Absence of prior written consent under O.U.G. No. 146/2002 renders assignment of public debt absolutely null; public debtor possesses legitimate interest to invoke nullity despite prior judgments

Contracte de cesiune de creanţă încheiate cu nerespectarea prevederilor art. 6 ind. 1 din O.U.G. nr. 146/2002 privind formarea şi utilizarea resurselor derulate prin trezoreria statului. Acţiune în constatarea nulităţii absolute. Existența interesului legitim şi serios al debitorului cedat reclamant în lipsirea de efecte a cesiunilor a căror anulare o solicită

Cuprins pe materii: Drept comercial. Codul civil. Obligații. Izvoarele obligațiilor. Contractul/Drept procesual civil. Dispoziții generale. Acţiunea civilă

Index alfabetic: Acţiune în constatarea nulităţii absolute

Contract de cesiune de creanţă

Cerere de repunere în situaţia anterioară

Lipsa consimţământului

Excepţia lipsei de interes

Autoritate de lucru judecat

C. proc. civ., art. 5 alin. (1), art. 33, art. 430 alin. (1)

C. civ., art. 1246, art. 1247 alin. (1)-(2), art. 1250 alin. (1), art. 1254, art. 1280, art. 1281

O.U.G. nr. 146/2002, art. 6 ind. 1 alin. (1)

Potrivit dispoziţiilor art. 6 ind. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 146/2002, „operatorii economici pot cesiona drepturile de încasat de la instituţii publice aferente bunurilor achiziționate, serviciilor prestate sau lucrărilor executate, prevăzute la art. 6 alin. (1), către alţi operatori economici sau alte instituţii de credit, denumite în continuare cesionari. Cesiunea este valabilă numai cu acceptul prealabil exprimat în scris al instituţiei publice care datorează operatorului economic sumele reprezentând contravaloarea bunurilor achiziționate, serviciilor prestate sau lucrărilor executate”.

Din economia textului legal rezultă că, pentru încheierea valabilă a unei astfel de cesiuni de creanţă, legea impune în mod imperativ consimţământul (acordul/acceptul) prealabil scris al debitorului cedat care, în ipoteza normei, este o instituţie publică ce datorează o sumă de bani ce urmează a fi achitată din bugetul său de venituri şi cheltuieli, adică din fonduri publice, acest aspect conturând interesul public general ocrotit de norma juridică în discuţie. Norma impune, aşadar, consimţământul debitorului cedat drept condiţie de fond pentru validitatea cesiunii, dar şi o condiţie de formă ad validitatem, respectiv ca acest consimţământ să fie exprimat în scris.

Astfel, în ipoteza în care acţiunea în nulitate este promovată de un subiect de drept al cărui consimţământ este impus de lege pentru naşterea valabilă a contractului, iar acest consimţământ a fost ignorat la încheierea contractului, acesta justifică un folos practic şi un interes legitim şi serios în a lipsi de efecte cesiunile a căror anulare o solicită întrucât, în ipoteza admiterii cererii formulate, s-ar regăsi în situaţia anterioară încheierii acestora, cu o eventuală restabilire a situaţiei anterioare, potrivit dispoziţiilor art. 1.254 C. civ.

I.C.C.J., Secţia a II-a civilă, decizia nr. 1322 din 24 septembrie 2025

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, Secţia a II-a civilă la 28.02.2022 sub nr. x/111/2022, reclamanta U.A.T. Municipiul Turda, în contradictoriu cu pârâţii A., B., S.C. C. S.R.L. şi Societatea D. S.A. Alba Iulia (în continuare „D. S.A.”) a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate nulitatea absolută a protocolului încheiat la 22.10.2020 între cei trei pârâţi și, pe cale de consecinţă, să îl desfiinţeze şi să dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii.

Prin încheierea din 24.05.2022, prima instanţă a respins excepţiile lipsei de interes şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului B., invocată de pârâţi prin întâmpinare.

La termenul de judecată din 21.06.2022, tribunalul, în temeiul art. 22 C. proc. civ., a apreciat că, în cauză, sunt incidente dispoziţiile art. 6 ind. 1 din O.U.G. nr. 146/2002 şi a pus în discuţia părţilor calificarea juridică a cauzei în acest sens; prin încheierea pronunţată la acest termen, cauza a fost scoasă de pe rol, în vederea soluţionării cererii de recuzare formulată de pârâţii A. şi B.

Prin încheierea din 23.06.2022, cererea de recuzare a fost respinsă.

La 02.08.2022, reclamanta a înaintat la dosar cerere precizatoare, prin care a solicitat instanței să dea aplicabilitate dispozițiilor art. 6 ind. 1 din O.U.G. nr. 146/2002, invocate din oficiu și, pe cale de consecință, să constate nulitatea protocolului atacat și din prisma neîndeplinirii condiției esențiale privind cesiunea creanțelor față de instituțiile publice.

Dezbaterile au avut loc la termenul din 11.10.2022, când instanţa, având nevoie de timp pentru a delibera şi pentru a se depune concluzii, a amânat pronunţarea la 25.10.2022, apoi la 08.11.2022.

Prin încheierea din 08.11.2022, cauza a fost repusă pe rol, fiind fixat termen de judecată la 22.11.2022, pentru ca părţile să depună, în copie certificată, contractul de concesiune a serviciului de transport public local de persoane încheiat de reclamantă cu pârâta D. S.A. nr. 4771/02.04.2010 şi actele adiţionale vizând creanţele dintre părţi, precum şi toate contractele de prestări servicii dintre aceleaşi părţi care au legătură cu creanţele menţionate în protocol.

Prin cererea înregistrată pe rolul aceleiaşi instanţei la 11.07.2022 sub nr. y/111/2022, aceeaşi reclamantă, în contradictoriu cu aceiaşi pârâţi, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să constate nulitatea absolută a următoarelor acte juridice:

- contractul de cesiune de creanță încheiat la 14.01.2015 între D. S.A. și S.C. C. S.R.L., inclusiv a actului adițional nr. 1 la contract, protocolul nr. 915/17.05.2018 încheiat între A., B., în calitate de creditori cesionari și D. S.A., în calitate de debitor cedat;

- contractul de cesiune de creanță și promisiune de ipotecă înregistrat la D. S.A. sub nr. 2411/14.12.2018, încheiat între A. și B., în calitate de creditori și D. S.A., în calitate de creditor cedent;

- protocolul din 22.10.2020 încheiat între D. S.A., în calitate de creditor cedent și A., B., în calitate de creditori.

Prin aceeaşi cerere, reclamanta a mai solicitat instanţei:

- să dispună desființarea tuturor actelor juridice subsecvente sau viitoare încheiate între părți față de creanțele pretinse de la U.A.T. Municipiul Turda;

- să dispună repunerea părților în situația anterioară încheierii cesiunilor, inclusiv restituirea către D. S.A. a tuturor sumelor pe care reclamanta le-a plătit către S.C. C. S.R.L., A. și B., a fructelor civile și a indemnizațiilor pe care aceste sume le-au produs, în temeiul art. 1.645 alin. (2) C. civ.;

- să dispună obligarea pârâților la plata dobânzii legale penalizatoare pentru sumele de bani de restituit în temeiul art. 1.645 alin. (2) C. civ., calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la plata efectivă, conform O.G. nr. 13/2011.

La 11.10.2022, reclamanta a formulat cerere de modificare a cererii de chemare în judecată prin care şi-a precizat petitul nr. 2, în sensul că a solicitat instanței să dispună repunerea părților în situația anterioară încheierii cesiunilor ca efect al desființării și obligarea pârâtului A. la restituirea către reclamantă a sumei de 2.259.222,28 lei pe care U.A.T. Municipiul Turda a achitat-o către acesta, a fructelor civile și a indemnizațiilor, respectiv obligarea pârâților A. şi S.C. C. S.R.L. la plata dobânzii legale penalizatoare pentru sumele de bani de restituit.

Prin încheierea din 22.11.2022, instanţa a dispus conexarea dosarului nr. y/111/2022 la dosarul nr. x/111/2022; de asemenea, a pus în discuţia părţilor excepţiile invocate de pârâţi prin întâmpinarea înaintată în dosarul nr. y/111/2022, respectiv: excepţia lipsei de interes, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului B., excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei faţă de capătul nr. 2 de cerere modificat, excepţia lipsei de obiect a capătului nr. 1 din acţiune şi a capătului de cerere privind repunerea părţilor în situaţia anterioară, excepţii ce au fost unite cu fondul cauzei.

Prin încheierea din 14.02.2023, instanţa a decăzut pârâta D. S.A. din dreptul de a formula cerere reconvenţională şi a prorogat termenul de soluţionare a excepţiilor privind nulitatea absolută a încheierilor de şedinţă din 22.11.2022, pronunţată în dosarul nr. x/111/2022, dar şi în dosarul conexat, invocate de către pârâţi, pe care le-a respins ca neîntemeiate prin încheierea din 07.03.2023.

Prin sentinţa nr. 90/LP/28.03.2023, Tribunalul Bihor, Secţia a II-a civilă a respins ca neîntemeiate excepţiile invocate de pârâţi în dosarul conexat.

Prin aceeaşi sentinţă, Tribunalul Bihor a admis în parte acţiunea, astfel cum a fost precizată şi, în consecinţă:

- a constatat nulitatea absolută a contractului de cesiune de creanță încheiat la 14.01.2015 între D. S.A. și S.C. C. S.R.L., inclusiv actul adițional nr. 1 la contract, a protocolului nr. 915/17.05.2018, a contractului de cesiune de creanță și promisiune de ipotecă înregistrat la D. S.A. sub nr. 2411/14.12.2018;

- a constatat nulitatea protocolului din 22.10.2020 şi, pe cale de consecinţă, a anulat actele juridice menţionate față de creanțele pretinse de la reclamantă;

- a dispus repunerea părților în situația anterioară încheierii acestor acte juridice, ca efect al desfiinţării, şi a obligat pârâtul A. să restituie reclamantei suma de 2.259.222,28 lei, achitată acesteia, împreună cu dobânda legală penalizatoare pentru sumele de bani de restituit, calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la plata efectivă;

- a respins celelalte pretenţii ale reclamantei.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierilor din 24.05.2022, 23.06.2022, 08.11.2022 şi 22.11.2022 din dosarul conex nr. y/111/2022, precum şi a încheierilor din dosarul nr. x/111/2022 şi dosarul conex nr. y/111/2022 au formulat apel A. şi B., prin aceeaşi cerere, iar Societatea D. S.A. Alba Iulia, printr-o cerere separată; totodată, S.C. C. S.R.L. a formulat întâmpinare şi apel provocat, prin acelaşi înscris, împotriva sentinţei şi a încheierilor pronunţate în dosarul conex.

Prin decizia nr. 208/2024-A/01.10.2024, Curtea de Apel Oradea, Secţia a II-a civilă:

- a anulat ca netimbrat apelul provocat;

- a respins apelurile declarate de A., B. şi Societatea D. S.A. Alba Iulia împotriva încheierilor de şedinţă din 23.06.2022, 08.11.2022 şi 22.11.2022, pronunţate în dosarul conex nr. y/111/2022;

- a admis apelurile declarate împotriva sentinţei nr. 90/LP/28.03.2023 şi a încheierii din 24.05.2022, pe care le-a schimbat, în sensul că a admis excepţia lipsei de interes şi a respins cererea ca fiind lipsită de interes;

- a obligat intimata-reclamantă să achite apelanţilor-pârâţi A. şi B. cheltuieli de judecată în cuantum de 45.670 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru în apel, respectiv apelantei-pârâte Societatea D. S.A. Alba Iulia cheltuieli de judecată în cuantum de 45.670 lei, reprezentând taxă judiciară de timbru în apel.

Împotriva acestei decizii, U.A.T. Municipiul Turda, prin Primar, a promovat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea, casarea deciziei şi, în principal, trimiterea cauzei spre rejudecare, iar, în subsidiar, rejudecând, respingerea apelurilor ca nefondate, cu consecinţa menţinerii sentinţei apelate, precum şi obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Prima critică, circumscrisă motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor privind notificarea cesiunii de creanţă, respectiv neaplicarea prevederilor art. 6 ind. 1 din O.U.G. nr. 146/2002 şi a principiului specialia generalibus derogant.

În argumentare, titulara recursului a afirmat că statuarea instanţei de apel, potrivit căreia U.A.T. Municipiul Turda nu ar avea un interes legitim în invocarea nulităţii absolute, este nu doar greşită, ci în contradicţie flagrantă cu prevederile art. 6 ind. 1 din O.U.G. nr. 146/2002, al căror scop este să asigure transparenţa şi protecţia intereselor unităţilor-administrativ teritoriale prin impunerea unui control asupra transferului creanţelor asupra patrimoniului acestora.

În acest sens, a precizat că necesitatea unui acord prealabil nu este o cerinţă formală, ci o măsură de protecţie juridică menită să prevină potenţialele prejudicii sau situaţii abuzive generate de cesiuni efectuate fără consultarea şi consimţământul entităţii administrative implicate.

Ca atare, ignorarea acestei cerinţe legale şi susţinerea ideii că ar fi irelevant cine este creditorul – cedentul iniţial sau cesionarul ulterior – golesc de conţinut scopul normei şi contravin spiritului legii.

A subliniat că dispoziţiile menţionate prevăd în mod expres că nerespectarea cerinţei privind acordul prealabil atrage sancţiunea nulităţii absolute a actului juridic or, dacă s-ar accepta interpretarea curţii de apel s-ar crea o situaţie absurdă în care orice cesiune de creanţă ar putea fi efectuată fără acordul unităţii administrativ-teritoriale implicate, iar aceasta nu ar avea nicio posibilitate de a contesta legalitatea actului.

A evidenţiat că interesul este evident şi direct, derivând din necesitatea respectării normelor imperative prevăzute de art. 6 ind. 1 din O.U.G. nr. 146/2002, a căror încălcare atrage nulitatea absolută.

În continuare, a afirmat că instanţa de apel, raportându-se la dispoziţiile generale referitoare la forma şi comunicarea cesiunii de creanţă, în mod greşit a reţinut faptul că U.A.T. Municipiul Turda este un terţ faţă de cesiunile de creanţă şi, prin urmare, nu ar avea dreptul să invoce nulitatea absolută a contractelor de cesiune.

Astfel, a învederat că această concluzie este fundamental greşită, deoarece se ignoră aspectul esenţial, anume că debitorul cedat este o entitate publică, ceea ce determină un regim juridic special, distinct de cel aplicabil persoanelor private şi face abstracţie de aplicabilitatea dispoziţiilor art. 6 ind. 1 din O.U.G. nr. 146/2002, care reprezintă norma specială în această materie şi care prevalează faţă de dispoziţiile dreptului comun referitoare la notificarea cesiunilor, respectiv art. 1.566, art. 1.573 şi art. 1.577 C. civ., invocate de instanţa de apel.

Prin urmare, a apreciat că, în mod greşit s-a statuat faptul că, întrucât aceasta nu este parte în contracte, nu are interes să invoce nulitatea absolută a cesiunilor, respectiv că nu ar fi necesară notificarea sa, de vreme ce nulitatea absolută poate fi invocată nu doar de către părţile contractante, ci şi de terţi care au un interes legitim în desfiinţarea actului juridic.

În egală măsură, a apreciat că aplicarea de către instanţa de control judiciar exclusiv a normelor dreptului comun referitoare la notificarea cesiunilor, cu ignorarea normelor speciale aplicabile în cauză, conduce la concluzia încălcării principiului specialia generalibus derogant.

O a doua critică, subsumată aceluiaşi motiv de recurs, vizează aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.247 alin. (2) C. civ. privind nulitatea absolută, recurenta susţinând că aceasta poate fi invocată şi de terţi care dovedesc un interes legitim în desfiinţarea actului juridic, iar instanţa nu i-a dat aplicabilitate.

A învederat că dreptul său de a invoca nulitatea absolută a cesiunilor este clar susţinut de lege, care permite oricărei persoane interesate să solicite desfiinţarea unui act juridic atunci când acesta contravine normelor imperative.

Aşa fiind, interesul său nu doar că este clar justificat, ci şi suficient pentru a legitima promovarea unei acţiuni de nulitate absolută.

Potrivit recurentei, instanţa de apel în mod eronat a făcut referire la împrejurarea că, anterior litigiului pendinte, s-a luat act de transmiterea calităţii de creditor a apelantului-pârât A., ca urmare a cesiunii de creanţă, respectiv că, la acel moment, instanţa învestită cu soluţionarea acelor cauze a analizat legalitatea cesiunilor, astfel că nu se mai poate susţine o eventuală nelegalitate a acestora. În opinia recurentei, o astfel de statuare este eronată de vreme ce, în acel proces, respectiva instanţă nu a fost învestită, la acel moment, cu soluţionarea unei astfel de verificări şi nu a examinat validitatea cesiunilor.

Aşadar, în opinia recurentei, prin motivarea expusă, curtea de apel a restricționat în mod nelegal aplicarea nulităţii absolute, condiţionând-o de aducerea la cunoştinţă a calităţii de creditor a cesionarului, or această interpretare este eronată, deoarece nulitatea absolută produce efecte şi atunci când cesiunea de creanţă a fost comunicată instanţei şi este acceptată pe cale procedurală, dacă aceasta contravine normelor legale imperative.

De asemenea, a reproşat instanţei devolutive de control judiciar faptul că, susţinând că apelantul ar rămâne creditor conform unor hotărâri judecătoreşti, a interpretat într-o manieră greşită efectele anulării contractelor de cesiune de creanţă, concluzia fiind atât incorectă, cât şi nelegală, în condiţiile în care, în urma anulării contractelor ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale imperative menţionate, există remedii de reparare a situaţiei.

În aprecierea recurentei, ceea ce ar fi trebuit să aibă în vedere instanţa este că anularea contractelor de cesiune, în urma constatării nerespectării dispoziţiilor legale impuse de art. 6 ind. 1 din O.U.G. nr. 146/2002, nu este doar posibilă, ci şi obligatorie, având în vedere că o asemenea neregularitate viciază întregul proces de cesiune şi, implicit, efectele sale.

A treia critică adusă deciziei recurate se referă la aplicarea greşită a dispoziţiilor privind repunerea părţilor în situaţia anterioară, titulara căii de atac învederând că această instituţie juridică presupune că dreptul de creanţă împotriva U.A.T. Municipiul Turda revine în patrimoniul D. S.A., însă toate sumele executate/obţinute în urma încheierii cesiunii de creanţă se vor întoarce la persoana care le-a achitat, nicidecum la cesionarul cedent, deoarece sumele nu au fost niciodată în patrimoniul acestuia, ci doar dreptul de creanţă de a le obţine; aşadar, nu poate fi acceptată ideea că sumele s-ar restitui către D. S.A.

Cum consecinţa admiterii cererii este întoarcerea în patrimoniul U.A.T. Municipiul Turda a sumei achitate în baza unei cesiuni de creanţă nelegale, a precizat că s-a concluzionat greşit că aceasta nu are interes în formularea acţiunii.

A subliniat că instanţa de apel a realizat o interpretare eronată şi atunci când a apreciat că, în situaţia în care creditorul cedent ar executa o creanţă mai mare decât cea stabilită prin titlul executoriu, reclamanta ar avea la îndemână doar calea contestaţiei la executare, în care să invoce apărări cu privire la întinderea creanţei executate, deoarece se ignoră obiectul real al cererii deduse judecăţii, care nu vizează întinderea creanţei, ci faptul că cesiunea care conferă calitatea de creditor este nelegală şi, prin urmare, nulă absolut.

În continuare, cu referire la considerentele deciziei recurate prin care s-a reţinut semnarea de către U.A.T. Municipiul Turda a convenţiei de eşalonare la plată prin care a recunoscut suma datorată şi s-a angajat la plata debitului din dosarul execuțional nr. x/2021, aflat pe rolul B.E.J. E., a reproşat curţii că raţionamentul ignoră faptul că aceasta a fost încheiată în considerarea cesiunilor contestate şi reprezintă un act subsecvent care depinde de validitatea contractelor.

Prin urmare, a susţinut că, prin conferirea valorii de act juridic autonom convenţiei de eşalonare, greşit s-a concluzionat că anularea cesiunilor de creanţă nu ar afecta obligaţiile U.A.T. Municipiul Turda, asumate prin convenţie.

Ultima critică, circumscrisă acestui motiv de recurs, reclamă greșita aplicare a dispoziţiilor art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, recurenta criticând soluţia pronunţată de instanţă cu privire la cererile intimaţilor de obligare a sa la plata cheltuielilor de judecată în apel.

Astfel, a arătat că rezoluţiile din 16.02.2024, respectiv din 05.03.2024, prin care s-a stabilit în sarcina apelantului A., respectiv a apelantei D. S.A. obligaţia de a achita taxa judiciară de timbru în cuantum de 45.670 lei, nu respectă normele legale privind procedura de plată a taxelor judiciare de timbru, care reglementează în mod diferit situaţiile în care sunt implicate mai multe părţi în cadrul unei acţiuni comune.

În concret, a afirmat că, atât timp cât se solicită anularea unor contracte de cesiune de creanţă şi protocoale care au o legătură directă şi o cauză comună, atunci şi taxa judiciară de timbru trebuia să fie datorată în solidar, deoarece părţile litigante sunt responsabile colectiv pentru plata taxei judiciare de timbru, iar instanţa a greşit atunci când a impus plata individuală a taxei pentru fiecare parte în parte.

În consecinţă, a susţinut că obligarea U.A.T. Municipiul Turda la plata a două taxe de timbru, cu titlu de cheltuieli de judecată, încalcă dreptul de acces la justiţie, întrucât, deşi nu are interes în formularea de apărări împotriva modului de stabilire a taxei de timbru calculată în apel, va fi obligată la plata acestora în situaţia în care apelantul va rămâne în pasivitate.

A subliniat că, în tot cuprinsul O.U.G. nr. 80/2013, raţiunea legiuitorului a fost de stabilire a cuantumului taxei judiciare de timbru prin raportare la obiectul cererii, nu la numărul de părţi.

În acest cadru, a solicitat să se reconsidere obligaţia de plată a taxei judiciare de timbru stabilită în sarcina sa şi să se dispună recalcularea taxei, astfel încât să fie achitată doar suma care ar fi fost efectiv datorată, cu respectarea principiilor de echitate şi corectitudine procesuală.

În considerarea celui de-al doilea motiv de nelegalitate invocat, statuat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., evocând dispoziţiile art. 32 alin. (1) lit. d) şi cele ale art. 33 din acelaşi Cod, autoarea recursului a învederat faptul că, în contextul existenţei unui dosar de executare silită în care este obligată la plata unei creanţe care depăşeşte 9 milioane de lei către un creditor aparent, A., condiţiile impuse de legiuitor cu privire la interesul legitim, născut, actual şi personal sunt îndeplinite.

A afirmat că acţiunea este nu doar justificată, ci şi esenţială în scopul protejării drepturilor şi intereselor sale legitime, litigiul având consecinţe financiare şi juridice imediate şi reale pentru administraţia locală, întrucât implică protecţia resurselor publice şi prevenirea unor abuzuri sau greşeli care ar putea afecta grav bugetul şi capacitatea administrativă a U.A.T. Municipiul Turda.

Intimaţii-pârâţi A. şi B. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Răspunzând criticilor încadrate primului motiv de recurs invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la nerespectarea cerinţei acordului prealabil al instituţiei publice instituit prin art. 6 ind. 1 din O.U.G. nr. 146/2002, au susţinut, dincolo de inaplicabilitatea acestor dispoziţii, că interesul de a solicita constatarea nulităţii nu aparţine instituţiei publice – debitor cedat, ci organelor fiscale; de asemenea, au afirmat că nu poate fi reţinută greșita aplicare a dispoziţiilor art. 1.247 alin. (2) C. civ., deoarece formarea contractului de cesiune de creanţă nu este subordonată participării debitorului cedat la încheierea lui sau de acceptarea de către acesta a cesiunii, dar nici a dispoziţiilor privind repunerea părţilor în situaţia anterioară, atât timp cât, în cazul constatării nulităţii actului de cesiune de creanţă, creditorul cesionar trebuie să restituie creditorului cedent creanţa şi nicidecum debitorului cedat; totodată, au menţionat că, în cauză, nu este aplicabil cazul de solidaritate prevăzut de art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013, deoarece pârâţii au stat în proces individual.

În legătură cu motivul de nelegalitate statuat de pct. 5 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., au apreciat că, pentru a avea un interes în desfiinţarea contractului de cesiune, partea trebuie să justifice reîntoarcerea obiectului contractului în patrimoniul cedentului, iar un astfel de interes îl are un eventual creditor al cedentului şi nu un debitor al acestuia, cum este reclamanta.

Au conchis în sensul că recurenta-reclamantă nu justifică un interes personal, un folos practic şi imediat cu consecinţe patrimoniale sau nepatrimoniale în raport cu persoana sa şi care să o îndreptăţească să formuleze o acţiune precum cea dedusă judecăţii.

Pe calea întâmpinării, intimata-pârâtă Societatea D. S.A. Alba Iulia a prezentat aceleaşi argumente ca intimaţii-pârâţi şi a solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinările înaintate la dosar, susţinând, în esenţă, că are atât interesul, cât şi dreptul de a verifica şi, atunci când este cazul, de a contesta legalitatea unei cesiuni de creanţă care nu îndeplineşte cerinţele impuse de lege, în condiţiile în care asupra sa planează obligaţia de a efectua plata, în cazul în care cesiunea este considerată valabilă.

Prin rezoluţia din 27.03.2025 s-a fixat termen în şedinţă publică la 24.09.2025, cu citarea părţilor.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Dintre criticile formulate, instanţa de recurs va analiza cu prioritate argumentele ce vizează soluţia pronunţată de Curtea de Apel Oradea asupra excepţiei lipsei de interes a reclamantei, cu consecinţe în privinţa soluţiei pronunţate asupra cererii de chemare în judecată.

Astfel, motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. prevede că o hotărâre poate fi casată atunci când instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Acest caz de casare a fost invocat de recurenta-reclamantă prin raportare la art. 33 C. proc. civ., normă care are titlul marginal – Interesul de a acţiona – şi care statuează în sensul că „interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut şi actual. Cu toate acestea, chiar dacă interesul nu este născut şi actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv ameninţat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente şi care nu s-ar putea repara”.

Înalta Curte observă că, reţinând lipsa interesului procesual al reclamantei de a acţiona, instanţa de apel a dat o dezlegare greşită acestei excepţii, ceea ce a echivalat cu nesoluționarea pretenţiei deduse judecăţii, în contradicţie cu principiul fundamental al procesului civil înscris în art. 5 alin. (1) C. proc. civ. conform căruia „judecătorii au îndatorirea să primească şi să soluţioneze orice cerere de competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit legii”, aspect ce antrenează sancţiunea nulităţii absolute a hotărârii astfel pronunţate, în considerarea interesului public pe care îl ocroteşte principiul mai sus enunţat.

În esenţă, instanţa de apel a statuat că lipsa interesului reclamantei de a acţiona derivă din inexistenţa unui folos practic pe care l-ar putea obţine prin admiterea acţiunii în constatarea nulităţii cesiunii, aspect care ar rezulta din următoarele împrejurări:

- este irelevant, din punct de vedere patrimonial, dacă reclamanta debitoare va trebui să plătească suma de bani pe care o datorează către cedentul creanţei (Societatea D. Alba Iulia) ori către cesionarul acesteia (intimatul A.);

- debitorul cedat (reclamantul Municipiul Turda) ar putea justifica un interes în anularea contractelor de cesiune de creanţe doar în ipoteza în care părţile acestui contract (cedentul şi cesionarul) şi-ar contesta calitatea de creditor, ceea ce nu se verifică în litigiul dedus judecăţii, neexistând, astfel, riscul ca debitorul cedat să facă o plată nevalabilă către un pretins creditor aparent;

- chiar dacă s-ar anula contractul de cesiune de creanţă, debitorul Municipiul Turda ar datora oricum debitul către cesionar, în cadrul dosarului execuțional nr. x/2021 al B.E.J. E., conform convenţiei de eşalonare la plată a sumei datorate nr. 2679/26 ianuarie 2022, convenţie prin care reclamantul debitor a recunoscut suma datorată şi s-a angajat la plata acesteia în mod eşalonat, apreciind că această convenţie de eşalonare nu reprezintă o confirmare a cesiunii anterioare ci un contract nou, de sine-stătător, intervenit între debitorul cedat şi cesionarul creanţei;

- anterior prezentului litigiu s-a luat act prin hotărâri judecătorești definitive de transmiterea calității procesuale, mai exact a calității de creditor a apelantului pârât A. (ca urmare a cesiunii de creanță), acesta apărând în dispozitivul hotărârilor în calitate de creditor (în cazul creanțelor cesionate care au făcut obiectul dosarelor x/117/2018 şi y/117/2018), iar la momentul constatării operării transmiterii calității procesuale, instanța învestită cu soluționarea respectivelor cauze a analizat legalitatea cesiunilor de creanțe, aspecte care se impun și în alte litigii dintre părți, conform art. 430 alin. (2) C. proc. civ., neputându-se susține contrariul (în sensul că cesiunea de creanțe ar fi nelegală) în prezentul litigiu;

- în concluzie, s-a apreciat că, chiar şi în ipoteza anularii contractelor de cesiune de creanță, acesta rămâne creditor potrivit hotărârii judecătorești menționate (în care s-a analizat cesiunea de creanță și s-a luat act de transmiterea calității procesuale), în prezentul dosar neputându-se justifica un folos practic în formularea acțiunii introductive. De asemenea, în situația constatării nulității absolute a contractelor de cesiune de creanță, repunerea părţilor în situația anterioară (solicitată prin capătul 2 de cerere introductivă) ar conduce la restituirea creanței (acesta fiind obiectul actului de cesiune şi nu sumele încasate) de către creditorul cesionar creditorului cedent, şi nu debitorului cedat, instanţa de apel conchizând că, prin urmare, debitorul cedat nu ar avea un folos practic din admiterea acțiunii introductive de instanţă.

Analizând considerentele instanţei de apel din perspectiva criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte subliniază că, pentru a stabili dacă o parte are interes în exercitarea acțiunii civile, instanța trebuie să prefigureze folosul efectiv pe care aceasta l-ar obține în ipoteza admiterii formei procedurale exercitate, iar din această perspectivă există o deplină corelare între dispoziţiile art. 33 C. proc. civ., care reglementează condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească interesul, privită drept cerinţă de exercitare a acţiunii civile, şi art. 1.247 alin. (2) C. civ., care leagă în mod indisolubil legitimarea procesuală pentru promovarea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a unui act juridic de existenţa acestui interes.

Înalta Curte constată că interesul reclamantei este determinat, folosul practic urmărit fiind legat, în primul rând, de pretinsa nelegalitate/nevalabilitate a cesiunilor de creanţă a căror anulare se pretinde, din perspectiva pretinsului drept al său de a consimţi ori nu la realizarea cesiunii, susţinând că acest drept îi este conferit de prevederile art. 6 ind. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 146/2002. În egală măsură, folosul practic rezultă din susţinerile reclamantei şi din posibilitatea acesteia, în calitatea sa de debitor cedat, de a opune creditorului cedent eventuala compensaţie convenţională ori judiciară a creanţelor reciproce dintre debitorul cedat şi cedentul creanţei, compensaţie care ar fi împiedicată prin realizarea cesiunii. Or, o atare consecinţă ar putea avea un dublu efect negativ pentru reclamantă constând în: plata întregii creanţe cedate către creditorul cesionar, urmată de eventuala imposibilitate de recuperare a propriilor sale creanţe de la cedent în ipoteza insolvabilității viitoare a acestuia, pagubă ce s-ar repercuta asupra bugetului unităţii administrativ teritoriale, aspect care este de natură a contura interesul public ce se doreşte a fi apărat.

Prin urmare, acţiunea judiciară iniţiată nu are caracter pur preventiv, ci urmăreşte remedierea unor situaţii concrete care, astfel cum se susţine, ar fi caracterizate prin elemente de nelegalitate generate de nesocotirea unor dispoziţii legale imperative ce ocrotesc un interes public şi care sunt de natură a contura pagube care ar putea ajunge a nu fi vreodată acoperite/reparate.

Din această perspectivă, instanţa supremă observă că judecata în faţa primei instanţe s-a derulat, printre altele, în legătură cu pretinsa incidenţă a dispoziţiilor art. 6 ind. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 146/2002 privind formarea si utilizarea resurselor derulate prin trezoreria statului, conform cărora „operatorii economici pot cesiona drepturile de încasat de la instituţii publice aferente bunurilor achiziționate, serviciilor prestate sau lucrărilor executate, prevăzute la art. 6 alin. (1), către alţi operatori economici sau alte instituţii de credit, denumite în continuare cesionari. Cesiunea este valabilă numai cu acceptul prealabil exprimat în scris al instituţiei publice care datorează operatorului economic sumele reprezentând contravaloarea bunurilor achiziționate, serviciilor prestate sau lucrărilor executate”.

Din economia normei analizate rezultă că, pentru încheierea valabilă a unei astfel de cesiuni de creanţă, legea impune în mod imperativ consimţământul (acordul/acceptul) prealabil scris al debitorului cedat care, în ipoteza normei, este o instituţie publică ce datorează o sumă de bani ce urmează a fi achitată din bugetul său de venituri şi cheltuieli, adică din fonduri publice, acest aspect conturând interesul public general ocrotit de norma juridică în discuţie. Norma examinată impune, aşadar, consimţământul debitorului cedat drept condiţie de fond pentru validitatea cesiunii, dar şi o condiţie de formă ad validitatem, respectiv ca acest consimţământ să fie exprimat în scris.

Ocrotirea interesului general se poate deduce şi din prevederile art. 6 ind. 1 alin. (2)-(7) din aceeaşi O.U.G. nr. 146/2002, norme care instituie obligaţii subsecvente cesiunii consimţite de către debitorul cedat. Astfel, aceste dispoziţii stabilesc, atât în sarcina debitorului cedat, cât şi a cedentului o serie de îndatoriri privitoare la modalitatea în care se va realiza efectiv plata sumei datorate către cesionar, astfel încât să fie asigurată stingerea eventualelor obligaţii bugetare ale operatorului economic cedent al creanţei, înscrise în certificatul de atestare fiscală eliberat acestuia.

Eventuala incidenţă a acestui text de lege, aspect deferit spre analiză instanţei de apel, ar fi antrenat cu sine şi aplicabilitatea altor dispoziţii legale cuprinse în Codul civil, referitoare la nesocotirea, la momentul încheierii unui contract, a unei norme imperative care ocroteşte un interes general, mai precis:

- art. 1246 C. civ., conform căruia „orice contract încheiat cu încălcarea condiţiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulităţii, dacă prin lege nu se prevede o altă sancţiune”;

- art. 1247 alin. (1) C. civ., potrivit căruia „este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale instituite pentru ocrotirea unui interes general”;

- art. 1250 alin. (1) C. civ., în conformitate cu care „contractul este lovit de nulitate absolută în cazurile anume prevăzute de lege, precum şi atunci când rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general”.

În considerarea acestor argumente, dincolo de faptul că cererea de chemare în judecată se sprijină pe argumente de nevalabilitate a unui contract pentru nesocotirea unei dispoziţii imperative a legii ce ocroteşte un interes public/general, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că reclamantul Municipiul Turda a justificat pe deplin interesul legitim în promovarea acţiunii introductive, în sensul art. 33 C. proc. civ., din moment ce urmăreşte constatarea ineficacităţii/nulităţii unui act juridic despre care pretinde că s-a încheiat fără consimţământul său, deşi acest consimţământ se susţine că era imperativ impus de lege pentru încheierea valabilă a contractului, în vederea restabilirii situaţiei anterioare şi a deschiderii posibilităţii reglării creanţelor reciproce dintre reclamantul-debitor şi creditorul cedent, urmărind să evite producerea unei pagube ireparabile, constând în plata creanţei cedate urmată de imposibilitatea recuperării propriei sale creanţe invocate faţă de cedent.

În acest context, nu pot fi validate considerentele instanţei de apel referitoare la irelevanța, din punct de vedere patrimonial, a împrejurării dacă reclamanta debitoare va trebui să plătească suma de bani pe care o datorează către cedentul creanţei (Societatea D. Alba Iulia) ori către cesionarul acesteia (intimatul A.). Posibilitatea de a stinge parţial creanţele ce fac obiectul cesiunilor prin compensări convenţionale ori judiciare intervenite între debitorul cedat şi creditorul său iniţial (cedentul), se configurează într-un folos patrimonial ce nu poate fi ignorat.

În egală măsură, este contrară dispoziţiilor Codului civil enunţate supra, statuarea ce se poate deduce din considerentele instanţei de apel conform cărora un contract lovit de nulitate absolută pentru nesocotirea unei dispoziţii imperative ce ocroteşte un interes general şi care impune existenţa consimţământului unei părţi, ar trebui totuşi păstrat ca valabil dacă partea, al cărei consimţământ a fost ignorat cu bună-ştiinţă la încheierea contractului, nu ar dovedi o vătămare concretă şi un folos practic obţinut prin desfiinţarea contractului.

În această privinţă, instanţa de apel realizează o confuzie între ipoteza în care cererea de constatare a nulităţii unui act juridic este formulată de către un terţ desăvârşit, care nu a participat şi nici nu trebuia să participe la încheierea contractului şi situaţia în care nulitatea este invocată de către un subiect de drept care, potrivit legii, trebuia să participe la încheierea unui contract, fără al cărui consimţământ contractul nu se putea naşte valabil şi al cărui consimţământ a fost pe deplin nesocotit.

În prima ipoteză, cea a terţului desăvârşit faţă de contract, căruia convenţia îi este opozabilă, în acord cu principiul înscris în art. 1281 C. civ., şi pe care terţul trebuie să o respecte, acesta trebuie să dovedească vătămarea ce i-a fost produsă prin acel contract, precum şi folosul practic pe care urmăreşte să îl obţină prin constatarea nulităţii acelui contract. În această ipoteză este vorba, aşadar, despre un contract încheiat între alţii (res inter alios acta) şi care, în acord cu principiul relativităţii contractelor consacrat de art. 1280 C. civ., produce efecte numai între părţile care l-au consimţit, dacă legea nu prevede altfel. Tocmai de aceea, în ipoteza în care un terț, faţă de care contractul nu produce efecte, invocă nulitatea convenţiei, el este dator să justifice interesul legitim urmărit în promovarea unei acţiuni în constatarea nulităţii respectivului contract.

În schimb, în ipoteza în care acţiunea în nulitate este promovată de un subiect de drept al cărui consimţământ este impus de lege pentru naşterea valabilă a contractului, iar acest consimţământ a fost ignorat la încheierea contractului, acesta nu este îndatorat să dovedească vreo altă vătămare decât aceea că i se opun efectele unui contract la care nu a consimţit, deşi legea impunea inclusiv consimţământul său pentru încheierea valabilă a contractului. În egală măsură, un astfel de subiect de drept nu este îndatorat a dovedi un alt folos practic decât acela de a obţine repunerea părţilor în situaţia anterioară pentru ca, în ipoteza în care s-ar pune în discuţie refacerea contractului în condiţii de legalitate, să aibă dreptul conferit de lege de a consimţi sau nu la încheierea lui. Altminteri, în paradigma descrisă de instanţa de apel, orice contract civil s-ar putea încheia prin consimţământul unei singure părţi contractante, urmând ca nulitatea unei astfel de „convenţii” să poată fi declarată numai dacă partea care nu a participat la încheierea contractului şi a cărui consimţământ lipseşte cu desăvârşire ar dovedi o vătămare patrimonială concretă.

Pe de altă parte, sunt speculative, supraabundente şi expuse cu depăşirea cadrului procesual, considerentele instanţei de apel referitoare la lipsa interesului reclamantului fundamentată pe ideea existenţei unei convenţii de eşalonare a plăţii datoriei, intervenită între Municipiul Turda şi cesionarul creanţei.

Existenţa acestei convenţii de eşalonare, a cărei natură juridică, validitate şi efecte juridice nu fac obiectul prezentului litigiu şi nici nu pot fi examinate în cadrul procesual fixat în prezentul dosar, nu sunt relevante din perspectiva interesului reclamantei de a solicita în instanţă constatarea nulităţii absolute a contractului de cesiune de creanţă. Posibilitatea reclamantei de a acţiona în viitor şi de a solicita ulterior, în cadrul unui alt proces, desfiinţarea unor convenţii subsecvente celei care face obiect de analiză în prezentul litigiu, în ipoteza unui câştig de cauză în prezentul dosar, nu conturează lipsa interesului de a acţiona în prezenta cauză, ci reliefează, dimpotrivă, faptul că reclamanta justifică un interes legitim de a acţiona şi de a obţine finalitatea solicitată prin cererea de chemare în judecată, în măsura în care pretenţiile sale se vor dovedi a fi fondate şi întemeiate.

În egală măsură, Înalta Curte constată caracterul eronat al considerentelor instanţei de apel care atribuie unor hotărâri judecătoreşti anterioare efecte de autoritate de lucru judecat cu privire la aspecte litigioase dintre părţi care nu au fost punctual analizate şi tranşate prin acele hotărâri. În acelaşi timp şi pentru aceleaşi argumente ce succed infra, Înalta Curte apreciază nefondate susţinerile intimatelor din întâmpinările depuse în recurs cu privire la efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat consființite prin hotărârile judecătoreşti anterioare pronunţate în alte litigii derulate între părţi.

Astfel, conform art. 430 alin. (1) C. proc. civ. „hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată”. În raport de conţinutul normativ al textului de lege citat, rezultă că autoritatea de lucru judecat este ataşată dispozitivului şi considerentelor care îl sprijină exclusiv cu privire la aspectele litigioase care au fost deferite spre analiză şi soluţionare instanţei de judecată şi care au fost tranşate de aceasta, fie prin chiar dispozitivul hotărârii, fie prin motivarea care îl însoţeşte, în considerentele decisive sau decizorii ale respectivei hotărâri.

Din această perspectivă, o hotărâre judecătorească prin care o instanţă de judecată sesizată cu o cerere în pretenţii a statuat asupra caracterului cert, lichid şi exigibil al unei obligaţii contractuale, fără a analiza însă în concret, ca efect al apărărilor şi motivelor invocate de părţi, validitatea contractului pe care se sprijină pretenţiile deduse judecăţii, nu are nicio autoritate de lucru judecat faţă de o altă cerere de chemare în judecată prin care se invocă nevalabilitatea contractului şi, pe cale de consecinţă, a efectelor produse de acesta, deoarece acest aspect nou dedus judecăţii nu reprezintă o „chestiune tranşată” în litigiul anterior, în sensul art. 430 alin. (1) C. proc. civ.

În acest context, Înalta Curte observă că problema valabilității contractului de cesiune de creanţă intervenit între intimaţi, din perspectiva ignorării, la momentul încheierii contractului, a dispoziţiilor art. 6 ind. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 146/2002 privind formarea si utilizarea resurselor derulate prin trezoreria statului, despre care se susţine că ar fi fost incidente în privinţa acestui contract nu a făcut obiect de analiză în niciunul dintre litigiile anterioare derulate între părţile litigante. Simpla împrejurare că în litigiile anterioare instanţele judecătoreşti au abordat pretenţiile deduse judecăţii plecând de la premisa valabilității contractului de cesiune care nu a fost contestată, nu conturează o autoritate de lucru judecat implicită asupra validităţii contractului din perspectiva nesocotirii prevederilor art. 6 ind. 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 146/2002, despre care se susţine, în prezentul litigiu, că erau incidente şi ar fi fost nesocotite la epoca încheierii cesiunilor.

În raport de aceste considerente, Înalta Curte impune observaţia conform căreia, în privinţa aspectului litigios dedus judecăţii în prezenta acţiune, nu există o autoritate de lucru judecat consființită prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiile anterioare dintre părţi astfel că efectele respectivelor hotărâri judecătoreşti nu puteau fi valorificate pentru a evalua interesul procesual al reclamantei-recurente de a acţiona în prezenta cauză.

Prin urmare, concluzia care se impune din ansamblul considerentelor expuse, în contextul arătat, este aceea că reclamanta justifică un folos practic şi un interes legitim şi serios în a lipsi de efecte cesiunile a căror anulare se solicită întrucât, în ipoteza admiterii cererii formulate, s-ar regăsi în situaţia anterioară încheierii acestora, cu o eventuală restabilire a situaţiei anterioare, potrivit dispoziţiilor art. 1.254 C. civ.

De aceea, în considerarea prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., din perspectiva incorectei soluţionări a excepţiei lipsei de interes, deci a greșitei aplicări a dispoziţiilor art. 33 din acelaşi Cod, recursul este fondat şi se justifică a fi admis, astfel că examinarea celorlalte critici şi apărări formulate de către părţile litigante şi care ţin de examinarea fondului cauzei nu se mai justifică a fi realizată, acestea urmând a fi avute în vedere de către instanţa de apel la rejudecarea apelului.

În aceeaşi paradigmă, critica privind aplicarea greşită a prevederilor art. 35 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 va rămâne neanalizată în raport cu soluţia pronunţată asupra recursului, anume casarea cu trimitere spre rejudecarea apelurilor declarate de pârâţii A. şi B., respectiv de pârâta Societatea D. S.A. Alba Iulia, măsura subsecventă de obligare la plata cheltuielilor de judecată efectuate de apelanți în apel fiind înglobată soluţiei ce va fi pronunţată de instanţa devolutivă de control în rejudecare.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate în recurs de intimaţii-pârâţi, Înalta Curte notează că, în cazul admiterii unei căi de atac prin care este casată/anulată hotărârea atacată şi trimisă cauza spre rejudecare, cererea nu este încă soluţionată, iar procesul urmează a fi tranşat cu ocazia rejudecării. Cum la baza solicitării cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală a celui care a pierdut procesul, iar poziţia juridică de parte câştigătoare este determinată de raportul dintre conţinutul obiectului acţiunii şi rezultatul obţinut prin hotărârea de soluţionare a litigiului, se constată că, prin trimiterea cauzei spre rejudecare, nu s-a stabilit încă partea câştigătoare, astfel încât la acest moment nu se poate face aplicarea dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ., asupra cheltuielilor de judecată avansate urmând a se pronunţa instanţa cu ocazia rejudecării pricinii, în funcţie de soluţia ce se va pronunţa în cauză şi de concluzia referitoare la partea care va câştiga, respectiv partea care va pierde procesul, în sensul art. 453 alin. (1) din acelaşi Cod.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte a admis recursul, a casat în parte decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare, urmând ca instanța de apel să aibă în vedere cele statuate și îndrumările din această decizie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 501 C. proc. civ.

În consecinţă, în temeiul art. 496 alin. (2) şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă U.A.T. Municipiul Turda, prin Primar, împotriva deciziei nr. 208/2024-A/01.10.2024, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, Secţia a II-a civilă, a casat în parte decizia atacată şi a trimis cauza spre o nouă judecată a apelurilor declarate de apelanţii-pârâţi A., B. şi Societatea D. S.A. Alba Iulia împotriva sentinţei nr. 90/LP/28.03.2023 şi a încheierii din 24.05.2022, pronunţate de Tribunalul Bihor, Secţia a II-a civilă; totodată, a menținut celelalte dispoziţii ale deciziei recurate – privind anularea ca netimbrat a apelului provocat declarat de intimata S.C. C. S.R.L., respectiv respingerea ca nefondate a apelurilor declarate de apelanţii-pârâţi împotriva încheierilor din 23.06.2022, 08.11.2022 şi din 22.11.2022, din dosarul conex nr. y/111/2022.