimaţii B. şi C. nu doar au acceptat, astfel cum a reţinut instanţa de apel, ci au urmărit să eludeze normele legale şi să fraudeze drepturile recurentei. Scopul direct a fost sustragerea intimatului de la plata obligaţiilor pecuniare stabilite în sarcina acestuia printr-o hotărâre judecătorească definitivă, obligaţii prevăzute, de altfel, de norme legale imperative, ceea ce constituie un caz tipic de nulitate absolută în virtutea adagiului latin "fraus omnia corrumpit".

Recurenta arată că instanţa de apel a reţinut că nu este incidentă teza prevăzută de dispoziţiile art. 1237 C. civ.

Este cert, raportat la probele administrate, că intimata C. a acţionat fraudulos, cauza contractului fiind ilicită şi comună, întrucât intenţia acesteia nu a fost de dobândire a proprietăţii imobilelor ca urmare a plăţii unui preţ, ci de a-1 ajuta pe soţul său să se sustragă de la plata debitelor.

Susţine că intimata nu doar a acceptat, ci a urmărit, alături de soţul B., eludarea legii, crearea stării de insolvabilitate şi, în consecinţă, producerea de prejudicii recurentei. Vânzarea-cumpărarea intervenită între soţii intimaţi reprezintă o operaţiune speculativă, fondată pe o cauză ilicită şi, deci, este nulă absolut.

Arată că preţul contractului este infim, disproporţionat faţă de valoarea reală a bunurilor vândute şi nu poate reprezenta o cauză suficientă de asumare a obligaţiei de către vânzător, în sensul transmiterii dreptului de proprietate.

Recurenta reiterează că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a acţiunii, în ceea ce priveşte constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/07.10.2016.

Arată că sentinţa nr. 5544/2016 pronunţată de Judecătoria Timişoara -dovada creanţei certe, lichide şi exigibile- era pronunţată la data încheierii contractului. Dovada creanţei şi cuantumul acesteia la data introducerii cererii de chemare în judecată rezultă din încheierea din 13.12.2017 privind stabilirea sumelor datorate şi a cheltuielilor de executare silită emisă în dosarul execuţional nr. x/2017 înregistrat la SCPEJ L. şi M..

Creanţa era oricum certă, lichidă şi exigibilă în temeiul calităţii recurentei de fideiusor pe care o deţinea în baza contractului de credit (art. 2305, art. 2306 C. civ.).

Încheierea din 10.08.2021 emisă în dosarul de executare nr. 514/EX/2017 privind încetarea executării silite -din cauza lipsei bunurilor şi lipsei veniturilor debitorului B.- dovedeşte prejudiciul recurentei, în sensul că intimatul şi-a produs starea de insolvabilitate prin înstrăinarea tuturor bunurilor pe care acesta le deţinea. Aceste împrejurări au fost recunoscute de intimaţii B. şi C. cu ocazia administrării interogatoriului.

Susţine recurenta că există dovada fraudei şi a complicităţii la fraudă a intimatei C., fiind evidentă intenţia soţiei de a-şi ajuta soţul în vederea diminuării patrimoniului acestuia, încălcând dreptul de gaj al recurentei.

Faţă de aceste considerente, arată că a fost răsturnată prezumţia de validitate a cauzei prevăzute de art. 1239 alin. (2) C. civ., în ceea ce priveşte contractul de vânzare-cumpărare nr. x/7.10.2016.

Totodată, recurenta arată că a deţinut împreună cu intimatul B. dreptul de nudă proprietate asupra imobilului situat în Giroc, str. x, jud. Timiş. Apelanta a renunţat la dreptul său de nudă proprietate asupra acestui imobil (intimatul devenind unic nud proprietar), în schimbul transferării dreptului de ipotecă asupra bunului său propriu (apartamentul situat în Timişoara), ceea ce nu s-a mai întâmplat întrucât intimatul nu a mai dorit să urmeze procedurile pentru transferarea ipotecii, ulterior renunţând la dreptul său de nudă proprietate asupra acestui imobil.

4.2. Recursul declarat de recurenta-pârâtă C.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a învederat că hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei, întrucât instanţa de apel, deşi aparent face verificări prin prisma argumentelor inserate în cuprinsul hotărârii, omite a verifica şi, implicit, a se pronunţa cu privire la toate chestiunile obligatorii prevăzute de art. 1562 şi următoarele C. civ. şi de art. 633, art. 634 C. proc. civ.

Primul motiv străin de natura pricinii îl reprezintă analiza realizată de instanţa de prim control judiciar privitor la hotărârile executorii (art. 633 C. proc. civ.) şi hotărârile definitive (art. 634 din acelaşi cod).

Arată recurenta că atunci când instanţa de apel se raportează la momentul încheierii actului apreciat nelegal ca fiind inopozabil (07.10.2016) şi momentul în care titlul executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 5544/25.05.2016 a rămas definitiv prin decizia civilă nr. 607/2017 a Tribunalului Timiş (22.05.2017), motivează, străin de natura pricinii, un moment diferit decât cel expres reglementat de norma procesuală a rămânerii definitive a titlului executoriu, anume 25.05.2016, data pronunţării hotărârii primei instanţe, deşi, cu deplină evidenţă rezultă, atât din menţiunile aplicate pe titlul executoriu, cât şi din interpretarea teleologică a normei legale, că hotărârea devine titlu executoriu de la data de 22.05.2017, respectiv abia după 8 luni de la încheierea actului notarial contestat.

Astfel, recurenta-pârâtă arată că este străină de natura pricinii motivarea instanţei de apel privitoare la momentul de la care reclamanta deţine un titlu executoriu împotriva pârâtului B..

Al doilea motiv străin de natura pricinii îl reprezintă argumentaţia instanţei de apel privitoare la prejudicierea intimatei reclamante A. şi existenţa stării de insolvabilitate a pârâtului B..

Susţine recurenta că instanţa de apel motivează, total străin de natura pricinii, că:

"starea de completă insolvabilitate este confirmată prin încheierea de încetare a executării silite din data de 10.08.2021 emisă de SCPEJ L. şi Asociaţii în dosarul nr. x/2017, pornit încă din anul 2017."

Or, intimata-reclamantă a pornit abia în anul 2017 executarea silită împotriva pârâtului debitor B., deoarece doar de la data de 22.05.2017 hotărârea a rămas definitivă, astfel devenind titlu executoriu. Pe de altă parte, încheierea executorului judecătoresc a fost obţinută de reclamantă, cu rea-credinţă, la 10.08.2021, din dorinţa de justificare a căii de atac promovate la data de 22.09.2021, privitoare la îndeplinirea condiţiilor referitoare la prejudiciu şi insolvabilitatea debitorului pârât, observând motivarea corectă a primei instanţe.

Susţine recurenta-pârâtă că instanţa de apel nu a observat, astfel că a argumentat străin de natura pricinii, faptul că reclamanta a repornit executarea silită în acelaşi dosar de executare nr. 514/EX/2017, înregistrând cererea de reluare a executării silite la data de 09.03.2022.

Astfel, cu toate că reclamanta a dat dovadă de rea-credinţă, inducând în eroare instanţa de apel (prin aceea că a obţinut la 10.08.2021 încheierea de încetare a executării silite, la 22.09.2021 a promovat apelul justificând cu acest înscris îndeplinirea condiţiilor legale, iar la 9.03.2022, înainte de începerea procesului în apel, a reluat executarea silită în dosarul nr. x/2017), curtea de apel a reţinut îndeplinirea condiţiei privind existenţa prejudiciului şi a stării de insolvabilitate prin raportare exclusiv la acel înscris.

Al treilea motiv străin de natura pricinii îl reprezintă aprecierea instanţei de apel, respectiv motivarea acesteia privitoare la probatoriul administrat, în special privitor la complicitatea recurentei-pârâte (terţ) cu ocazia încheierii actului autentic declarat inopozabil.

Arată recurenta că judecătorul fondului nu s-a raportat la conţinutul actului declarat inopozabil, privitor la provenienţa sumelor de bani ce reprezintă plata preţului, întrucât bunul a fost achiziţionat ca bun propriu, conform contractului de donaţie nr. x/07.10.2016.

Susţine că nu se observă faptul că împotriva primei soluţii de clasare a plângerii penale promovate de reclamantă pentru fraudarea sa în calitate de creditoare prin actul juridic notarial, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Judecătoriei Timişoara a admis plângerea formulată doar împotriva pârâtului B., respingând pe cea împotriva recurentei-pârâte, fiind reţinută lipsa de complicitate a recurentei, astfel că procesul penal a continuat doar cu privire la suspectul B..

Invocând motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă pretinde că instanţa de apel a pronunţat hotărârea cu încălcarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 633 şi art. 634 C. proc. civ., precum şi art. 1562 şi următoarele din C. civ., nefiind îndeplinite condiţiile pentru a sancţiona actul juridic cu inopozabilitatea faţă de recurenta-pârâtă.

Cu referire la aplicarea greşită a prevederilor art. 633 şi art. 634 C. proc. civ., recurenta-pârâtă reiterează că la momentul încheierii actului juridic contestat, respectiv 07.10.2016, nu exista un titlu executoriu întrucât hotărârea ce reprezintă titlu executoriu a rămas definitivă la data de 22.05.2017, deci la aproape 8 luni după încheierea actului notarial prin care a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului teren.

De altfel, chiar reclamanta învesteşte instanţa de judecată cu soluţionarea pricinii pendinte la mai mult de 1 an şi 9 luni de la încheierea actului autentic solicitat a fi declarat inopozabil pe calea acţiunii revocatorii, mult peste termenul de prescripţie reglementat de art. 1564 C. civ.

Deşi exhaustiv judecătorul fondului enumera situaţiile juridice circumscrise art. 633 şi art. 634 C. proc. civ., concluzionând că titlul executoriu reprezentat de o hotărâre judecătorească capătă acest caracter la momentul rămânerii definitive a sentinţei şi că sentinţele judecătoreşti devin definitive la momentul soluţionării apelului, greşit apreciază că titlul executoriu nu a rămas definitiv la data de 22.05.2017, deşi în cuprinsul actului aceasta este data rămânerii definitive, iar pe de altă parte reclamanta nu a putut demara executarea silită a debitorului B. decât după această dată, 22.05.2017 (dosar nr. x/2017), astfel conchide că titlul executoriu a rămas definitiv la data de 25.05.2016, anterior încheierii actului juridic contestat.

Susţine recurenta că instanţa de apel a reţinut eronat că sunt îndeplinite condiţiile reglementate de prevederile art. 1562 C. civ., sens în care expune condiţiile ce trebuie îndeplinite, respectiv creanţa creditorului trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă şi anterioară actului atacat; actul încheiat de pârâtul-debitor cu terţul trebuie să fi cauzat un prejudiciu creditoarei reclamante; frauda debitorului şi complicitatea terţului la frauda debitorului.

Creanţa invocată de reclamantă în susţinerea cererii este mult ulterioară încheierii actului juridic, respectiv data rămânerii definitive a hotărârii din 22.05.2017, iar actul juridic a fost încheiat la data de 07.10.2016.

Actul juridic încheiat cu pârâta-terţ C. nu a produs niciun fel de prejudiciu reclamantei. Aceasta nu poate face dovada că a procedat la executarea silită a pârâtului-debitor B. şi că vreun executor judecătoresc a constatat starea de insolvabilitate a acestuia- încheierea de încetare a executării silite fiind întocmită pro causa-, astfel că prejudiciul nu există.

De altfel, prin actele de executare silită s-a procedat atât la poprirea conturilor pârâtului debitor, cât şi a veniturilor ce sunt obţinute de acesta în cadrul societăţilor sale Parfumland S.R.L. şi N. S.R.L., putându-se proceda inclusiv la valorificarea părţilor sociale deţinute de pârâtul B. la aceste societăţi.

Totodată, recurenta arată că reclamanta are obligaţia de a face dovada existenţei intenţiei pârâtului-debitor B. de a frauda interesele acesteia, iar reclamanta nu a probat o atare împrejurare.

De altfel, instanţa de apel reţine că nu există astfel de probe, dar se prezumă intenţia intimatului debitor în acest sens.

În egală măsură, reclamanta nu a probat complicitarea recurentei-pârâte la cauzarea prejudiciului, iar contractul a fost încheiat la preţuri mult peste cele de pe piaţă, suma achitată provinind din banii proprii ai pârâtei, astfel că nu se poate reţine în niciun fel complicitatea acesteia, fiind încheiat contractul de donaţie nr. x/07.10.2016.

Arată că dacă ar fi urmărit scopul invocat greşit de instanţa de apel, în primul rând se putea achiziţiona imobilul de către alte persoane, inclusiv de fiica pârâtei care poartă alt nume şi, mai mult, nu s-ar fi pronunţat o hotărâre de clasare faţă de recurenta-pârâtă privitor la fraudarea intereselor creditoarei reclamante.

5. Apărările formulate în cauză

La 15 noiembrie 2024, recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului promovat de recurenta-reclamantă, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În susţinerea excepţiei nulităţii recursului, arată că recurenta-reclamantă a invocat formal motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. întrucât, în realitate, s-a limitat la a reproduce cuprinsul cererii de chemare în judecată şi al cererii de apel, precum şi la a reitera texte de lege, fără a expune critici de nelegalitate.

Arată că motivul invocat de către recurenta-reclamantă în susţinerea caracterului ilicit al cauzei, şi anume fraudarea drepturilor sale de creditoare de către intimatul B., nu poate constitui fraudă la lege, care presupune încheierea contractului de vânzare cumpărare doar pentru a eluda aplicarea unei norme legale imperative, ceea ce nu este cazul în speţă şi nici nu contravine bunelor moravuri care permit încheierea contractelor de vânzare-cumpărare.

Totodată, recurenta-pârâtă a reiterat argumentele din memoriul propriu de recurs privind data la care a rămas definitivă hotărârea de care se prevalează reclamanta, a reluat motivele privind reaua credinţă a reclamantei, făcând trimitere la reluarea executării silite în dosarul nr. x/2017

La 27 noiembrie 2024, recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului recurentei-pârâte, ca nefondat.

Arată că recurenta-pârâtă îşi exprimă, de fapt, dezacordul cu privire la soluţia instanţei de apel, nefiind de acord cu modul în care curtea de apel a interpretat şi aplicat dispoziţiile legale incidente în cauză.

La 19 decembrie 2024, recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinarea recurentei-pârâte prin care solicită respingerea excepţiei nulităţii recursului, sens în care arată că instanţa de apel a încălcat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 1225, art. 1235 şi urm., art. 2324 alin. (1), art. 14 C. civ.

6. Procedura de filtru

Învestită cu soluţionarea căilor de atac, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Completul de filtru nr. 3, constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., a dispus comunicarea către părţi, pentru ca acestea să depună puncte de vedere, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Potrivit dovezilor aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor.

În 28 aprilie 2025, recurenta-reclamantă A. a depus punct de vedere la raport, arătând că prin cererea de recurs a formulat critici concrete de nelegalitate ce vizează raţionamentul instanţei de apel în ceea ce priveşte nulitatea absolută a contractului de vânzare autentificat sub nr. x/07.10.2016.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursurile declarate de recurenta-reclamantă şi de recurenta-pârâtă în condiţiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., în raport cu excepţia nulităţii, a cărei analiză este prioritară potrivit art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit art. 489 alin. (1) C. proc. civ. "recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazului prevăzut la alin. (3)", iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care în motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din economia textelor legale anterior citate rezultă că nu este suficient ca recursul să fie depus şi motivat în termenul prevăzut de lege, ci este necesar ca motivele formulate să se circumscrie cazurilor de nelegalitate expres şi limitativ reglementate.

Aşadar, condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greşelilor anume imputate instanţei şi încadrarea lor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ.

În consecinţă, în măsura în care aspectele învederate în cererea de recurs nu pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., calea de atac va fi lovită de nulitate.

II.1. Analizând susţinerile formulate de reclamanta A., se reţine că, deşi formal încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., aceasta a omis să dezvolte critici de nelegalitate derivate din perspectiva acesteia, în sensul indicării, punctual, în ce au constat eventualele greşeli de judecată săvârşite de instanţa de apel conform cazului de casare invocat, motiv pentru care acestea nu pot face obiect de analiză în prezenta cale extraordinară de atac.

Astfel, deşi recurenta a susţinut încălcarea prevederilor art. 14, art. 1225 alin. (2) şi (3), art. 1235, art. 1236 alin. (1) şi (2), art. 1237, art. 1238 alin. (2), art. 2324 alin. (1) C. civ. din perspectiva nulităţii absolute a contractului de vânzare nr. x/7.10.2016, această invocare este una formală, în condiţiile în care reclamanta nu a dezvoltat critici concrete de nelegalitate care să vizeze raţionamentul instanţei de apel.

Anume, prin memoriul de recurs, partea reclamă crearea unui dezechilibru social prin încheierea actului atacat, sens în care arată că, în speţă, "comportamentul social al celor doi soţi intimaţi lezează ordinea publică, morala publică şi încalcă normele de convieţuire şi de comportare în societate", fără a argumenta modalitatea în care, prin încheierea contractului de vânzare nr. x/7.10.2016, au fost încălcate regulile moralei sociale considerate fundamentale pentru ordinea societăţii.

Împrejurările expuse în mod cu totul inadecvat - cu referire la presupusul concurs al fiicei pârâtei C. în obţinerea unor venituri de către intimatul B. - nu plasează partea reclamantă sub incidenţa motivului de casare reglementat de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ. din perspectiva limitelor impuse de lege, de ordine publică şi de bune moravuri.

Cu privire la obiectul contractului, recurenta-reclamantă pretinde că vânzarea are caracter fictiv "menită doar să scoată bunurile imobile din patrimoniul intimatului B.", iar referitor la cauza actului juridic, recurenta arată că, prin încheierea contractului de vânzare nr. x/7.10.2016, s-a urmărit fraudarea reclamantei prin crearea stării de insolvabilitate a debitorului său.

Se constată că instanţa de apel a analizat obiectul şi cauza convenţiei din perspectiva motivelor invocate şi a constatat că ceea ce se pretindea de către reclamantă nu se putea subsuma ilicităţii obiectului şi cauzei contractului de vânzare, fiind vorba, în realitate, de fraudarea unei terţe persoane, în speţă a recurentei.

Curtea de apel a reţinut, în esenţă, că frauda la lege, ca formă particulară a cauzei ilicite presupune încheierea contractului în scopul eludării unei norme imperative, iar pârâţii B. şi C. nu au urmărit să eludeze o normă legală sau să deturneze scopul acesteia, ci au acceptat şi au avut în vedere fraudarea reclamantei, condiţie ce stă la baza altei sancţiuni, cea a inopozabilităţii actului juridic (şi nu a nulităţii absolute a contractului).

Ignorând judecata din ciclul procesual anterior, recurenta inserează în memoriul de recurs normele juridice analizate de instanţa de apel, însă expunerea nu este însoţită de critici concrete cu privire la modalitatea efectivă în care instanţa de apel a aplicat greşit/a încălcat, după caz, aceste prevederi legale.

Anume, partea reclamă încheierea contractului în scopul comun asumat de vânzător şi cumpărător (soţi), de scoatere a imobilelor din patrimoniul intimatului B., pentru a le sustrage de la executarea silită -urmărind protejarea unor interese individuale- fără a indica normele imperative care ar proteja drepturile personale evocate de recurentă.

Or, instanţa de apel a reţinut distincţia dintre fraudarea legii şi fraudarea intereselor altor persoane, terţe de contract (în speţă, fraudarea creditorului unuia dintre pârâţi), reţinând că nu intervine sancţiunea nulităţii absolute, ci a inopozabilităţii, iar prin memoriul de recurs, reclamanta nu a expus un raţionament juridic contrar.

Dimpotrivă, chiar recurenta arată că "din probaţiunea administrată se poate constata că încheierea contractului de vânzare atacat a fost efectuată în scopuri frauduloase, după cum instanţa de apel a reţinut în considerentele referitoare la constatarea inopozabilităţii acestui contract de vânzare faţă de subsemnata".

În acest context, recurentei îi lipseşte din conţinutul memoriului de recurs un raţionament juridic propriu în susţinerea greşitei aplicări a normelor de drept material imperative din perspectiva nulităţii absolute a contractului de vânzare nr. x/7.10.2016, argumentele sale fiind de natură, mai degrabă, să susţină condiţiile exercitării acţiunii pauliene (analizate ca atare de instanţa de apel).

Se reţine că motivele privind calitatea recurentei de fideiusor, cele referitoare la preţul contractului -pretins a fi disproporţionat faţă de valoarea imobilelor vândute-, încălcarea prevederilor art. 2324 alin. (1) C. civ. sunt invocate omisso medio şi contravin, astfel, dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ., motiv pentru care nu pot fi analizate de instanţa de recurs. Aceasta întrucât, în faţa instanţei de apel, partea nu a formulat apărări vizând respectivele împrejurări şi prevederi legale, iar analizarea în faza recursului a altor motive faţă de cele invocate în faţa instanţei de apel ar duce la privarea părţii de un grad de jurisdicţie şi implicit, la încălcarea principiului non omisso medio.

Argumentele formulate de recurenta-reclamantă referitoare la aprecierea probatoriului administrat în cauză (înscrisuri, interogatoriu) în determinarea relei credinţe a vânzătorului şi a cumpărătorului -soţi- (chiar dacă sunt invocate în argumentarea criticii că instanţa de apel ar fi interpretat şi aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 14 din C. civ.) nu reprezintă motive de nelegalitate ce pot fi deduse judecăţii în calea extraordinară de atac a recursului, ci critici de netemeinicie, fiind aduse argumente de fapt, iar nu de drept.

De altfel, aspectele învederate de recurentă -atitudinea subiectivă a debitorului, cunoaşterea împrejurării de către pârâta C. că prin încheierea actului se creează starea de insolvabilitate a debitorului- au fost analizate de instanţa de apel ca elemente care au conturat îndeplinirea condiţiilor acţiunii pauliene.

Prin urmare, se observă că recurenta tinde la o cenzurare a modalităţii de apreciere a probelor de către instanţa de apel şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv conformitatea actului jurisdicţional atacat cu regulile de drept aplicabile, potrivit dispoziţiilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Aşa fiind, se constată că recurenta-reclamantă nu a indicat, în mod efectiv, în ce constau greşelile de judecată în aplicarea regulilor de drept incidente, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. şi nici nu au fost identificate motive de casare de ordine publică, astfel încât nu este posibilă verificarea legalităţii deciziei recurate, motiv pentru care se impune a fi aplicată sancţiunea nulităţii recursului, în conformitate cu prevederile art. 489 alin. (2) din acelaşi cod.

II.2. Cu privire la recursul pârâtei C. se reţine că, prin susţinerile aparent subsumabile motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a învederat că hotărârea recurată cuprinde motive străine de natura cauzei, întrucât instanţa de apel a omis a verifica şi a se pronunţa cu privire la toate toate chestiunile obligatorii prevăzute de art. 1562 C. civ. şi de art. 633-634 C. proc. civ., cu privire la hotărârile definitive şi executorii, fiind străină de natura pricinii motivarea instanţei de apel cu privire la momentul de la care reclamanta deţine un titlu executoriu împotriva pârâtului B.. S-a mai invocat de către parte că sunt străine de natura cauzei considerentele privind prejudicierea reclamantei şi existenţa stării de insolvabilitate a pârâtului, precum şi cele privitoare la probatoriul administrat vizând complicitatea recurentei-pârâte cu ocazia încheierii actului autentic declarat inopozabil.

Se reţine că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. a fost invocat formal, în contextul în care argumentele exprimate în dezvoltarea sa nu îşi găsesc corespondent în ipoteza evocată de parte (când hotărârea cuprinde numai motive străine de natura pricinii), respectiv pârâta nu argumentează caracterul cu totul străin de natura pricinii a considerentelor instanţei de apel, ci îşi exprimă nemulţumirea cu privire la modalitatea în care instanţa a conturat situaţia de fapt (care nu poate fi reapreciată în recurs) şi a aplicat normele de drept incidente în cauză.

Referitor la susţinerea recurentei cu privire la probatoriul administrat în cauză, Înalta Curte reţine că, în faza procesuală a recursului, nu pot fi puse în discuţie şi reanalizate probele administrate, recursul fiind o cale extraordinară de atac, de reformare, care, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., urmăreşte să supună instanţei examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile cazului concret dedus judecaţii.

În egală măsură, nici argumentele ce fac trimitere la situaţia de fapt nu pot face obiectul analizei în această cale extraordinară de atac, deoarece stabilirea situaţiei de fapt este atributul primei instanţe sau a celei de apel din perspectiva caracterului devolutiv al apelului, iar instanţa de recurs nu poate proceda la stabilirea unei noi situaţii de fapt.

În ceea ce priveşte criticile vizând condiţiile acţiunii revocatorii, circumscrise de parte motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată, de asemenea, că nu reprezintă veritabile critici de nelegalitate întrucât nu combat dezlegările instanţei de apel în legătură cu caracterul cert al creanţei care a determinat formularea acţiunii pauline.

Înalta Curte reţine că prin decizia recurată a fost schimbată, în parte, sentinţa pronunţată de prima instanţă, în sensul că urmare a admiterii apelului reclamantei s-a constatat inopozabilitatea contractului autentificat de BNP K. autentificat sub nr. x/07 octombrie 2016 încheiat între pârâţii intimaţi soţi B. şi C. faţă de reclamanta apelantă A. (fosta soţie a intimatului B.).

Se reţine că prin sentinţa civilă nr. 5544/25.05.2016 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. x/2015 a fost admisă cererea reclamantei A., dispunându-se obligarea pârâtului B. la plata ratelor lunare conform contractului de credit nr. x din 25.07.2007, obligarea acestuia la plata către reclamantă a sumei de 15.835 euro precum şi dobânzile legale aferente acestei sume, calculate începând cu dată de 25.04.2010 şi până la data plăţii efective, respingându-se în rest cererea formulată. Această sentinţă a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 607/22.05.2017 pronunţată de Tribunalul Timiş, ce a soluţionat apelurile declarat dar care nu au vizat soluţia dată asupra fondului cauzei, ci doar cheltuielile de judecată.

În prezenta cauză, întrucât s-a constatat inopozabilitatea contractului nr. x/07.10.2016, instanţele de fond au avut a analiza condiţiile acţiunii pauliene prin raportare la data la care creanţa ce decurge din dosarul nr. x/2015 a devenit certă, contractul a cărui inopozabilitate s-a constatat fiind încheiat după data pronunţării primei instanţe (25.05.2016) şi înainte de pronunţarea deciziei din apel (22.05.2017).

Aşadar, disputa vizează momentul de la care creanţa trebuia considerată ca având caracter cert, respectiv de la data la care prima instanţă a pronunţat sentinţa, sau de la data pronunţării deciziei de către instanţa de apel.

Cu privire la acest aspect, instanţa de apel a considerat că "se impune reţinerea unor nuanţe relevante în ceea ce priveşte decizia civilă nr. 607/22.05.2017 pronunţată de Tribunalul Timiş şi anume (i) aceea că pe de o parte, calea de atac nu a fost promovată A. (reclamanta din prezenta cauză) şi nici de B. (fostul soţ al reclamantei, pârât în prezenta cauză), iar pe de altă parte că apelurile exercitate în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Timişoara au privit strict chestiunea cheltuielilor de judecată şi (ii) că cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. în dosarul nr. x/2015 a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara la data de 03 iunie 2015 ."

Astfel, instanţa de apel a argumentat că apelul formulat împotriva sentinţei civile nr. 5544/25.05.2016 pronunţată de Judecătoria Timişoara în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 607/22.05.2017 pronunţată de Tribunalul Timiş, nu a vizat soluţia dată asupra fondului cauzei, ci doar cheltuielile de judecată, iar decizia pronunţată în apel nu a afectat în niciun fel dezlegarea dată asupra fondului cauzei, astfel încât creanţa decurge de la momentul la care s-a pronunţat prima instanţă, iar soluţia nu a fost atacată.

Raportat la cele reţinute de instanţa de apel, se observă că recurenta-pârâtă nu a decelat veritabile critici de nelegalitate care să combată acest raţionament al instanţei, ci s-a limitat la a invoca formal o încălcare şi aplicare greşită a dispoziţiilor de drept material cuprinse în art. 1562 şi următorarele din C. civ. şi a normelor de procedură reglementate de art. 633 şi 634 C. proc. civ., raportându-se la data rămânerii definitive a hotărârii din 22.05.2017, ulterioară actului juridic încheiat în 07.10.2016.

Deşi instanţa de apel a reţinut că exista o probabilitate ridicată, încă de la pronunţarea sentinţei civile nr. 5544/25.05.2016, ca intimatul B. să se conformeze statuărilor instanţei, probabilitate care a dobândit grad de certitudine prin faptul că nu a declarat apel împotriva sentinţei, iar celelalte apeluri declarate în cauză nu puteau provoca o schimbare a situaţiei sale deoarece se refereau la cheltuielile de judecată, se observă că recurenta a omis să formuleze o argumentaţie concretă, care să se raporteze la cele reţinute de către instanţa de apel şi care să fie de natură a permite cenzura instanţei de recurs.

Astfel, recurenta-pârâtă nu a formulat reale critici de nelegalitate care să răstoarne concluzia instanţei de apel în sensul că actul a cărui inpozabilitate s-a constatat a fost încheiat după momentul la care creanţa reclamantei a devenit certă, fiind îndeplinite astfel condiţiile pentru a dispune inopozabilitatea actului încheiat în dauna reclamantei.

În fine, în ceea ce priveşte trimiterea făcută de recurenta-pârâtă la dispoziţiile art. 1564 C. civ., se reţine că au fost invocate omisso medio, astfel că nu pot face obiectul analizei instanţei de recurs, conform prevederilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ.

Aceasta, întrucât recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut obiectul analizei instanţei anterioare şi care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situaţia în care atât apelul, cât şi recursul sunt exercitate de aceeaşi parte, iar soluţia primei instanţe a fost menţinută în apel.

Aceasta este una din aplicaţiile principiului legalităţii căilor de atac şi se explică prin aceea că, efectul devolutiv al apelului, limitându-se la ceea ce a fost apelat, în recurs pot fi invocate doar critici care au fost supuse judecăţii în apel.

Astfel, numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicţie, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situaţia ca anumite apărări, susţineri ale părţilor să fie analizate pentru prima oară de instanţa învestită cu soluţionarea căii extraordinare de atac a recursului.

În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor.

Prin urmare, deşi condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică tocmai determinarea greşelilor anume imputate instanţei de apel, recurenta nu tinde, prin critici punctuale, la infirmarea considerentelor regăsite în hotărârea atacată, ci se rezumă la a expune situaţii de fapt, urmărind o reapreciere a probatoriului administrat, ceea ce nu este compatibil în prezenta cale extraordinară de atac.

Date fiind cele arătate anterior, se constată că modalitatea de formulare a susţinerilor din cuprinsul memoriului de recurs nu permite verificarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în lipsa unor critici subsumabile prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ. cu privire la argumentele instanţei de apel, conform celor expuse anterior.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., va anula recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta C. împotriva deciziei nr. 42 din 22 februarie 2024 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta C. împotriva deciziei nr. 42 din 22 februarie 2024 a Curţii de Apel Timişoara, secţia I civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 4 iunie 2025.