Corporate claimant lacks standing as non-author in copyright suit; infringement claim and intervention finally rejected.

Înţelesul noţiunii de „autor” şi al sintagmei „titular al dreptului de autor”

Cuprins pe materii: Dreptul proprietăţii intelectuale. Drepturi de autor şi drepturi conexe

Index alfabetic: autor

titular al dreptului de autor

Legea nr. 8/1996, art. 3 alin. (1), alin. (2)

Calitatea de „autor” şi calitatea de „titular al dreptului de autor” sunt două concepte distincte.

Astfel, calitatea de autor izvorăşte din faptul creării operei şi de îndată ce opera a luat o formă concretă, chiar dacă nu este încă terminată, cel care a creat-o dobândeşte calitatea de autor.

Numai o persoană fizică poate avea calitatea de autor, nu şi o persoană juridică, aceasta din urmă fiind o creaţie a dreptului, o abstracţie juridică, fără o existenţă concretă, fizică, care, prin definiţie, este lipsită de atributele necesare realizării unei creaţii a spiritului, atribute specifice oamenilor (de ex. inteligenţă, simţăminte, imaginaţie, sensibilitate, putere creatoare, facultatea de a gândi, de a formula idei şi concepte şi de a le exprima într-o formă personală, originală, etc.) Persoana juridică este incapabilă, prin natura sa, să creeze opere, întrucât nu îşi poate exprima personalitatea într-o operă, neputând fi, aşadar, originală în sensul dreptului de autor.

Autorul dobândeşte, prin faptul creaţiei şi în puterea legii, calitatea de subiect al dreptului de autor, noţiunea de „autor” fiind o chestiune de fapt, calitatea de autor izvorând dintr-un fapt juridic, pe când noţiunea de „titular al dreptului de autor” este o problemă de drept, calitatea de subiect al dreptului de autor izvorând din lege sau dintr-un act juridic.

Însăşi Convenţia de la Berna, în mod constant, în litera şi spiritul său, a recunoscut şi limitat calitatea de autor numai creatorului persoană fizică. De asemenea, rezultă cu claritate din dispoziţiile Convenţiei de la Berna că autorul este titularul originar al drepturilor economice asupra operei pe care a creat-o, deşi acestea din urmă pot fi transferate pe cale contractuală sau altfel altor persoane şi fără excepţia limitată din art. 14bis, parag. 2, considerând că atribuirea calităţii de titular al drepturilor economice altor persoane decât creatorul nu ar putea avea ca efect extinderea la aceştia din urmă a calităţii de autor.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 17 din 14 ianuarie 2025

I. Circumstanţele cauzei

I.1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Covasna – Secţia civilă, la data de 10.07.2018, reclamanta A. SRL a chemat în judecată pârâta B. SRL, solicitând instanţei să dispună în condiţiile art. 188 alin. 3 şi 4 din Legea nr. 8/1996, raportat la art. 979 C.proc.civ., încetarea provizorie de către pârâtă a utilizării în activitatea sa comercială a lucrării „Raport de evaluare şi tratare a riscurilor la securitatea fizică”, copiate fără drept, iar pe fond, a solicitat să se constate dreptul de autor asupra lucrării Raport de evaluare şi tratare a riscurilor la securitatea fizică şi încălcarea acestui drept de către pârâtă, în principal, obligarea pârâtei la plata despăgubirilor pentru repararea prejudiciului cauzat, prejudiciu reprezentând triplul sumelor încasate de pârâtă în urma faptei ilicite de încălcare a dreptului de autor, iar în subsidiar, plata sumelor încasate pe nedrept de pârâtă prin utilizarea lucrării copiate fără drept, obligarea pârâtei la plata de daune morale în cuantum de 50.000 lei precum şi la scoaterea din circuitul comercial, prin distrugere, a copiilor efectuate ilegal, obligarea pârâtei la publicarea prezentei sentinţe, pe cheltuiala sa, într-un ziar de circulaţie locală şi unul de circulaţie naţională.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 188 din Legea nr. 8/1996, art. 1357 şi următ. C.civ.

I.2. Hotărârea pronunţată de Tribunalul Covasna - Secţia civilă

Prin sentința civilă nr. 25 din 19.01.2023, Tribunalul Covasna - Secția civilă, a hotărât următoarele: a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, invocată de pârâtă prin întâmpinare; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei, invocată de pârâtă prin întâmpinare; a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. SRL în contradictoriu cu pârâta B. SRL; a constatat dreptul de autor al reclamantei A. SRL asupra lucrării „Raport de evaluare şi tratare a riscurilor la securitatea fizică” întocmit în baza Contractului de antrepriză seria CVG nr. 5/12.09.2014; a obligat pârâta B. SRL la plata către reclamantă a sumei de 100.000 lei cu titlu de despăgubiri; a dispus obligarea pârâtei la publicarea prezentei sentinţe, pe cheltuiala sa, într-un ziar de circulaţie locală şi unul de circulaţie naţională; a respins restul pretenţiilor ca neîntemeiate; a admis cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul C. în contradictoriu cu pârâta B. SRL; a obligat pârâta la plata sumei de 5.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamanta A. SRL şi pârâta B. SRL.

I.3. Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Braşov - Secţia civilă

Prin decizia civilă nr. 1204/Ap din 12.07.2023, Curtea de Apel Braşov – Secţia civilă a admis cererea de apel formulată de apelanta B. SRL, împotriva sentinţei civile nr. 25 pronunţate de Tribunalul Covasna - Secţia civilă, la data de 19.01.2022; a schimbat în tot sentinţa apelată, după cum urmează: a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. SRL în contradictoriu cu pârâta B. SRL, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă; a respins cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul C.; a respins cererea pârâtei B. SRL privind obligarea reclamantei A. SRL la plata cheltuielilor de judecată aferente judecăţii în primă instanţă; a respins cererea de apel formulată de apelanta A. SRL împotriva sentinţei civile nr. 25, pronunţate de Tribunalul Covasna - Secţia civilă, la data de 19.01.2022; a obligat intimata A. SRL să îi plătească apelantei B. SRL suma de 10.150 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

I.4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 1204/Ap/2023 au formulat recurs reclamanta A. SRL şi intervenientul C.

I.4.1 Recursul formulat de reclamanta A. SRL

Prin cererea formulată, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel; de asemenea a solicitat obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu prezentul recurs.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a invocat drept motiv de casare dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., susţinând că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material, în sensul că a îmbrăţişat opinia apelantei-pârâte şi a interpretat eronat textul de lege incident, fără a ţine seama de toate probele administrate.

Recurenta-reclamantă a apreciat că, faţă de prevederile art.36 C.proc.civ., raportul juridic litigios s-a născut odată cu săvârşirea faptei ilicite, respectiv odată cu copierea şi utilizarea fără drept a raportului de evaluare şi tratare a riscurilor la securitatea fizică realizat de asociatul reclamantei, C., dar a fost adus la cunoştinţa publică pentru prima dată de societatea reclamantă prin contractul de antrepriză seria CVG nr. 5/12.09.2014.

Astfel, potrivit art. 4 alin. 1 din Legea nr. 8/1996, se poate conchide că, cel puţin până la proba contrară, societatea reclamantă este deţinătoarea drepturilor de autor în ceea ce priveşte acest raport. Totodată, se poate observa că există identitate între titularul dreptului şi subiectul raportului juridic litigios.

S-a mai susţinut că societatea reclamantă avea calitate procesuală activă, aşa cum temeinic şi legal a constatat instanţa de fond, întrucât intervenientul accesoriu C. a cedat drepturile de autor în condiţiile Legii nr. 8/1996 societăţii A. SRL, prin contractul de cesiune a drepturilor de autor din data de 01.08.2014.

Prin urmare, a învederat că nu va combate raţionamentul instanţei de apel, referitor la art. 5 din Legea nr. 8/1996, privind opera comună şi drepturile de autor în cazul operei comune, precum şi la art. 6 din acelaşi act normativ, referitor la opera colectivă, întrucât nu sunt în legătură cu cauza.

A mai susţinut recurenta-reclamantă că instanţa de apel a făcut referire la art. 201 lit. b) din Legea nr. 8/1996. Or, şi din perspectiva acestui text de lege societatea reclamantă face parte din categoria persoanelor protejate.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect că C., în calitate de evaluator atestat, înscris în RNERSF din data de 28.07.2014, la poziţia nr. 239, este cel ce a realizat raportul de evaluare şi tratare a riscurilor la securitatea fizică a obiectivului Hotel X, întocmit în baza contractului de antrepriza seria CVG nr. 5/12.09.2014, acesta fiind şi intervenientul din prezentul dosar, cum de altfel acesta a şi susţinut în faţa instanţei de fond şi a instanţei de apel.

Chiar dacă instanța de apel a considerat că societatea nu poate fi titulară de drepturi de autor fără o cesiune (deşi nu s-a pus în discuție), totuși și acest aspect este realizat în cauză prin încheierea contractului de cesiune din 01.08.2014.

Mai mult, fără societatea reclamantă, intervenientul C. nu ar fi putut, în calitatea sa de expert, să valorifice expertiza în domeniu decât printr-o legătură directă cu societatea, respectiv dacă era angajat sau asociat al acesteia.

Expertul nu poate să întocmească documentaţii în nume personal, aşa cum rezultă din legislaţia care reglementează domeniul, respectiv Legea nr. 333/2003, H.G. nr. 301/2012 şi instrucţiunile MAI 9/2013.

Se poate observa cu uşurinţă că în RNERSF, la poziţia unde este înscris evaluatorul, este înscrisă şi societatea în cadrul căreia acesta îşi desfăşoară activitatea, cu toate datele de identificare.

Astfel instanţa de apel, cu aplicarea greşită a normei de drept, a admis cererea de apel formulată de apelanta-pârâtă B. SRL şi a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată de apelanta-pârâtă şi, în consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată a reclamantei, ca fiind introdusă de o persoana fără calitate procesuală activă; totodată, a respins cererea de apel formulată de reclamantă şi a obligat-o pe aceasta la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa de timbru şi onorariul de avocat în sumă de 10.150 lei.

Pentru aceste motive, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În probaţiune, a solicitat încuviinţarea probelor aflate la dosar, precum şi încuviinţarea probelor pe care le depune în condiţiile art. 492 C.proc.civ., anexând recursului copie conformă cu originalul a contractului de cesiune a drepturilor de autor din data de 01.08.2014.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8, art. 492 şi art. 497 C.proc.civ..

I.4.2 Recursul formulat de intervenientul C.

Prin cererea formulată, recurentul-intervenient a solicitat casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel pentru soluţionarea apelului reclamantei A. SRL şi a restului motivelor de apel ale pârâtei B. SRL. De asemenea, a solicitat obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată aferente.

În susţinerea recursului său, recurentul-intervenient a învederat că instanţa de apel a admis apelul pârâtei reţinând că „Art. 3 alin. 1 din Legea nr. 8/1996, stabilește că este autor persoana fizică sau persoanele fizice care au creat opera, iar în alin. 2 al aceluiaşi articol menţionează că, în cazurile expres prevăzute de lege, pot beneficia de protecţia acordată autorului persoanele juridice şi persoanele fizice, altele decât autorul, în timp ce la alin. 3 al amintitului articol se face referire la posibilitatea transmiterii, în condițiile legii, a calității de subiect al dreptului de autor. Conform art. 4 alin. 1 din aceeași lege este prezumat a fi autor, până la proba contrară, persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoştinţă publică.”

Or, faţă de această constatare şi ţinând cont de data la care societatea reclamantă a adus la cunoştinţă publică lucrarea Raport de evaluare conform contractului de antrepriză seria CVG nr. 5/12.09.2014, instanţa de apel trebuia să admită apelul societăţii reclamante şi să respingă integral apelul pârâtei.

Pentru a dovedi calitatea sa de asociat în cadrul societăţii reclamante, recurentul-intervenient a învederat că a anexat cererii de recurs certificatul constatator nr. 200717/14.02.2024.

Nici Legea nr. 333/2003 și nici Instrucțiunile nr. 9/2013 privind efectuarea analizelor de risc la securitatea fizică a unităților ce fac obiectul Legii nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția persoanelor, nu prevăd obligația existenței unui contract de muncă sau de colaborare cu persoana juridică titulară a contractelor de prestări servicii încheiate cu beneficiarii finali ai Rapoartelor de evaluare.

Recurentul-intervenient a mai susţinut că instanţa de apel a reţinut că împrejurarea că intervenientul accesoriu are calitatea de asociat în cadrul societăţii reclamante nu îi conferă acestei persoane juridice calitatea de autor al lucrării în discuţie, nici în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. 3 din Legea nr. 8/2006, deoarece nu s-a făcut dovada transmiterii, în condițiile legii, a acestui drept, reținerile primei instanțe sub aspectul cesionării dreptului de către intervenient în favoarea reclamantei nefiind susținute de probele administrate în cauză. Or, nici la fond şi nici în apel nu s-a pus în discuție dacă s-a realizat transmiterea dreptului de autor de la intervenient la societatea reclamantă. Prin urmare, acest aspect este străin de natura prezentei spețe.

În realitate, între intervenient și societatea reclamantă a fost încheiat contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor din 01.08.2014.

Așa cum reiese din Registrul Național al Evaluatorilor de Risc la Securitate Fizică, intervenientul, în calitate de evaluator atestat, este înscris din data de 28.07.2014 la poziţia nr. (...), fiind persoana care a realizat raportul de evaluare şi tratare a riscurilor la securitatea fizică a obiectivului Hotel X, în baza contractului de antrepriza seria CVG nr. 5/12.09.2014.

Aceeaşi poziţie din Registrul Național al Evaluatorilor de Risc la Securitate Fizică cuprinde și reclamanta A. SRL ca persoană juridică în cadrul căreia intervenientul îşi desfăşoară activitatea, fiind evident că autoritatea publică care autorizează înscrierea experților în Registru a recunoscut și autorizat ca lucrările să fie aduse la cunoștința publicului de către reclamantă.

Înscrierea reclamantei în Registrul Național al Evaluatorilor de Risc la Securitate Fizică nu este condiționată de existența unui raport de muncă sau de colaborare, fiind evident că intervenientul a realizat Raportul de evaluare pentru reclamanta A. SRL, în desfășurarea activității comerciale a acesteia.

În calitate de asociat al societății reclamante, recurentul-intervenient poate presta orice tip de activități pentru persoana juridică în cauză, fără a fi necesară existența unor raporturi contractuale.

De altfel, un expert înscris în Registrul Național al Evaluatorilor de Risc la Securitate Fizică nu poate valorifica un raport de evaluare decât printr-o formă autorizată de desfășurare a activității comerciale, respectiv societate comercială sau PFA, persoană juridică titulară de drepturi patrimoniale.

În acest sens se interpretează și dispozițiile art. 4 alin. 3 din Instrucțiunile nr. 9/2013 privind efectuarea analizelor de risc la securitatea fizică a unităților ce fac obiectul Legii nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor și protecția persoanelor, potrivit cărora „procesul de efectuare a analizei de risc începe după semnarea contractului de prestări de servicii dintre beneficiar şi prestator (...)” (deci nu experţi).

În condițiile în care beneficiile aferente contractelor de presări servicii aparțin societății reclamante, este evident că reclamanta deține calitate procesuală în prezenta cauză, instanța aplicând evident greșit dispozițiile art. 36 C.proc.civ..

Pe de altă parte, instanța de apel a interpretat vădit eronat dispozițiile art. 2 alin. 3 din Instrucțiunile nr. 9/2013 afirmând că intimata-reclamantă A. SRL nu este o structură de specialitate, deoarece textul legal prevede că „adoptarea măsurilor de securitate prevăzute la alin. (1) se realizează în conformitate cu analiza de risc efectuată de unitate prin structuri de specialitate...”.

Deci, fiecare din unitățile prevăzute la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 333/2003 își poate organiza departamente interne în cadrul cărora să își desfășoare activitatea un expert înregistrat în RNERSF, fiind evident că nu poate fi pusă în discuție în cazul externalizării serviciului de evaluare prin încheierea unui contract de prestări servicii.

Totodată, fără să precizeze temeiul de fapt sau legal, instanţa de apel consideră eronat că, dacă ar fi avut angajați sau colaboratori înregistrați în RNERSF, societatea poate fi titulară a drepturilor de autor asupra unui Raport de evaluare, însă, dacă un asociat în societatea reclamantă are calitatea de expert înregistrat în RNERSF, societatea nu ar putea fi titulară de drepturi de autor.

Or, sub acest aspect hotărârea instanţei de apel nu este motivată, fiind astfel incidente dispozițiile art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ..

Recurentul-intervenient a susţinut că este corect punctul de vedere al instanţei de fond, care a reţinut că raportul de evaluare și tratare a riscurilor la securitatea fizică reprezintă o creație intelectuală ce intră sub protecția dreptului de autor, precum şi că reclamanta are calitate procesuală activă să solicite constatarea dreptului său de autor, întrucât opera a fost comercializată și adusă la cunoștința publică de către societatea reclamantă.

A mai susţinut că Raportul de evaluare obiect al contractului de antrepriză seria CVG nr. 5/12.09.2014 a fost adus la cunoștința publică sub numele reclamantei, raportat la dispozițiile imperative ale art. 4 alin. 1 din Legea nr. 8/1996, precum și ale art. 3 alin. 3 și 4 din Legea nr. 8/1996.

De altfel, prin similitudine, practica judiciară a stabilit că situațiile în care persoanele fizice sau juridice străine pot invoca prevederile legale în această materie se desprind din art. 202 (vechiul art. 147) din Legea nr. 8/1996.

În susținerea argumentelor, recurentul-intervenient a invocat şi Convenţia de la Berna privind operele literare si artistice, ratificată (în ultima ei formă revizuită de la Paris) de statul român prin Legea nr. 77/1998, care obligă statele semnatare la protejarea reciprocă a drepturilor de autor asupra „tuturor lucrărilor din domeniul literar științific și artistic, oricare ar fi modul sau forma de exprimare” (art. 2 alin. 1 din Convenţie), opere enumerate ulterior în mod exemplificativ, și nu limitativ.

În probațiune, a solicit administrarea probei cu înscrisuri, sens în care a anexat certificatul constatator nr. 200717/14.02.2024.

În drept, şi-a întemeiat recursul pe dispozițiile legale menționate în cuprinsul acestuia.

I.5. Apărările formulate

I.5.1 Întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă B. SRL

Prin întâmpinarea formulată la cererile de recurs, intimata-pârâtă B. SRL a solicitat respingerea ambelor recursuri ca nefondate şi menţinerea deciziei recurate ca fiind legală şi temeinică, precum şi obligarea recurenţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurenta-reclamantă, intimata-pârâtă a susţinut că deşi s-a invocat încălcarea normelor de drept material, aceste norme nu au fost indicate.

De asemenea, contractul de cesiune din data de 01.08.2014, ataşat cererii de recurs, a fost depus pentru prima dată la dosar în faza recursului, sens în care intimata-pârâtă înţelege să conteste acest înscris, apreciind că a fost întocmit pro causa, înscrisul respectiv fiind scris cu caracterele folosite la redactarea recursului, deşi se susţine că este întocmit în data de 01.08.2014.

Totodată, în vederea verificării autenticităţii respectivului înscris şi a datei la care acesta a fost încheiat, intimata-pârâtă a solicitat să i se pună în vedere recurentei-reclamante să depună la dosar originalul contractului de cesiune menţionat, precum şi registrul societăţii în care acest contract a fost înregistrat în anul 2014.

A mai susţinut că respectivul contract nu poartă niciun număr de înregistrare, situaţie care creează premisa că acesta a fost întocmit pro causa, întrucât nu respectă standardele obişnuite pentru acte juridice valabile.

În ceea ce priveşte recursul declarat de recurentul-intervenient, intimata-pârâtă a susţinut că acesta este motivat în esenţă de faptul că între reclamantă şi intervenient a fost încheiat contractul de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor din data de 01.08.2014, contract care a fost depus pentru prima dată în prezenta cale de atac.

Intimata-pârâtă a arătat că îşi menţine în integralitate cererea de înscriere în fals cu privire la contractul de cesiune din data de 01.08.2014.

În ceea ce priveşte celelalte menţiuni din recursul formulat de intervenient, intimata-pârâtă a susţinut că nu sunt incidente în cauză, motiv pentru care nu va face nicio referire la acestea.

Pe fondul cauzei, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, aşa cum a solicitat şi prin cererea de apel pe a redat-o în continuare în cererea de recurs.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 206-209 C.proc.civ..

În probaţiune, a solicitat proba cu înscrisuri, sens în care a solicitat obligarea recurenţilor să depună la dosar originalul contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale de autor din 01.08.2014 şi Registrul de înregistrări intrări-ieşiri documente din anul 2014 al reclamantei; de asemenea a solicitat efectuarea unei expertize grafologică pentru stabilirea autenticităţii şi datei întocmirii contractului de cesiune a drepturilor patrimoniale din data de 01.08.2014.

I.5.2 Întâmpinarea formulată de recurenta-reclamantă la recursul declarat de intervenient

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 09.04.2024, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului formulat de intervenientul C., susţinând că achiesează la cererile formulate de acesta.

I.5.3 Întâmpinarea formulată de recurentul-intervenient la recursul declarat de reclamantă

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 29.04.2024, recurentul-intervenient a solicitat admiterea recursului formulat de reclamantă, susţinând că îşi însuşeşte în totalitatea cererea şi motivele de recurs ale acesteia.

I.5.4 Răspunsul formulat de recurenta-reclamantă la întâmpinarea depusă de intimata-pârâtă

La data de 11.04.2024, recurenta-reclamantă a depus la dosar răspuns la întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă, prin care a solicitat admiterea recursului, având în vedere că apărările intimatei-pârâte sunt neîntemeiate. Se reiterează susţineri expuse şi în cererea de recurs.

În ceea ce priveşte probele propuse de intimata-pârâtă prin întâmpinare, recurenta-reclamantă solicită încuviinţarea probei cu înscrisuri şi respingerea probei cu expertiza grafologică ca nefiind necesară şi utilă soluţionării cauzei.

Recurentul-intervenient nu a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de intimata-pârâtă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prealabil, Înalta Curte reţine că, în speţă, criticile formulate de către cei doi recurenţi sunt în mare parte similare, astfel că, va proceda la o analiză comună a acestora.

Invocând incidenţa cazului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 8 C.proc.civ., recurenţii critică hotărârea instanţei de apel pe motiv că au fost aplicate greşit normele de drept material reprezentate de art. 3 şi art. 4 alin. 1 din Legea nr. 8/1996 atunci când a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale active.

Sub aspectul calităţii procesuale active, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat această chestiune prin raportare la ipotezele reglementate de art. 5, art. 6 alin. 1 şi 2, art. 4 alin. 1 şi art. 3 alin. 3 din Legea nr. 8/1996, respectiv a verificat dacă sunt îndeplinite condiţiile în care aceasta putea avea calitatea de autor sau de titular al dreptului de autor.

Astfel, pentru a infirma calitatea procesuală activă a reclamantei, în cadrul situaţiei de fapt stabilite în temeiul probelor administrate şi interpretării acestora, de care prezenta instanţă de recurs este ţinută în mod obligatoriu, date fiind limitele exclusiv de legalitate ale controlului său jurisdicţional, configurate prin art. 483 alin. 3 C.proc.civ. și art. 488 din acelaşi Cod, instanţa de apel a reţinut că „Raportul de evaluare şi tratare a riscurilor la securitatea fizică a obiectivului Hotel X, întocmit în baza Contractului de antrepriză seria CVG nr. 005/12.09.2014, pentru beneficiarul SC Y. SRL, a fost realizat integral de către intervenientul C., în calitate de evaluator atestat în acest sens, înscris în Registrul Naţional al Evaluatorilor la Risc la Securitate Fizică în data de 28.07.2014, intervenientul fiind cel care a conceput, redactat și semnat lucrarea, în calitate de evaluator atestat, după cum însuși acesta a susținut prin cererea de intervenție.”

A mai reţinut că „astfel de lucrări (rapoarte) de evaluare şi tratare a riscurilor la securitatea fizică se puteau realiza numai de structurile de specialitate sau experţii abilitaţi, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 2 alin. 3 şi 4 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 333/2003 privind paza obiectivelor, bunurilor, valorilor şi protecţia persoanelor adoptate prin HGR 301/2012, precum şi că analizele de risc se efectuează de experţi înscrişi în RNERSF care trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de art. 8 alin. 2 din Instrucţiunile nr. 9 din 01.02.2013 privind efectuarea analizelor de risc la securitatea fizică a unităţilor ce fac obiectul Legii nr. 333/2003.”

De asemenea, a constatat instanţa de apel că „reclamanta nu este o structură de specialitate, nu are angajaţi experţi abilitaţi să realizeze astfel de evaluări şi nici nu îndeplinește cerinţele impuse de art. 8 alin. 2 din Instrucţiunile nr. 9 din 01.02.2013 privind efectuarea analizelor de risc la securitatea fizică a unităţilor ce fac obiectul Legii nr. 333/2003, pentru a putea efectua analize de risc, precum şi că nu ar avea angajaţi sau colaboratori înregistraţi la RNERSF care, sub coordonarea, direcţia, îndrumarea, responsabilitatea şi sub numele său să fi procedat la întocmirea lucrării.”

A apreciat că „reclamanta nu poate beneficia de recunoaşterea calităţii de autor şi subsecvent de protecţia prevăzută de Legea nr. 8/1996, deoarece lucrarea în discuţie nu este rezultatul muncii de creaţie a mai multor persoane având calitatea de experţi înscrişi în RNERSF, nu este o lucrare colectivă, realizată sub responsabilitatea şi sub numele (denumirea) reclamantei, prin contribuțiile personale ale mai multor coautori, formând astfel un tot unitar, fără a fi posibil, dată fiind natura lucrării, să se atribuie un drept distinct vreunuia dintre coautori asupra ansamblului operei create, ci a fost realizată exclusiv de către o singură persoană, intervenientul, fără nicio altă contribuție din partea altor persoane fizice, aspect confirmat de către acesta și reținut și de către prima instanță.”

Tot în urma administrării probatoriului încuviinţat, instanţa de apel a reţinut că „Raportul de evaluare şi tratare a riscurilor la securitatea fizică, întocmit în baza Contractului de antrepriză seria CVG nr. 005/12.09.2014, a fost conceput și întocmit exclusiv de către persoana fizică autorizată în acest sens, intervenientul accesoriu C., acesta putând, eventual, pretinde un drept de autor, iar faptul că acesta are calitatea de asociat în cadrul societăţii reclamante, nu îi conferă acesteia din urmă calitatea de autor al respectivei lucrări, întrucât nu s-a făcut dovada transmiterii, în condiţiile legii, a acestui drept, reținerile primei instanțe sub aspectul cesionării dreptului de către intervenient în favoarea intimatei-reclamante, nefiind susținute de probele administrate în cauză.”

Pe calea recursului, recurenţii nu au înţeles să combată raţionamentul instanţei de apel referitor la art. 5 şi art. 6 din Legea nr. 8/1996, însăşi recurenta-reclamantă precizând în mod expres că nu înţelege să critice aplicarea acestor dispoziţii legale, întrucât, în opinia sa, ele nu au legătură cu cauza.

Or, având în vedere că părţile recurente au înţeles să nu combată raţionamentul instanţei de apel cu privire la cele două texte de lege anterior menţionate, referitoare la opera comună şi opera colectivă, prezenta instanţă de recurs nu va supune analizei interpretarea acestor texte de lege de către prima instanţă de control judiciar, nefiind legal învestită cu o astfel de critică care să privească din această perspectivă decizia atacată.

Însă, în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 3 alin. 1 şi 2 şi art. 4 alin. 1 din Legea nr. 8/1996, recurenţii au apreciat că instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a acestor texte de lege, în dezvoltarea acestei critici, învederând că recurenta-reclamantă A. SRL are calitate procesuală activă în cauză, întrucât Raportul de evaluare şi tratare a riscurilor la securitatea fizică a fost realizat de asociatul acesteia, C., şi a fost adus la cunoştinţa publică pentru prima dată de societatea reclamantă, aceasta din urmă fiind deţinătoarea drepturilor de autor în ceea ce priveşte lucrarea în discuţie, între titularul dreptului şi subiectul raportului juridic litigios, existând identitate.

În susţinerea acestei critici, recurenţii au mai învederat că C. i-a cedat societăţii reclamante drepturile de autor în condiţiile Legii nr. 8/1996 prin contractul de cesiune a drepturilor de autor din data de 1 august 2014, precum şi că beneficiile aferente contractelor de prestări servicii aparţin societăţii reclamante.

Aceste susţineri referitoare la statuarea potrivit căreia recurenta-reclamantă are calitate procesuală activă în cauza de faţă sunt nefondate.

Calitatea procesuală presupune o suprapunere între calităţile formale de reclamant, respectiv de pârât şi calitatea de subiect activ, respectiv de subiect pasiv în raportul juridic litigios, astfel cum acesta este afirmat de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, respectiv cum acesta este dedus judecăţii, aşa cum prevede art. 36 teza I C.proc.civ..

Apreciind asupra susţinerilor recurenţilor, în sensul aplicării greşite a dispoziţiilor art. 3 alin. 1 şi 2 din Legea nr. 8/1996, Înalta Curte reţine că potrivit alin. 1 al textului de lege anterior amintit, este autor persoana fizică sau persoanele fizice care a/au creat opera, iar potrivit normei reglementate de dispoziţiile alin. 2 al aceluiaşi text din Legea nr. 8/1996, care are în vedere calitatea de titular al dreptului de autor, persoanele juridice sau alte persoane fizice decât autorul pot beneficia de această calitate, putând deveni titulari ai dreptului de autor în condițiile și cazurile expres prevăzute de lege.

Calitatea de „autor” şi calitatea de „titular al dreptului de autor” sunt două concepte distincte.

Astfel, calitatea de autor izvorăşte din faptul creării operei şi de îndată ce opera a luat o formă concretă, chiar dacă nu este încă terminată, cel care a creat-o dobândeşte calitatea de autor.

Numai o persoană fizică poate avea calitatea de autor, nu şi o persoană juridică, aceasta din urmă fiind o creaţie a dreptului, o abstracţie juridică, fără o existenţă concretă, fizică, care, prin definiţie, este lipsită de atributele necesare realizării unei creaţii a spiritului, atribute specifice oamenilor (de ex. inteligenţă, simţăminte, imaginaţie, sensibilitate, putere creatoare, facultatea de a gândi, de a formula idei şi concepte şi de a le exprima într-o formă personală, originală, etc.) Persoana juridică este incapabilă, prin natura sa, să creeze opere, întrucât nu îşi poate exprima personalitatea într-o operă, neputând fi, aşadar, originală în sensul dreptului de autor.

Autorul dobândeşte, prin faptul creaţiei şi în puterea legii, calitatea de subiect al dreptului de autor, noţiunea de „autor” fiind o chestiune de fapt, calitatea de autor izvorând dintr-un fapt juridic, pe când noţiunea de „titular al dreptului de autor” este o problemă de drept, calitatea de subiect al dreptului de autor izvorând din lege sau dintr-un act juridic.

Însăşi Convenţia de la Berna, în mod constant, în litera şi spiritul său, a recunoscut şi limitat calitatea de autor numai creatorului persoană fizică. De asemenea, rezultă cu claritate din dispoziţiile Convenţiei de la Berna că autorul este titularul originar al drepturilor economice asupra operei pe care a creat-o, deşi acestea din urmă pot fi transferate pe cale contractuală sau altfel altor persoane şi fără excepţia limitată din art. 14bis, parag. 2, considerând că atribuirea calităţii de titular al drepturilor economice altor persoane decât creatorul nu ar putea avea ca efect extinderea la aceştia din urmă a calităţii de autor.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. 1 din Legea nr. 8/1996, se prezumă a fi autor, până la proba contrară, persoana sub numele căreia opera a fost adusă pentru prima dată la cunoştinţa publică. Acest text de lege instituie o prezumţie relativă, care poate fi răsturnată prin proba contrară, ce se poate face prin orice mijloc de probă, deoarece crearea operei, act din care decurge calitatea de autor, este un fapt, un act material. La rândul său, autorul contestat, beneficiar al prezumţiei, va putea dovedi, prin orice mijloc de probă, că este autorul operei în litigiu.

În speţa pendinte, pe baza materialului probator al cauzei şi raportat la situaţia de fapt stabilită pe baza acestuia, asupra căreia instanţa de recurs nu poate face aprecieri proprii, cum s-a subliniat deja, instanța de apel a reținut că lucrarea în discuţie - Raportul de evaluare şi tratare a riscurilor la securitatea fizică întocmit în baza Contractului de antrepriză seria CVG nr. 005/12.09.2014 – a fost concepută şi întocmită exclusiv de persoana fizică autorizată în acest sens, C. Acest aspect nu mai poate fi reanalizat în prezenta cale extraordinară de atac, în cadrul căreia nu este posibilă cenzurarea stabilirii situaţiei de fapt de către instanţa devolutivă a fondului, controlul de legalitate exercitându-se prin raportare la situaţia de fapt stabilită în mod suveran de instanţele devolutive.

Aşadar, de vreme ce s-a reţinut în fapt că Raportul de evaluare şi tratare a riscurilor la securitatea fizică întocmit în baza Contractului de antrepriză seria CVG nr. 005/12.09.2014 a fost conceput şi întocmit exclusiv de persoana fizică autorizată în acest sens, C., şi cum calitatea de subiect al dreptului de autor se poate transmite în condiţiile legii, astfel cum stipulează alin. 3 al art. 3 din Legea nr. 8/1996, recurenta-reclamantă trebuia să facă dovada cesiunii dreptului de autor în persoana sa. Aceasta, întrucât procesul civil este, de regulă, un proces al intereselor private, astfel că părţile au interesul de a-şi proba pretenţiile şi apărările.

Corelativ, recurenta persoană juridică nu poate invoca în beneficiul să nici prezumţia rezultată din art.4 al Legii nr. 8/1996, deoarece, aşa cum s-a arătat mai sus, numai o persoană fizică poate deţine calitatea de autor.

Cu privire la chestiunea depunerii în etapa recursului, pentru prima dată în cursul procesului ce a debutat la data de 10.07.2018, a unui contract de cesiune încheiat între reclamantă şi intervenient, recurenţii au susţinut că instanţa de apel nu a pus în discuţia părţilor realizarea transmiterii dreptului de autor de la intervenient la societatea reclamantă, ceea ce – în teza lor – nu a făcut necesară administrarea acestei probe la un moment anterior.

Această critică, ce poate fi analizată din perspectiva cazului de casare prevăzut de art.488 alin.1 pct. 5 C.proc.civ. – cu referire la art.14 C.proc.civ. şi totodată la limitele învestirii instanţei de apel, art.476-478 C.proc.civ. – este nefondată.

Astfel, instanţa de recurs constată, în primul rând, că prin cererea de apel (punctele 1 şi 2), apelanta-pârâtă a arătat că reclamanta nu poate avea calitatea de autor şi nu se poate prevala de prezumţia reglementată de art.4 din Legea nr.8/1996 şi totodată că nu s-a dovedit în cauză transmiterea de la intervenient sau de la o altă persoană salariată a reclamantei către aceasta din urmă a drepturilor de autor asupra operei în discuţie.

Odată ce această chestiune a fost adusă în discuţie prin cererea de apel, ea făcea obiectul învestirii instanţei de prim control judiciar şi oricare dintre părţile interesate – în speţă reclamanta şi intervenientul – puteau să o combată adecvat, atât prin argumente dezvoltate în apărare, prin întâmpinare, cât şi prin probe cerute prin acelaşi act de procedură, cu respectarea exigenţelor art.478 alin.2 C.proc.civ.

De aceea, nu era cerută instanţei de apel o punere în discuţie distinctă a existenţei unui act de transmisiune între reclamantă şi intervenient; dimpotrivă, dacă acesta a existat din anul 2014, cum se pretinde, exercitarea cu bună credinţă a drepturilor procesuale (prevăzută de art.12 C.proc.civ.), diligenţa rezonabilă ce poate fi arătată de un reclamant în conducerea propriului proces şi totodată sfera chestiunilor de fapt şi de drept ce se dezbăteau în apel impuneau ca existenţa acestui act să fie cel puţin menţionată în apărările formulate şi succesiv probată în faţa instanţei de apel.

De aceea, se observă în al doilea rând că în faţa instanţei de apel nu au fost solicitate probe în acest sens.

Astfel, la termenul din 16.06.2023, când pricina a fost reţinută spre soluţionare, reprezentantul apelantei-reclamante a susţinut că nu are înscrisuri noi de administrat în apel. Acest aspect a fost consemnat în încheierea de dezbateri de la respectivul termen de judecată, instanţa reţinând următoarele: „Instanţa constată că prin cererile de apel şi prin întâmpinare s-a solicitat proba cu înscrisuri. Reprezentanţii părţilor prezente (avocat Z. pentru apelanta-reclamantă A. SRL şi avocat W. pentru apelanta-pârâtă B. SRL – nota instanţei de recurs) precizează că nu au înscrisuri noi în apel. Instanţa respinge proba cu înscrisuri solicitată de părţi în apel, întrucât nu s-au depus la dosar înscrisuri noi”.

Aşa cum rezultă foarte clar din redactarea art. 254 alin. 5 teza a II-a C.proc.civ., precum şi din alin. 6 al aceluiaşi articol, ordonarea de probe din oficiu nu este o obligaţie pentru judecător, ci doar o facultate, astfel că părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii. Aşa fiind, obligaţia părţilor de a-şi proba pretenţiile şi apărările primează faţă de facultatea judecătorului de a ordona probe din oficiu, fiind posibil ca instanţa să soluţioneze cauza numai prin raportare la probele propuse de părţi.

De altfel, instanţa de apel nici nu putea ordona depunerea la dosar a unui înscris ce consemna încheierea unui act juridic civil a cărui existenţă nu i-a fost făcută cunoscută.

În consecinţă, cum recurenţii nu s-au apărat în faţa instanţei de apel prin invocarea existenţei unui contract de cesiune încheiat anterior formulării cererii de chemare în judecată şi totodată nici nu au propus în condiţiile legii probe în dovedirea unei atare împrejurări, aceştia nu pot imputa instanţei de apel, în recurs, omisiunea de a pune în discuţia părţilor acest aspect, iar critica analizată sub cazul de casare prevăzut de art.488 alin.1 pct. 5 C.proc.civ. este nefondată.

Totodată, în prezenta cale de atac recurenţii nu se pot prevala în scopul constatării nelegalităţii deciziei recurate de un înscris (contractul de cesiune a dreptului de autor din 1 august 2014) care exista la data soluţionării pricinii atât în primă instanţă, cât şi în apel. Aceasta întrucât, fiind o instanţă de control, iar nu de judecată în fond, instanţa de recurs verifică hotărârea atacată pe baza probelor administrate la fond şi, având în vedere că recursul nu are efect devolutiv, instanţa de recurs nu judecă pricina, ci controlează legalitatea hotărârii instanţei de fond.

Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că înscrisul reprezentând contract de cesiune a dreptului de autor din 1 august 2014, de care recurenţii se prevalează în prezenta cale de atac, nu vizează nici susţinerea sau combaterea celuilalt motiv de recurs invocat, respectiv cazul de casare reglementat de art.488 alin.1 pct.8 C.proc.civ., care nu priveşte netemeinicia, ci exclusiv interpretarea sau aplicarea greşită a regulilor de drept material faptelor stabilite în mod suveran de instanţele de fond. Acest înscris priveşte fondul cauzei, iar examinarea situaţiei de fapt scapă controlului instanţei de recurs, astfel cum s-a menţionat supra.

În ceea ce priveşte critica subsumată cazului de casare reglementat de dispoziţiile art.488 alin.1 pct.6 C.proc.civ., invocată de recurentul-intervenient, potrivit căreia hotărârea atacată este nemotivată sub aspectul că, fără să precizeze temeiul de fapt sau legal, instanţa de apel a considerat eronat că dacă societatea reclamantă ar fi avut angajaţi sau colaboratori înregistraţi la RNERSF, aceasta ar fi putut fi titulară a drepturilor de autor asupra unui raport de evaluare, însă dacă un asociat în societatea reclamantă are calitatea de expert înregistrat în RNERSF, societatea nu ar putea fi titulară a dreptului de autor, Înalta Curte constată că această critică nu este însoţită de argumente concrete care să identifice aspectele ce lipsesc din motivarea instanţei de apel, în condiţiile în care examinarea formală a deciziei recurate relevă existenţa unei construcţii faptice şi logico-juridice ce justifică soluţia, astfel încât o eventuală nemotivare a acesteia trebuie să fie concretizată.

Nici aserţiunea potrivit căreia recurenta-reclamantă face parte din categoria persoanelor protejate menţionate în dispoziţiile art. 201 lit. b) din Legea nr. 8/1996 şi nici susţinerea recurentului-intervenient potrivit căreia instanţa de apel a interpretat vădit eronat dispoziţiile art. 2 alin. 3 din Instrucţiunile nr. 9/2013 nu pot fi supuse controlului de legalitate al instanţei de recurs, având în vedere că în dezvoltarea acestora nu se aduc critici concrete de nelegalitate, aceste texte legale fiind formal invocate.

Scapă controlului instanţei de recurs şi susţinerile recurentei-reclamante potrivit cărora „fără societatea A. SRL, intervenientul C. nu ar fi putut în calitatea sa de expert să valorifice expertiza în domeniu decât printr-o legătură directă cu societatea, respectiv dacă este angajat sau asociat al acesteia”, „expertul nu poate întocmi documentaţii în nume personal, aşa cum rezultă din legislaţia care reglementează domeniul, Legea nr. 333/2003, HG nr. 301/2012 şi instrucţiunile MAI 9/2013”, „putem lesne observa că în RNERSF, la poziţa unde este înscris evaluatorul este înscrisă şi societatea în cadrul căreia acesta îşi desfăşoară activitatea cu toate datele de identificare”, precum şi susţinerile recurentului-intervenient, potrivit cărora nici dispoziţiile Legii nr. 333/2003 şi nici Instrucţiunile nr. 9/2013 nu prevăd obligaţia existenţei unui contract de muncă sau de colaborare cu persoana juridică titulară a contractelor de prestări servicii încheiate cu beneficiarii finali ai rapoartelor de evaluare, că atât el, cât şi societatea recurentă-reclamantă sunt înscrişi în Registrul naţional al evaluatorilor de risc la securitate fizică, fiind evident că autoritatea publică care autorizează înscrierea experţilor a recunoscut şi autorizat ca lucrările să fie aduse la cunoştinţa publicului de către reclamantă, că este evident că a realizat Raportul de evaluare pentru societatea reclamantă în desfăşurarea activităţii comerciale a acesteia, că în calitate de asociat al societăţii reclamante poate presta orice tip de activităţi pentru persoana juridică în cauză, fără a fi necesară existenţa unor raporturi contractuale.

Toate aceste susţineri constituie critici de netemeinicie, iar nu veritabile critici de nelegalitate apte de cenzură în prezenta cale de atac. Acestea privesc situaţia de fapt stabilită în temeiul probelor administrate şi interpretării acestora, operaţiune ce este sustrasă controlului de legalitate în recurs. Rezultatul la care ultima instanţă de fond ajunge sub aspectul faptelor constatate nu poate fi criticat în calea extraordinară de atac, întrucât excedează dispoziţiilor art.488 C.proc.civ.

În concluzie, constatând legalitatea hotărârii recurate, în temeiul art. 496 alin. 1 C.proc.civ., Înalta Curte a respins, ca nefondate, recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. SRL şi de recurentul-intervenient C.