Design contract between corporations: inapplicability of one-year prescription for liberal professionals under Civil Code art. 2520(1)(8)

Contract de proiectare încheiat între profesioniști. Neincidența termenului special de prescripţie a dreptului material la acţiune reglementat de art. 2520 alin. (1) pct. 8 Cod civil

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Prescripția extinctivă. Termenul prescripției extinctive/Drept procesual civil. Procedura contencioasă. Căile extraordinare de atac. Recursul

Index alfabetic: Acţiune în pretenţii

Contract de proiectare

Litigiu cu profesionişti

Prescripţia dreptului material la acţiune

Termen special de prescripţie

Admiterea recursului

C. civ., art. 3, art. 2517, art. 2520 alin. (1) pct. 8

În condițiile în care contractul de proiectare ce reprezintă cauza juridică a pretențiilor formulate a fost încheiat între profesioniști, în formă scrisă, sunt incidente dispozițiile art. 2517 C. civ., iar nu cele ale art. 2520 alin. (1) pct. 8 C. civ. care reglementează prescripția în cazul unei acţiuni pentru plata unui inginer, geodez, contabil și a altor liberi-profesioniști, pentru plata sumelor ce li se cuvin, sfera persoanelor care se încadrează în prevederile legale menționate fiind strict determinată.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 1414 din 14 octombrie 2025

1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Tribunalul Specializat Cluj la data de 4 august 2023, astfel cum a fost modificată la 7 martie 2024, sub nr. x/1285/2023, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. a solicitat: (l) obligarea pârâtei la plata sumei de 79.517,13 lei TVA inclus, respectiv 66.821,12 lei + TVA, conform facturii fiscale EC/248/16.09.2021 reprezentând contravaloarea actualizată a serviciilor prestate individualizate la art. 7 lit. b) și f) din contractul de proiectare nr. 55/9.01.2020, în mod integral, respectiv diferența dintre valoarea achitată și contravaloarea actualizată a serviciilor prestate individualizate la art. 7 lit. a), b), c), d) și e) din contractul de proiectare nr. 55/9.01.2020 și cea deja achitată de către pârâtă; (2) obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei de 59.939,99 lei TVA inclus, respectiv 50.369,74 lei + TVA, reprezentând contravaloarea actualizată a serviciilor prestate individualizate la art. 7 lit. g) din contractul de proiectare nr. 55/9.01.2020, sau, în subsidiar, reprezentând prejudiciu cauzat reclamantei; (3) obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 79.517,13 lei solicitate prin capătul de cerere nr. 1, de la data scadenței și până la plata efectivă a debitului, pentru raporturi între profesioniști, conform Ordonanței nr. 13/2011; (4) obligarea pârâtei la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 59.939,99 lei solicitate prin capătul de cerere nr. 2, de la data punerii în întârziere și până la plata efectivă a debitului, conform Ordonanței nr. 13/2011; (5) obligarea pârâtei la achitarea sumei de 201.478,99 lei reprezentând despăgubiri conform prevederilor art. 15 din contractul de proiectare nr. 55/9.01.2020, cu cheltuieli de judecată.

Pârâta B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepția prescripției dreptului material la acțiune, în raport cu prevederile art. 2520 alin. (1) pct. 8 C. civ., cu consecința respingerii pretențiilor formulate ca prescrise, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea ca nefondată a cererii de chemare în judecată, solicitând, totodată, și cheltuieli de judecată.

Reclamanta a depus răspuns la întâmpinare prin care a arătat că termenul de prescripţie prevăzut la art. 2520 C. civ. se aplică inginerilor, arhitecților, geodezilor, contabililor și altor liber profesioniști și că aceste dispoziții legale vizează profesiile liberale, iar reclamanta este o societate cu răspundere limitată.

2. Prin sentinţa civilă nr. 1235 din 20 iunie 2024 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâta B. S.R.L. și, în consecință, s-a respins ca fiind prescrisă cererea de chemare în judecată formulată şi modificată de către reclamanta A. S.R.L.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel reclamanta A. S.R.L., solicitând admiterea apelului şi, în consecinţă, în principal, anularea în parte a hotărârii atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Specializat Cluj, ca urmare a respingerii excepţiei prescripţiei în ceea ce priveşte capetele de cerere 2, 4 şi 5 ale cererii de chemare în judecată. În subsidiar, a solicitat schimbarea în parte a sentinţei atacate, în sensul admiterii acțiunii cu privire la capetele de cerere 2, 4 şi 5 ale acesteia. De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, conform art. 453 C. proc. civ.

3. Prin decizia nr. 27/2025 din 21 ianuarie 2025, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, Secția a II-a civilă, s-a respins apelul declarat de reclamantă împotriva sentinţei civile nr. 1235/2024 din 20 iunie 2024 a Tribunalului Specializat Cluj, pe care a păstrat-o în întregime.

4. La 15 martie 2025, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs împotriva acestei decizii, prin care a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.

În argumentarea recursului, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în esență, reclamanta a susținut aplicarea greșită a normelor de drept material referitoare la cazurile în care se aplică termenul de prescripție de 1 an.

În dezvoltarea criticii, recurenta-reclamantă arată că în mod greșit s-au aplicat dispozițiile art. 2520 alin. (1) pct. 8 C. civ., cu consecința admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune, considerându-se că termenul de prescripție este de 1 an, pentru că litigiul derivă din contractul de proiectare încheiat între părți, astfel încât este incident termenul general de prescripţie de 3 ani.

Recurenta-reclamantă a învederat că instanța de apel a reținut că art. 2520 alin. (1) pct. 8 C. civ., cu privire la capetele de cerere nr. 2, 4, petit accesoriu petitului nr. 2, și a petitului 5, s-ar aplica pentru orice sume de bani s-ar cuveni arhitecților din raportul contractual încheiat cu beneficiarul sau care ar deriva, în orice fel, din existența acestui raport contractual.

Recurenta a susținut că textul legal face referire la prestații reciproce, având în vedere formularea art. 2520 alin. (1) pct. 8 C. civ., care face trimitere la sume ce ,,li s-ar cuveni” arhitecților.

Conform recurentei-reclamante, instanța de apel apreciază asupra aplicabilității prevederilor art. 2520 alin. (1) pct. 8 C. civ. într-un sens mult prea larg, intenția legiuitorului fiind aceea de a reglementa o prescripție specială în cazul arhitecților pentru plata prețului serviciilor prestate.

Recurenta susține că art. 2520 alin. (1) C. civ. are în vedere o limitare a termenului de prescripție pentru contraprestația unui serviciu, respectiv profesioniști din alimentația publică - pentru serviciile pe care le prestează, medici (...) - pentru vizite sau operații, avocați (...) - pentru plata onorariilor, notari (...) - pentru plata sumelor datorate pentru actele funcției lor.

Recurenta susține că, în cauză, prezintă relevanță obligațiile reciproce izvorâte dintr-un contract, astfel că, interpretarea instanței de apel potrivit căreia aplicabilitatea art. 2520 alin. (1) pct. 8 C. civ. ar fi justificată prin prisma art. 1469 alin. (2) C. civ., care prevede că noțiunea de plată include nu doar remiterea unei sume de bani, ci și executarea oricărei prestații care constituie obiectul însuși al contractului, este greșită.

Art. 2520 alin. (1) pct. 8 C. civ. își poate găsi aplicabilitatea doar în ceea ce privește plata prețului, în considerarea serviciilor de arhitectură prestate în cadrul contractului de prestări servicii. Însă, susține recurenta, teza subsidiară a capetelor de cerere nr. 2, 4 și 5 nu are ca obiect obligarea intimatei la executarea unei obligații contractuale, ci aceea de angajare a răspunderii contractuale a intimatei pentru prejudiciile cauzate societății reclamante.

În ceea ce privește capetele de cerere nr. 2 și 4, instanța de apel a stabilit că data de 28 noiembrie 2021 este momentul de la care se impune calculul termenului de prescripție.

Sub acest aspect, recurenta a învederat că, în cauză, contractul nu a încetat la data de 28 noiembrie 2021, având în vedere că nu a fost reziliat de către reclamantă sau pârâtă sau prin acordul părților.

Se arată că prin notificarea din 22 noiembrie 2021, recurenta-reclamantă nu a comunicat încetarea contractului, astfel cum reține instanța de apel, ci a comunicat pârâtei că va proceda în acest sens dacă nu va da curs solicitării de plată. Recurenta susține că, în cauză, trebuia să existe o notificare scrisă, neechivocă, a părții care se prevalează de acest aspect, pentru a reține incidența art. 1552 alin. (1) și (4) C. civ.

În consecință, recurenta susţine că instanța de apel în mod eronat a reținut aplicabilitatea art. 1552 C. civ. și a efectelor acestuia în sensul incidenței rezilierii unilaterale și a caracterului irevocabil al acesteia, respectiv a asimilării acestui moment cu cel al finalizării lucrării, în temeiul art. 2520 C. civ.

În ceea ce privește momentul de la care a început să curgă termenul de prescripție, recurenta învederează că data de 24 februarie 2023 este relevantă, întrucât atunci reclamanta, prin intermediul notificării de punere în întârziere, a solicitat plata sumei de 59.939,99 lei TVA inclus, aferentă serviciilor prestate în baza art. 7 lit. g) din contract, încercând remedierea amiabilă a situației.

Recurenta mai susține că termenul general de prescripție de 3 ani nu ar fi fost împlinit nici în ipoteza calculului acestuia de la data de 28 noiembrie 2021, acțiunea fiind înregistrată în luna august 2023, deoarece contractul nu a încetat la data de 28 noiembrie 2021 sau 7 decembrie 2021, sens în care lucrarea nu poate fi considerată finalizată la niciuna dintre datele indicate.

Sub acest aspect, recurenta învederează că nu pot fi primite considerentele instanței de apel, în sensul că reclamanta nu a făcut dovada că notificarea de punere în întârziere a fost realizată înăuntrul termenului de prescripție, deși îi incumba această probă, în condițiile în care a respins ca nefiind utilă soluționării cauzei proba cu audierea martorei propuse de reclamantă în acest sens.

Intimata-pârâtă B. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a invocat excepția insuficientei timbrări a recursului, susţinând că în cauză, sunt incidente prevederile art. 24 alin. (1) și (2), iar nu ale art. 25 din O.U.G. nr. 80/2013, excepție care a fost respinsă pentru considerentele cuprinse în practica. În subsidiar, s-a solicitat respingerea recursului, precizându-se, în esenţă, că instanţa de apel, pe fond, a interpretat şi aplicat corect normele de drept material cuprinse la art. 2.520 alin. (l) pct. 8 C. civ. cu privire la aplicarea termenului de prescripţie de 1 an şi pentru orice alte sume care s-au cuvenit din Contractul de proiectare, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (l) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate și în limitele controlului de legalitate, va admite recursul reclamantei A. S.R.L., reţinând următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, se constată că, deși recurenta-reclamantă a invocat și prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., în realitate, nu există critici concrete care să poată fi supuse controlului de legalitate din perspectiva acestor cazuri de casare. Prin urmare, vor fi analizate criticile subsumate motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În cauză, se constată că reclamanta a învestit instanţa cu o cerere având ca obiect solicitarea de obligare a pârâtei la plata unor sume de bani, reprezentând contravaloarea actualizată a serviciilor prestate individualizate la art. 7 din contractul de proiectare nr. 55/9.01.2020, încheiat între părți, precum și dobânda legală penalizatoare aferentă sumelor solicitate și despăgubiri conform prevederilor art. 15 din contractul de proiectare.

Pârâta s-a apărat în primă instanţă invocând, în principal, excepția prescripției dreptului material la acțiune, în raport cu art. 2520 alin. (1) pct. 8 C. civ.

În combaterea excepției prescripției, prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a susținut, în esență, că termenul de prescripţie prevăzut la art. 2520 C. civ. se aplică inginerilor, arhitecților, geodezilor, contabililor și altor liber-profesioniști și că articolul de lege vizează profesiile liberale, iar reclamanta este o societate cu răspundere limitată.

Prima instanța, constatând că sunt incidente prevederile art. 2520 alin. (1) pct. 8 C. civ., care reglementează termenul de prescripţie de 1 an în cazul liber-profesioniştilor, întrucât contractul dintre părți a avut ca obiect efectuarea unor servicii de proiectare și a fost asumat în scopul executării unor activități specifice de arhitectură, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acțiune al reclamantei şi a respins, ca prescrise, pretenţiile solicitate prin cererea de chemare în judecată.

Instanța de prim control judiciar a respins apelul reclamantei confirmând soluția tribunalului în privința corectei determinări a termenului de prescripție incident în cauză.

Sub un prim aspect, Înalta Curte reține că ceea ce trebuie dezlegat, prin prisma motivelor de recurs formulate, vizează incidența sau nu în cauză a termenului special de prescripție a dreptului material la acțiune reglementat de dispozițiile art. 2520 alin. (1) pct. 8 C. civ., motiv de recurs ce se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Potrivit art. 2520 alin. (1) pct. 8 C. civ., „se prescrie în termen de un an dreptul la acţiune în cazul: (...) inginerilor, arhitecţilor, geodezilor, contabililor şi altor liber-profesionişti, pentru plata sumelor ce li se cuvin. Termenul prescripţiei se va socoti din ziua când s-a terminat lucrarea”.

Din conţinutul acestui text normativ rezultă că prescripţia priveşte situaţia liber profesioniştilor cărora li s-a comandat o lucrare.

Dispozițiile art. 3 C. civ. prevăd că sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere și, de asemenea, constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una ori mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea sau înstrăinarea de bunuri ori în prestarea de servicii, indiferent dacă are ori nu un scop lucrativ.

În condițiile în care distincția dintre noțiunea de profesionist și liber-profesionist este evidentă, Înalta Curte constată că între părți a fost încheiat un contract în formă scrisă, fiind vorba de un raport contractual între două societăți, reclamanta în calitate de proiectant general și pârâta, persoana juridică beneficiar al acestor servicii.

În cauză, se observă că serviciile a căror plată o solicită reclamanta au la bază un contract de prestări-servicii încheiat între profesioniști, în formă scrisă, respectiv contractul de proiectare nr. 55/9.01.2020, iar sumele facturate, reclamate la plată, tind să îndestuleze patrimoniul, activul persoanei juridice.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că instanţa de apel a asimilat în mod greşit reclamanta unui liber-profesionist, aplicând dispozițiile art. 2520 alin. (1) pct. 8 C. civ., care reglementează situaţia liber-profesioniştilor. Acesta vizează prescripția în cazul unei acţiuni pentru plata unui inginer, geodez, contabil și a altor liberi-profesioniști, pentru plata sumelor ce li se cuvin, sfera persoanelor care se încadrează în prevederile legale menționate fiind strict determinată.

Fiind întemeiate criticile referitoare la aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2520 alin. (1) pct. 8 C. civ., privind cazurile în care se aplică termenul de prescripție de 1 an, Înalta Curte va casa decizia recurată și va trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel, în condițiile în care contractul ce reprezintă cauza juridică a pretențiilor formulate a fost încheiat între profesioniști, în formă scrisă, astfel încât, în rejudecare, instanța urmează a avea în vedere dispozițiile art. 2517 C. civ., conform cărora termenul de prescripție este de 3 ani, dacă legea nu prevede alt termen.

În consecinţă, întrucât în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. potrivit căruia recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile pentru considerentele arătate, soluţia ce se impune este aceea de admitere a recursului formulat de reclamantă, potrivit art. 497 C. proc. civ., casarea deciziei şi trimiterea cauzei spre rejudecare, doar cu privire la capetele 2, 4 și 5 ale cererii, care au făcut obiectul analizei instanței de apel, soluția referitoare la capetele 1 și 3 ale cererii având autoritate de lucru judecat, astfel cum a reținut instanța de apel, această chestiune nefiind, de altfel, criticată în recurs.

Faţă de soluţia preconizată, având în vedere aplicarea greşită a dispoziţiilor legale care reglementează termenul de prescripţie, analizarea celorlalte critici de către instanța de recurs nu se mai impune, urmând ca, în conformitate cu art. 501 alin. (3) şi (4) C. proc. civ., instanţa de apel să analizeze toate motivele invocate şi apărările formulate şi să administreze probele necesare justei soluţionări a cauzei.

Pentru considerentele arătate, constatând că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 497 teza I din acelaşi act normativ, a admis recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 27/2025 din 21 ianuarie 2025, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, Secţia a II-a civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Raportat la soluţia de admitere a recursului și casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată, cheltuielile de judecată solicitate de părți nu au fost acordate în această etapă procesuală, acestea urmând a fi evaluate de instanţa de apel, în ansamblul cheltuielilor de judecată ale litigiului, ca urmare a caracterului accesoriu al acestor cereri faţă de cererea principală dedusă judecăţii şi în raport cu soluţia pronunţată.