Superseded Civil Code bars judicial creation of pre-2011 superficie rights; onerous nature of passage servitude under 1864 Code mandates one-time compensation

Şedinţa publică din data de 15 mai 2025

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată. Cererea reconvenţională

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă la 20 iunie 2017, sub nr. x/2017, reclamantul Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare pentru Optoelectronică - INOE 2000 a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele A. S.A., în insolvenţă, prin administrator judiciar B. şi C., prin administrator judiciar C.I.I. D., instituirea unui drept de superficie pe o durată de 99 ani asupra terenului aflat în proprietatea pârâţilor, aferent unei cote indivize de 24%, reprezentând 409,7 mp de sub hala de producţie, identificată cadastral ca fiind C4 (S+P+2E), edificată pe o suprafaţă totală de 1.707,05, pe teren sub staţie compresor, identificată cadastral ca fiind clădirea C6, construită pe o suprafaţă de 140,18 mp şi terenul de sub liftul de deservire a etajului 2, cu amprenta la sol de 4,20 mp, fără identificare cadastrală, asupra imobilului teren situat în Bucureşti; instituirea unei servituţi de trecere asupra terenului aflat în proprietatea pârâtelor, identificată ca fiind cale de acces pe latura nord, de la poarta de acces din str. x, până la staţia de compresoare, identificată cadastral ca fiind construcţia C6, cu nr. cadastral x, pentru o suprafaţă totală de 350 mp; înscrierea în cărţile funciare nr. x a UAT Sector 4 Bucureşti a dreptului de superficie în favoarea reclamantului, asupra terenului proprietatea pârâţilor, aferent unei cote indivize de 24%, reprezentând 409.7 mp de sub hala de producţie identificată cadastral ca fiind C4 (S+P+2E), edificată pe o suprafaţă totală de 1.707,05 mp, pe terenul de sub staţia compresor, identificată cadastral ca fiind clădirea C6, edificată pe o suprafaţă de 140,18 mp şi terenul de sub liftul de deservire a etajului 2, cu amprenta la sol de 4,20 mp, fără identificare cadastrală, asupra terenului situat la aceeaşi adresă; înscrierea în cărţile funciare nr. x a UAT Sector 4 Bucureşti, a dreptului de servitute de trecere în favoarea reclamantului, asupra terenului proprietatea pârâtelor, identificată ca fiind cale de acces pe latura de nord, de la poarta de acces din str. x, până la staţia compresoare, identificată cadastral ca fiind construcţia C6, cu nr. cadastral x, pentru o suprafaţă totală de 350 mp; acordarea cheltuielilor de judecată.

Pârâta C. S.A. a formulat cerere reconvenţională, solicitând obligarea reclamantei la plata sumei de 3.777,54 euro/lună, pe o durată de 99 de ani, echivalentă în RON la data plăţii, reprezentând contravaloarea dreptului de superficie solicitat prin primul capăt de cerere; obligarea reclamantului la plata sumei de 2.386,20 euro/lună, constând în contravaloarea dreptului de servitute solicitat prin cel de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată, precum şi acordarea cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârile instanţei de fond

Prin încheierea de şedinţă din 8 iulie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepţiile necompetenţei materiale şi inadmisibilităţii, invocate de pârâta A. S.A.. A stabilit legea civilă aplicabilă cauzei ca fiind C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, raportat la capătul de cerere privind instituirea unui drept de superficie, respectiv C. civ. de la 1864, în ceea ce priveşte capătul de cerere privind instituirea servituţii de trecere.

Prin încheierea de şedinţă din 21 noiembrie 2019, pronunţată în acelaşi dosar, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâtă, a societăţii E. S.R.L., în baza art. 78 raportat la art. 39 C. proc. civ., în calitate de succesoare cu titlu particular al pârâtelor A. S.A. şi C. S.A., adjudecatar, prin licitaţie publică, a imobilelor în litigiu. A dispus scoaterea din proces a pârâtelor iniţiale.

Prin sentinţa nr. 1137 din 7 iulie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis în parte cererea principală formulată de reclamantul-pârât Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare pentru Optoelectronică - INOE 2000, în contradictoriu cu pârâta-reclamantă S.C. E. S.R.L.. A admis în parte cererea reconvenţională, dispunând instituirea unei servituţi de trecere, pietonale şi auto, în favoarea reclamantului asupra terenului proprietatea pârâtei, pe latura de nord, de la poarta de acces din str. x sector 4, Bucureşti, până la liftul de deservire a etajului 2, în suprafaţă de 242,07 mp, astfel cum a fost identificată de către expertul tehnic judiciar F. în suplimentul nr. 1 al raportului de expertiză topografică. A obligat reclamantul-pârât să plătească pârâtei-reclamante suma de 168.190 euro (echivalentă RON la cursul BNR din ziua plăţii), reprezentând despăgubiri. A dispus, la rămânerea definitivă a hotărârii, înscrierea în cărţile funciare nr. x a dreptului de servitute de trecere instituit. A respins, în rest, cererea de chemare în judecată, precum şi cererea reconvenţională, ca neîntemeiate. A admis, în parte, cererea de majorare a onorariului expertului evaluator G., obligând-o pe pârâta-reclamantă să plătească în contul BLET suma de 1.500 RON, cu acest titlu. A compensat, în parte, cheltuielile de judecată, exclusiv în privinţa onorariilor de expert, obligând-o pe pârâta-reclamantă să plătească reclamantului-pârât suma de 16.125 RON, constând în cheltuieli de judecată (onorariu de avocat şi taxă judiciară de timbru).

3. Hotărârea instanţei de apel

Prin decizia nr. 1426 A din 10 noiembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare pentru Optoelectronică - INOE 2000 împotriva încheierii de şedinţă din 8 iulie 2019, precum şi împotriva sentinţei nr. 1137 din 7 iulie 2022 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă. A admis apelul declarat de pârâta E. S.R.L. împotriva aceleiaşi sentinţe, pe care a schimbat-o în parte, obligând-o pe pârâta-reclamantă la plata către reclamantul-pârât a sumei de 9.197 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în primă instanţă, constând în taxă judiciară de timbru şi onorariu de avocat, în limita pretenţiilor admise. A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

4. Recursul

Împotriva deciziei nr. 1426 A din 10 noiembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a declarat recurs reclamantul Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare pentru Optoelectronică - INOE 2000.

Prin motive circumscrise dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurentul a criticat hotărârea instanţei de apel din perspectiva modalităţii de soluţionare a motivelor de apel care au vizat dreptul de superficie, invocând o încălcare a prevederilor art. 22 ale aceluiaşi act normativ.

Recurentul a precizat că a indicat prin motivele de apel că prin H.G. nr. 1196/1996, privind înfiinţarea INOE, s-a reglementat primirea de către acesta în patrimoniul său a unor active de la societatea cu capital integral de stat, A. S.A., care urmau a fi transferate prin încheierea unor protocoale de predare-primire.

A arătat că în această manieră a dobândit imobilele situate în Bucureşti, str. x, la etajul II din clădirea C4, precum şi clădirea C6. A menţionat că aceste imobile au fost construite de Statul Român anterior anului 1990, statul având calitatea de proprietar al suprafeţelor de teren pe care clădirile au fost edificate.

Prin H.G. nr. 572/1995 s-a înfiinţat societatea pe acţiuni cu capital integral de stat, A. S.A., ca urmare a preluării, pe baza unui protocol de predare-primire, a unor active de la Institutul de Cercetare şi Proiectare pentru Mecanica Fină (ICPMF).

Potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din O.G. nr. 25 din 11 august 1995 privind reglementarea organizării şi finanţării activităţii de cercetare-dezvoltare, ICPMF avea în administrare bunuri aflate în proprietatea statului. Ca atare, aceasta putea să transmită către A. S.A. un drept de administrare asupra bunurilor statului, respectiv asupra clădirilor transferate conform protocoalelor menţionate de O.G. nr. 572/1995.

Recurentul a menţionat că ICPMF beneficia, ca urmare a intrării acestor clădiri în patrimoniul său, de un drept de superficie, dreptul fiind transmis oricărei entităţi care le-a dobândit ulterior.

Ca atare, în privinţa clădirilor preluate iniţial de A. S.A. de la ICPMF exista şi un drept de superficie legal asupra terenului pe care acestea erau edificate, chiar şi în lipsa unei specificări exprese în H.G. nr. 572/1995 sau în protocoalele aferente.

Odată cu transferul respectivelor clădiri către recurent, prin H.G. nr. 1196/1996, acesta era şi beneficiarul dreptului de superficie asupra terenului aferent.

Recurentul a afirmat că instanţele de fond şi de apel nu au verificat situaţia juridică a acestor clădiri, altfel decât prin prisma H.G. nr. 1196/1996. Mai mult, curtea a reţinut că nu se poate ignora că, prin hotărâre judecătorească, s-a tranşat asupra faptului că, la nivelul anului 1996, întreaga suprafaţă de teren de 4.575 mp, situată în Bucureşti, str. x, a fost atribuită în proprietate societăţii A. S.A. prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate nr. M03/29.03.1999.

Certificatul de atestare a dreptului de proprietate a fost emis în anul 1999, pe când transferul clădirilor de la A. S.A. către recurent s-a realizat în anul1996. Împrejurarea că A. S.A. a primit certificatul menţionat nu semnifică pierderea de către recurent a dreptului de superficie, întrucât această societate a păstrat nuda proprietate.

Faţă de aspectele expuse, a reclamat o insuficientă documentare a instanţei de apel cu privire la originea transferurilor activelor vizate de instituirea unui drept de superficie, precum şi neaplicarea dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ.

A apreciat că, instanţa de fond, sesizată fiind cu o cerere de instituire a unui drept de superficie, trebuia să observe că dreptul său era anterior anului 1996, iar acest aspect determina aplicarea normelor C. civ. de la 1864. În acest sens, a considerat că instanţa de apel putea, aplicând dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi alin. (4) C. proc. civ., să stabilească o calificare juridică exactă a faptelor deduse judecăţii.

În subsidiar, a apreciat că instanţa avea posibilitatea de a respinge, ca inadmisibilă, solicitarea privind instituirea dreptului de superficie, constatând că recurentul era deţinătorul unui asemenea drept şi că a exhibat această pretenţie din eroare.

Sub un alt aspect, a susţinut că atât fondul dominant, cât şi cel aservit au aparţinut aceluiaşi proprietar, respectiv Statului Român, astfel că, în această ipoteză, erau incidente dispoziţiile art. 627 din C. civ. de la 1864.

A afirmat că, în mod greşit instanţa de apel nu a aplicat aceste dispoziţii legale şi nici nu a indicat motivul pentru care a înţeles să procedeze în această manieră.

Dimpotrivă, curtea a respins acest motiv de apel, menţinând, în mod nelegal, în sarcina recurentului obligaţia de a achita despăgubirile pretinse de pârâtă.

Chiar dacă s-ar considera că recurentul datorează despăgubiri, instanţa de apel nu a sesizat că drumul la care se referă servitutea de trecere este folosit pentru accesul la clădirile vecine, astfel încât sarcina care i s-a impus este nelegală şi excesivă, indiferent de aspectele stabilite prin expertiza tehnică judiciară evaluatorie, care era un mijloc de probă ce trebuia analizat şi cenzurat, aplicându-se principiul de la art. 22 C. proc. civ.

Invocând incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a criticat decizia din apel din perspectiva menţinerii soluţiei privind acordarea către pârâtă a cheltuielilor de judecată efectuate în etapa procesuală a fondului, apreciind că aceasta este partea căzută în pretenţii, îndatorată la plata spezelor de judecată.

5. Apărările formulate

Prin întâmpinarea depusă la 22 august 2024, pârâta E. S.A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La data de 12 septembrie 2024, recurentul a depus răspuns la întâmpinare.

6. Procedura în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Raportul întocmit în condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost comunicat părţilor, iar prin încheierea din camera de consiliu din 27 februarie 2025, recursul a fost admis în principiu, stabilindu-se termen pentru soluţionarea acestuia în şedinţa publică din 15 mai 2025, cu citarea părţilor.

La acest termen de judecată, Înalta Curte a rămas în pronunţare asupra recursului.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

7.1 Invocând incidenţa cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 Cod procedură, sub un prim aspect, recurentul a criticat decizia recurată din perspectiva modalităţii de soluţionare a motivului de apel ce a vizat instituirea dreptului de superficie asupra terenului pe care sunt amplasate clădirile C4 şi C6 din Bucureşti, str. x, dobândite în temeiul H.G. nr. 1196/1996.

Reiterând aspecte factuale ale judecăţii şi enumerând actele normative apreciate ca fiind relevante în cauză, respectiv H.G. nr. 1196/1996 şi H.G. nr. 572/1995, recurentul a criticat lipsa de preocupare a instanţelor de fond şi de apel în ceea ce priveşte efectuarea unor verificări a situaţiei juridice a clădirilor anterior menţionate, precum şi a dreptului de superficie deţinut asupra terenului aferent, invocând o limitare a cercetării judecătoreşti la dispoziţiile H.G. nr. 1196/1996.

Precizând că transferul clădirilor C4 şi C6 în patrimoniul său s-a produs ca urmare a adoptării H.G. nr. 1196/1996, anterior emiterii certificatului de atestare a dreptului de proprietate M03/29.03.1999 în favoarea A. S.A. (autoarea pârâtei), recurentul a menţionat că dreptul său de superficie asupra terenului aflat sub aceste imobile nu s-a pierdut, societatea menţionată păstrând nuda proprietate.

Reclamând o insuficientă documentare a instanţelor de fond şi de apel asupra originii transferului clădirilor pentru care s-a solicitat instituirea unui drept de superficie, dar şi o neaplicare a dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ., recurentul a apreciat că era de remarcat că dreptul său, născut anterior anului 1996, impunea aplicarea normelor C. civ. de la 1864.

În virtutea acestei constatări, a susţinut că instanţa trebuia să dea calificarea juridică exactă a faptelor reclamate, iar, în situaţia în care ar fi constatat că recurentul deţinea dreptul de superficie anterior anului 1996, ar fi trebuit să respingă acest capăt de cerere, ca inadmisibil.

Potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ., "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate", (pct. 5), "când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii" şi, (pct. 8) "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Analiza acestor motive de nelegalitate presupune, pe de o parte, verificarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, raportat la limitele învestirii instanţei, sub aspectul obiectului şi cauzei demersului judiciar promovat de reclamant, iar, pe de altă parte, examinarea modalităţii de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale incidente situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel.

În acest context al analizei, Înalta Curte constată că, printr-un prim capăt de cerere al acţiunii introductive de instanţă, reclamantul Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare pentru Optoelectronică - INOE 2000 a solicitat instituirea unui drept de superficie, pe o durată de 99 de ani, asupra terenului aflat în proprietatea pârâtelor A. S.A. şi C. S.A. (fostă C.), autoarele pârâtei E. S.A., aferent cotei indivize de 24%, reprezentând 409,7 mp de sub construcţia C4 (S+P+2E - hală de producţie), edificată pe o suprafaţă de 1.707,05 mp, de sub clădirea C6 (staţie compresor), construită pe o suprafaţă de 140,18 mp, precum şi a terenului de sub liftul de deservire a etajului 2, cu o amprentă la sol de 4,20 mp, asupra imobilului situat în Bucureşti.

La rândul său, prin cererea reconvenţională formulată, pârâta C. S.A. (autoarea pârâtei E.) a solicitat obligarea reclamantului la plata unei despăgubiri lunare de 3.777,54 euro/lună, pe o durată de 99 ani, aferente instituirii dreptului de superficie.

Prin sentinţa nr. 1137 din 7 iulie 2022, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins acest capăt de cerere, reţinând că situaţia juridică a celor două proprietăţi imobiliare (construcţii şi teren aferent) este anterioară datei de 1 octombrie 2011 (când a intrat în vigoare C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, ale cărui dispoziţii au fost reţinute ca fiind incidente în cauză faţă de data introducerii acţiunii civile, 20.06.2017), iar dispoziţiile art. 68 din Legea nr. 71/2011 exclud de la aplicarea art. 693-702 din C. civ. menţionat a drepturilor constituite înainte de intrarea sa în vigoare.

Reclamantul a atacat cu apel această soluţie, reclamând interpretarea greşită a situaţiei de fapt şi de drept incidente, refuzul de a examina efectiv erorile săvârşite în anul 1996 (când a fost emisă H.G. nr. 1196/1996), omisiunea lămuririi situaţiei juridice a terenului, prin raportare la anul 1999 (când au fost realizate procedurile de obţinere a titlului de proprietate asupra terenului de către titularii acestuia) şi criticând aspectele statuate prin încheierea de şedinţă din 08.07.2019 (prin care s-a stabilit legea civilă aplicabilă capătului de cerere privind instituirea unui drept de superficie, respectiv C. civ. aprobat prin Legea nr. 284/2009, iar petitului având ca obiect servitutea de trecere, C. civ. de la 1864).

Reclamantul a considerat că, prin aplicarea exclusivă a dispoziţiilor C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, instanţa de fond a negat dreptul natural ce s-a născut în favoarea sa, aplicând greşit prevederile art. 693 alin. (3) ale acestui act normativ.

Raportându-se la dispoziţiile C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, a solicitat să se aibă în vedere că, potrivit art. 692 alin. (2) şi alin. (3) din acest cod, superficia se dobândeşte în temeiul unui act juridic, care, în cauza de faţă, este reprezentat de H.G. nr. 1196/1996.

Învestită fiind cu soluţionarea acestor critici de apel, redate rezumativ în cele de preced, curtea a efectuat o analiză proprie a situaţiei de fapt deduse judecăţii, prin raportare la normele de drept considerate aplicabile şi la probaţiunea administrată şi a reţinut că modalitatea de soluţionare a cauzei în primă instanţă nu a decelat vreuna dintre greşelile de judecată alegate de reclamant prin memoriul de apel.

Constatând că ambele părţi au invocat, prin actele de procedură formulate, existenţa unui drept de proprietate asupra construcţiei C6, curtea de apel a precizat, faţă de limitele învestirii sale şi respectând dispoziţiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., că nu poate să tranşeze asupra acestuia în favoarea uneia sau alteia dintre părţi.

Instanţa de apel a constatat că pârâta este proprietarul întregii suprafeţe de teren pe care este amplasată construcţia C4, din care reclamantul deţine, necontestat, în proprietate etajul 2, în timp ce situaţia dreptului de proprietate asupra construcţiei C6 nu era definitivată la momentul pronunţării deciziei recurate, reclamantul susţinând că H.G. nr. 1196/1996 şi protocolul nr. 3 la aceasta reprezintă titlul său de proprietate asupra clădirii, iar pârâta prevalându-se, sub acest aspect, de contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/14.08.2019 de BNP H., încheiat pe baza menţiunilor din cartea funciară.

Curtea a remarcat că situaţia juridică a construcţiei C6, mai ales cea tabulară, prezintă relevanţă în soluţionarea capetelor de cerere privind recunoaşterea dreptului de superficie şi instituirea unui drept de servitute.

Legat de critica din apel cu privire la greşita soluţionare a capătului de cerere privind constituirea unui drept de superficie pe terenul de sub construcţiile C4 şi C6 (care a vizat atât încheierea de şedinţă din 08.07.2019, precum şi sentinţa tribunalului), curtea a apreciat că se impune, cu prioritate, stabilirea legii aplicabile.

În analiza sa, instanţa de apel a fixat două coordonate, una referitoare la situaţia de fapt afirmată de partea reclamantă, iar cealaltă la pretenţia dedusă judecăţii (obiectul cauzei).

Examinând poziţia procesuală a reclamantului sub acest aspect, curtea a remarcat că s-a manifestat oscilant în cele două etape procesuale pe care litigiul le-a parcurs.

Instanţa a notat că motivele cererii de chemare în judecată au fost centrate pe expunerea situaţiei de fapt, care a fost circumscrisă prevederilor art. 692 (de fapt, art. 693) şi ale art. 755 din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009.

Curtea a constatat că prin întâmpinarea formulată la cererea reconvenţională a pârâtei C. S.A. (autoarea pârâtei E.), reclamantul a menţionat că actul juridic cu relevanţă în dobândirea dreptului de superficie este H.G. nr. 1196/1996, deşi acesta nu putea produce alte efecte decât cele recunoscute de legea în vigoare la momentul emiterii sale, respectiv C. civ. de la 1864.

Instanţa de apel a observat că prin concluziile expuse asupra excepţiei necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti, soluţionată prin încheierea de şedinţă din 08.07.2019, reclamantul a susţinut că situaţiei de fapt deduse judecăţii îi sunt aplicabile dispoziţiile C. civ. de la 1864, acesta abandonând afirmata incidenţă a prevederilor art. 693 şi următ. din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009 şi susţinând că dreptul său de superficie este anterior datei sesizării instanţei şi că se impune instituirea lui prin hotărâre judecătorească.

De asemenea, curtea a remarcat că, la termenul din 20.10.2023, stabilit în apel, reclamantul a arătat că dreptul său de superficie exista încă din anul 1996, deşi prin memoriul de apel invocase greşita aplicare de către tribunal a dispoziţiilor art. 693 din C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009.

Faţă de atitudinea procesuală indecisă a reclamantului, instanţa de apel, uzând de prerogativa instituită prin art. 22 alin. (1) C. proc. civ. (potrivit căreia "Judecătorul soluţionează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile"), dar şi de cea prevăzută la alin. (4) al aceluiaşi articol (în sensul că "Judecătorul dă sau stabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor judecăţii ...") a precizat că partea nu are alegerea legii aplicabile soluţionării cauzei.

Reţinând că pretenţia reclamantului are la origine H.G. nr. 1196/1996, raportat la data emiterii acesteia, instanţa de apel a considerat că litigiului pendinte nu îi sunt aplicabile dispoziţiile C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, astfel cum reţinuse anterior prima instanţă.

Curtea a dat valenţă dispoziţiilor art. 68 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., care sustrag de la aplicare normele acestui act normativ asupra dreptului de superficie constituit înainte de intrarea sa în vigoare, şi a reţinut că, atât în perioada precedentă acestui moment, cât şi în noua reglementare, dreptul de superficie poate lua naştere prin act juridic, uzucapiune sau în baza legii.

Această apreciere a curţii de apel este justă de vreme ce, prin cererea de chemare în judecată, precum şi prin actele de procedură efectuate în cauză, reclamantul a învederat că dreptul de superficie asupra terenului situat sub cădirile C4 şi C6 din Bucureşti, str. x, îşi are originea în dispoziţiile H.G. nr. 1196/1996.

Deşi a afirmat că acest drept a fost transmis succesiv, de la proprietarul iniţial, Statul Român, tuturor dobânditorilor ulteriori, o asemenea susţinere este lipsită de suport juridic în contextul în care dispoziţiile H.G. nr. 1196/1996 nu prevăd atribuirea în patrimoniul său a unui asemenea drept, ci, exclusiv, a unor active circulante, preluate pe bază de bilanţ contabil şi protocol de la antecesorii săi, Institutul de Optoelectronică, Centrul de Aparatură Analitică, Control şi Semnalizare Cluj Napoca, A. S.A. şi Institutul de Fizică şi Inginerie Nucleară.

În contextul analizat, este corectă constatarea instanţei de apel, în sensul că petitului având ca obiect instituirea dreptului de superficie îi sunt aplicabile normele C. civ. de la 1864, fiind evident că dreptul exhibat de recurent este contemporan acestuia, iar nu noii reglementări instituite prin C. civ. aprobat prin Legea nr. 287/2009, indiferent de data înregistrării pe rolul instanţei judecătoreşti a acţiunii civile prin care reclamantul a solicitat recunoaşterea dreptului.

De altfel, Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ. prevede că dispoziţiile privind dreptul de superficie sunt aplicabile constituirii acestui dezmembrământ ulterior intrării în vigoare a acestui din urmă act normativ (1 octombrie 2011).

Dispoziţiile acestui act normativ se aplică, potrivit art. 5, "tuturor actelor şi faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârşite după intrarea sa în vigoare, precum şi situaţiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare", iar, conform art. 3 din aceeaşi lege, actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a C. civ. neputând genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.

Or, conform situaţiei de fapt reţinute de curtea de apel, terenul a fost atribuit în proprietate exclusivă autoarei pârâtei, A. S.A., pe baza certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria x nr. x/1999 şi, ulterior, în proprietatea pârâtei, prin contractele de vânzare cumpărare autentificate sub nr. x/14.08.2019 de BNP H., respectiv sub nr. x/29.08.2019 de SPN I. şi J..

Situaţia relevată de reclamant fiind circumscrisă reglementării C. civ. de la 1864, în mod greşit acesta a solicitat instanţei constituirea dreptului de superficie prin hotărâre judecătorească, de vreme ce, potrivit orientărilor doctrinare şi jurisprudenţiale (în lipsa unei reglementări exprese în codul menţionat, cu valenţă în speţă), superficia poate lua naştere, exclusiv, prin înţelegerea părţilor, legat, prescripţie achizitivă sau lege.

Faţă de lipsa de incidenţă a unei astfel de ipoteze, în mod judicios a reţinut instanţa de apel că dreptul de superficie nu poate fi dobândit decât în modalităţile mai sus enunţate, astfel că o recunoaştere pe altă cale a unui asemenea dezmembrământ ar echivala cu o încălcare a dreptului de proprietate al pârâtei, statuările Curţii Europene a Drepturilor Omului din cauza Bock şi Palade contra României fiind elocvente în ipoteza de faţă, ingerinţa în dreptul la respectarea bunului pârâtei neavând o bază legitimă în dreptul intern.

De altfel, curtea a observat că înscrisul de care recurentul s-a prevalat (H.G. nr. 1196/1966) infirmă susţinerea acestuia cu privire la modalitatea în care s-a realizat divizarea şi reorganizarea sa în anul 1996, iar în privinţa pretinsei rele-credinţe manifestate "cu ocazia procedurilor de obţinere a dreptului de proprietate pentru teren de către titularii acestuia", a apreciat că este lipsită de orice dezvoltare faptică şi juridică, neavând suport probator şi relevanţă raportat la limitele învestirii instanţei.

În aceste condiţii, nu se confirmă susţinerea recurentului, în sensul că instanţa de apel nu a cercetat corespunzător situaţia juridică a clădirilor amplasate pe terenul pentru care s-a solicitat instituirea unui drept de superficie, de vreme ce, din considerentele deciziei recurate transpare contrariul, argumentele ce fundamentează soluţia de respingere a motivului de apel referitor la acest capăt de cerere fiind centrate pe situaţia de fapt relevată de probaţiunea administrată (în special de rapoartele de expertiză întocmite în cauză), care a infirmat alegaţia potrivit căreia prin H.G. nr. 1196/1996 acesta ar fi primit, odată cu activele menţionate în actul normativ, dreptul afirmat.

De altfel, în analiza sa, curtea a constatat că prin cererea de apel reclamantul invocase că superficia nu a fost constituită prin act juridic, ci că aceasta este "în mod vădit naturală, mai ales că la nivelul anului 1996 superficia exista de facto în favoarea tuturor persoanelor juridice rezultate din divizare".

Totodată, a remarcat că reclamantul a susţinut şi că a exercitat dreptul de superficie o perioadă de 30 ani, anterior şi ulterior anului 1996 (când a fost emisă H.G. nr. 1196/1996).

Or, recunoaşterea dreptului de superficie în condiţiile invocării (echivoce) a prescripţiei achizitive nu mai era posibilă în cauza pendinte, de vreme ce o astfel de solicitare nu a format obiect de învestire al instanţei, prin cererea de chemare în judecată reclamantul solicitând, exclusiv, instituirea acestui drept asupra terenului de sub hala de producţie (C4) şi staţia de compresor (C6), pentru o perioadă de 99 ani.

Potrivit dispoziţiilor art. 9 C. proc. civ., care consacră principiul disponibilităţii în procesul civil, părţile sunt cele care învestesc instanţa cu cereri şi apărări asupra cărora judecătorii trebuie să se pronunţe, situaţiile în care instanţa se sesizează din oficiu sau la solicitarea altor persoane, organizaţii/autorităţi sau instituţii publice ori de interes public fiind unele de excepţie.

Totodată, conform art. 22 alin. (6) C. proc. civ., judecătorul are obligaţia de a se pronunţa asupra tuturor cererilor formulate de părţi prin actele de procedură formulate, fără a depăşi limitele învestirii.

În apel, conform art. 477 alin. (1) C. proc. civ., instanţa procedează la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, conform art. 478 alin. (1)-(3) din acelaşi act normativ, părţile neputându-se folosi de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi faţă de cele invocate în primă instanţă sau indicate în motivarea apelului ori prin întâmpinare, în calea ordinară de atac neputându-se schimba cauza sau obiectul cererii de chemare în judecată.

Contrar susţinerilor recurentului, curtea de apel, în raport de criticile formulate, analizând cauza în fapt şi în drept, potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ., a verificat, în limitele învestirii, aplicarea normelor legale incidente situaţiei de fapt expuse de părţi, în raport de care a constatat că dreptul de superficie afirmat putea fi analizat doar prin prisma H.G. nr. 1196/1996, care a reprezentat actul său de înfiinţare, dar şi de constituire a patrimoniului său, precum şi temeiul pretenţiei exhibate prin cererea de sesizare a instanţei.

Instanţa de apel a constatat că reclamantul a luat fiinţă în anul 1996, prin menţionata hotărâre de guvern, astfel încât termenul/ipoteza de care el se prevalează este lipsită de suport real, iar faţă de situaţia de fapt stabilită în cauză (care nu poate fi reevaluată în recurs faţă de norma imperativă a art. 488 alin. (1) C. proc. civ.), posesia sa nu putea fi joncţionată cu cea în care însuşi proprietarul a exercitat folosinţa, ca atribut al dreptului său de proprietate, asupra terenului de sub clădirile în discuţie.

Respectând regula prevăzută de art. 478 C. proc. civ., curtea nu a procedat nici la analiza criticii ce a vizat refuzul tribunalului de a judeca pretinsele erori săvârşite din anul 1996, momentul înfiinţării recurentului, precum şi din anul 1999, când terenul a fost trecut în proprietatea A. S.A., faţă de limitele învestirii primei instanţe prin cererile de chemare în judecată/reconvenţională, petitul privitor la instituirea dreptului de superficie grefându-se, aşadar, cadrului procesual al litigiului şi dispoziţiilor art. 9 alin. (2) din acelaşi cod.

Având în vedere că analiza criticilor nu a relevat o încălcare a normelor materiale şi procedurale invocate, pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, motivele de recurs examinate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

7.2 Referitor la motivul de recurs întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., prin care recurentul a criticat decizia recurată din perspectiva modalităţii de soluţionare a motivului de apel având ca obiect instituirea dreptului de servitute, Înalta Curte constată că nu este fondat.

Printr-un capăt de cerere distinct al acţiunii civile promovate în cauză, reclamantul Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare pentru Optoelectronică - INOE 2000 a solicitat instituirea unei servituţi de trecere în favoarea sa, asupra terenului aflat în proprietatea pârâtei, identificată ca fiind cale de acces pe latura de nord, de la poarta din str. x, până la staţia compresoare, marcată ca fiind construcţia C6, cu nr. cadastral x, pentru o suprafaţă totală de 350 mp.

La 23 mai 2029, reclamantul a precizat acest capăt de cerere, arătând că solicită instituirea dreptului de servitute în calitatea sa de proprietar al construcţiei identificate C6 (clădirea compresoare), precum şi al etajului II din clădirea industrială C4, imobile pe care le-a dobândit în temeiul protocoalelor de predare-primire ce au succedat H.G. nr. 1196/1996.

Prin cererea reconvenţională, pârâta C. S.A. a solicitat obligarea reclamantului la plata sumei de 2.386,20 euro/lună, reprezentând despăgubiri pentru dreptul de servitute solicitat.

Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa nr. 1137 din 7 iulie 2022, a admis în parte cererea principală şi a dispus instituirea unei servituţi de trecere, pietonale şi auto, în favoarea reclamantului, asupra terenului aflat în proprietatea pârâtei, pe latura de nord, de la poarta de acces din str. x sector 4, până la liftul de deservire a etajului 2, în suprafaţă de 242,07 mp, potrivit identificării realizate de expertul tehnic judiciar F. în suplimentul nr. 1 al raportului de expertiză topografică. De asemenea, a admis în parte cererea reconvenţională, obligându-l pe reclamant la plata către pârâtă a sumei de 168.190 euro (echivalentă în RON la cursul BNR din ziua plăţii), reprezentând despăgubiri, dispunând, la rămânerea definitivă a sentinţei, înscrierea în cărţile funciare nr. x a dreptului de servitute de trecere instituit.

În vederea identificării servituţii de trecere tribunalul a administrat proba cu expertiza topografică, reţinând că situaţia în fapt a fost lămurită prin suplimentul la raportul de expertiză întocmit de expertul F., care a identificat calea cea mai facilă de acces la drumul public, respectiv de la poarta de acces din str. x sector 4, Bucureşti, până la liftul de deservire a etajului 2, în suprafaţă de 242,07 mp, conform coordonatelor menţionate în lucrarea de specialitate.

Dând eficienţă dispoziţiilor art. 616 din C. civ. de la 1864, care stipulează caracterul oneros al servituţii de trecere, tribunalul a stabilit că proprietarul fondului dominant (reclamantul) este ţinut să despăgubească pe proprietarul fondului aservit (pârâta), cu echivalentul lipsei de folosinţă a terenului utilizat, stabilită în raport de valoarea de circulaţie a acestuia.

Deşi a remarcat că lipsa de folosinţă a terenului are caracter perpetuu, instanţa de fond a apreciat că fixarea unei despăgubiri lunare, pe termen îndelungat, ar reprezenta pentru proprietarul fondului aservit o îmbogăţire fără justă cauză, existând posibilitatea ca acesta să obţină o dezdăunare mai mare decât valoarea de circulaţie a suprafeţei aservite în prezent, de natură să înfrângă voinţa legiuitorului.

Reţinând că valoarea de circulaţie actuală a întregii suprafeţe de teren ce constituie obiectul servituţii de trecere reprezintă o rezonabilă despăgubire pentru paguba efectiv înregistrată de către societatea pârâtă, tribunalul a admis în parte cererea reconvenţională, obligându-l pe reclamant la plata către pârâtă a sumei de 168.190 euro (echivalentă RON la cursul BNR din ziua plăţii), reprezentând despăgubiri, sumă determinată în raport de valoarea de piaţa a terenului, 695 euro/mp (stabilită de expertul G., prin raportul de expertiză judiciară întocmit în cauză), şi suprafaţa de 242 mp (695 x 242 mp).

Prin decizia recurată, curtea de apel a validat raţionamentul şi soluţia primei instanţe asupra capătului de cerere privind instituirea dreptului de servitute, dar şi a obligaţiei corelative a reclamantului de dezdăunare a pârâtei, reţinând, în esenţă, că dispoziţiile art. 616 şi ale art. 623 din C. civ. de la 1864 nu stipulează gratuitatea dreptului de servitute.

Contrar susţinerilor recurentului, aceste aspecte constatate de instanţa de apel sunt corecte, de vreme ce în prevederile art. 616 C. civ. legiuitorul a menţionat expres că "Proprietarul al cărui loc este înfundat, care nu are nicio ieşire la calea publică, poate reclama o trecere pe locul vecinului său pentru exploatarea fondului, cu îndatorirea de a-l despăgubi în proporţie cu pagubele ce s-ar putea ocaziona", acţiunea în despăgubire având caracter prescriptibil, conform art. 619 din acelaşi act normativ.

Articolul menţionat confirmă îndreptăţirea titularului dreptului de proprietate, lipsit de posesia bunului ori căruia i s-au restrâns prerogativele acestui drept, la primirea unei indemnizaţii corespunzătoare afectării dreptului său.

În lipsa unei despăgubiri adecvate, limitarea exercitării dreptului de folosinţă asupra bunului ar reprezenta o sarcină excesivă şi împovărătoare pentru proprietarul al cărui fond este aservit, din această cauză impunându-se menţinerea unui just echilibru între interesele părţilor implicate, potrivit principiului echităţii şi obligaţiei de a respecta dreptul de proprietate.

Notabile în acest sens sunt statuările jurisprudenţiale ale Curţii Europene a Drepturilor Omului, care, evaluând prin prisma dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale posibilitatea proprietarului fondului aservit de a solicita şi obţine despăgubiri ca urmare a instituirii unei servituţi, a apreciat că o astfel de cerere este justificată de afectarea dreptului său de proprietate în însăşi substanţa sa, ca urmare a reducerii posibilităţii practice de a-l exercita în deplinătatea prerogativelor sale. Astfel, Curtea a considerat că este necesară păstrarea raporturilor de proporţionalitate prin acordarea unei despăgubiri, întrucât dreptul de indemnizare este un element constitutiv al dreptului de proprietate (cauzele Sporroug contra Suediei, Mellacher contra Austriei).

În aceste condiţii, se constată că în mod judicios instanţa de apel a concluzionat că se impune obligarea reclamantului la plata unei despăgubiri echivalente afectării dreptului de proprietate al pârâtei.

Cu privire la modalitatea de stabilire a daunelor de către tribunal şi a întinderii lor concrete, acestea nu au format obiect de critică în apel, pentru a determina o reexaminare a calculului sumei acordate pârâtei cu titlu de despăgubire, în condiţiile prevăzute de art. 476 alin. (1) şi art. 479 C. proc. civ.

De vreme ce curtea nu a fost învestită cu soluţionarea unei asemenea critici în apel, o încălcare a dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ. nu poate fi reţinută, întrucât, potrivit art. 477 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel procedează la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată, aceasta însemnând că apelul are efect devolutiv doar în ceea ce priveşte părţile din hotărârea atacată criticate prin motivele de apel.

Contrar alegaţiilor recurentului, în cauză nu se impunea aplicarea prevederilor art. 627 C. civ. de la 1864, întrucât dispoziţiile art. 616 ale aceluiaşi act normativ sunt neechivoce în privinţa caracterului oneros al servituţii de trecere, textul de lege nestipulând vreo excepţie de la această particularitate a dreptului menţionat.

Drept urmare, o analiză a cauzei şi o motivare a deciziei recurate sub acest aspect nu se impunea în calea ordinară de atac, fiind fără relevanţă dacă fondurile implicate provin de la acelaşi autor, de vreme ce de servitutea de trecere profită proprietarului fondului dominant (recurentul), în sarcina sa subzistând obligaţia corelativă de plată a despăgubirii stipulate în lege.

Referitor la critica prin care recurentul a susţinut că instanţa de apel a ignorat faptul că de servitutea instituită beneficiază şi proprietarii unor fonduri învecinate celui aservit, astfel că, din acest punct de vedere se impunea o diminuare a despăgubirii stabilite la fond, Înalta Curte nu o va supune analizei, întrucât aceasta nu a fost invocată şi nu a fost supusă examinării în calea ordinară de atac, fiind formulată omisso medio, recursul neavând caracter devolutiv şi negenerând o nouă judecată în fond, ci doar un control al legalităţii hotărârii atacate, în limita motivelor de casare expres indicate/prevăzute de lege.

Având în vedere că, în cauză, nu s-a evidenţiat o încălcare a normelor de procedură şi de drept material invocate prin criticile analizate, Înalta Curte va respinge, ca nefondat motivul de recurs examinat în cele ce preced.

7.3 Nefondată este şi critica prin care recurentul a contestat hotărârea instanţei de apel pe aspectul referitor la cheltuielile de judecată acordate pârâtei în etapa procesuală anterioară.

Potrivit art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată."

La baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată, (în limita dovedirii efectuării acestora, potrivit art. 452 din acelaşi act normativ), stă culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul, care nu va suporta doar propriile cheltuieli efectuate, ci şi spezele părţii în favoarea căreia s-a pronunţat hotărârea care a pus capăt unei etape procesuale.

Dispoziţiile art. 451-455 C. proc. civ. prevăd caracterul accesoriu al cererii de acordare a cheltuielilor de judecată, care este dependentă de soluţia dată cererii principale din dosarul şi etapa procesuală unde au fost generate.

Având în vedere că fiecare fază procesuală presupune efectuarea unor cheltuieli de judecată specifice (taxe judiciare de timbru, onorarii de avocat, cheltuieli de transport/cazare, sume cuvenite martorilor, onorarii de expert etc.), în mod justificat a dispus curtea de apel obligarea reclamantului la plata către pârâta E. S.A. a sumei solicitate cu acest titlu de către pârâtă, raportat la modalitatea de soluţionare a cauzei în etapele anterioare.

Întrucât pârâta a criticat prin apelul declarat în cauză modalitatea de evaluare în calea ordinară de atac a cheltuielilor de judecată acordate de instanţa de fond, în mod judicios curtea a procedat la recalcularea acestora.

Contrar susţinerilor recurentului, o asemenea manieră de soluţionare de către curtea de apel corespunde dispoziţiilor art. 479 alin. (1) C. proc. civ., care obligă instanţa să verifice, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă

Cu prilejul examinării acestui motiv de apel invocat de pârâtă, din perspectiva interpretării art. 453 alin. (2) C. proc. civ., curtea a arătat că, în ipoteza în care cererea de chemare în judecată a fost admisă în parte, în cuantumul cheltuielilor de judecată puse în sarcina părţii care a pierdut procesul trebuiau incluse doar spezele avansate pentru soluţia favorabilă părţii care a solicitat acordarea lor.

Curtea a procedat la verificarea sumei acordate cu acest titlu şi a observat că suma reprezentând taxa judiciară de timbru era în cuantumul determinat conform art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 raportat la valoarea terenului afectat servituţii de trecere instituite.

Totodată, a remarcat că terenul afectat servituţii de trecere este de 242 mp, iar valoarea acestuia determinată prin raportul de expertiză evaluatorie efectuat de expertul G. este de 168.190 euro (695 euro/mp x 242 mp).

Ţinând seama de data învestirii primei instanţe, 20.06.2017, a făcut conversia în RON a acestei sume la cursul oficial, afişat la această dată (1 euro = 4,5957 RON), observând că rezultă suma de 772.950,78 RON.

Evocând dispoziţiile art. 4 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, a arătat că 20% din suma de 772.950,78 RON echivalează cu suma de 154.590,15 RON, la care se aplică dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. e) din acelaşi act normativ, rezultând, proporţional pretenţiei admise, un cuantum al taxei judiciare de timbru ce putea fi inclusă în cuantumul cheltuielilor de judecată, în valoare de 4.196,80 RON.

Privitor la onorariul de avocat, raportat la criteriile prevăzute de art. 451 alin. (2) C. proc. civ., reţinând atât activitatea desfăşurată de avocatul ales, concretizată în elaborarea cererilor şi întâmpinărilor depuse la dosar, dar şi în reprezentarea reclamantului la termenele de judecată şi apreciind ca fiind medie complexitatea litigiului, deşi miza acestuia a fost considerată importantă pentru părţi, curtea a concluzionat că suma de 10.000 RON nu are caracter "vădit" disproporţionat, onorariul neimpunându-se a fi redus conform art. 451 alin. (2) din cod.

Cu toate acestea, a constatat că îşi găsesc aplicarea dispoziţiile art. 453 alin. (2) C. proc. civ. şi în privinţa onorariului de avocat, faţă de admiterea în parte a cererii de chemare în judecată, proporţional acestei soluţii, în cuantumul cheltuielilor fiind inclusă suma de 5.000 RON (adică 50% din 10.000 RON).

Pe cale de consecinţă, în conformitate cu art. 451 alin. (1) raportat la art. 453 alin. (2) C. proc. civ., a apreciat că părţii reclamante i se cuvine acordarea cheltuielilor de judecată în valoare de 9.197 RON, constând în taxă judiciară de timbru şi onorariu de avocat, în limita pretenţiilor care au fost admise.

Fără a aprecia asupra calculului spezelor de judecată efectuat de instanţa de apel, întrucât vizează un aspect de temeinicie al hotărârii recurate, incompatibil cu calea extraordinară de atac a recursului, Înalta Curte constată că reevaluarea sumelor acordate cu acest titlu în etapa procesuală a fondului nu este contrară dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., care conferă părţii câştigătoare a procesului, în limita pretenţiilor admise, dreptul de a recupera sumele achitate cu acest titlu, în raport de soluţia adoptată prin hotărârea ce a finalizat etapa procesuală pentru care acestea au fost solicitate.

Ca atare, în contextul normativ analizat, soluţia instanţei de apel nu poate atrage aplicarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., o încălcare a normei de procedură prevăzute la art. 453 alin. (1) din acelaşi act normativ sau o vătămare a recurentului din perspectiva dispoziţiilor art. 174 şi 175 din cod nefiind identificată.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare pentru Optoelectronică - INOE 2000 împotriva deciziei nr. 1426A din 10 noiembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Institutul Naţional de Cercetare Dezvoltare pentru Optoelectronică - INOE 2000 împotriva deciziei nr. 1426A din 10 noiembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 mai 2025.