State objective liability for unjustified penal detention expenses and moral damages; failure to rule on inflation indexation and legal interest accessory claims

Şedinţa publică din data de 14 mai 2025

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 26.02.2020 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a Civilă, sub nr. x/2020, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata sumei de 480.000 RON (echivalentul a 100.000 Euro la cursul BNR), după cum urmează: - daune materiale în cuantum de 172.080 RON (echivalentul a 35.850 Euro la cursul BNR), reprezentând cheltuielile generate de procedurile judiciare/cercetare penală/termene acordate în instanţele de judecată, pe nedrept, pentru săvârşirea a mai multor infracţiuni, respectiv abuz în serviciu cu consecinţe deosebit de grave, instigare la fals în înscrisuri - acţiuni oficiale, ucidere din culpa a unei persoane, vătămare din culpa a 17 (şaptesprezece) persoane, distrugere din culpa cu consecinţe deosebit de grave prin distrugerea imobilului din str. x Municipiul Sighetu-Marmaţiei, judeţul Maramureş şi blocarea activităţii mai multor instituţii publice (Judecătoria Sighetu-Marmaţiei, Parchetul de pe lângă Judecătoria Sighetu-Marmaţiei şi Trezoreria Sighetu-Marmaţiei), fiind ulterior achitat, - cheltuieli constând în contravaloarea onorariilor avocaţiale achitate, contravaloarea cheltuielilor de transport cu mai multe mijloace (tren, autoturism, avion), contravaloarea cazărilor, contravaloarea diurnelor/mesele ocazionate de deplasări; - actualizarea sumei datorată de pârâtă cu titlu de daune materiale cu rata inflaţiei, de la data producerii cheltuielilor si până la data recuperării efective a debitului, în măsura în care rata inflaţiei este pozitivă, şi aplicarea la suma datorată de pârâtă cu titlu de daune materiale a dobânzii prevăzute de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, de la data producerii cheltuielilor şi până la data recuperării efective a debitului; daune morale în cuantum de 307.920 RON (echivalentul a 64.150 Euro, la cursul BNR) pentru prejudiciul de ordin moral, psihic cauzat, afectarea imaginii publice, destituirea, în luna aprilie a anului 2012, din funcţia de Vicepreşedinte al Autorităţii Naţionale de Reglementare a Energiei - ANRE, pierderea funcţiei de Director General la Departamentul de Control şi Protecţia Consumatorului şi punerea pe o simplă funcţie de execuţie, grave repercusiuni sub aspect personal (divorţul de soţia sa, numita B., marginalizarea şi traumele psihice suferite de cei trei copii minori pe care îi avea în întreţinere la momentul reţinerii, agravarea stării medicale precare a părinţilor săi vârstnici), deteriorarea raporturilor cu persoanele din cercul de cunoştinţe (ca o consecinţă a faptului că îl priveau cu suspiciune, ca pe un infractor), deteriorarea stării de sănătate şi tulburări de ordin fizic, dar şi psiho-emoţional (acutizarea hipertensiunii arteriale, dereglări de somn nocturn, mărirea dioptriilor oculare, atacuri de panica), imposibilitatea achitării ratelor bancare până la rambursarea integrală a contractului ipotecar încheiat cu C., (prin care este ipotecat apartamentul cu două camere în care locuieşte), figurând cu debit restant şi în prezent; actualizarea sumei datorată de pârâtă cu titlu de daune morale cu rata inflaţiei, de la data introducerii acţiunii si până la data recuperării efective a debitului, în măsura în care rata inflaţiei este pozitivă; aplicarea la suma datorată de pârâtă cu titlu de daune morale a dobânzii prevăzute de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar, dobândă ce se va aplica la suma datorată, de la data introducerii acţiunii şi până la data recuperării efective a debitului; obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de acest proces, în raport de dispoziţiile art. 453 C. proc. civ.

Reclamantul a depus cerere precizatoare prin care învederează că acţiunile exercitate împotriva sa au generat acte de cercetare penala şi măsuri preventive care l-au prejudiciat în mod evident, fiind nevoit ulterior să îşi facă apărări (deci şi cheltuielile de rigoare) în cadrul unui dosar penal, unde era realizata o cercetare judecătoreasca, fiind dovedita, în final, nevinovăţia, în sensul ca a fost achitat prin decizia penala nr. 857/A/2018 de Curtea de Apel Cluj. A precizat că apreciază că, în raport de dispoziţiile art. 33 noul C. proc. civ., justifică un interes determinat, legitim, personal, născut şi actual în formularea prezentei cereri de chemare în judecată, faptele ilicite enunţate anterior producând efecte şi în prezent, chiar dacă a fost achitat în luna iulie a anului 2018, conform deciziei penale data de Curtea de Apel Cluj.

De asemenea, a arătat că, aşa cum a indicat şi în cererea introductivă, înţelege să se judece cu Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice, această entitate având calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, în condiţiile în care toate actele/faptele etc. prin care s-a acţionat împotriva sa au fost realizate prin instituţii ale Statului, ca entitate juridică, acesta urmând să răspundă, prin Ministerul Finanţelor Publice, pentru prejudiciul care i-a fost adus, atât sub aspect material, cât şi sub aspect moral, consecinţele fiind deosebit de grave atât pentru el, cât şi pentru membrii familiei sale

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 896/22.06.2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român-prin Ministerul Finanţelor Publice şi a respins capătul de cerere având ca obiect pretenţii (daunele morale) solicitate pentru condiţiile din centrul de reţinere şi arest preventiv, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă; a respins, în rest, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, ca neîntemeiată.

3. Decizia curţii de apel

Prin decizia civilă nr. 997A din 20 iulie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul formulat de apelantul-reclamant A., împotriva sentinţei civile nr. 896/22.06.2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată în sensul că: a admis, în parte, acţiunea şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 94.827,52 RON, reprezentând despăgubiri materiale - cheltuieli aferente procedurilor penale, precum şi la plata sumei de 5.000 RON, reprezentând daune morale. A obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată către reclamant în cuantum de 3.000 RON, reprezentând onorariu avocaţial redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a menţinut soluţia respingerii pretenţiilor reprezentând daune morale pentru condiţiile din centrul de reţinere şi arest preventiv, ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi soluţia respingerii în rest a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. A dispus obligarea intimatului pârât la plata cheltuielilor de judecată în apel către apelantul reclamant în cuantum de 6430 RON, onorariu avocaţial şi taxa de timbru.

4. Calea de atac exercitată în cauză. Motivele de recurs

Împotriva deciziei nr. 997A din 20 iulie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs reclamantul A. şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la 17 septembrie 2024, sub nr. x/2020, fiind repartizată aleatoriu, spre soluţionare, completului nr. 10.

Recursul exercitat de reclamantul A.

Prin cererea de recurs, reclamantul a solicitat casarea, în parte, a deciziei atacate şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, în vederea admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată şi precizată.

În motivarea căii de atac promovate, întemeiate, în drept, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., recurentul reclamant a învederat următoarele chestiuni:

Sub un prim aspect, a criticat decizia curţii de apel din perspectiva cuantumului daunelor morale acordate.

În dezvoltarea acestei critici, partea recurentă a arătat că suma acordată cu titlu de daune morale nu oglindeşte prejudiciul creat, dovedit prin mijloacele de probă depuse la dosar reprezentate de înscrisuri dar şi de declaraţiile martorilor audiaţi. Chiar şi în ipoteza în care prejudiciul ar fi fost probat în parte, se impunea ca instanţa să ţină seama în cuantificarea despăgubirilor acordate de impactul negativ al derulării procedurilor din cursul procesului penal în viaţa reclamantului.

Astfel, în determinarea cuantumului despăgubirilor acordate, instanţa de apel a ignorat împrejurarea că iminenţa unei posibile hotărâri de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate a determinat ca reclamantul să sufere unele modificări la nivel psiho-emotional. De asemenea, instanţa nu a ţinut seama de riscul la care acesta a fost expus în perioada reţinerii în arest, de a contracta o boală venerică, nevindecabilă, având în vedere că a fost încarcerat alături de o persoană căreia i-a fost confirmat diagnosticul de virus HIV, fiind un spaţiu mic, insalubru, de cea 10-12 mp, unde erau reţinuţi 7 persoane, de cheltuieli generate de procedurile judiciare în care a fost implicat, de reducerea veniturilor realizate, aspect care s-a repercutat asupra mijloacelor de subzistenţă, având în întreţinere, la acel moment, trei copii minori, ce a determinat antrenarea unui stres constant şi a unei reale stări de panică, de pierderea funcţiei de conducere deţinute la acel moment şi imposibilitatea cultivării unor raporturi normale, colaboratorii săi, dar şi de repercusiuni asupra calităţi vieţii (excluziunea socială urmare a mediatizării excesive a calităţii de inculpat pe care o avea şi pericolul public pe care îl reprezenta pentru ordinea publică, separarea de familie, prin intervenirea divorţului, deteriorarea stării de sănătate a părinţilor, afecţiunile de ordin medical determinate de trauma suferită sub aspect psiho-emoţional, pierderea imobilului apartament în care locuia în cadrul executării silite demarate ca urmare a imposibilităţii de rambursare a împrumutului contractat la C. în anul 2008.

Sub un alt aspect, a invocat faptul că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererilor accesorii privind actualizarea sumelor acordate cu rata inflaţiei şi cu dobânda legală penalizatoare şi cea remuneratorie, reglementate de O.G.. rr. 13/2011, şi acordarea acestora începând cu data efectuării cheltuielilor şi până la data plăţii lor efective, respectiv de la data introducerii cererii de chemare în judecată, şi până la plata efectivă a daunelor morale.

Recursul exercitat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.

Prevalându-se de motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât a criticat decizia curţii de apel din perspectiva obligării sale la plata către reclamant a sumei de 94.827,52 RON reprezentând despăgubiri materiale-cheltuieli judiciare suportate de către reclamant in cadrul procedurilor penale.

În dezvoltarea acestei critici, recurentul pârât a invocat următoarele:

Pentru fi acordate cheltuielile de judecată, este necesar ca partea adversă să se afle în culpă procesuală, fundamentul juridic al cheltuielilor de judecată fiind întemeiat pe o răspundere civilă de natură delictuală, răspundere al cărei conţinut îl constituie obligaţia civilă de reparare a prejudiciului cauzat părţii adverse.

Răspunderea delictuală a Statului în temeiul art. 453 C. proc. civ. nu poate fi antrenată, întrucât dispoziţiile procesuale civile reglementează numai răspunderea părţii care a pierdut procesul, însă Statul nu este parte în procesul penal, ci, potrivit art. 29 C. proc. pen., este un participant care îndeplineşte un serviciu public de restaurare a ordinii de drept.

Având în vedere temeiul de drept invocat de reclamant prin cererea de chemare în judecată, este necesară întrunirea cumulativă a elementelor acestei răspunderi, respectiv existenţa unei fapte ilicite săvârşite cu vinovăţie care să fi cauzat pârtii adverse un prejudiciu constând în cheltuieli de judecată. Or, nu se poate reţine că în cazul achitării, Statul ar fi cel care pierde procesul, în sensul prevăzut de art. 453 Cod procedură civilâ, acesta prin organele de urmărire penala având obligaţia de a declanşa acţiunea penală în cazurile prevăzute expres de lege, în vederea identificării faptelor penale, a autorilor şi a pedepsirii acestora, în scopul restaurării ordinii de drept.

Faptul că finalitatea procesului penal nu a fost marcată de o soluţie de condamnare, nu poate conduce la concluzia că paşii procedurali urmaţi de organele de cercetare penală reprezintă prin ei inşişi fapte ilicite, atâta timp cât au fost oferite garanţiile procesuale impuse de lege şi au avut ca suport juridic un minim de probe apte a determina începerea urmăririi penale, respectiv trimiterea în judecatî.

Procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii şi al intereselor de ordin personal, particular, de aceea partea care declanşează un litigiu prin formularea unei cereri de chemare in judecată, este apreciat a fi în culpă pentru că, fără a fi obligat, în scop personal, a determinat pârâtul să iasă din pasivitate pentru a se apăra, efectuând cheltuieli de judecată. Scopul statului este restaurarea ordinii de drept şi aflarea adevărului, şi nu condamnarea inculpaţilor, aşa încât nu se poate considera că Statul a pierdut când un inculpat a fost achitat.

Legea organică prin care au fost stabilite condiţiile în care Statul şi magistratul răspund patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare este Legea nr. 303/2004 privind statutul Judecătorilor şi procurorilor, prin art. 96.

Rezultă, astfel, că Statul răspunde doar pentru erori judiciare, o răspundere obiectivă, întemeiată pe ideea de garanţie, iar nu pentru fapta proprie ori în calitate de comitent, întrucât Statul Român nu are o răspundere nelimitată şi necondiţionată.

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 52 din Constituţia României coroborate cu dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004, rezulta ca în speţă nu sunt incidente prevederile art. 1357 C. civ. câtă vreme Statul răspunde doar în condiţiile expres prevăzute de lege, condiţii care nu sunt intrunite in cauza, relevantă în acest sens este decizia civilă nr. 413 din 31 iulie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2018 de către Tribunalul Dolj şi sentinţa civilă nr. 939 din 20 august 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2020 de către Judecătoria Urziceni.

În aprecierea cuantumului cheltuielilor solicitate, instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă, motivat, partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurata de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei.

Cum textul nu distinge, acesta are aplicabilitate atât atunci când cheltuielile de judecată sunt solicitate pe cale accesorie în litigiul în care s-au efectuat, cât şi atunci când sunt solicitate pe calea unei acţiuni separate, în realitate, dispoziţile legii privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat consacrând principul obligativităţii respectării contractului de asistenţă judiciară şi sunt aplicabile exclusiv părţilor contractante.

Prin reducerea cuantumului onorariului avocaţial pus în sarcina părţii care a pierdut procesul, instanţa nu intervine în contractul de asistenţă judiciară şi nu-l modificâ, în sensul diminuării sumei convenite cu titlu de onorariu, ci doar apreciază în ce măsura onorariul părţii care a câştigat procesul trebuie suportat de partea care se afla în culpă procesuală.

O asemenea prerogativa este cu atât mai necesară cu cât respectivul onorariu, convertit în cheltuieli de judecată, urmează a fi suportat de partea potrivnică dacă a căzut în pretenţii, ceea ce presupune în mod necesar să-i fie opozabil, iar opozabilitatea este consecinţa însuşirii sale de către instanţă prin hotărârea judecătorească, creanţa dobândind astfel caracter cert, lichid si exigibil. In acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că onorariile avocaţiale urmează să fie recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare şi au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.

Modalitatea de desfăşurare a unei cercetări penale nu se poate constitui într-o acţiune de natură să angajeze răspunderea civilă delictuală, chiar dacă procesul penal s-a soluţionat printr-o hotărâre de achitare, soluţie confirmată de jurisprudenţa C.E.D.O., care, investită fiind cu soluţionarea pretenţiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată în care sunt cuprinse şi onorariile de avocat, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost in mod real făcute in limita unui cuantum rezonabil (cauza Costin contra România, Hotărârea din 26 mai 2005 şi cauza Johanna Huber contra România, Hotărârea din 21 februarie 2008, potrivit căreia cheltuielile efectuate trebuie să fie necesare şi efectuate real în limita unui cuantum rezonabil.

În cauza pendinte, obligarea pârâtului la plata onorariului de avocat achitat de reclamant în cursul procesului penal, cu titlu de despăgubiri materiale - cheltuieli de judecata este o soluţie nedreaptă, întrucât în cauzele penale, asistenţa juridică este obligatorie, iar reclamantul A. putea beneficia de serviciile avocaţilor din oficiu, fără a fi necesar a apela la serviciile unor avocaţi aleşi, care percep onorarii care nu suportă plafonate de dispoziţii legale.

Conform CEDO, noţiunea de "proces echitabil" impune ca acuzatul să beneficieze de asistenţa unui avocat încă din primele ore ale acuzării iar a nega această posibilitate, apare ca fiind incompatibilă cu drepturile garantate acuzatului de art. 6 din Convenţie. Totodată, dispoziţiile internaţionale arată că dacă acuzatul nu are mijloace pentru a remunera un apărător, se poate recunoaşte dreptul la asistenţă juridică gratuită, asistenţă ce va fi asigurată de un avocat numit din oficiu, în condiţiile art. 272 din C. proc. pen.

O a doua critică a vizat obligarea la plata cheltuielilor de judecată, efectuate de reclamant în fond şi apel din perspectiva inexistenţei unei culpe procesuale în declanşarea procesului. Or, în absenţa vreunei culpe procesuale, principiu consacrat de dispoziţiile art. 451 din C. proc. civ. şi neexistând temei legal, pârâtul nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată.

În privinţa cuantumului cheltuielilor de judecată la care a fost obligat de instanţa de apel, în cuantum de 3.000 RON - onorariu avocat redus - la fond, precum şi suma de 4.930 RON, onorariu avocat în apel, acesta este nejustificată în raport de complexitatea şi dificultatea litigiului, motiv pentru care se impune cenzurarea de către instanţă, în temeiul art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

În aprecierea cuantumului onorariului, instanţa trebuie să aibă în vedere atât valoarea pricinii, cât şi proporţionalitatea onorariului cu volumul de muncă presupus de pregătirea apărării în cauză, determinat de elemente precum complexitatea, dificultatea sau noutatea litigiului.

În raport de art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de judecată are abilitatea de a cenzura cuantumul cheltuielilor de judecată fără ca prin aceasta să intervină în raportul juridic decurgând din contractul de asistenţă legală şi fără ca un asemenea efect să se producă, fie şi indirect, câtă vreme instanţa de judecată trebuie să vegheze la menţinerea echilibrului procesual şi la asigurarea garanţiilor pentru părţi a desfăşurării unui proces echitabil.

O asemenea prerogativă este cu atât mai necesară cu cât cheltuielile de judecată urmează a fi suportate de partea potrivnică, ceea ce presupune în mod necesar ca acesta să ii fie opozabil.

Or, opozabilitatea sa faţă de partea potrivnică, care este terţ în raport cu convenţia de prestare a serviciilor avocaţiale, este consecinţa însuşirii sale de instanţa de judecată, aspect tranşat şi de C.E.D.O., care, investită fiind cu soluţionarea pretenţiilor la rambursarea cheltuielilor de judecată, în care sunt cuprinse şi onorariile de avocat, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute în limita unui cuantum rezonabil (cauza Costin contra România, Hotărârea din 26 mai 2005 şi cauza Johanna Huber contra România, Hotărârea din 21 februarie 2008).

În analiza onorariului de avocat, instanţa judecătorească nici nu stânjeneşte executarea contractului de asistenţă juridică şi nici nu îl controlează direct sau indirect, iar cu atât mai puţin nu îl modifică sau anulează, raportul juridic generat de încheierea lui se menţine în integralitatea sa; instanţa în realitate nu măreşte sau micşorează onorariile avocaţilor, ci doar micşorează în mod corespunzător cuantumul cheltuielilor la care urmează a fi obligată partea care le datorează.

Obligarea pârâtului la plata onorariului de avocat în cuantumul stabilit de curtea de apel este nelegală în raport cu demersurile efectuate şi munca prestată de către avocat.

5. Apărările formulate în cauză

În cauză, nu au fost depuse întâmpinări la recursurile formulate.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi.

După efectuarea procedurilor de comunicare reglementate de art. 490 alin. (2) C. proc. civ., prin rezoluţia din 18 decembrie 2024, în temeiul art. 4711 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte a fixat termen de judecată la data de 09 aprilie 2024, când a reţinut cauza în pronunţare asupra recursurilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursurile prin prisma criticilor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

II. 1. Recursul formulat de pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Finanţelor, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti

Prealabil oricărei analize, rezumând aspectele legate de circumstanţele factuale ale cauzei, astfel cum au fost stabilite de către instanţele devolutive, se reţine că, prin acţiunea introductivă dedusă judecăţii, reclamant A. a solicitat instanţei obligarea pârâtului la repararea prejudiciului material şi moral suferit determinat de privarea sa de libertate pentru o perioadă de 5 zile dispusă în cadrul procesului penal în care a fost implicat şi care s-a finalizat prin soluţia de achitare,

În drept, acţiunea a fost fundamentată pe dispoziţiile art. 1349 alin. (1) şi alin. (2), art. 1357-art. 1359 şi art. 1547 din C. civ.

Susţinând nelegalitatea deciziei atacate, în raport cu soluţia curţii de apel de obligare a sa la plata, în parte, a cheltuielilor de judecată efectuate de recurentul-reclamant în procesul penal, recurentul-pârât a criticat decizia curţii de apel, sub un prim aspect, cu privire la reţinerea calităţii sale procesuale pasive şi îndeplinirea condiţiilor impuse de lege pentru angajarea răspunderii sale civile delictuale.

Criticile recurentului-pârât, astfel cum au fost dezvoltate, sunt apte de încadrare în ipotezele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în raport cu care urmează a fi analizate.

În argumentarea criticii privitoare la reţinerea calităţii sale procesuale pasive în prezenta pricină, recurentul-pârât a susţinut că angajarea răspunderii sale obiective şi deci, legitimarea procesuală în cauză, poate avea loc doar în ipoteza în care s-ar pretinde repararea prejudiciului decurgând din săvârşirea unor erori judiciare, întrucât doar pentru astfel de situaţii, prin dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 96 din Legea nr. 303/2004 este recunoscută angajarea unei astfel de răspunderi, condiţii care, în opinia sa, nu sunt întrunite în cauză.

Prin raportare la obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că această primă critică este una nefondată pentru următoarele considerente.

Este de necontestat că cererea dedusă judecăţii a fost întemeiată, în drept, pe dispoziţiile legale de drept comun, privitoare la antrenarea răspunderii civile delictuale cuprinse în art. 1357-art. 1359 din C. civ.

În apel, însă, invalidând raţionamentul juridic al primei instanţe, instanţa a reţinut că analiza cererii de chemare în judecată efectuată de tribunal din perspectiva condiţiilor prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii comitentului pentru prepus, precum şi a celor din materia erorii judiciare reglementate de art. 96 alin. (1)-(5) din Legea nr. 303/2004, excedează cadrului procesual obiectiv configurat prin cererea de chemare în judecată, ce nu s-a întemeiat pe aceste norme de drept substanţial, şi a statuat că indicarea de către reclamant, ca temei juridic al pretenţiilor sale, a prevederilor legale generale din materia răspunderii civile delictuale nu constituie, în sine, un fine de neprimire a acţiunii, în condiţiile în care coordonatele de analiză a situaţiei de fapt reflectă ipoteza juridică vizată de normele speciale ale art. 539 C. proc. pen.. care au făcut obiectul controlului de constituţionalitate ulterior promovării acţiunii şi care au fost amendate în consecinţă.

Ca atare, curtea de apel a apreciat că situaţia de fapt relevată impune analiza cererii deduse judecăţii din perspectiva dezlegărilor obligatorii ale instanţei de contencios constituţional prin decizia nr. 136/2021 şi cele ale instanţei supreme, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept care a pronunţat Decizia nr. 1/2023, publicată în Monitorul Oficial nr. 142 din data de 20 februarie 2023, ce statuează cu privire la angajarea unei forme de răspundere obiectivă a statului care îl obligă la repararea pagubei suferite de către persoana în cauză ca urmare a privării sale de libertate, având ca temei obligaţia acestuia de a garanta buna funcţionare a serviciului public al justiţiei.

Având drept etalon adagiul da mihi factum, dabo tibi ius, prerogativa judecătorului de a califica juridic actele şi faptele deduse judecăţii implică, pe de o parte, stabilirea realităţii faptelor alegate, pe baza mijloacelor de probă administrate în proces, iar, pe de altă parte, încadrarea acestora în ipoteza normei juridice. Aceste două premise ale silogismului judiciar, menţionate, în mod expres, la art. 22 alin. (2) teza I din C. proc. civ., sunt apte să genereze calităţile hotărârii judecătoreşti (temeinicia şi legalitatea), ce fundamentează efectele pe care aceasta le va produce

În atare context, pornind de la aceste dezlegări ale curţii de apel, necontestate prin motivele de recurs de către recurentul-pârât, se reţine că art. 52 alin. (3) din Constituţie prevede că "Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii […]."

Aceste dispoziţii consacră principiul răspunderii obiective a statului, fiind vorba despre o răspundere care nu este bazată pe culpă (pe săvârşirea unei fapte culpabile), ci este fundamentată pe rolul statului de garant pentru riscurile ce decurg din activitatea de realizare a serviciului public de înfăptuire a justiţiei (decizia Curţii Constituţionale nr. 60 din 11 februarie 2014).

În aplicarea acestui principiu fundamental, potrivit normelor constituţionale şi a dispoziţiilor interne, statul răspunde patrimonial: pentru erori judiciare (o răspundere obiectivă specială, sui generis, întemeiată pe ideea de garanţie, iar nu pentru faptă proprie). Dacă însă pretinsele erori judiciare sunt săvârşite în procesele penale, a fost reglementată procedura reparării pagubei materiale sau a daunei morale în caz de eroare judiciară prin art. 538 din C. proc. pen., respectiv de art. 539 din acelaşi cod în ipoteza privării nelegale de libertate ori în alte cazuri; dacă erorile judiciare sunt generate de alte procese decât cele penale, statul răspunde patrimonial numai pentru repararea prejudiciilor, atunci când: a) s-a dispus în cadrul procesului efectuarea de acte procesuale cu încălcarea evidentă a dispoziţiilor legale de drept material şi procesual, prin care au fost încălcate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, producându-se o vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară; b) s-a pronunţat o hotărâre judecătorească definitivă, în mod evident contrară legii sau situaţiei de fapt, care rezultă din probele administrate în cauză, prin care au fost afectate grav drepturile, libertăţile şi interesele legitime ale persoanei, vătămare care nu a putut fi remediată printr-o cale de atac ordinară sau extraordinară.

Aşadar, răspunderea directă a statului nu poate fi limitată doar la prejudiciile cauzate prin erorile judiciare în condiţiile Legii nr. 303/2004, aşa cum, în mod nefondat, se afirmă prin memoriul de recurs, ci poate fi antrenată şi în ipoteza în care statul nu îşi îndeplineşte obligaţiile asumate prin tratatele internaţionale la care este parte privind respectarea drepturilor fundamentale ale omului, care au forţă juridică obligatorie în ordinea juridică internă, şi al căror garant este statul însuşi.

Astfel, prin ratificarea Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (conform Legii nr. 30/1994 privind ratificarea Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi a protocoalelor adiţionale la aceasta convenţie), statul român şi-a asumat, alături de celelalte state semnatare, obligaţia de a respecta drepturile şi libertăţile garantate de Convenţie, în sarcina acestuia urmând să fie pusă răspunderea în cazul nesocotirii respectivelor drepturi/libertăţi considerate fundamentale.

În acest sens, instanţa de contencios european a stabilit că, de vreme ce art. 1 din Convenţie se referă la respectarea drepturilor şi libertăţilor persoanelor aflate sub jurisdicţia statelor contractante, această jurisdicţie trebuie înţeleasă ca însumând toate autorităţile acelui stat (legislativă, executivă şi judecătorească). Ca atare, în măsura în care actul unei asemenea autorităţi se concretizează într-o încălcare a unui drept garantat de Convenţie, se angajează răspunderea statului în cauză.

În mod constant, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că, în virtutea art. 1 al Convenţiei Europene, garantarea drepturilor consacrate de Convenţie este o sarcină ce revine, în primul rând, fiecărui stat în parte, iar mecanismul de sesizare a Curţii pentru eventuale încălcări este subsidiar sistemelor naţionale ce asigură respectarea drepturilor omului. Obligaţia statului în acest sens implică nu numai respectarea acestor drepturi şi libertăţi, obligaţii pozitive, dar şi înlăturarea eventualelor încălcări de către autorităţile naţionale, prin mecanisme specifice reglementate în dreptul intern.

Particularitatea acţiunii deduse judecăţii prin cererea de chemare în judecată formulată de reclamant este legată de caracterul obiectiv al răspunderii statului, independent de autoritatea sau persoana ce a generat vătămarea şi de vreo culpă în producerea încălcării unui drept fundamental.

Acest tip de răspundere se îndepărtează de reglementarea de drept comun în materia răspunderii civile delictuale, ce presupune şi întrunirea condiţiei vinovăţiei autorului, pe lângă cele privind fapta ilicită, prejudiciul şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, justificat fiind de obligaţia pozitivă a statului de a garanta respectarea drepturilor consacrate de Convenţie.

Tot astfel, cum răspunderea internaţională a statului, parte contractantă la Convenţie, poate fi atrasă atunci când Curtea Europeană a Drepturilor Omului constată încălcarea unui drept protejat, la fel funcţionează angajarea răspunderii statului în faţa instanţelor naţionale pentru nerespectarea unui asemenea drept subiectiv.

În acest context, fapta pentru care statul răspunde o reprezintă orice acţiune sau inacţiune din partea unei autorităţi de stat sau a unei persoane ce acţionează în cadrul funcţiei sale oficiale, aşadar orice asemenea act al unui organ al statului, al agenţilor sau funcţionarilor săi. Conduita pozitivă sau negativă trebuie să fie "ilicită", în sensul că a fost încălcată obligaţia de a acţiona într-un anumit fel, care asigură respectarea unui drept consacrat de Convenţia Europeană.

În aceste condiţii, Statul Român este cel care trebuie să răspundă pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie, iar repararea prejudiciului se realizează conform principiilor aplicate de Curtea Europeană pentru acordarea satisfacţiei echitabile.

Prin urmare, nu pot fi primite susţinerile recurentului-pârât în sensul că răspunderea Statului poate fi atrasă doar pentru prejudiciile cauzate într-un proces în temeiul răspunderii pentru erori judiciare reglementate prin dispoziţiile art. 96 din Legea nr. 303/2004 - în condiţiile în care răspunderea obiectivă a Statului a fost stabilită, distinct, atât prin raportare la normele juridice speciale care o consacră, cu luarea în considerare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 136/2021, cât şi prin raportare la normele generale în materie, acolo unde norma specială nu se aplică.

Analizând, în continuare, susţinerile recurentului-pârât prin prisma criticilor privitoare la lipsa calităţii sale procesuale pasive, de persoană căzută în pretenţii în raport cu obligaţia stabilită în sarcina sa, de achitare către reclamant a cheltuielilor de judecată efectuate pe parcursul procesului penal, Înalta Curte constată că, în esenţă, ceea ce s-a învederat a fost interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., fiind învederat faptul că nu se poate reţine că în cazul achitării, Statul este cel care pierde procesul, în sensul prevăzut de art. 453 C. proc. pen.

Aşadar, recurentul-pârât a susţinut că, în condiţiile în care nu a avut calitate de parte în procesul penal, fiindu-i recunoscută doar calitatea de participant, în condiţiile art. 29 din C. proc. pen., Statul Român nu poate fi obligat la plata cheltuielilor efectuate de către reclamant prin aplicarea dispoziţiilor procesuale referitoare la rambursarea cheltuielilor de judecată, nefiind reţinută vreo culpă procesuală în acest sens.

Critica astfel formulată este nefondată.

În cauză, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, la plata cheltuielilor judiciare avansate de acesta în cursul unui proces penal, finalizat cu soluţia de achitare.

Demersul judiciar al reclamantului a avut ca fundament juridic ideea de culpă procesuală a pârâtului, ca parte care a pierdut procesul şi necesitatea acoperirii integrale a prejudiciului cauzat părţii câştigătoare.

În cauzele penale, modalitatea de acordare a cheltuielilor judiciare suportate de părţi este reglementată de dispoziţiile art. 276 din C. proc. pen., în vigoare la data soluţionării definitive a litigiului penal ce constituie premisa formulării acţiunii pendinte.

Cu referire la obligaţia suportării cheltuielilor judiciare, în ipoteza achitării, prevederile art. 276 alin. (1)-(5) din C. proc. pen. stabilesc în sarcina persoanei vătămate/părţii civile obligaţia de a plăti cheltuieli judiciare în măsura în care au fost provocate de acestea. Cu privire la celelalte cazuri, nereglementate în mod expres la art. 276 alin. (1) - (5), C. proc. pen. prevede, prin alin. (6) al aceluiaşi articol, că instanţa stabileşte obligaţia de restituire conform legii civile.

În ceea ce priveşte sintagma "celelalte cazuri" inserată în art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., în contextul în care această normă nu distinge, rezultă că se poate circumscrie şi situaţiei în care inculpatul, faţă de care s-a pronunţat o soluţie de achitare, a efectuat cheltuieli în procedura judiciară penală în care a fost angrenat, iar în cauză nu există parte vătămată sau parte civilă.

Astfel, articolul mai sus menţionat reglementează un alt mecanism juridic de restituirea sumelor de bani reprezentând cheltuieli judiciare decât cel prevăzut de normele procesual penale, mecanism ce presupune aplicarea legii civile.

Or, în litigiul pendinte, se reţine că acţiunea penală nu a fost declanşată prin plângerea penală a persoanei vătămate, ci prin rechizitoriu şi a fost finalizată prin adoptarea soluţiei de achitare a reclamantului.

Întrucât nicio culpă procesuală nu poate fi reţinută în sarcina altor subiecţi procesuali îndrituiţi să declanşeze activitatea judiciară, în cauză sunt incidente, aşa cum corect a reţinut instanţa de apel, prevederile art. 276 alin. (6) din C. proc. pen., care face trimitere la legea civilă.

Se impune a fi observat, deopotrivă, că legea procesual penală nu interzice în mod expres solicitarea cheltuielilor judiciare pe cale separată, caz în care regimul aplicabil acestora nu poate fi decât cel stipulat în art. 276 din C. proc. pen.

Într-adevăr, Statul român nu a avut calitatea de parte vătămată/parte civilă în procesul penal, în sensul art. 32 alin. (2) din C. proc. pen., însă acesta este titularul dreptului de a trage la răspundere penală a autorului infracţiunii, iar exercitarea acestui drept prin acţiune penală, reprezintă din punct de vedere procesual, instrumentul juridic pus la dispoziţia celor în drept, prin intermediul căruia se deduce în faţa organelor judiciare raportul conflictual de drept penal.

Înalta Curte constată că potrivit art. 14 din C. proc. pen., obiectul acţiunii penale îl reprezintă tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni. Ca subiect pasiv al pretinsei infracţiuni, în calitatea sa de reprezentant al societăţii ale cărei valori au fost lezate, Statul a fost titularul acţiunii penale ce a avut ca scop cercetarea penală a reclamantului, declanşând din oficiu, investigaţia şi conducând, prin organele judiciare, procesul penal împotriva acestuia, astfel că soluţia de achitare pronunţată la finalul cercetării judecătoreşti are semnificaţia pierderii procesului de către cel care l-a pus în mişcare.

Cu alte cuvinte, chiar dacă nu este, per se, parte în procesul penal, Statul Român, în calitate de titular al acţiunii penale, atâta timp cât are dreptul, obligaţia şi puterea de a solicita tragerea la răspundere penală a persoanelor pentru săvârşirea de infracţiuni, trebuie să îşi asume şi responsabilitatea pierderii acţiunii penale exercitate şi să acopere cheltuielile de judecată efectuate de către persoana faţă de care a solicitat tragerea la răspundere penală şi care a fost achitată în mod definitiv.

Din această perspectivă, răspunderea civilă delictuală a Statului Român nu este subiectivă, ci una obiectivă, fără a fi necesară probarea vinovăţiei, sub forma intenţiei sau culpei, întrucât se întemeiază pe o obligaţie de garanţie, respectiv obligaţia de a garanta buna funcţionare a serviciului public al justiţiei. Statul nu se poate exonera de această răspundere nici dacă dovedeşte că fiecare dintre prepuşii săi a acţionat legal, pentru că în discuţie nu este fapta ilicită a organelor de urmărire penală, exercitarea cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă a funcţiei procurorului, ci exclusiv respingerea acuzaţiei în materie penală ca soluţie definitivă a procesului iniţiat.

În acest context, Înalta Curte reţine că, din momentul în care acţiunea penală a fost respinsă, dispunându-se achitarea în mod definitiv, în patrimoniul persoanei achitate se naşte un drept de creanţă împotriva Statului, pentru recuperarea cheltuielilor de judecată făcute pentru a-şi asigura apărarea, în condiţiile în care instanţa penală nu s-a pronunţat asupra acestui aspect. Este de neacceptat ca o cheltuială judiciară, fie ea efectuată în cadrul unui proces penal, să nu poată fi recuperată de către persoana care a fost achitată, întrucât o atare soluţie ar contraveni principiilor care guvernează procesul penal, respectiv legalitatea, aflarea adevărului şi garantarea libertăţilor persoanei, precum şi principiilor procesului civil, şi anume legalitatea, egalitatea în faţa legii civile, dreptul la un proces echitabil etc.

A nega dreptul reclamantului de a recupera cheltuielile de judecată pe care le-a avansat în exercitarea dreptului său la apărare într-un proces penal soluţionat prin pronunţarea unei soluţii de achitare, în ipoteza în care acestea nu pot fi puse în sarcina unui alt subiect procesual, ar însemna lipsirea de efecte a unei norme legale care a avut drept scop reglementarea acestui tip de raporturi juridice.

Împrejurarea că art. 276 alin. (6) C. proc. pen. nu stabileşte expres subiectul de drept care este titularul obligaţiei de plată a despăgubirilor constând în cheltuielile de judecată necesare pentru organizarea apărării în procesul penal, nu poate justifica aplicarea, în acest caz particular, a unei cauze exoneratoare de răspundere, aspect inadmisibil în lipsa unui norme legale.

O astfel de interpretare a prevederilor textului de lege anterior menţionat ar fi contrară şi principiului echităţii -principiu recunoscut în mod constant şi protejat de către instanţele judecătoreşti-întrucât, în acest caz particular, inculpatul faţă de care se pronunţă o soluţie de achitare s-ar vedea nevoit nu numai să avanseze cheltuielile de judecată aferente pregătirii şi susţinerii apărării într-un litigiu pe care nu l-a declanşat, ci şi să suporte toate aceste cheltuieli în integralitate, deşi, prin ipoteză, nu se află în culpă procesuală.

Prin urmare, criticile vizând posibilitatea/obligaţia Statului de suportare a cheltuielilor de judecată efectuate de reclamant în dosarul sunt nefondate, instanţa de apel făcând o corectă aplicare a prevederilor art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 276 alin. (6) din C. proc. pen.

În privinţa susţinerii recurentului-pârât conform căreia obligarea sa la plata de despăgubiri reprezentate de cheltuieli de judecată efectuate în procesul penal constând în onorariu de avocat este nelegală în contextul în care în procesul penal asistenţa juridică prin avocat este obligatorie iar reclamantul avea posibilitatea de a fi asistat şi reprezentat de un avocat din oficiu, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acesteia pentru următoarele considerente:

Inculpatul are dreptul fundamental la apărare, iar alegerea unui avocat este o componentă esenţială a acestui drept. În acest sens, în dreptul penal român, inculpatul are prerogativa să îşi aleagă un avocat pentru a-l asista şi reprezenta în tot cursul procesului penal, de la urmărirea penală până la judecată.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, asistenţă juridică în procesul penal nu este obligatorie în toate situaţiile. Astfel, art. 90 din C. proc. pen. reglementează cazurile de asistenţă juridică obligatorie a suspectului sau a inculpatului, aceste ipoteze vizând situaţia în care suspectul sau inculpatul este minor, internat într-un centru de detenţie ori într-un centru educativ, când este reţinut sau arestat, chiar în altă cauză, când faţă de acesta a fost dispusă măsura de siguranţă a internării medicale, chiar în altă cauză, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege, în cazul în care organul judiciar apreciază că suspectul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea, respectiv cazul în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, iar cauza se află în cursul judecăţii.

De asemenea, art. 91 alin. (1) din C. proc. pen. instituie în sarcina organului judiciar obligaţia de a asigura prezenţa unui avocat din oficiu, numai în ipoteza în care suspectul sau inculpatul nu şi-a ales un avocat, în cazurile în care asistenţa juridică este obligatorie.

Pornind de la aceste prevederi legale, printr-o interpretare sistematică şi teleologică, ratio legis, rezultă că în ipoteza în care asistenţa juridică este obligatorie, conform art. 90 din C. proc. pen., avocatul din oficiu va fi numit numai în măsura în care suspectul sau inculpatul nu este asistat sau reprezentat de un avocat ales, legiuitorul recunoscând dreptul inculpatului sau a suspectului de a-şi desemna propriul avocat, iar numirea unui avocat din oficiu intervenind numai în situaţia în care partea nu este reprezentată sau asistată de un apărător ales, scopul normei fiind acela de a respecta şi a asigura pe deplin dreptul suspectului sau a inculpatului la apărare, printr-o persoană calificată în acest sens, iar nu acela de a configura un mecanism de asistenţă juridică prin avocat numit din oficiu, aşa cum acreditează recurentul -pârât prin criticile formulate.

În cauza pendinte, se constată că reclamantul, în cursul procesului penal, a beneficiat de o apărare calificată din partea unor apărători aleşi, aşa cum reiese din dovezile aflate la filele x din vol. I al dosarului nr. x/2020 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV a civilă.

Prin urmare, în contextul celor anterior relevate, nu i se poate reproşa reclamantului faptul alegerii, în cursul procesului penal, a unui apărător, şi nici imputa împrejurarea că nu a fost reprezentat sau asistat de un avocat numit din oficiu, aşa cum se susţine de către recurentul-pârât, fără a-i fi afectat aestuia însuşi dreptul fundamental la apărare.

În privinţa trimiterilor pe care recurentul-pârât le-a făcut în cuprinsul cererii de recurs la diferite hotărâri judecătoreşti, (decizia civilă nr. 413 din 31 iulie 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2018 de către Tribunalul Dolj şi sentinţa civilă nr. 939 din 20 august 2020 pronunţată în dosarul nr. x/2020 de către Judecătoria Urziceni), acestea nu pot fi primite având în vedere că fiind decizii de speţă, invocate pentru a exemplifica practica instanţei în litigii asemănătoare, acestea nu au caracter obligatoriu în soluţionarea altor cauze, aşa cum se întâmplă în cazul hotărârilor pronunţate pentru dezlegarea unor chestiuni de drept sau în procedura recursului în interesul legii care sunt obligatorii, în raport de prevederile art. 521 din C. proc. civ., jurisprudenţa neconstituind izvor de drept în dreptul român.

Referitor la acele critici din memoriul de recurs care privesc cuantumul cheltuielilor de judecată constând în onorariu cuvenit avocatului care a reprezentat partea în procesul penal cât şi cel acordat de curtea de apel pentru soluţionarea pricinii pendinte, Înalta Curte constată că acestea nu se circumscriu niciunuia dintre motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., din moment ce privesc temeinicia deciziei civile recurate.

În acelaşi sens, prin Decizia nr. 3/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de recurs în interesul legii, s-a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.."

În considerente, s-a reţinut că stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii, respectiv că presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul, în analiza sa, judecătorul trebuind să se raporteze, în permanentă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

Prin urmare, fiind vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, sens în care nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se în nici un motiv de casare dintre cele prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Drept urmare, în raport cu statuările din cuprinsul deciziei pronunţate în recurs în interesul legii, decizie care este obligatorie conform dispoziţiilor art. 517 alin. (4) C. proc. civ., criticile recurentului-pârât în sensul cenzurării cuantumului cheltuielilor de judecată constând în onorariu de avocat, neputând fi încadrate în motivele de casare expres şi limitativ prevăzute de lege, nu vor fi analizate.

În fine, se impune respingerea şi a argumentului prin care se critică de către pârât lipsa cenzurării cheltuielilor de judecată - onorariu de avocat - ocazionate de soluţionarea atât a procesului penal cât şi a pricinii de faţă, având în vedere că nu se poate reţine o culpă a acestuia în promovarea acţiunii, nefiind dovedită reaua-credinţă sau neglijenţă în declanşarea procesului.

Verificând actele dosarului, Înalta Curte constată că, astfel cum reiese din dispozitivul ambelor hotărâri de fond, acţiunea ce face obiectul prezentului dosar a fost admisă, singura parte căzută în pretenţii fiind pârâtul.

Aşadar, în condiţiile în care, în faza procesuală a apelului, reclamantul a făcut dovada cheltuielilor de judecată în cuantumul pretins, în mod corect curtea de apel a obligat apelantul-pârât la plata acestora.

Instanţa nu avea obligaţia, în temeiul art. 451 alin. (2) C. proc. civ., să reducă onorariul avocaţial pretins de partea adversă, aceasta fiind doar o facultate a instanţei, la care putea apela, dacă aprecia că respectivul onorariu avocaţial era disproporţionat faţă de valoarea obiectului pricinii sau complexitatea cauzei.

II.2 Recursul exercitat de reclamantul A.

Sub un prim aspect, în dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul -reclamant a pretins, în esenţă, că stabilirea cuantumului despăgubirii pentru repararea daunelor morale la valoarea de 5000 de euro, nu asigură o reparaţie integrală şi efectivă a prejudiciului şi nu reflectă circumstanţele particulare care ţin de agravarea stării sale de sănătate fizică şi psihică sau deteriorarea statutului social, situaţiei familiale şi financiare a reclamantului.

În argumentarea acestei critici, recurentul-reclamant arată că la stabilirea cuantumului despăgubirilor morale acordate, instanţa de apel nu a avut în vedere şi nu a ţinut seama de riscul la care acesta a fost expus în perioada reţinerii în arest, de a contacta o boală venerică, nevindecabilă, având în vedere că a fost încarcerat alături de o persoană căreia i-a fost confirmat diagnosticul de virus HIV, fiind un spaţiu mic, insalubru, de cea 10-12 mp, de cheltuielile generate de procedurile judiciare în care a fost implicat, de reducerea veniturilor realizate, aspect care s-a repercutat asupra mijloacelor de subzistenţă, având în întreţinere, la acel moment, trei copii minori, ce a determinat antrenarea unui stres constant şi a unei reale stări de panică, de pierderea funcţiei de conducere deţinute la acel moment şi imposibilitatea cultivării unor raporturi normale cu colaboratorii săi, dar şi de repercusiuni asupra calităţi vieţii (excluziunea socială urmare a mediatizării excesive a calităţii de inculpat pe care o avea şi pericolul public pe care îl reprezenta pentru ordinea publică, separarea de familie, prin intervenirea divorţului, deteriorarea stării de sănătate a părinţilor, afecţiunile de ordin medical determinate de trauma suferită sub aspect psiho-emoţional, pierderea imobilului apartament în care locuia în cadrul executării silite demarate ca urmare a imposibilităţii de rambursare a împrumutului contractat la C. în anul 2008.)

Înalta Curte reţine caracterul nefondat al acestor susţineri pentru următoarele considerente:

Din ansamblul considerentelor deciziei recurate reiese, în esenţă, că instanţa de apel a constatat temeinicia pretenţiei reclamantului în ceea ce priveşte componenta despăgubirilor datorate pentru arestarea sa nedreaptă dispusă în cadrul procesului penal, apreciind că este de necontestat faptul că măsura privativă de libertate la care a fost supus în cursul procesului penal, finalizat cu o soluţie de achitare, a fost de natură a-i genera reclamantului o stare de stres, de tensiune şi frustrare, care, împreună cu dificultăţile de ordin material inerente punerii acestuia la dispoziţie şi cheltuielile necesare susţinerii poziţiei sale pe parcursul procesului, au afectat calitatea vieţii acestuia, relevante în acest sens fiind depoziţiile martorilor D. şi E., audiaţi în prima instanţă.

Cu privire la prejudiciul invocat de reclamant în plan familial, curtea de apel nu a constatat inexistenţa unei legături de cauzalitate între fapta ilicită imputată pârâtului şi pretinsul prejudiciu invocat, desfacerea căsătoriei reclamantului realizând-se, potrivit certificatului de divorţ nr. x/12.07.2012 eliberat de notarul public F., prin acordul soţilor, exprimat în aceleaşi condiţii şi cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti faţă de minora rezultată din căsătoria părţilor, G., fără se putea decela un raport cauzal între această manifestare (comună) de voinţă a soţilor şi măsura preventivă dispusă faţă de reclamant.

De asemenea, în privinţa prejudiciului datorat pretinsei afectări din punct de vedere psihic şi emoţional a copiilor reclamantului, respectiv deteriorarea stării de sănătate a părinţilor săi, instanţa de apel a reţinut că acesta nu vizează un prejudiciu personal, al reclamantului, iar pe de altă parte, nu au fost depuse la dosar niciun fel de dovezi în privinţa existenţei acestuia. Totodată, s-a constatat că niciun element probator nu a relevat pretinsele afecţiuni medicale (acutizarea tensiunii arteriale, creşterea dioptriilor) ce i-ar fi fost cauzate reclamantului şi legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi acest tip de prejudiciu.

În ceea ce priveşte prejudiciul reclamat datorat schimbărilor intervenite în plan profesional al reclamantului, instanţa a conchis că acestea nu reprezintă consecinţele faptei ilicite a pârâtului Statul român, putând fi, eventual, imputate angajatorului care a procedat în acest mod, iar diminuarea veniturilor salariale ce ar fi generat pretinsa imposibilitate de rambursare a împrumutului ipotecar contractat la C. şi declanşarea procedurii de executare silită asupra imobilului afectat garanţiei, nu reprezintă un prejudiciu de natură morală, ci unul material, patrimonial, ce nu a fost solicitat a fi acoperit şi nici cuantificat ca atare.

Prin memoriul de recurs recurentul-reclamant nu a combătut în niciun fel considerentele pentru care curtea de apel a apreciat că în privinţa prejudiciului de ordin familial, de imagine sau creat în plan profesional, nu sunt întrunite condiţiile legale pentru acordarea de despăgubiri, fie pentru lipsa legăturii de cauzalitate între prejudiciul pretins şi fapta ilicită a pârâtului, fie pentru lipsa oricăror probe care să îi dovedească existenţa. În atare context, Înalta Curte constată că susţinerile recurentului-reclamant în privinţa pretinsei nelegalităţi a deciziei curţii de apel din perspectiva respingerii acordării de despăgubiri morale pentru prejudiciul de ordin familial, de imagine sau profesional se constituie în simple alegaţii, inapte a declanşa un control de legalitate a instanţei de recurs în condiţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., urmând a fi menţinute dispoziţiile din decizia recurată cu privire la acestea.

În continuare, răspunzând criticii prin care se afirmă că instanţa de apel nu a ţinut seama în cuantificarea despăgubirilor morale acordate de ansamblul probator exhibat şi de circumstanţele factuale ale pricinii, Înalta Curte constată că raţionamentul juridic al curţii de apel anterior expus reflectă, în analiza elementului prejudiciu, criteriile generale şi reperele faptice concrete pe care instanţa de apel le-a avut în vedere pentru a cuantifica despăgubirile acordate reclamantului, ţinând cont de specificul prejudiciului încercat de acesta, de impactul negativ pe care procesul penal l-a avut asupra situaţiei personale a reclamantului, de consecinţele negative suportate de acesta în plan emoţional şi social, consecinţe generate de starea de tensiune şi stres produsă de derularea procedurii penale. Evaluarea acestor circumstanţe faptice au determinat instanţa de apel să prezume, în mod rezonabil, că măsura privării de libertate ce a devenit nedreaptă în contextul achitării dispusă printr-o hotărâre penală definitivă a constituit un factor favorizant al afectării echilibrului psiho-emoţional al reclamantului.

Aşadar, raportându-se la circumstanţele concrete ale cauzei, la probele care au atestat impactul negativ produs de declanşarea procesului penal şi de măsura privativă de libertate la care a fost suspus reclamantul şi indicând criteriile obiective, concrete de analiză care au determinat existenţa şi întinderea acestor daune, instanţa de apel a apreciat că despăgubirea, cu titlu de daune morale, în cuantum de 5000 RON, este în acord cu principiile echităţii şi proporţionalităţii daunei, astfel cum au fost dezvoltate în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, având în vedere perioada redusă, de 5 zile, a arestului preventiv, precum şi faptul că reclamantul a obţinut o formă de reparaţie morală şi prin încheierea nr. 162/R/30.04.2012 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a Penală, prin care s-a casat, în parte, încheierea pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a Penală şi s-a respins, ca neîntemeiată, propunerea de luare a măsurii arestării preventive.

Toate aceste aspecte, circumstanţiate situaţiei particulare din cauză, expuse în considerentele deciziei recurate, fundamentează soluţia pronunţată relativ la cuantificarea despăgubirilor morale menite să asigure o reparaţie integrală, justă şi echitabilă a prejudiciului produs.

Referitor la cuantumul prejudiciului, se reţine că, în materia daunelor morale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ, fapt explicabil în raport cu natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. În schimb, se poate acorda părţii o indemnizare cu caracter compensatoriu, tinzând la oferirea unui echivalent care, prin excelenţă, poate fi o sumă de bani care să îi permită să-şi aline, prin anumite avantaje, rezultatul dezagreabil al faptei ilicite.

Însă, indemnizarea părţii în contextul satisfacerii echitabile nu trebuie, sub nicio formă, să producă o îmbogăţire fără just temei, sens în care instanţa de apel a apreciat că suma de 5000 RON este suficientă pentru înlăturarea consecinţelor negative pe care le-a produs fapta ilicită a pârâtului.

Aşadar, despăgubirea bănească acordată de curtea de apel pentru repararea prejudiciului nepatrimonial nu reflectă, în contextul analizei efectuate, o neconcordanţă valorică între cuantumul determinat şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare a fost obligat Statul Român prin decizia recurată.

Contrar susţinerilor acestuia, la stabilirea cuantumului despăgubirilor morale, instanţa de apel a avut în vedere principiul ce se degajă din bogata jurisprudenţă a Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanţele naţionale sunt obligate să îl aplice, constatând că despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

În absenţa unor critici care să releve ignorarea de către instanţa de apel a altor criterii legale de cuantificare necesar a fi fost evaluate în raport cu situaţia de fapt reţinută, aprecierea dată în privinţa sumei de bani stabilite cu titlu de daune morale nu poate face obiectul reevaluării instanţei de recurs întrucât nu se subsumează unei critici de nelegalitate, în înţelesul dat acestei sintagme de art. 488 din C. proc. civ.

Aşa fiind, susţinerea recurentului privind neanalizarea situaţiei de fapt, prin care acesta urmăreşte, de fapt, redimensionarea cuantumului daunelor morale acordate, nu poate fi primită spre examinare întrucât nu constituie o critică de nelegalitate a deciziei instanţei de apel de natură a fi supusă cenzurii în recurs.

Analizând susţinerea recurentului prin care se impută instanţei de apel că la stabilirea cuantumului despăgubirilor, chiar şi în ipoteza în care "prejudiciul a fost probat numai în parte", avea posibilitatea "prin prisma cunoştinţelor acumulate, a pregătirii profesionale şi a experienţei de ordin profesional acumulată, să cântărească materialul probator şi să emită judecăţi reale, în acord cu desfăşurarea faptică a evenimentelor şi cu impactul acestora asupra vieţii reclamantului", Înalta Curte constată că nici această critică nu poate fi primită având în vedere că pune în discuţie prerogativa instanţei de a analiza, în concret, raportat la obiectul şi particularităţile procesului, care dintre probele propuse de părţi sunt pertinente, concludente şi legale, precum şi a oportunităţii administrării anumitor probe, în funcţie de situaţia particulară a fiecărei cauze în parte.

În atare context, Înalta Curte reaminteşte că instanţa are dreptul, iar nu şi obligaţia de a administra probe din oficiu, aspect ce rezultă din art. 254 alin. (6) C. proc. civ. potrivit cărora " (…) părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii", de vreme ce procesul civil este un proces al intereselor private, guvernat de principiul disponibilităţii consacrat de art. 9 C. proc. civ.

În aprecierea îndatoririi judecătorului de a stărui, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, trebuie avute în vedere dispoziţiile art. 10 C. proc. civ., potrivit cărora părţile au obligaţia să îşi probeze pretenţiile şi apărările.

De aceea, chiar dacă este adevărat că judecătorul are obligaţia, circumstanţiată de prevederile art. 22 alin. (2) C. proc. civ. de a afla adevărul, o atare obligaţie nu poate fi adusă la îndeplinire prin încălcarea regimului juridic al probelor sau al principiului disponibilităţii. Din corelarea prevederilor art. 22 alin. (2) teza finală cu cele ale art. 10 alin. (1) C. proc. civ. rezultă fără dubiu că judecătorul nu trebuie să se substituie părţilor sau să suplinească automat pasivitatea părţii, care pretinde sau se apără. În acest sens, se reţine că recurentul-reclamant chiar prin memoriul de recurs recunoaşte lipsa, parţială, a dovezilor cu privire la prejudiciul pretins. Or, imposibilitatea părţii de a procura dovezi în privinţa dreptului alegat, afirmată în mod expres, nu poate fi impuată instanţei, aşa cum se încearcă prin criticile aduse deciziei curţii de apel.

Înalta Curte mai observă că, în plan probatoriu, prerogativele instanţei de apel permit luarea unor măsuri energice pentru stabilirea faptelor, inclusiv administrarea din oficiu a probatoriului necesar ceea ce implică şi sarcina părţilor de a-şi proba pretenţiile şi apărările, contribuind astfel într-o manieră loială şi diligentă din punct de vedere procesual la administrarea probelor.

În continuare, examinând cererea de recurs, Înalta Curte reţine că este fondată critica prin care recurentul-reclamant afirmă că instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra cererii privind actualizarea sumelor datorate de pârâtă cu titlu de daune materiale şi materiale cu rata inflaţiei şi aplicarea dobânzii prevăzute de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, pentru următoarele considerente:

Astfel cum reiese din cuprinsul acţiunii deduse judecăţii, ataşate dosarului cauzei, reclamantul a solicitat instanţei, pe lângă acordarea de daune morale şi materiale, şi actualizarea acestor sume cu rata inflaţiei şi aplicarea la sumele datorate a dobânzii prevăzute de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011, cerere reiterată în cuprinsul apelului, cu ocazia exercitării căii de atac împotriva sentinţei nr. 896/22.06.2021 prin care Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă admiţând excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, a respins capătul de cerere având ca obiect pretenţii (daunele morale) solicitate pentru condiţiile din centrul de reţinere şi arest preventiv, ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, şi a respins, în rest, acţiunea formulată de reclamantul, ca neîntemeiată.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin decizia nr. 997A din 20 iulie 2023, a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 896/22.06.2021 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a schimbat, în parte, sentinţa civilă apelată în sensul că a admis, în parte, acţiunea şi a obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 94.827,52 RON, reprezentând despăgubiri materiale - cheltuieli aferente procedurilor penale, precum şi la plata sumei de 5.000 RON, reprezentând daune morale. A obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată către reclamant în cuantum de 3.000 RON, reprezentând onorariu avocaţial, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., a menţinut soluţia respingerii pretenţiilor reprezentând daune morale pentru condiţiile din centrul de reţinere şi arest preventiv, ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi soluţia respingerii în rest a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată. A dispus obligarea intimatului pârât la plata cheltuielilor de judecată în apel către apelantul reclamant în cuantum de 6430 RON, onorariu avocaţial şi taxa de timbru.

Potrivit considerentelor deciziei recurate, pentru a dispune astfel, instanţa a reţinut caracterul insuficient şi lacunar al considerentelor sentinţei tribunalului.

Astfel, procedând la examinarea acţiunii civile, în virtutea efectului devolutiv al apelului (observând, în mod corespunzător, şi criticile formulate de apelantul reclamant), curtea de apel a constatat că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., reclamantul formulând cerere de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor judiciare efectuate în cursul procesului penal, şi a dispus, pe baza înscrisurilor depuse la dosar, obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 94.827,52 RON, reprezentând despăgubiri materiale - cheltuieli aferente procedurilor penale.

În privinţa daunelor morale, analizând cererea reclamantului de obligare a pârâtului de reparare a prejudiciului pe temeiul răspunderii civile reglementate de prevederile art. 539 din C. proc. pen., curtea a statuat că faptul privării de libertate ce a devenit nedreaptă în contextul achitării dispusă printr-o hotărâre penală definitivă, a fost de natură să pricinuiască acestuia un prejudiciu de natură morală, să-i afecteze echilibrul psiho-emoţional, identificându-se astfel o legătură de cauzalitate între arestarea nedreaptă şi prejudiciul invocat, astfel că în urma probatoriului administrat, a dispus obligarea pârâtului la plata către reclamant a sumei de 5000 RON, menţinând soluţia respingerii pretenţiilor reprezentând daune morale pentru condiţiile din centrul de reţinere şi arest preventiv, ca fiind formulate împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă şi soluţia respingerii, în rest, a cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin raportare la aceste considerente ale hotărârii recurate, expuse rezumativ în cele ce preced, Înalta Curte constată că analiza fondului de către instanţa de apel s-a reflectat doar asupra capetelor principale de cerere deduse judecăţii prin acţiunea civilă prin care s-a solicitat obligarea la plata de daune morale şi materiale, iar nu şi asupra capetelor de cerere accesorii, prin care s-a solicitat actualizarea sumelor datorate de pârâtă cu titlu de daune materiale şi morale cu rata inflaţiei, şi aplicarea dobânzii prevăzute de art. 3 alin. (2) din O.G. nr. 13/2011.

Referirea generică a instanţei de fond la cererea de chemare în judecată atunci când a dispus admiterea în parte a acesteia, respectiv, respingerea, în rest, ca neîntemeiată, tinde să conducă, prima facie, către ipoteza în sensul că instanţa a soluţionat acţiunea în ansamblul ei, admiţând în parte pretenţiile deduse judecăţii, respectiv, doar pe cele subsumate primului capăt de cerere, având ca obiect plata despăgubirilor pentru repararea prejudiciului moral şi material, şi respingându-le pe cele circumscrise capătului de cerere accesoriu, având ca obiect dobânda penalizatoare aferentă şi actualizarea despăgubirilor cu rata inflaţiei, în legătură cu care a apreciat că sunt neîntemeiate.

Cu toate acestea, împrejurarea că în cuprinsul considerentelor deciziei recurate nu există nicio referire la capătul de cerere accesoriu şi, cu atât mai puţin, nicio analiză cu privire la caracterul neîntemeiat al pretenţiilor circumscrise acestuia, justifică în mod rezonabil concluzia că, în realitate, capătul de cerere accesoriu nu a fost cercetat, fiind lăsat nerezolvat, ceea ce impune reluarea judecăţii pe aspectele anterior ignorate, cu scopul finalizării acesteia în concordanţă cu dispoziţiile art. 397 C. proc. civ., coroborate cu dispoziţiile art. 9 alin. (2) şi 22 alin. (6) C. proc. civ.

În condiţiile în care în dispozitivul hotărârii nu se menţionează, în mod explicit, că soluţia de respingere ca neîntemeiată a vizat partea de cerere referitoare la dobândă şi la actualizarea despăgubirilor iar instanţa de apel s-a limitat la a analiza şi a soluţiona doar cererea principală, de acordare a daunelor morale şi materiale, devine plauzibil faptul că, în realitate, sintagmele folosite în cuprinsul dispozitivului deciziei curţii de apel, anume, admite în parte cererea, respectiv, respinge, în rest, cererea, ca neîntemeiată, au vizat exclusiv această din urmă cerere, termenii utilizaţi reflectând tocmai soluţia dată pretenţiilor solicitate cu titlu de daune morale şi materiale care au fost acordate într-un cuantum mai mic decât cel pretins prin cererea de chemare în judecată.

Potrivit dispoziţiilor art. 9 alin. (2) C. proc. civ., "Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor."

Norma legală citată, expresie a principiului disponibilităţii procesului civil, instituie prerogativa procesuală a părţilor de a determina existenţa procesului, prin declanşarea/sistarea procedurii judiciare, precum şi conţinutul acestuia, prin stabilirea cadrului procesual cu privire la părţi, obiect şi cauză. Potrivit art. 22 alin. (2) C. proc. civ., "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc. (alin. (6) Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel."

Rolul activ al judecătorului nu trebuie însă să afecteze dreptul de disponibilitate al părţilor, ci trebuie să se armonizeze cu iniţiativa acestora, în scopul stabilirii adevărului.

Judecătorul este ţinut de cadrul procesual trasat de către părţi, sub aspectul obiectului, al cauzei şi al părţilor, trebuind să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele învestirii.

Astfel, omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra capetelor de cerere accesorii formulate prin cererea de învestire a instanţei echivalează cu o nepronunţare asupra a tot ceea ce s-a cerut, în sensul avut în vedere de legiuitor prin dispoziţiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., de vreme ce cadrul procesual din perspectiva obiectului cauzei era cel trasat prin cererea de chemare în judecată.

Învestită cu soluţionarea apelului declarat împotriva hotărârii instanţei de fond prin care recurentul reclamant solicitase modificarea, în tot, a sentinţei şi, în urma rejudecării, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, curtea avea obligaţia legală de a verifica veridicitatea acestor susţineri şi de a remedia, în baza rolului activ şi a efectului devolutiv al apelului, o eventuală eroare de judecată.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, Înalta Curte constată că, prin apelul declarat împotriva hotărârii instanţei de fond, reclamantul a criticat sentinţa tribunalului exclusiv din perspectiva modalităţii în care prima instanţă a dat dezlegare excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului, ci a susţinut, neechivoc, că se impune reevaluarea pretenţiilor deduse judecăţii şi rejudecarea cauzei în raport de temeiul de drept care a fundamentat prejudiciul imputat pârâtului, în opinia reclamantului, prima instanţă realizând o greşită aplicare a condiţiilor răspunderii civile delictuale, încălcând, totodată, principiul reparării integrale a prejudiciului.

De asemenea, prin cererea de apel pe care a formulat-o în cauză, reclamantul a susţinut, este adevărat într-o manieră prolixă, nesistematizată, o greşită statuare a primei instanţe asupra temeiul de drept al acţiunii deduse judecăţii, invocând, în esenţă, că pârâtul are calitate procesuală pasivă în cauză şi, în acest context, aplicarea greşită a condiţiilor răspunderii civile delictuale, raportat la starea de fapt reţinută de prima instanţă.

Trebuie, observat, deopotrivă, că, deşi judicioasă statuarea instanţei de apel în privinţa efectul devolutiv a căii de atac, în privinţa pretenţiilor analizate pe fond prin sentinţa apelată, s-a ignorat faptul că în cuprinsul cererii de apel reclamantul nu a procedat la o delimitare a criticilor aduse hotărârii primei instanţe raportat la natura prejudiciului pretins în speţă, în sensul că acesta nu a realizat o circumstanţiere specific determinată a limitelor devoluţiunii în apel, în ceea ce priveşte aspectul litigios supus cenzurii instanţei de prim control judiciar.

În acest context era în sarcina instanţei de apel, ca în îndeplinirea obligaţiei stabilite prin art. 22 alin. (2) şi (6) şi art. 479 din C. proc. civ., să manifeste rol activ în determinarea limitelor devoluţiunii şi să cenzureze legalitatea şi temeinicia hotărârii pronunţate de tribunal în corelare cu toate aspectele supuse devoluţiunii prin apelul declarat dând relevanţă voinţei neechivoce a reclamantului de a supune cenzurii instanţei de prim control judiciar statuarea primei instanţe relativă la îndeplinriea condiţiilor antrenării răspunderii civile delictuale obiective a pârâtului şi să răspundă, în concret şi adecvat limitelor în care a fost învestită tuturor aspectelor litigioase supuse analizei în apel.

Or, în speţă, aşa cum arată şi recurentul reclamant, curtea de apel a realizat o analiză exclusiv a cererii principale privitoare la acordarea de daune morale şi materiale pretinse de reclamant, cu ignorarea efectului devolutiv al apelului şi a conţinutului cererii de apel.

Astfel, curtea de apel nu a realizat o examinare judicioasă a apelului declarat de recurentul-reclamant, nepronunţarea în limitele învestirii, asupra a tot ceea ce s-a cerut, echivalând cu o necercetare a fondului cauzei, fiind întemeiate criticile recurentului, circumscrise motivelor de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., impunându-se, din această perspectivă, remedierea situaţiei, în sensul casării deciziei recurate şi trimiterii cauzei, spre rejudecare, în vederea examinării capetelor de cerere accesorii.

Pentru considerentele expuse, în baza art. 497 coroborate cu cele ale art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 997A din 20 iulie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi va admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 997A din 20 iulie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, urmând a casa, în parte, decizia recurată şi a trimite cauza instanţei de apel spre judecarea capătului de cerere având ca obiect actualizarea cu rata inflaţiei şi acordarea dobânzii legale cu privire la despăgubirile reprezentând daune morale şi daune materiale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, reprezentat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 997A din 20 iulie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Admite recursul exercitat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 997A din 20 iulie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează, în parte, decizia recurată şi trimite cauza, instanţei de apel spre rejudecarea capătului de cerere având ca obiect actualizarea cu rata inflaţiei şi acordarea dobânzii legale cu privire la despăgubirile reprezentând daune morale şi daune materiale.

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 14 mai 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.