Restrictive interpretation of "no judgment on the merits" for evocation versus devolutive effect of appeal requiring appellate court to judge the case itself

Efectul devolutiv al apelului. Regula evocării fondului. Interpretarea dispoziţiilor art. 480 alin. (3) din Codul de procedură civilă

Cuprins pe materii: Drept procesual civil. Căile de atac. Apelul

Index alfabetic: nejudecarea fondului

completarea probatoriului

evocarea fondului

caracterul devolutiv al apelului

trimitere spre rejudecare

C.proc.civ., art. 479, art. 480 alin. (3)

Sintagma „a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului” din cuprinsul art. 480 alin. (3) C.proc.civ. trebuie interpretată restrictiv, ca referindu-se la ipoteza în care prima instanţă de fond a admis, în mod greşit, o excepţie procesuală cu caracter peremptoriu, situaţie în care abordarea fondului raportului juridic a fost omisă cu totul. De asemenea, pot fi asimilate acestei situaţii ipotezele unei nemotivări totale sau a pronunţării asupra a cu totul altceva decât s-a cerut.

De vreme ce apelul este devolutiv, ipoteze precum motivarea incompletă, lacunară, incorectă, administrarea unui probatoriu insuficient ori încălcarea unor reguli procedurale nu pot fi echivalate cu o nejudecare a fondului în sensul art. 480 alin. (3) C.proc.civ, dar pot atrage anularea sentinței în condițiile alin. (6) al aceluiaşi articol. În toate aceste cazuri însă, instanța de apel va judeca ea însăși procesul. Aceasta întrucât, după cum rezultă din examinarea dispoziţiilor art. 480 C.proc.civ., regula este că instanţa de apel se pronunţă ea însăşi asupra fondului raportului juridic litigios.

Prin urmare, chiar dacă prin motivele de apel partea apelantă a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea completării probatoriului, în condiţiile în care prima instanţă s-a pronunţat asupra fondului raportului juridic, instanţa de apel nu poate să trimită cauza spre rejudecare, întrucât ea însăşi este obligată să judece fondul, să administreze probele suplimentare necesare, potrivit prevederilor art. 479 alin. (2) C.proc.civ., complinind eventualele lacune în ceea ce priveşte procedura de judecată, inclusiv cele referitoare la dreptul la apărare şi la dreptul de a proba.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 1065 din 13 mai 2025

I. Circumstanţele cauzei.

1. Obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin cererea înregistrată la data de 06.10.2022 pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a V- a civilă, reclamanta A. SRL, în contradictoriu cu pârâţii B., C., D., E. şi F., a solicitat instanţei să dispună obligarea pârâţilor, în solidar, la plata sumei de 1.000.000 Euro, în echivalent în lei la cursul BNR din ziua plăţii, evaluată provizoriu până la efectuarea unei expertize tehnice judiciare de specialitate, reprezentând prejudiciul material cauzat acesteia ca urmare a conduitei ilicite a acestora de împiedicare a realizării şi valorificării proiectului/ansamblului imobiliar din Mun. Bucureşti. Totodată, reclamanta a solicitat şi obligarea pârâţilor la plata dobânzii legale calculate de la data formulării cererii de chemare în judecată și până la data plăţii efective a sumelor solicitate prin prezenta acţiune, cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1353 C.civ., raportate la prevederile art. 1349, art. 1357-1358, art. 1391 alin. (2), art. 1392 C.civ.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă.

Prin sentinţa civilă nr. 1015 din data de 20.09.2023, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată şi a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L., ca neîntemeiată.

3. Hotărârea pronunţată în apel.

Prin decizia civilă nr. 775A din 10.07.2024, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva încheierii din camera de consiliu din data de 11.09.2023 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B., F., C., D. şi E., ca nefondat.

A admis apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1015 din data de 20.09.2023 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B., F., C., D. şi E.

A anulat sentinţa civilă apelată şi a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.

II. Calea de atac formulată în cauză.

Împotriva deciziei civile nr. 775A/2024, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie au declarat recurs principal pârâtele B. și D. şi recurs incident reclamanta A. S.R.L.

II.1 Motivele de recurs

II.1.1. Recurs principal declarat de pârâta B.

Prin recursul formulat pârâta B. a solicitat instanței de recurs casarea, în parte, a deciziei civile recurate, în sensul trimiterii cauzei spre rejudecare instanței de apel cu menținerea soluției primei instanțe de respingere a cererii de chemare în judecată față de persoanele juridice.

Invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., recurenta a susținut că decizia civilă nr. 775A din data de 10.07.2024 pronunțată de Curtea de Apel București nu a menținut soluția primei instanțe cu privire la respingerea cererii de chemare în judecată față de persoanele juridice, în contextul în care instanța de apel nu a criticat argumentele reținute de prima instanță prin care s-a reținut că nu există faptă ilicită în sarcina persoanelor juridice.

Astfel, din moment ce soluția instanței de apel a privit eventualele fapte ilicite ale persoanelor fizice, și nu a criticat soluția Tribunalului București prin care s-a reținut că nu există o faptă ilicită a persoanelor juridice, consecința logică, în opinia recurentei este aceea că instanța de apel ar fi trebuit să mențină sentința pronunțată de prima instanță în ceea ce privește respingerea cererii de chemare în judecată față de persoanele juridice.

În susținerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., recurenta a arătat că decizia recurată este nemotivată sau cel puţin insuficient motivată în contextul în care prima instanță a reținut că nu există faptă ilicită a persoanelor juridice, iar singura posibilă faptă ilicită a persoanelor fizice decurge din calitatea acestora de persoane de conducere a persoanelor juridice, considerente din care rezultă că fapta ilicită a persoanelor fizice nu există întrucât nu există nici faptă ilicită a persoanelor juridice.

Recurenta a susținut că instanța de apel nu a criticat soluţia primei instanţe prin care s-a reținut atât inexistenţa faptei ilicite a persoanei juridice cât și imposibilitatea existenței unei alte fapte ilicite a persoanelor fizice în afara celei de a acţiona în calitate de persoane de conducere a persoanelor juridice.

Întrucât nu există o altă posibilă faptă ilicită a persoanelor fizice decât cea de a fi exercitat conducerea persoanei juridice şi nu s-a criticat soluţia primei instanţe cu privire la inexistenţa faptei ilicite a persoanei juridice, în opinia recurentei, toate celelalte cercetări suplimentare cu privire la persoanele fizice sunt lipsite de relevanţă.

Printr-o altă critică subsumată aceluiași motiv de casare, recurenta a susținut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii.

În acest sens a precizat că în primul paragraf de la pagina 38 a hotărârii recurate, Curtea de Apel Bucureşti a reținut cu privire la dosarul nr. x/3/2019: ”Totodată, asupra existenţei faptei ilicite reprezentate de formularea acţiunii ce a făcut obiect al dosarului nr. y/3/2019 Curtea apreciază că în mod corect prima instanţă a reţinut că nu există reaua-credinţă a pârâţilor B. şi C. potrivit celor reţinute prin sentinţa pronunţată în acel dosar, şi implicit nici a pârâţilor persoane fizice, astfel că în raport cu fapta reprezentată de acţiunea ce a format obiect al acestui dosar proba cu interogatoriul pârâţilor persoane fizice şi proba cu expertiza nu erau utile soluţionării prezentei cauze, fiind în mod corect respinse de prima instanţă.”

În timp ce, în ultimul paragraf al aceleiași pagini, instanța de apel a reținut, referitor la dosarul nr. x/3/2019 că: ”Or, prima instanţă reţinând că nu există faptă ilicită în sarcina pârâţilor persoane juridice, a apreciat că pentru aceleaşi considerente nu poate fi atrasă nici răspunderea persoanelor fizice în calitatea acestora de reprezentanţi legali ai persoanei juridice, fără a avea în vedere că reclamanta a solicitat răspunderea solidară a persoanei juridice cu persoana fizică, şi implicit analiza condiţiilor răspunderii civile delictuale pentru fiecare pârât în parte, utilitatea probei cu interogatoriul pârâţilor persoane fizice fiind determinantă tocmai pentru verificarea împrejurărilor în care a fost formulată acţiunea ce a făcut obiect al dosarului nr. x/3/2019 (asupra căreia reclamanta a pretins că ar fi fost exercitată în mod abuziv).”

Recurenta a susținut că motivele reținute prin paragrafele citate sunt contradictorii, întrucât pe de o parte, cu privire la dosarul nr. y/3/2019 (în privinţa căruia reclamanta a solicitat răspunderea solidară a persoanei juridice cu persoana fizică, la fel ca în cazul dosarului nr. x/3/2019), instanţa de apel a apreciat că în mod corect prima instanţă a reţinut că nu există reaua-credinţă a pârâţilor persoanelor juridice şi implicit nici a pârâţilor persoane fizice şi a concluzionat că proba cu interogatoriul a fost respinsă în mod corect de prima instanţă, iar pe de altă parte, cu privire la dosarul nr. x/3/2019, instanţa de apel a considerat că utilitatea probei cu interogatoriul pârâţilor persoane fizice devine brusc determinantă, deşi prima instanţă a procedat la fel ca în cazul dosarului nr. y/3/2019, reţinând că nu există faptă ilicită în sarcina pârâţilor persoane juridice şi pentru aceleaşi considerente nu poate fi atrasă nici răspunderea persoanelor fizice.

Prin urmare, deşi situaţia juridică a dosarelor nr. y/3/2019 şi nr. x/3/2019 este una similară şi reclamanta a solicitat răspunderea solidară a persoanelor juridice cu persoanele fizice cu privire la fiecare din cele dosare, instanţa de apel a motivat că în privinţa dosarului nr. y/3/2019 prima instanţă în mod corect a respins proba cu interogatoriul persoanelor fizice întrucât inexistenţa relei-credinţe a persoanei juridice atrage implicit şi inexistenţa relei-credinţe a persoanelor fizice, dar în privinţa dosarului nr. x/3/2019 instanţa de apel a motivat în mod contradictoriu, în sensul că proba cu interogatoriul persoanelor fizice devine brusc determinantă, deşi prima instanţă a reţinut, la fel ca în cazul dosarului nr. y/3/2019, că inexistenţa faptei ilicite în sarcina persoanei juridice nu poate atrage nici răspunderea persoanelor fizice.

Concluzionând asupra motivului de recurs, recurenta a arătat că decizia civilă recurată cuprinde motive contradictorii, fiind necesară casarea ei şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. recurenta a arătat că instanța de apel a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, atunci când a stabilit incidenţa dispoziţiilor art. 480 alin. (3) teza a II-a din C.proc.civ. şi a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă întrucât prima instanţă a soluţionat procesul prin judecata fondului, şi nu prin admiterea vreunei excepţii procesuale.

Prin urmare, în opinia recurentei, în prezenta cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 480 alin. (3) din C.proc.civ. şi implicit nici dispoziţiile art. 480 alin. (3) teza a II-a din același cod întrucât prima instanţă a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, deci a soluţionat procesul intrând în judecata fondului.

Pe cale de consecință, recurenta a susținut că, în cauză, ar fi incidente dispoziţiile art. 480 alin. (6) C.proc.civ. care dispun că atunci când se constată că există un alt motiv de nulitate decât cel prevăzut la alin. (5), iar prima instanţă a judecat în fond, instanţa de apel anulând în tot sau în parte procedura urmată în faţa primei instanţe şi hotărârea atacată, va reţine procesul spre judecare, pronunţând o hotărâre susceptibilă de recurs, dacă este cazul.

Aşadar, soluţia procedurală corectă ar fi fost, în opinia sa, reţinerea procesului spre judecare de către instanţa de apel, iar nu trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă.

Prin urmare, recurenta a susținut că instanţa de apel a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, care potrivit art. 176 din C.proc.civ., nu este condiţionată de existenţa unei vătămări, fiind vorba de reguli privind competenţa instanţei de apel de a soluţiona procesul (prin reţinere spre judecare) ca urmare a anulării hotărârii primei instanţe.

În final, recurenta a susținut că şi dacă s-ar considera că această nulitate ar fi una condiţionată de vătămare, vătămarea sa constă în lungirea excesivă a acestui proces prin trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, vătămare ce nu poate fi înlăturată altfel decât prin desfiinţarea deciziei civile recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel. În lipsa desfiinţării acesteia pentru motivele invocate prin memoriul de recurs judecata ar urma să înceapă din nou de la prima instanţă, fapt ce va genera costuri suplimentare pentru recurentă.

II.1.2. Recursul principal formulat de pârâta D.

Prin memoriul de recurs pârâta D. a susținut, în baza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., că decizia civilă pronunțată de instanța de apel este nemotivată sau cel puţin insuficient motivată, în contextul în care prima instanță a reținut că nu există fapta ilicită a persoanelor juridice și că singura posibilă faptă ilicită a persoanelor fizice, deci inclusiv a recurentei, decurge din calitatea sa de Preşedinte al pârâtei B. iar singura faptă ilicită posibilă ar fi fost introducerea a două acţiuni în justiţie împotriva reclamantei A. SRL.

Or, instanţa de fond a statuat că această faptă nu este una ilicită astfel că, în opinia recurentei, nu poate fi reținută în sarcina sa, respectiv în sarcina persoanelor fizice, existența unei fapte ilicite în contextul în care nu există o astfel de faptă în sarcina persoanelor juridice.

Recurenta a arătat că instanța de apel nu a criticat soluția primei instanţe cu privire la inexistenţa faptei ilicite a persoanei juridice și nici soluția prin care s-a reținut imposibilitatea existenței unei fapte ilicite a persoanelor fizice în afara celei de a acţiona în calitate de persoane de conducere a persoanelor juridice.

Întrucât nu există o altă posibilă faptă ilicită a persoanelor fizice decât cea de a fi exercitat conducerea persoanei juridice şi nu s-a criticat soluţia primei instanţe cu privire la inexistenţa faptei ilicite a persoanei juridice, interogatoriul recurentei-pârâte şi a celorlalte persoane fizice nu puteau fi relevante, căci nu puteau releva alte fapte decât cele de a introduce acţiunile în instanţă, despre care instanţa de fond a constatat că sunt ilicite, iar instanţa de apel nu a infirmat acest lucru.

În susținerea aceluiași motiv de casare, recurenta a arătat că hotărârea pronunțată de instanța de apel cuprinde motive contradictorii.

Astfel, la fel ca recurenta-pârâtă B., recurenta-pârâtă D. a susținut existența unei contradicții între considerentele reținute de instanța de apel în primul paragraf al paginii 38 din hotărâre și cele reținute în ultimul paragraf al aceleiași pagini.

Față de considerentele reținute de instanța de apel, recurenta a arătat că pe de o parte, cu privire la dosarul nr. y/3/2019 (în privinţa căruia reclamanta a solicitat răspunderea solidară a persoanei juridice cu persoana fizică, la fel ca în cazul dosarului nr. x/3/2019), instanţa de apel a apreciat că în mod corect prima instanţă a reţinut că nu există reaua-credinţă a pârâţilor persoanelor juridice şi implicit nici a pârâţilor persoane fizice şi concluzionează că proba cu interogatoriul a fost respinsă în mod corect de prima instanţă, în timp ce, cu privire la dosarul nr. x/3/2019, instanţa de apel a considerat că utilitatea probei cu interogatoriul pârâţilor persoane fizice devine determinantă, deşi prima instanţă a procedat la fel ca în cazul dosarului nr. y/3/2019, reţinând că nu există faptă ilicită în sarcina pârâţilor persoane juridice şi pentru aceleaşi considerente nu poate fi atrasă nici răspunderea persoanelor fizice.

Faţă de acest aspect, recurenta susține existența unor motive contradictorii, întrucât faţă de pretinsele fapte ilicite reclamate, şi anume introducerea a două dosare de către aceleaşi persoane, instanţa de apel a avut un raţionament diferit, fără să există o motivaţie pentru acest raţionament (care au fost împrejurările diferite care au ocazionat formularea celei de-a doua acţiuni în instanţă, despre care instanţa de apel a spus că trebuiau analizate).

Invocând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ. recurenta-pârâtă a susținut că instanţa de apel a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, atunci când a stabilit incidenţa dispoziţiilor art. 480 alin. (3) teza a II-a C.proc.civ. şi trimiterea spre rejudecare la prima instanţă.

A susținut recurenta că, întrucât prima instanţă a soluţionat procesul prin judecata fondului și a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată, şi nu prin admiterea vreunei excepţii procesuale, în mod greșit instanța de apel a reținut incidența dispoziţiilor art. 480 alin. (3) teza a II-a din C.proc.civ.

Concluzionând, recurenta a arătat că instanţa de apel a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii iar conform art. 176 din C.proc.civ. această nulitate nu este condiţionată de existenţa unei vătămări, fiind vorba de reguli privind competenţa instanţei de apel de a soluţiona procesul (prin reţinere spre judecare) ca urmare a anulării hotărârii primei instanţe.

II.1.3. Recursul incident formulat de reclamanta A. S.R.L.

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a susținut prin memoriul de recurs, în baza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., că decizia recurată încalcă dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 1 şi pct. 13 C.proc.civ. precum şi principiul fundamental al dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului, care impune ca judecata sa fie realizata în fata unei instanţe independente şi imparţiale.

În speţa, prin decizia recurată, instanţa de apel a reţinut următoarele:

„Curtea apreciază ca în mod corect s-a respins cererea de recuzare pentru motivele invocate de reclamanta, întrucât respingerea unor probe de către judecătorul investit cu soluţionarea cauzei nu lasă sa se întrevadă soluţia ce se va pronunţa, iar încuviinţarea probatoriului, prin aprecierea pertinentei, concludentei şi utilităţii probelor este atribuitul exclusiv al instanței de judecata, iar respingerea unor probe poate fi contestata prin exercitarea caii de atac împotriva încheierii respective, cale de atac pe care partea a exercitat-o"

În acelaşi sens, instanţa de apel a mai reţinut că „respingerea unor probe solicitate şi considerate ca esenţiale de către reclamantă pentru dovedirea pretenţiilor nu poate duce la concluzia ca judecătorul și-a format deja o opinie asupra fondului disputei dintre părţi, antepronunţându-se astfel cu privire la temeinicia cererii de chemare în judecată, întrucât orice critici referitoare la încuviinţarea probatoriului se pot valorifica prin intermediul caii de atac, şi nu pe calea unei cereri de recuzare".

Față de aceste aspecte, recurenta-reclamantă a susținut că nu poate fi primită concluzia instanței de apel potrivit căreia respingerea unor probe de către judecătorul investit cu soluţionarea cauzei nu lasă sa se întrevadă soluţia ce se va pronunţa în contextul în care prima instanţa a procedat la respingerea tuturor probelor în raport de care putea fi dovedit prejudiciul, condiţie esenţială de îndeplinit pentru a putea stabili existenta răspunderii civile delictuale.

Astfel, în lipsa probei cu expertiza, una dintre condiţiile cumulative pentru atragerea răspunderii civile delictuale - existența prejudiciului - nu mai putea fi dovedită, singura soluţie posibilă fiind respingerea cererii de chemare în judecată.

În literatura de specialitate s-a arătat ca dispoziţiile art. 42 alin. (1) pct. 1 C.proc.civ. vizează „antepronunțarea judecătorului la speţa dedusa judecăţii, atunci când lasă de înțeles ce soluţie va da, respectiv „incompatibilitatea judecătorului care și-a exprimat opinia în legătura cu soluţiile ce pot fi pronunţate în pricina concretă pe care o judecă, înainte de a se ajunge la deliberare şi pronunţare" .

Or, respingerea tuturor probelor prin care s-ar fi putut determina cuantumul prejudiciului reprezintă, în opinia recurentei-reclamante, un indiciu clar al antepronunțării instanţei de fond asupra soluţiei finale. Astfel, în lipsa unei probe esenţiale, precum expertiza pentru determinarea prejudiciului, nu mai era posibilă probarea uneia dintre condiţiile fundamentale ale răspunderii civile delictuale: existenta şi cuantumul prejudiciului.

Prin urmare, recurenta-reclamantă a susținut că, în mod eronat a reținut instanţa de apel că ar fi fost respinse doar anumite probe, în contextul în care, de fapt, toate mijloacele probatorii referitoare la stabilirea prejudiciului au fost respinse, ceea ce a făcut imposibilă soluţionarea completă şi corectă a litigiului, împrejurare ce contravine principiului accesului efectiv la justiţie şi dreptului părţilor de a-şi dovedi pretenţiile.

Astfel, art. 497 C.proc.civ. stabileşte că, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute la art. 480 alin. (3) din același cod, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate dispune trimiterea cauzei spre o nouă judecată primei instanţe.

În speţă, este neîndoielnic că judecata fondului nu a fost realizată în mod complet, în condiţiile în care nu au fost administrate probele necesare pentru a clarifica existența şi condiţiile răspunderii civile delictuale.

Respingerea tuturor probelor care puteau dovedi întrunirea condiţiilor atragerii răspunderii civile delictuale a condus la o situaţie în care nu au putut fi analizate aceste condiţii, ceea ce face obligatorie, în opinia recurentei-reclamante reluarea judecații la instanţa de fond, unde trebuie administrat un probatoriu complet.

Concluzionând, în raport cu dispoziţiile art. 497 C.proc.civ. recurenta a susținut că soluţia care se impune este casarea în parte a deciziei civile recurate, admiterea apelului împotriva încheierii de ședință din data de 11.09.2023 pronunțată de prima instanță, casarea sentinţei civile pronunțată în judecată în primă instanță şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de fond, soluţie justificată de necesitatea administrării unui probatoriu complet în vederea respectării dreptului părţilor la o judecată efectivă.

II.2. Apărările formulate în cauză

Recurenta-pârâtă D. a depus întâmpinare prin care a solicitat, respingerea recursului incident formulat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., în principal ca inadmisibil iar în subsidiar ca nefondat.

Recurenta-pârâtă a susținut că recursul formulat împotriva încheierii instanței de fond prin care a fost respinsă cererea de recuzare, este inadmisibil raportat la prevederile art. 53 alin. (1) C.proc.civ. care dispun că aceasta poate fi atacată doar cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza, drept pe care recurenta-reclamantă și l-a exercitat o dată cu formularea apelului împotriva respectivei încheieri.

Prin urmare, în opinia recurentei-pârâte, formularea unei altei căi de atac decât cea prevăzută de lege, este inadmisibilă, motiv pentru care a solicitat respingerea recursului incident, ca inadmisibil.

Pe fondul recursului incident, prin întâmpinarea formulată s-a susținut, contrar recurentei-reclamante, că proba cu expertiza nu reprezintă singura probă în temeiul căreia putea fi dovedit prejudiciul, în contextul în care au fost depuse mai multe înscrisuri, inclusiv o expertiză judiciară cu privire la cuantumul acestuia.

De asemenea, în contextul în care recurenta A. S.R.L. a enumerat, prin cererea de chemare în judecată, mai multe elemente care ar fi compus presupusul prejudiciu invocat, care, în opinia recurentei-pârâte, sunt chestiuni subiective, aceasta a susținut că prejudiciul nu poate fi stabilit prin intermediul unei expertize tehnice deoarece evaluarea presupune o apreciere obiectivă.

La data de 30.12.2024 a fost înregistrată întâmpinarea formulată de recurentă-reclamantă A. S.R.L. prin care a solicitat respingerea, ca nefondate, a recursurilor formulate de pârâtele B. și D., care, prin raţionamente comune, invocă o pretinsă nelegalitate a deciziei civile recurate.

Cu privire la primul motiv de casare invocat doar de către recurenta-pârâtă B., în privința dezlegării date asupra răspunderii persoanelor juridice, recurenta-reclamantă a susținut că în speţă, recurenta-pârâta a formulat o critică generală, susţinând că instanţa de apel nu ar fi criticat soluţia primei instanţe privind inexistența faptei ilicite a persoanelor juridice.

Astfel, prin motivul de casare invocat, recurenta-pârâtă nu indicat în ce măsură, prin decizia recurată, ar fi fost încălcate reguli de procedura sancţionate cu nulitatea, limitându-se la o apreciere generală asupra considerentelor deciziei instanţei de apel, omisiune ce echivalează, în opinia recurentei-reclamante cu lipsa motivării legale a recursului și care se impune anularea acestui motiv de casare.

Totodată, recurenta-reclamantă a susținut că motivul de recurs este neîntemeiat întrucât deşi Tribunalul Bucureşti a concluzionat ca inexistența unei fapte ilicite din partea persoanelor juridice exclude orice răspundere a persoanelor fizice, instanţa de apel a înlăturat aceasta concluzie, evidenţiind că determinarea răspunderii civile delictuale necesită o analiză distinctă a acţiunilor fiecărui pârât în parte.

În esenţa, instanţa de apel a identificat necesitatea administrării probatoriului, inclusiv a interogatoriilor şi a altor mijloace de probă, pentru clarificarea împrejurărilor concrete în care au fost formulate cererile din dosarul nr. x/3/2019.

Astfel, instanţa de apel a socotit nelegală soluţia primei instanţe, care a respins cererea subscrisei în probațiune ca nefiind utilă soluţionării cauzei, fără a permite o evaluare completă a relei-credințe şi a comportamentului ilicit a pârâților, persoane fizice şi persoane juridice.

În ceea ce privește motivul de recurs formulat de recurentele-pârâte în privinţa presupusei nemotivări, respectiv a nemotivării insuficiente a deciziei instanţei de apel, recurenta-reclamantă a arătat că susținerile sunt neîntemeiate întrucât considerentele instanţei de apel reflectă o analiză detaliată a chestiunilor deduse judecății şi o justificare adecvată a soluţiei pronunţate.

În esenţa, contrar susţinerilor recurentelor-pârâte, instanţa de apel a criticat soluţia primei instanţe prin considerentele deciziei recurate, subliniind necesitatea completării probatoriului pentru a determina condiţiile răspunderii civile delictuale în raport de fiecare pârât, persoană fizică şi/sau juridică, în parte, inclusiv din perspectiva verificării condiţiilor răspunderii civile solidare a acestora.

Astfel, recurenta-pârâtă a susținut că instanţa de apel a analizat temeinic concluziile primei instanţe, subliniind că o eventuală inexistență a faptei ilicite a persoanelor juridice nu este suficientă pentru a exclude, de plano, răspunderea persoanelor fizice.

Pe de alta parte, contrar susţinerilor recurentelor-pârâte, instanţa de apel nu a reţinut o eventuala inexistență a faptei ilicite a persoanelor juridice, ci a evidenţiat necesitatea administrării unui probatoriu mai vast pentru a clarifica existența şi condiţiile răspunderii civile delictuale.

În esenţa, prin decizia recurată s-a arătat ca determinarea răspunderii delictuale implica o verificare riguroasă a tuturor condiţiilor prevăzute de lege: fapta ilicita, prejudiciul, vinovăţia şi legătura de cauzalitate. Or, o astfel de analiză nu poate fi realizata în absența unui probatoriu corespunzător, care sa permită evaluarea separată a acţiunilor fiecărui pârât, persoană fizică sau juridică.

Astfel, din considerentele deciziei recurate rezultă că instanţa de apel a înțeles sa critice soluţia primei instanţe, nu prin afirmarea inexistenței faptei ilicite, ci prin evidenţierea deficientei probatorii care împiedică stabilirea în mod complet şi corect a situaţiei de fapt.

În ceea ce privește motivul de recurs invocat de recurentele-pârâte privind presupusa nemotivare a deciziei recurate, s-a susținut că la o simplă analiză a considerentelor deciziei recurate, reiese în mod clar că presupusa diferenţă de abordare în privinţa dosarelor nr. y/3/2019 şi nr. x/3/2019 este doar rezultatul reţinerii efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat al sentinţei civile nr. 4983/03.03.2019, pronunţată în dosarul nr. y/3/2019.

În esenţa, instanţa de apel a constatat că nu mai era necesară administrarea unor probe suplimentare deoarece aspectele referitoare la condiţiile răspunderii au fost clarificate şi tranşate definitiv prin sentinţa civila nr. 4983 din 03.03.2019, pronunţată în dosarul y/3/2019.

Pe de alta parte, în ceea ce priveşte dosarul nr. x/3/2019, instanţa de apel a subliniat ca primă instanţa nu a realizat o analiză suficientă a circumstanţelor în care a fost formulată cererea de chemare în judecata ce a format obiectul acelui dosar, motiv pentru care era necesară administrarea unor probe suplimentare, inclusiv interogatoriul persoanelor fizice.

Recurenta-reclamantă a susținut că această diferenţă de abordare este justificată prin faptul că, în raport de dosarul nr. x/3/2019, nu există un efect pozitiv al autorităţii de lucru judecat, întrucât aspectele legate de abuzul de drept şi reaua-credinţă a intimaţilor-pârâţi nu au fost tranşate în mod definitiv. Aşadar, contrar susţinerilor recurentelor-pârâte, raţionamentul instanţei de apel nu este contradictoriu, ci este adaptat specificului fiecărei fapte ilicite imputate. Cu alte cuvinte, instanţa de apel trebuia sa evalueze distinct condiţiile răspunderii civile delictuale pentru fiecare pârât, în raport de fiecare fapta ilicită imputată.

Recurenta-reclamantă a solicitat respingerea, ca neîntemeiat, a motivului de casare referitor la soluția de trimitere a cauzei către prima instanță, motiv invocat de ambele recurente-pârâte.

Cu referire la acest motiv de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că în mod corect instanța de apel a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe în contextul în care a constatat ca soluţia acesteia a fost viciată prin respingerea nejustificată a tuturor mijloacelor de probă relevante pentru soluţionarea cauzei, viciu care a afectat însăși judecata pe fond, cu atât mai mult cu cât s-a reţinut în mod expres şi încălcarea dreptului la apărare al reclamantei.

III. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Analizând cu prioritate excepţia inadmisibilităţii recursului incident, Înalta Curte constată că această excepţie este nefondată.

Potrivit art. 53 alin. 1 C.proc.civ., încheierea prin care s-a respins recuzarea poate fi atacată numai de părți, odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza. Când această din urmă hotărâre este definitivă, încheierea va putea fi atacată cu recurs, la instanța ierarhic superioară, în termen de 5 zile de la comunicarea acestei hotărâri.

Încheierea interlocutorie prin care prima instanţă a respins cererea de recuzare formulată de reclamantă era supusă apelului, în conformitate cu prevederile art. 53 alin. 1 teza I C.proc.civ.

Acest text nu poate fi interpretat în sensul că încheierea ar fi fost supusă numai apelului odată cu fondul, întrucât, dacă ar fi voit aceasta, legiuitorul ar fi uzitat expres această sintagmă, în sensul rezultat din art. 483 alin. 2 C.proc.civ.

De vreme ce nu există o atare dispoziţie, se aplică dreptul comun, soluţia instanţei de apel prin care a fost respins motivul de apel cu privire la respingerea cererii de recuzare fiind, la rândul ei, supusă recursului, în condiţiile art. 483 alin. 1 C.proc.civ., recursul incident fiind prin urmare admisibil.

Recursul incident este admisibil şi din perspectiva art. 488 alin. 2 C.proc.civ., întrucât partea a formulat apel cu privire la respingerea cererii de recuzare de către prima instanţă, iar apelul a fost respins, fiind prin urmare respectată regula non omisso medio.

Recursul incident este însă nefondat.

Potrivit art. 42 alin. 1 C.proc.civ., judecătorul este, de asemenea, incompatibil de a judeca în următoarele situații: (...) 13. atunci când există alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparțialitatea sa.

Motivul de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. 1 pct. 13 C.proc.civ. are ca scop să acopere ipoteze de natură a genera în mod justificat îndoieli cu privire la imparţialitatea judecătorului, ipoteze diferite de cele expres prevăzute de punctele anterioare, dar de o gravitate similară cu acestea.

Legiuitorul nu a urmărit însă ca prin acest text să deschidă calea unor recuzări fundamentate pe sentimentul de nemulţumire al părţii căreia i s-a respins o cerere în probaţiune, o excepţie procesuală ori altele similare; aceste nemulţumiri pot fi valorificate prin căile de atac de reformare, cum s-a şi întâmplat de altfel în cauză.

Cu alte cuvinte, standardul aprecierii caracterului întemeiat al îndoielii cu privire la imparţialitatea judecătorului este cel al observatorului neutru, avizat şi rezonabil, standard rezultat din jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului. Doar în măsura în care un astfel de observator, întrunind caracteristicile arătate, ar nutri îndoieli care să depăşească un prag de minimis şi care sunt trase, în mod rezonabil, din circumstanţe obiective care indică o conduită procesuală anormală a magistratului ar fi incident motivul de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. 1 pct. 13 C.proc.civ.

Soluţia de respingere a unor probe solicitate nu constituie un motiv legal de recuzare, atât pentru că această soluţie poate fi criticată în căile de atac, cât şi pentru că ea nu relevă o anunţare a soluţiei care urmează a fi dată cauzei, acesta (şi nu altul) fiind standardul relevant pentru incidenţa art. 42 pct. 1 C.proc.civ., care se referă la exprimarea anterioară a părerii cu privire la soluţie, ceea ce implică o exprimare directă de natură a lăsa să se înţeleagă faptul că judecătorul şi-a format deja convingerea. Prin definiţie, respingerea unei probe, chiar dacă ea ar lăsa să se întrevadă, pentru un ochi experimentat, că judecătorul prefigurează un anumit raţionament juridic, nu poate constitui o antepronunţare, în sensul legii.

În mod judicios a reţinut Curtea de Apel că, în ceea ce privește motivul de recuzare prevăzut la art. 42 alin. 1 pct. 13 C.proc.civ. reclamanta a invocat aceleași aspecte precum cele încadrate la art. 42 alin. 1 pct. 1 C.proc.civ., circumscrise modalității de încuviințare a probatoriului de către prima instanță, motiv care potrivit argumentelor anterior expuse nu reprezintă un element care să prilejuiască îndoieli asupra imparțialității judecătorului, urmând a face obiect de analiză a apelului formulat împotriva încheierii de încuviințare a probatoriului.

Or, suplimentar faţă de cele reţinute de instanţa de apel, trebuie subliniat cu valoare de principiu că art. 42 pct. 13 nu îşi propune să extindă sfera de aplicare a celorlalte cazuri de recuzare, bunăoară a celui prevăzut de pct. 1 (printr-un raţionament precum „nu este chiar o antepronunţare, dar se încadrează în pct. 13”). O atare abordare nu poate fi primită, întrucât ar lăsa fără un obiect precis de aplicare celelalte cazuri de recuzare expres prevăzute, înlocuind precizia legii cu o apreciere subiectivă şi arbitrară. Înalta Curte reiterează astfel că pct. 13 priveşte împrejurări diferite de cele enunţate în primele 12 puncte, dar de o relevanţă, seriozitate ori gravitate similară cu acestea.

Nu este însă cazul în speţă, circumstanţele cauzei fiind de aşa natură încât se constată că cererea de recuzare a fost în mod justificat respinsă, iar apelul îndreptat împotriva acestei soluţii a fost în mod legal respins ca nefondat, de vreme ce exercitarea prerogativelor referitoare la aprecierea concludenţei probatoriului este una normală, inerentă obligaţiilor ce incumbă judecătorului cauzei, în speţă neexistând elemente care să tindă la a învedera un abuz sau o măsură vexatorie din partea instanţei. Nefiind aşadar incidente dispoziţiile art. 488 alin. 1 pct. 5 C.proc.civ., se impune respingerea recursului incident, ca nefondat.

Asupra recursurilor principale:

Printr-o primă critică cu caracter comun, care trebuie examinată cu prioritate, recurentele-pârâte B. și D. invocă nelegala trimitere a cauzei spre rejudecare, în considerarea neîncuviințării probei cu interogatoriu, arătându-se că nu sunt incidente dispoziţiile art. 480 alin. 3 C.proc.civ., întrucât prima instanţă a soluţionat procesul judecând fondul.

Aceste critici sunt fondate.

Instanţa de apel a motivat soluţia de trimitere a cauzei spre rejudecare primei instanţe prin raportare la încălcarea dreptului la apărare al recurentei-reclamante, căreia nu i s-ar fi dat posibilitatea de a proba condiţiile răspunderii civile delictuale, precum şi prin raportare la nesoluționarea completă a fondului cauzei, cu privire la fiecare pârât în parte.

Această statuare relevă o interpretare şi aplicare nelegală a dispoziţiilor art. 480 alin. 3 C.proc.civ., care dispun în mod univoc în sens contrar.

După cum rezultă din examinarea dispoziţiilor art. 480 C.proc.civ., care constituie sediul materiei pentru soluţiile care pot fi pronunţate în apel, apelul fiind devolutiv (art. 476, art. 479 C.proc.civ.), regula este că instanţa de apel se pronunţă ea însăşi asupra fondului raportului juridic litigios, pronunţând, după caz, soluţia de respingere a apelului, ca nefondat, ori de admitere a căii de atac şi de schimbare, în tot sau în parte, a hotărârii apelate (art. 480 alin. 1 şi 2 C.proc.civ.).

Atunci când prima instanţă a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va judeca procesul, evocând fondul (art. 480 alin. 3 teza I C.proc.civ.). Aşadar, chiar în ipoteza acestor vicieri grave ale judecăţii în primă instanţă, care a lipsit efectiv (fie ca urmare a nepronunţării asupra fondului, fie ca urmare a lipsei totale de apărare a apelantului care invocă nelegala sa citare, aceasta dând loc unei nulităţi relative, care trebuie invocată prin motivele de apel formulate în termen de către partea care nu a fost legal citată), legiuitorul noului Cod de procedură civilă a întărit caracterul devolutiv al apelului, regula fiind, în această situaţie, evocarea fondului chiar de către instanţa de apel.

Cu toate acestea, doar cu titlu de excepţie de la regula evocării fondului, instanța de apel va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe sau altei instanțe egale în grad cu aceasta din aceeași circumscripție, în cazul în care părțile au solicitat în mod expres luarea acestei măsuri prin cererea de apel ori prin întâmpinare; trimiterea spre rejudecare poate fi dispusă o singură dată în cursul procesului. Dezlegarea dată problemelor de drept de către instanța de apel, precum și necesitatea administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului (art. 480 alin. 3 teza a II-a C.proc.civ.).

În cauză, cu toate că prin motivele de apel apelanta-reclamantă a solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare, inclusiv în vederea completării probatoriului, celelalte condiţii pentru aplicarea dispoziţiilor de excepţie ale art. 480 alin. 3 C.proc.civ. nu erau îndeplinite.

S-a arătat constant în doctrina relevantă şi în orientarea majoritară (totodată corectă) a practicii judiciare că sintagma tehnico-juridică „a soluționat procesul fără a intra în judecata fondului” trebuie interpretată în mod riguros şi restrictiv, ca referindu-se la ipoteza în care prima instanţă de fond a admis, în mod greşit, o excepţie procesuală cu caracter peremptoriu, situaţie în care abordarea fondului raportului juridic a fost omisă cu totul. De asemenea, pot fi asimilate acestei situaţii ipotezele unei nemotivări totale, respectiv a pronunţării asupra a cu totul altceva decât s-a cerut, nu însă şi omisiunea soluţionării unei cereri, cu privire la care este incidentă calea cererii de completare, iar nu apelul (art. 445 C.proc.civ.).

În schimb, în măsura în care prima instanţă s-a pronunţat asupra fondului raportului juridic, precum în prezenta cauză, în care a respins acţiunea ca neîntemeiată şi a motivat în mod amplu şi pertinent soluţia pronunţată, ipoteza nejudecării fondului nu este întrunită în cauză, şi aceasta chiar dacă, astfel cum a reţinut curtea de apel, a fost respinsă în mod nejustificat administrarea unei probe solicitate de parte.

De vreme ce apelul este devolutiv, ipoteze precum nemotivarea sentinței, motivarea incompletă, lacunară, incorectă, administrarea unui probatoriu insuficient ori încălcarea unor reguli procedurale nu pot fi echivalate cu o nejudecare a fondului, dar pot, în condiţiile legii, atrage anularea sentinței în condițiile art. 480 alin. (6) C.proc.civ. În toate aceste cazuri însă, instanța de apel va judeca ea însăși procesul.

Nu poate fi primită apărarea formulată de recurenta-reclamantă prin întâmpinarea la recursurile principale, potrivit cu care art. 480 alin. 3 teza finală C.proc.civ. ar justifica concluzia trimiterii spre rejudecare în ipoteza insuficienţei probatoriului.

Dimpotrivă, art. 480 alin. 3 C.proc.civ. trebuie interpretat în ansamblul său, rezultând că, numai dacă este întrunită una din situaţiile limitativ prevăzute de lege, va fi dispusă soluţia anulării sentinţei apelate şi, după caz, evocarea fondului ori, o singură dată în cursul procesului, trimiterea spre rejudecare, după distincţiile textului de lege. Atât în caz de evocare, cât şi în caz de trimitere, dispoziţiile instanţei de apel asupra necesităţii completării probatoriului sunt obligatorii, având în vedere că instanţa de apel, fiind o instanţă de fond, poate constata inclusiv împrejurarea că situaţia de fapt nu a fost stabilită în mod corect şi complet, fiind necesară administrarea unui probatoriu suplimentar.

Înalta Curte reţine astfel că deficienţele reţinute în motivarea instanţei de apel nu puteau determina pronunţarea soluţiei trimiterii spre rejudecare, în condiţiile art. 480 alin.3 C.proc.civ., prevederi greşit interpretate şi aplicate în cauză, de altfel în vădită discordanţă cu jurisprudenţa constantă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în această materie. Chiar dacă instanţa supremă nu s-a pronunţat asupra fondului acestei chestiuni printr-o decizie general obligatorie, jurisprudenţa sa constantă are valoare de orientare pentru celelalte instanţe judecătoreşti, în exercitarea rolului constituţional conferit de art. 126 alin. 3 din Legea fundamentală, iar instanţele de apel nu pot adopta alte interpretări extensive cu privire la art. 480 alin. 3 C.proc.civ. fără să motiveze temeinic circumstanţele care justifică o atare jurisprudenţă diferită.

Aşadar, instanţa de apel ar fi trebuit ca, suplimentând probatoriul în condiţiile art. 479 alin. 2 C.proc.civ., dacă aprecia necesar, să pronunţe ea însăşi o soluţie în cauză, în condiţiile art. 480 alin. 2 C.proc.civ., după cum este posibil de asemenea să se judece cu prioritate chestiunea licitului sau ilicitului faptelor imputate şi, doar dacă se reţine condiţia primordială a faptei ilicite, să fie pronunţată o soluţie potrivit art. 480 alin.6 C.proc.civ., urmând ca, în continuarea efectului devolutiv al apelului, în ansamblul său, să fie judecate celelalte chestiuni referitoare la fondul cauzei, printr-o decizie subsecventă a aceleiaşi instanţe de apel.

Nu era însă posibil ca instanţa de apel să trimită cauza spre rejudecare pentru completarea probatoriului, întrucât ea însăşi era obligată să judece fondul, să administreze probele suplimentare necesare, complinind eventualele lacune în ceea ce priveşte procedura de judecată şi motivarea, întrucât apelul este devolutiv.

De altfel, regula în această materie este cea enunţată de art. 479 alin. 2 C.proc.civ., care prevede că instanța de apel va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 478 alin. (2). Aşadar, completarea ori readministrarea probatoriului are loc chiar în cursul judecării apelului, de către ultima instanţă devolutivă, căreia nu îi este permis să trimită cauza spre rejudecare pentru acest motiv.

Înalta Curte subliniază că această chestiune nu este lăsată la aprecierea instanţei de apel, fiind opţiunea deliberată a legiuitorului de a conferi apelului un caracter devolutiv plenar, pentru a preveni o prelungire excesivă a duratei procesului (art. 6 C.proc.civ.).

Înalta Curte reţine în concluzie că o abordare deficitară a fondului cauzei (e.g., printr-o motivare cu caracter insuficient ori care nu se referă la toate chestiunile litigioase) ori administrarea unui probatoriu insuficient nu poate fi în niciun caz asimilată ipotezei normative a nejudecării fondului, în sensul art. 480 alin. 3 C.proc.civ.

Fără temei a afirmat instanţa de apel, fără a-şi motiva statuarea, că anularea sentinţei apelate nu ar putea avea drept consecinţă decât trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanţă, prin raportare la principiul dreptului la apărare şi al dublului grad de jurisdicţie, ca elemente esenţiale ale dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 din Constituţia României și de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Principiul dublului grad de jurisdicţie în materie civilă nu este însă de ordin constituţional ori convenţional. Nici Constituţia (art. 21) şi nici Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (art. 6) nu pretind existenţa a două grade de jurisdicţie în fond succesive, suprimarea apelului fiind o măsură lăsată la aprecierea legiuitorului.

A fortiori, într-o materie în care este deschisă calea apelului, legiuitorul este liber să adopte soluţia evocării fondului în instanţa de apel, chiar când prima instanţă a omis în mod greşit să cerceteze fondul cauzei, instanţa de apel fiind, în această situaţie, prima şi ultima instanţă care judecă efectiv fondul cauzei. Această soluţie rezultă explicit din prevederile art. 480 alin. 3 C.proc.civ. şi este la adăpostul oricărui reproş din perspectiva regulilor de drept constituţional, respectiv a celor cu putere supralegislativă. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului este în acest sens lipsită de echivoc, iar instanţa de apel nu a reţinut nicio hotărâre din care să rezulte contrariul, rezumându-se la o apreciere nefundamentată.

De altfel, instanţa de apel este o instanţă de fond, respectiv o instanţă care judecă întreaga pricină sub toate aspectele de fapt şi de drept, astfel încât eventualele carenţe ale primei judecăţi, inclusiv cele referitoare la dreptul la apărare şi la dreptul de a proba, vor fi remediate în al doilea grad de jurisdicţie în fond, respectiv în apel. În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 480 alin. 6 C.proc.civ.

În situaţia în care nu sunt întrunite condiţiile cumulativ prevăzute de art. 480 alin. 3 teza a II-a C.proc.civ., instanţa de apel nu poate trimite spre rejudecare, ci trebuie, după caz, să evoce fondul ori să judece apelul, după distincţiile prevăzute de art. 480 alin.2, 3 teza I şi 6 C.proc.civ., şi aceasta chiar dacă părţile ar solicita deopotrivă contrariul, întrucât reglementarea soluţiilor instanţei de apel este de ordine publică, în scopul realizării dreptului fundamental la soluţionarea cauzei într-un termen rezonabil.

Admiterea acestui motiv de recurs, prevăzut de art. 488 alin.1 pct. 5 C.proc.civ., determină casarea cu trimitere la aceeaşi instanţă de apel, care va proceda la judecarea pe fond a apelului, în coordonatele deja arătate, fără a mai putea trimite cauza spre rejudecare (art. 501 alin.1 C.proc.civ.).

În fine, în ceea ce priveşte criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin.1 pct. 6 C.proc.civ., prin care s-a invocat existenţa unor motive contradictorii, acestea nu pot fi primite.

În ceea ce priveşte statuările referitoare la dosarul nr. y/3/2019, se constată că, potrivit primei instanţe de fond, prin sentinţa civilă nr. 4983 din 03.07.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal s-a reţinut în mod expres , în analiza dispoziţiilor art. 12 C.proc.civ., că nu există o rea-credinţă a reclamanţilor B. şi C. Astfel, în considerentele sentinţei s-a subliniat că: împrejurarea invocării unor motive care pot fi analizate, chiar şi cu uşurinţă, ca nefondate, nu este de natură a justifica reaua-credinţă a părţii, aceasta invocând aspecte care presupuneau anumite verificări ale textelor legale precum şi un raţionament juridic din partea instanţei. Este real că, pe parcursul cererii au fost indicate texte legale ale căror corespondenţă nu era reală în Legea nr. 350/2001, însă atât timp cât instanţa nu este ţinută de temeiul de drept indicat ci de pretenţia dedusă judecăţii şi motivarea aferentă, nu se poate concluziona că reclamantele ar fi acţionat cu rea-credinţă în promovarea cererii. În final, tribunalul a învederat că nici împrejurarea că reclamantele participă de o perioadă îndelungată de timp în litigii din acest domeniu, nu este de natură a înlătura buna credinţă în promovarea cererii”.

Prin urmare, în ceea ce priveşte reaua-credinţă a pârâţilor în promovarea dosarului nr. y/3/2019, tribunalul a reţinut că asupra acestui aspect deja s-a pronunţat chiar instanţa care a soluţionat dosarul, existând un efect de lucru judecat al considerentelor sentinţei civile nr. 4983/2019 .

La rândul său, Curtea de Apel a reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat al respectivei hotărâri judecătoreşti: „Curtea apreciază că în mod corect prima instanţă a reţinut că nu exista reaua-credinţă a pârâţilor B. şi C. potrivit celor reţinute prin sentinţa pronunţată în acel dosar şi implicit nici a pârâţilor persoane fizice, astfel că în raport de fapta reprezentată de acţiunea ce a format obiect al acestui dosar proba cu interogatoriul pârâţilor persoane fizice şi proba cu expertiză nu erau utile soluţionării prezentei cauzei, fiind în mod corect respinse de prima instanţă.”

Trebuie observat că, prin recursul incident declarat, reclamanta A. S.R.L. nu a criticat această statuare, care a rămas prin urmare definitivă.

Dosarul nr. y/3/2019 a avut ca obiect suspendarea executării actelor administrative contestate în dosarul de fond, respectiv în dosarul nr. x/3/2019, ambele cereri fiind înregistrate pe rolul Tribunalului Bucureşti la aceeaşi dată, 20.05.2019.

În ceea ce priveşte dosarul nr. x/3/2019, Curtea de Apel nu a mai reţinut existenţa autorităţii de lucru judecat, în condiţiile în care prin sentința civilă nr. 4983/2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal nu putea fi analizată, în mod evident, conduita procesuală a părţilor din dosarul de fond, ci numai cea din dosarul având ca obiect suspendarea executării acelor administrative atacate.

În ce măsură această hotărâre ar putea fi valorificată ca mijloc de probă cu privire la atitudinea subiectivă a aceloraşi părţi în demersul procesual conex, iniţiat în aceeaşi zi, este desigur o chestiune lăsată la aprecierea motivată a instanţei devolutive, în coordonatele prescrise de art. 264 C.proc.civ.

Ca urmare, în această logică, a inexistenţei autorităţii de lucru judecat, instanţa de apel a apreciat că se impune examinarea atitudinii subiective a reclamanţilor din dosarul nr. x/3/2019 şi că, în acest sens, se impune administrarea probei cu interogatoriul pârâţilor.

După cum rezultă din cele ce preced, completarea probatoriului se va face de instanţa de apel cu ocazia rejudecării căii ordinare de atac, instanţa fiind desigur îndrituită ca, în coordonatele arătate de art. 22 şi de art. 254 C.proc.civ., să solicite, respectiv să dispună toate probele pe care le apreciază necesare pentru justa soluţionare a cauzei.

În acest stadiu procesual, având în vedere că instanţa de apel nu a statuat pe fondul criticilor referitoare la dosarul nr. x/3/2019, nu pot fi formulate alte consideraţii referitoare la fondul cauzei, ele făcând obiectul apelului care urmează a fi rejudecat.

În raport de dispoziţiile art. 488 alin.1 pct. 5 C.proc.civ. şi ale art. 497 C.proc.civ., au fost admise recursurile principale şi a fost casată, în parte, decizia recurată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel în ceea ce priveşte apelul declarat împotriva sentinţei civile nr. 1015 din 20.09.2023 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, cu ocazia rejudecării, urmând a fi avute în vedere dispoziţiile art. 41, respectiv ale art. 501 alin.1 C.proc.civ.

A fost respins recursul incident şi au fost menţinute dispoziţiile referitoare la respingerea apelului reclamantei împotriva încheierii prin care a fost respinsă cererea de recuzare.