Municipality's warranty liability upheld: full indemnification of concessionaire for eviction loss of use ordered.

Imobil restituit în natură. Contract de concesiune. Acţiune în contravaloarea lipsei de folosinţă. Obligaţia concedentului de garanţie contra evicţiunii provenind din partea unui terţ

Cuprins pe materii: Drept civil. Obligaţii. Răspunderea civilă

Index alfabetic: contravaloarea lipsei de folosinţă

contract de concesiune

cerere de chemare în garanţie

evicţiune

C.civ. 1864, art. 1426 – 1428

C.proc.civ., art. 72 - 74

În cazul unui contract de concesiune pentru care legiuitorul nu a prevăzut obligaţia de garanţie contra evicţiunii în legea specială, sunt aplicabile, prin analogie, regulile care guvernează contractul de locațiune și obligația locatorului de garanție contra evicțiunii reglementată de art. 1420 pct. 3 C.civ. 1864, întrucât concesionarul trebuie să aibă parte de o stăpânire netulburată a bunului concesionat, iar eventualele tulburări sau pierderi ale dreptului de folosință, circumscrise pretențiilor unui terț sau faptelor concesionarului, pot fi considerate, prin analogie, un caz de evicțiune.

Prin urmare, în condiţiile în care concesionarul a fost tulburat în folosinţa sa, prin obligarea sa la plata contravalorii lipsei de folosinţă a imobilului către adevăratul proprietar, concedentul, chemat în garanţie, care nu l-a putut apăra pe concesionar de pretenţiile băneşti ale terţului, este obligat, pe temeiul principiului răspunderii locatorului pentru evicţiunea provenind din fapta terţului, să suporte cu titlu de dezdăunări toate pretenţiile băneşti la care acesta a fost obligat.

I.C.C.J., Secţia I civilă, decizia nr. 582 din 5 martie 2025

I. Circumstanțele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă, în data de 22.10.2014, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei societatea B. SA la plata sumei de 50.000 euro, sumă estimativă (respectiv 220.850 lei, calculată la cursul euro de 4.417 lei/euro), reprezentând valoarea lipsei de folosinţă a imobilului-teren în suprafaţă de 187,26 mp, proprietatea sa, situat în Bucureşti, de la data de 22.10.2011 şi până la momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti, respectiv obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 1349 şi art. 1357 C.civ.

Pârâta B. SA a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, ca nefondată, şi cerere de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti si a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, pentru ca, în situaţia în care pârâta ar cădea în pretenţii, să fie obligaţi chemaţii în garanţie să suporte sumele de bani pretinse de reclamantă.

Prin încheierea de şedinţă din 11.06.2015, Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă a admis în principiu cererea de chemare în garanţie.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 1564 din 22.12.2016, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a chemaţilor în garanţie Municipiul Bucureşti, prin Primar General, şi Consiliul General al Municipiul Bucureşti, ca nefondată; a respins excepţia prescripţiei dreptului la acţiune, ca nefondată; a respins cererea de chemare în judecată, ca nefondată; a obligat-o pe reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 19.182,8 lei către pârâta B. SA.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 441/A din 02.05.2018, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamantă; a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă; a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a admis excepţia prescripţiei şi a respins, ca atare, acţiunea reclamantei sub aspectul faptei ilicite a construirii; a respins, ca rămasă fără obiect, cererea de chemare în garanţie a pârâtei; a obligat reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 8.566 lei, reprezentând taxe judiciare timbru aferente cererii de chemare în garanţie; a menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate; a respins cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulate în apel de către reclamantă, ca nefondată, şi a obligat-o pe apelanta-reclamantă la plata către apelanta-pârâtă a sumei de 10.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată aferente judecăţii în apel.

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în primul ciclu procesual

Prin decizia nr. 907 din 15.05.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie -Secţia I civilă a admis recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta B. SA împotriva deciziei, pe care a casat-o, şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

5. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în cel de-al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 316/A din 23.02.2021, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins cererea precizatoare formulată la termenul din 19.01.2021, ca inadmisibilă; a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă B. SA împotriva sentinţei nr. 1564/2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti - Secţia V-a civilă, ca nefondat; a admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 1564/2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti - Secţia V-a civilă, a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a admis acţiunea, astfel cum a fost precizată la data de 13.09.2016, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 111.053 euro (echivalentul sumei de 496.052 lei), reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului; a respins cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată; a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei; a obligat-o pe pârâtă să plătească reclamantei suma de 31.317 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

6. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cel de-al doilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 1105 din 18.05.2022, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia I civilă a admis recursul declarat de pârâta SC B. SA împotriva deciziei, pe care a casat-o, în parte, sub aspectul soluţiei date apelului declarat de pârâta SC B. SA, şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel, pentru soluţionarea cererii de chemare în garanţie; a obligat-o pe recurenta-pârâtă la plata către intimata-reclamantă A. a sumei de 8.787,56 lei, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs.

7. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti în cel de-al treilea ciclu procesual

Prin decizia nr. 1061/A din 20.09.2023, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a admis apelul pârâtei B. SA împotriva sentinţei, în contradictoriu cu intimaţii-chemaţi în garanţie Municipiul București, prin Primar General, şi Consiliul General al Municipiului Bucureşti, iar, în soluţionarea cererii de chemare în garanţie a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a chematului în garanţie Consiliul General al Municipiului Bucureşti şi a respins cererea de chemare în garanţie formulată în contradictoriu cu acest pârât, pentru lipsa capacităţii sale procesuale de folosinţă; a admis cererea de chemare în garanţie formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti, pe care l-a obligat să plătească pârâtei suma de 111.053 euro (echivalentul sumei de 496.052 lei) şi suma de 40.104,56 lei, cu titlu de pretenţii admise reclamantei în soluţionarea cererii principale; l-a obligat pe chematul în garanţie Municipiul Bucureşti să plătească pârâtei B. SA suma de 90.806,48 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate de aceasta din urmă în prezenta cauză; a luat act de rezervarea dreptului de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată de către chematul în garanţie Municipiul Bucureşti.

8. Calea de atac a recursului exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs principal chematul în garanţie Municipiul București, prin Primar General, iar, în data de 13.03.2024, pârâta B. SA a formulat recurs incident împotriva aceleiaşi decizii.

i. În ceea ce priveşte recursul principal formulat de către chematul în garanţie Municipiul București, prin Primar General:

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C.proc.civ., recurentul-chemat în garanţie a solicitat casarea în parte a deciziei recurate, în ceea ce priveşte soluţia de admitere a cererii de chemare în garanţie a Municipiului Bucureşti şi de admitere a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată.

Printr-o primă critică, întemeiată pe cazul de casare prevăzut de art.488 alin. (1) pct. 6 C.proc.civ., recurentul a invocat că decizia atacată este nemotivată, prin aceea că instanţa de apel nu a răspuns apărărilor formulate de Municipiul Bucureşti pentru respingerea cererii de chemare în garanţie formulate prin concluziile scrise depuse în data de 15.09.2023, respectiv că instanţa de apel nu a arătat în ce mod sunt îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale pentru răspunderea locatorului pentru evicţiunea provenind din fapta terţului.

În dezvoltarea acestui prim motiv de recurs, recurentul a făcut trimitere la literatura de specialitate şi la jurisprudenţă, în ceea ce priveşte standardul de motivare al hotărârilor judecătoreşti, pentru ca ulterior să concluzioneze că decizia atacată nu este motivată având în vedere că instanţa de apel nu a analizat în mod efectiv apărările pe care le-a formulat.

Printr-o altă critică, întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., recurentul a afirmat că instanţa de apel a încălcat regulile de drept care stabilesc remediile procesuale disponibile pe care titularul locaţiunii le are în ipoteza în care a fost tulburat în deplina şi liniştita sa folosinţă de către un terţ.

A arătat recurentul că, în temeiul dispoziţiilor art. 1.426 - 1.428 C.civ. 1864 referitoare la garanţiile pe care locatorul le datorează locatarului, aplicabile şi în situaţia garanţiilor concedentului faţă de concesionar, doctrina a recunoscut în mod unanim că locatarul are dreptul la două remedii alternative, respectiv poate solicita rezilierea contractului de locaţiune dacă evicţiunea este totală ori, dacă este parţială, iar continuarea contractului nu mai prezintă interes pentru acesta, poate opta pentru menţinerea contractului, cu o reducere proporţională a preţului locaţiunii, acestea fiind, aşadar, posibilităţile pe care titularul locaţiunii le are în ipoteza în care a fost tulburat în deplina şi liniştita sa folosinţă de către un terţ.

Or, pârâta B. SA nu a apelat la niciunul din aceste mecanisme, solicitând doar repararea întregului prejudiciu la care a fost obligată faţă de reclamantă.

Însă, potrivit dispoziţiilor legale incidente, cele două posibilităţi evocate sunt singurele prin care locatorul (în speţă concedentul) poate repara o eventuală evicţiune cauzată locatarului (concesionarului).

Pe cale de consecinţă, instanţa de apel a încălcat regulile de drept care stabilesc remediile procesuale disponibile pe care titularul locaţiunii le are în ipoteza în care a fost tulburat în deplina şi liniştita sa folosinţă de către un terţ.

Printr-o altă critică, subsumată aceluiaşi motiv de casare, recurentul a invocat aplicarea greşită, de către instanţa de apel, a regulilor de drept material privind condiţiile pentru angajarea răspunderii pentru evicţiune survenind din fapta terţului şi a condiţiilor răspunderii civile contractuale cu privire la soluţia de admitere a cererii de chemare în garanţie.

În argumentarea acestor susţineri, a arătat că intră în sfera controlului de legalitate şi situaţia în care instanţa de fond conferă o calificare juridică faptelor reţinute, deoarece nu se contestă factualitatea în sine, ci efectele juridice ale respectivelor fapte, ceea ce intră în domeniul legalităţii.

A mai menţionat că pârâta nu a demonstrat îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de lege pentru atragerea răspunderii civile, iar instanţa de recurs a stabilit în cauză că instanţele au fost învestite doar cu analiza faptei ilicite constând în ocuparea terenului.

Aşadar, din moment ce s-a stabilit definitiv că fapta ilicită pentru care pârâta a fost obligată la repararea prejudiciului faţă de reclamantă constă în ocuparea efectivă a terenului, este evident că această faptă ilicită nu poate să fie în mod exclusiv cauzată de o pretinsă conduită contrară contractului de concesiune din partea Municipiului Bucureşti.

În aceste condiţii, era necesar ca pârâta B. SA să demonstreze atât fapta ilicită a Municipiului Bucureşti (constând în neexecutare contractuală) care a condus la naşterea prejudiciului intimatei-reclamante, cât şi, ulterior, prejudiciul suportat de aceasta şi gradul său de vinovăţie.

Cu toate că garanţia pentru evicţiune invocată de pârâta B. SA se fundamentează pe dreptul potrivnic invocat de reclamanta A. asupra terenului, concedentul Municipiul Bucureşti nu poate fi obligat să garanteze acele prejudicii care decurg dintr-o faptă ilicită personală a concesionarului.

Astfel, instanţa de apel a considerat în mod corect că există atât o faptă ilicită proprie, cât şi o vinovăţie proprie a pârâtei B. SA.

Chiar apelând la mecanismul garanţiei contra evicţiunii, pârâta B. SA era datoare să individualizeze care este cuantumul din prejudiciu care se datorează faptei sale proprii de edificare a unei construcţii pe terenul unei alte persoane şi care este prejudiciul reparat intimatei-reclamante şi datorat efectiv neexecutării contractului de concesiune din partea Municipiului Bucureşti.

Municipiul Bucureşti nu poate fi, aşadar, ţinut să repare, în temeiul garanţiei contra evicţiunii, acele prejudicii care sunt consecinţa directă a faptei ilicite a concesionarului, constând în ocuparea terenului pe care a cunoscut că îl ocupă fără drept.

Printr-o ultimă critică, întemeiată pe motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C.proc.civ., recurentul a invocat greşita aplicare, de către instanţa de apel, a prevederilor art. 451 alin.(2) C.proc.civ., prin aceea că nu a redus onorariul avocaţial solicitat de către intimaţi cu titlu de cheltuieli de judecată.

A arătat, totodată, că instanţa a aplicat în mod greşit prevederile art. 453 alin. (1) C.proc.civ. atunci când a dispus obligarea sa la plata tuturor cheltuielilor de judecată, în cuantum total de 90.806,48 lei, reprezentând atât taxele judiciare de timbru, cât şi onorariile avocaţilor şi ale experţilor.

Or, menţiunea instanţei potrivit căreia chematul în garanţie este cel „a cărui atitudine a generat procesul” este incorectă şi lipsită de orice relevanţă în aprecierea modului de suportare a cheltuielilor de judecată de către părţile implicate în proces.

Soluţia legală privind suportarea cheltuielilor de judecată trebuie să ţină cont de întregul ansamblu al relaţiilor care se nasc între părţile litigiului, fie acestea iniţiale (reclamantul şi pârâtul) sau forţate (precum chematul în garanţie).

Este nelegal ca o parte survenită, precum chematul în garanţie să fie obligat la suportarea tuturor cheltuielilor de judecată, fiind de datoria instanţei de apel să analizeze cheltuielile de judecată prin raportare la părţile implicate în soluţionarea raporturilor juridice deduse judecăţii, aspect stabilit de la caz la caz.

Or, este evident abuzivă şi nelegală imputarea întregii culpe procesuale chematului în garanţie, din moment ce culpa procesuală trebuie stabilită în principal prin raportare la partea care a determinat intentarea acţiunii şi care s-a opus recunoaşterii pretenţiilor reclamantului.

Din această cauză, de vreme ce pârâta B. SA a formulat inclusiv apărări ce priveau cererea de chemare în judecată, având aşadar o atitudine potrivnică faţă de reclamant, culpa procesuală a chematului în garanţie trebuie stabilită doar prin raportare la cheltuielile de judecată suplimentare suportate de pârâtă, nicidecum prin raportare la întreg cadrul procesual.

În aceste condiţii, legalitatea deciziei atacate este strâns legată de stabilirea în concret a părţii din cheltuielile de judecată care revin chematului în garanţie.

ii. În ceea ce priveşte recursul incident formulat de către pârâta B. SA:

Prin recursul incident formulat, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C.proc.civ., recurenta-pârâtă a solicitat casarea în parte a deciziei recurate, în ceea ce priveşte soluţia de admitere a excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a chematului în garanţie Consiliul General al Municipiului Bucureşti.

A arătat recurenta-pârâtă că a invocat, ca apărare în faţa instanţei de apel, aspectul că excepţia lipsei capacităţii de folosinţă este îndepărtată prin efectul admiterii în principiu a cererii de chemare în garanţie din primul ciclu procesual, iar acest act de procedură nu a făcut obiectul vreunei căi de atac, astfel încât a devenit definitiv, însă instanţa de apel nu a analizat această apărare.

Odată admisă în principiu cererea de chemare în garanţie, partea chemată în garanţie a devenit parte în judecată, astfel încât, în condiţiile speciale ale chemării în garanţie, dispoziţiile generale ale art. 56 alin. (1) C.proc.civ. nu pot fi aplicate, instanţa pronunţându-se printr-o hotărâre interlocutorie asupra calităţii de parte în judecată, încheiere care nu a fost atacată.

Drept urmare, odată dispusă admiterea în principiu, rezultă că au fost analizate condiţiile prevăzute de lege ca persoana respectivă să devină parte în proces, astfel încât nu este posibilă scoaterea ulterioară a acesteia din cauză, prin admiterea unei excepţii cu acest scop. De asemenea, achiesând implicit la încheierea de admitere în principiu, prin nedeclararea unei căi de atac, părţile au achiesat şi la hotărâre, însuşindu-şi calitatea de parte în proces şi raportul juridic în temeiul căruia au fost introduse în cauză.

A mai arătat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 56 C.proc.civ. şi din altă perspectivă, întrucât verificarea normei juridice s-a oprit la primul alineat, deşi norma de drept se interpretează în întregul său, pornind de la primul către ultimul alineat, aplicând o interpretare sistematică a normei pentru a se identifica materia reglementată, ipoteza premisă a reglementării, caracterul general al normei şi existenţa vreunei derogări, ca reglementare specială faţă de norma generală.

Dacă s-ar fi procedat în acest mod, s-ar fi observat că alin. (1) conţine o normă generală (care declară că poate fi parte în judecată orice persoană care are folosinţa drepturilor civile), iar alin. (3) cuprinde o normă specială (care vizează asociaţiile, societăţile sau alte entităţi fără personalitate juridică şi care pot sta în judecată, atât ca reclamante, cât şi ca pârâte, sub condiţia de a fi constituite potrivit legii).

Rezultă că lipsa capacităţii de folosinţă (elementul determinant al personalităţii juridice) nu este un impediment ca o entitate să devină parte în judecată atât timp cât constituirea sa concordă cu legea.

Or, Consiliul General al Municipiului Bucureşti este constituit potrivit legii, astfel încât, aplicând principiul specialia generalibus derogant, rezultă că norma cuprinsă în alin. (3) îndepărtează de la aplicare norma cuprinsă în alin. (1) al art. 56 C.proc.civ., soluţia dată excepţiei fiind evident nelegală.

Rezultă că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept procesual inclusiv prin aceea că a considerat că nu există nicio prevedere legală care să îi consacre personalitate juridică Consiliului General al Municipiului Bucureşti, recurenta-pârâtă nesusţinând că acesta ar avea personalitate juridică, ceea ce interesează pentru analizarea excepţiei fiind capacitatea de a sta în judecată, iar nu personalitatea juridică a chematului în garanţie, deci considerentul nu este apt să susţină soluţia pronunţată.

A mai arătat recurenta-pârâtă şi că instanţa de apel a făcut o greşită identificare a legii de drept material incidente în cauză, prin invocarea dispoziţiilor art. 21 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, deşi acestea nu sunt aplicabile raportului juridic analizat în cauză.

Consiliul General al Municipiului Bucureşti este continuatorul X. RA, cu care a fost încheiat contractul nr. 4003/1993, şi parte a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1171/1996, prin care s-a transmis cota de proprietate de 9,9% asupra construcţiei şi dreptul de concesiune asupra terenului.

Astfel, raportul juridic invocat de recurenta-pârâtă în raport cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti îşi are concretizarea în contractul nr. 4003/1993 şi în contractul autentificat sub nr. 1171/04.06.1996, dată la care Legea nr. 215/2001 nu era în vigoare.

Raportul juridic trebuia analizat în concordanţă cu dispoziţiile Legii administraţiei publice locale nr. 69/1991, astfel încât instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele de drept material incidente în speţă.

Conform Legii nr. 69/1991, consiliile locale şi primarii funcţionează ca autorităţi administrative autonome (art. 6), au dreptul să instituie şi să perceapă impozite şi taxe locale (art. 9), administrează domeniul public şi privat al comunei ori al oraşului şi exercită drepturile prevăzute de lege cu privire la regiile autonome pe care le-au înfiinţat (art. 20 lit. g), hotărăsc asupra concesionării sau închirierii de bunuri sau de servicii (art. 20 lit. h), exercită şi alte atribuţii stabilite prin lege sau prin statutul comunei sau al oraşului (art. 20 alin. 3).

În această calitate, Consiliul General al Municipiului Bucureşti a exercitat drepturile cu privire la regia RA X., pe care a înfiinţat-o şi a decis asupra concesionării bunului ce face obiect al prezentului dosar, stabilind şi încasând taxa de concesiune.

Ca urmare, menţiunea din contract nu este o simplă „chestiune de ordin terminologic”, care ar avea la bază „practica administrativă din acea perioadă”, ci reprezintă o chestiune de fond, care impune menţinerea în cauză a chematului în garanţie şi judecarea cererii pe fond, obligându-l la suportarea daunelor provocate în solidar cu Municipiul Bucureşti.

Asumarea calităţii procesuale de către Municipiul Bucureşti, ca titular al dreptului de proprietate asupra terenului, nu conduce la concluzia că celălalt chemat în garanţie nu ar avea, la rândul său, calităţile necesare pentru a sta în judecată în prezenta cauză.

A arătat că instanţa de apel a înlăturat apărarea sa legată de faptul că prin sentinţa primei instanţe a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, soluţie rămasă definitivă prin neapelare, considerându-se că soluţia respectivă nu are semnificaţia reţinerii capacităţii procesuale de folosinţă.

Însă, instanţa de apel nu putea să ignore puterea de lucru judecat sub aspectul existenţei unui raport juridic între părţi, constatat prin hotărâre definitivă, raport juridic în temeiul căruia recurenta-pârâtă are dreptul de a formula cererea de chemare în garanţie.

Cererea de chemare în garanţie se fundamentează pe existenţa unui raport juridic preexistent sesizării instanţei de judecată, încheiat între una din părţile procesului, ce are ca obiect cererea principală, şi terţul, care ar putea fi atras în litigiu prin acest mijloc procedural, în vederea obligării acestuia din urmă la plata despăgubirilor pe care le-ar avea de suportat cel obligat în litigiul principal.

Din moment ce exista un raport juridic între recurenta-pârâtă şi cel chemat în garanţie (CGMB), înseamnă că acesta din urmă şi-a asumat anumite obligaţii pe care prima instanţă le-a stabilit ca fiind necesare, dar şi suficiente pentru a respinge excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive şi a admite în principiu cererea de chemare în garanţie, tocmai în vederea judecării pe fond a pretenţiilor recurentei-pârâtei şi în raport cu acesta.

9. Apărări formulate în cauză

În data de 13.03.2024, recurenta-pârâtă a formulat întâmpinare la recursul chematului în garanţie, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Referitor la cel dintâi motiv de recurs invocat, a arătat că apărările chemaţilor în garanţie trebuiau să fie făcute cunoscute pârâtei, numai în acest mod putând fi respectat dreptul său la un proces echitabil.

Ca urmare, apărările sunt cele formulate faţă de cererea de chemare în garanţie în faţa primei instanţe, ele neputând fi extinse în cel de-al treilea ciclu procesual şi mai ales în etapa concluziilor scrise, întrucât cercetarea judecătorească era terminată şi dezbaterile închise.

În speţă, s-au explicat clar faptele şi chestiunile asupra cărora completul trebuie să se pronunţe, decizia atacată fiind amplu motivată, lipsită de ambiguităţi şi de contradicţii şi evocă normele incidente şi aplicarea lor în speţă, în mod detaliat, cu o deplină şi corectă interpretare logico-juridică.

A mai precizat şi că instanţa de apel a arătat în ce mod sunt îndeplinite condiţiile răspunderii contractuale. Astfel, prejudiciul a fost analizat şi stabilit în concret, aşa cum rezultă din motivarea aflată la pagina 8 a deciziei, unde instanţa de apel constată că pârâta-recurentă a fost tulburată prin obligarea la plata sumei de 111.053 euro (echivalentul sumei de 496.052 lei), reprezentând valoarea lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 187,26 mp pentru perioada 22.10.2011-07.04.2016 (momentul efectuării expertizei), către adevăratul proprietar, reclamanta A. De asemenea, s-a stabilit că prejudiciul cuprinde şi cheltuielile de judecată pe care pârâta-recurentă a fost obligată să le achite adevăratului proprietar.

În ceea ce priveşte fapta delictuală, aceasta este analizată pe larg în tot conţinutul motivării, arătându-se diferenţa dintre fapta pârâtei-recurente în raport cu reclamanta şi fapta de încălcare a raportului contractual, care priveşte părţile contractului de concesiune.

Instanţa de apel a subliniat obligaţia contractuală de asigurare a liniştitei folosinţe şi antrenarea răspunderii pentru evicţiune, întrucât tulburarea provine de la un terţ, care se întemeiază pe propriul său drept.

În ceea ce priveşte vinovăţia, aceasta este, la rândul său, expusă în motivare, instanţa de apel reţinând că a fost cunoscut, de către chematul în garanţie-recurent, că o altă persoană pretinde că este proprietar al terenului, că fapta pârâtei este ilicită numai în raport cu adevăratul proprietar, că locatorul a pierdut dreptul său într-o altă modalitate, precum şi neasigurarea de către locator a unei „liniştite folosinţe”, sintagmă ce implică şi inexistenţa unor alte prestaţii în sarcina locatarului în afara celei convenite cu locatorul.

Legătura de cauzalitate este expusă şi aceasta în mod repetat şi detaliat, inclusiv prin aceea că pârâta-recurentă ar fi putut uza de arătarea titularului dreptului în numele căruia posedă, situaţie în care acesta ar fi suportat în mod direct pretenţiile reclamantei.

În acest context, a arătat că a rămas în proces pentru că niciunul dintre chemaţii în garanţie nu a făcut nimic pentru a-i apăra dreptul de concesiune, sperând că, prin participarea sa, acţiunea va fi respinsă, motiv pentru care nu i se poate opune nici exceptio mali processus.

În cadrul justificării legăturii de cauzalitate, instanţa de apel a reţinut că obligaţia de garanţie pentru evicţiune este prevăzută în toate contractele cu caracter oneros, că, în temeiul acestei obligaţii, locatorul trebuie sa facă tot ce este necesar pentru a asigura în mod constant locatarului folosinţa liniştită şi utilă a bunului, că în sarcina chematului în garanţie s-a născut direct, în temeiul legii, obligaţia de a garanta liniştita folosinţă a terenului de către pârâta-recurentă, că solicitarea unei despăgubiri are semnificaţia neasigurării de către locator a unei liniştite folosinţe, că „întrucât locatorul nu l-a putut apăra pe locatar de pretenţiile băneşti ale terţului proprietar al imobilului, va trebui să le suporte el însuşi, că „în temeiul răspunderii locatorului pentru evicţiunea provenind din fapta terţului, chematul în garanţie Municipiul Bucureşti trebuie să suporte, cu titlul de dezdăunări, în cadrul executării indirecte, toate pretenţiile băneşti ale reclamantei la care a fost obligată pârâta B. SA”.

Drept urmare, menţionează că toate elementele răspunderii chematului în garanţie faţă de recurenta-pârâtă au fost analizate pe larg în hotărâre.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs invocat, a arătat că cele două remedii la care face trimitere recurentul-chemat în garanţie privesc desfăşurarea raportului juridic de locaţiune pentru viitor, beneficiarul locaţiunii având posibilitatea de a continua sau nu contractul, iar în cazul continuării, are dreptul la o reducere a prestaţiei sale, prin micşorarea taxei de concesiune.

A precizat că prevederile art. 1426-1428 C.civ. 1864 nu pot fi în niciun caz interpretate ca o interdicţie legală de a invoca garanţia pentru evicţiune (care este cuprinsă în conţinutul art. 1428) şi nici nu înlătură de la aplicare dispoziţiile art. 1073 C.civ. 1864, corect reţinute de instanţa de apel (şi neatacate prin prezenta cale de atac).

Întrucât cele două remedii privesc exclusiv desfăşurarea pentru viitor a raporturilor juridice între locator şi locatar, ulterioare evicţiunii, nu au cum să fie remedii ale prejudiciului anterior, acesta urmând a fi reparat prin plata daunelor provocate pârâtei-recurente.

Această garanţie a liniştitei folosinţe se concretizează în garanţia pentru evicţiune, astfel încât recurentul-chemat în garanţie este obligat să suporte prejudiciul în mod similar cu situaţia în care recurenta-pârâtă ar fi ales să iasă din proces, arătând titularul dreptului, temeiul de drept (art. 1428, teza finală, C.civ. 1864) fiind corect reţinut de instanţa de apel, astfel încât rezultă că recurentul-chemat în garanţie este la originea întregului raport juridic conflictual, prin neîndeplinirea obligaţiilor care îi reveneau.

Referitor la cel de-al treilea motiv de recurs, arată că instanţa de apel a analizat corect şi legal îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale (a faptei de nerespectare a contractului) în persoana recurentului, acesta considerând nefondat că instanţa ar fi fost învestită exclusiv cu analiza faptei ilicite constând în ocuparea terenului, ignorând învestirea instanţei cu cererea de chemare în garanţie ce face obiect al judecăţii.

Recurentul denaturează efectele admiterii acţiunii reclamantei, susţinând nefondat că fapta de ocupare a terenului nu poate fi cauzată de o pretinsă conduită contrară contractului de concesiune din partea sa, în condiţiile în care ocuparea terenului a fost cauzată de încheierea contractului de concesiune şi de eliberarea autorizaţiei de construire de către Primarul Municipiului Bucureşti, recurenta-pârâtă nemaiocupând terenul dacă chemaţii în garanţie nu ar fi garantat liniştita folosinţă a acestuia, astfel încât la originea ocupării nu stă o faptă ilicită a recurentei-pârâte care, în realitate, s-a încrezut în efectele contractului de concesiune.

A arătat că dacă Municipiul Bucureşti ar fi avut o atitudine activă, combătând cu mijloace pertinente redobândirea terenului de către reclamantă, nu s-ar mai fi ajuns la actualul litigiu.

În mod corect, instanţa de apel a subliniat că fapta recurentei-pârâte are caracter ilicit doar în raportul cu actualul proprietar, iar nu în raport cu contractul de concesiune, situaţie în care obligaţia de garanţie revine concedentului.

În ceea ce priveşte cel de-al patrulea motiv de recurs, invocă excepţia inadmisibilităţii acestuia în raport cu dezlegările date prin Decizia nr. 3/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii.

În data de 25.04.2024, recurentul-chemat în garanţie a depus întâmpinare la recursul incident al pârâtei, prin care a solicitat respingerea acestuia, ca nefondat.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, cu ocazia verificării condiţiilor pentru admiterea în principiu a cererii de chemare în garanţie, instanţa realizează o verificare prima facie a cererii de chemare în garanţie. Acest lucru presupune că analiza instanţei se rezumă în mod legal doar la acele aspecte care fac ca solicitarea de chemare în garanţie să poată fi judecată şi analizată ulterior pe fond de către instanţă.

Chiar dacă s-ar accepta că instanţa poate să verifice condiţiile privind exerciţiul acţiunii civile, această verificare poate presupune exclusiv verificarea condiţiilor de exerciţiu cu privire la partea din litigiu care formulează cererea de chemare în garanţie, în aplicarea art. 32 C.proc.civ..

În orice caz, latura pasivă a cererii de chemare în garanţie formulate de recurenta-pârâtă nu poate să facă obiectul unei analize finale şi definitive a instanţei la momentul pronunţării asupra admisibilităţii în principiu a cererii de chemare în garanţie.

O soluţie contrară ar lipsi chematul în garanţie de posibilitatea de a invoca, odată devenit parte în litigiul în curs, excepţii care privesc condiţiile de exercitare a acţiunii civile, precum lipsa capacităţii procesuale pasive sau lipsa calităţii procesuale pasive.

Or, excepţia lipsei capacităţii procesuale pasive poate fi invocată, potrivit art. 56 alin. (3) C.proc.civ., „în orice stare a procesului”.

Mai mult, a nu recunoaşte chematului în garanţie posibilitatea de a invoca excepţii de ordine publică, precum excepţia lipsei capacităţii procesuale pasive, ar reprezenta o încălcare a dispoziţiilor art. 56 alin. (3) C.proc.civ., legea neimpunând o excepţie în situaţia chematului în garanţie.

Faptul că persoana chemată în garanţie devine parte în procesul în curs decurge logic din admiterea în principiu a cererii de chemare în garanţie, dar nu poate lipsi partea de drepturile procesuale recunoscute, inclusiv de dreptul de a formula cereri şi excepţii de ordine publică privitoare la exercitarea cererii de chemare în garanţie.

Aspectul că soluţia de admitere în principiu a cererii de chemare în garanţie nu a făcut obiectul unei căi de atac nu poate justifica lipsirea chematului în garanţie de posibilitatea de ridica excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă în orice stare a procesului.

Or, astfel cum a reţinut şi instanţa de apel, capacitatea procesuală de folosinţă este transpunerea în plan procesual a capacităţii subiectelor de drept de a avea drepturi şi obligaţii.

Consiliul General al Municipiului București este într-adevăr constituit potrivit legii, în speţă OUG nr. 57/2019 privind Codul administrativ, dar fără a beneficia de o personalitate juridică generală pentru a putea avea drepturi şi obligaţii distincte, iar potrivit art. 3 şi art. 5 pct. 13 din OUG nr. 57/2019, are calitatea de organ deliberativ la nivelul Municipiului Bucureşti, fiind lipsit de capacitate procesuală de folosinţă. De asemenea, are anumite competenţe cu privire la administrarea domeniului public ori privat al unităţii administrativ-teritoriale, precum şi cu privire la valorificarea bunurilor prin concesionare, însă nu conduce la reţinerea unei capacităţi de folosinţă cu privire la bunurile asupra cărora se exercită gestiunea sa.

Concluzionând, a susţinut că, în lipsa unui patrimoniu propriu, Consiliul General nu are personalitate juridică proprie care să îi permită să îşi asume drepturi şi obligaţii în mod autonom.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin raportare la lucrările dosarului şi dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

II.1 Asupra recursului declarat de recurentul-chemat în garanție Municipiul București:

Printr-o primă critică de nelegalitate, subsumabilă prevederilor art.488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ., date fiind limitele judecăţii recursului, prefigurate prin încheierea de admitere în principiu din 22 ianuarie 2025, recurentul a invocat încălcarea de către instanţa de apel a dispozițiilor art. 1426-1428 din Codul civil de la 1864 care stabilesc remediile procesuale disponibile pe care le are titularul locațiunii în ipoteza în care a fost tulburat în deplina și liniștita sa folosință de către un terț, precum și a normelor de drept material privind condițiile pentru angajarea răspunderii pentru evicțiune survenind din fapta terțului și condițiile răspunderii civile contractuale cu privire la soluția de admitere a cererii de chemare în garanție formulate de pârâtă.

Critica are caracter nefondat.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a formulat, în temeiul răspunderii civile delictuale, pretenţii constând în contravaloarea lipsei de folosinţă asupra imobilului-teren în suprafaţă de 187,26 mp din Bucureşti, indicând drept cauză juridică a acestora fapta ilicită a pârâtei de ocupare abuzivă, fără niciun fel de titlu, a bunului reclamantei ce i-a fost restituit în natură prin sentința civilă nr.3338/1999 a Judecătoriei Sector 1 București, al cărei dispozitiv a fost rectificat și lămurit prin sentința civilă nr. 5857/1999.

Totodată, se constată că, așa cum s-a reținut și în ciclurile procesuale anterioare, obiectul contractului de asociere nr. 4003/1993, încheiat între X. SA și SC Y. SA, l-a reprezentat „terminarea execuției lucrărilor de construcții, punerea în funcțiune și exploatare în comun de către părțile contractante a blocului x - Tronsoanele 1 și 2 din ansamblul Piața Victoriei - Iancu de Hunedoara”, la art. 10 din contract părțile prevăzând obligația pentru SC Y. SA de plată, anual, a taxei de concesionare a terenului pe durata de existență a contrucției.

Prin contractul de vânzare-cumpărare nr.1171/1996, SC Y. SA a dobândit dreptul de proprietate asupra întregului bun ce a făcut obiectul contractului de asociere nr. 4003/1993, la art. 5 din contract fiind prevăzut că societatea dobândește concesiunea terenului în condițiile contractului de asociere menționat.

Prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 2768/1999, SC Y. SA a vândut către SC B. SA, pârâta în prezenta cauză, dreptul de proprietate asupra blocului x, cu mențiunea că terenul aferent blocului în suprafață de 976 m.p. este concesionat SC Y. SA pe perioada existenței construcției conform contractului de asociere nr. 4003/1993, iar ulterior acestui contract și anterior solicitării înregistrate sub nr. 1905/22.08.2001 la Primăria Municipiului București, cele două societăți comerciale au stabilit printr-un acord transferul dreptului de concesiune asupra terenului către cumpărător, acord care a fost acceptat de Municipiul București, acesta continuând să încaseze taxa de concesionare de la pârâta din prezenta cauză.

Prin decizia de casare nr. 1105 din 18.05.2022, instanța de recurs, urmare a admiterii recursului declarat de pârâta SC B. SA, a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare pentru a fi analizată cererea de chemare în garanție a Municipiului București și a Consiliului General al Municipiului București, formulată de pârâtă pentru situația în care ar cădea în pretenții, prin care s-a solicitat ca aceștia să fie obligați să suporte sumele cerute de reclamanta A. pentru lipsa de folosință a terenului, prin atingerea adusă dreptului său de proprietate prin fapta ilicită de ocupare abuzivă a bunului.

În rejudecare, în soluționarea cererii de chemare în garanție, instanța de apel a reținut că cele două contracte (de asociere şi cel de vânzare-cumpărare din 1996) includ și un contract de concesiune asupra terenului pe care a fost construit blocul x -Tronsoanele 1 și 2 din ansamblul Piața Victoriei – Iancu de Hunedoara, atâta vreme cât s-a stabilit obligația în sarcina societății care folosește terenul, de a plăti o taxă de concesiune pe durata existenței construcției, astfel că a stabilit natura juridică a contractului de concesiune reglementat de Legea nr. 50/1991 în forma în vigoare la data încheierii contractului de asociere (19.05.1993) și a contractului de vânzare-cumpărare (04.06.1996).

Fiind vorba despre un contract de concesiune pentru care legiuitorul nu a prevăzut obligaţia de garanţie contra evicţiunii în legea specială, instanța de apel a aplicat situației particulare din speță, prin analogie, regulile care guvernează contractul de locațiune și obligația locatorului de garanție contra evicțiunii reglementată de art. 1420 pct. 3 C.civ. 1864.

Aceasta întrucât, în contextul unui contract de concesiune, garanția contra evicțiunii nu este aplicabilă direct prin legea specială, însă principiile acestui mecanism juridic pot fi adaptate, deoarece concesionarul trebuie să aibă parte de o stăpânire netulburată a bunului concesionat, iar eventualele tulburări sau pierderi ale dreptului de folosință, circumscrise pretențiilor unui terț sau faptelor concesionarului, pot fi considerate, prin analogie, un caz de evicțiune.

Constatându-se în sarcina chematului în garanţie Municipiul Bucureşti obligaţia de a garanta liniştita folosinţă de către pârâtă a imobilului şi reţinându-se că aceasta a fost tulburată, prin obligarea sa la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenului către adevăratul proprietar (reclamanta din cauză), instanţa de apel a apreciat corect că o asemenea situaţie poate fi asimilată unei tulburări de drept din partea unui terţ.

În acest sens, cercetând modalitatea în care funcţionează răspunderea locatorului pentru evicţiunea provenind din fapta terţului, instanţa de apel a pornit de la regula generală prevăzută la art. 1073 C.civ. 1864 care reglementează executarea obligaţiilor prin echivalent şi a analizat ipotezele prevăzute la art. 1427-1428 C.civ. 1864, norme legale pretins încălcate în opinia recurentei, arătând că art. 1427 din cod se referă la situaţia în care o parte din imobil reintră în posesia adevăratului proprietar, iar pentru că locatarul nu mai poate folosi acea parte din imobil, are dreptul la reducerea corespunzătoare a chiriei (ipoteză care nu se identifică în speţă), iar cu privire la art. 1428 din cod a reţinut că tot s-ar fi ajuns la această situaţie (a garanţiei pentru evicţiune) chiar şi dacă pârâta s-ar fi prevalat de aceste dispoziţii legale în procesul cu reclamanta, în sensul arătării titularului dreptului (de proprietate).

În speţă, pârâta s-a prevalat de instituţia chemării în garanţie, reglementată în art. 72-74 C.proc.civ., care consacră o formă de intervenţie forţată într-un proces prin utilizarea căreia se eficientizează administrarea justiţiei, întrucât oferă părţii interesate posibilitatea de a solicita judecarea în cadrul aceluiaşi proces atât a acţiunii principale, cât şi a acţiunii în garanţie sau în despăgubiri pe care ar putea să o formuleze şi în mod separat, prin promovarea unei acţiuni distincte. Scopul părţii care apelează la acest procedeu de extindere a cadrului procesual este acela de a-şi asigura despăgubirea în cazul în care soluţia pronunţată i-ar fi defavorabilă, valorificându-şi pe cale incidentală dreptul de a fi garantat sau despăgubit.

Constatând că, în temeiul principiului răspunderii locatorului pentru evicţiunea provenind din fapta terţului, locatorul (chematul în garanţie Municipiul Bucureşti) nu l-a putut apăra pe locatar (pârâtă) de pretenţiile băneşti ale terţului proprietar al imobilului (reclamanta), a fost corect obligat cel dintâi să suporte cu titlu de dezdăunări în cadrul executării indirecte, toate pretenţiile băneşti ale reclamantei la care a fost obligată pârâta B. SA.

Prin urmare, este nefondată critica privind aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material pentru angajarea răspunderii civile pentru evicţiune survenind din fapta terţului cu privire la soluţia de admitere a cererii de chemare în garanţie formulate de pârâtă.

În ceea ce privește critica privind neîndeplinirea condiţiilor răspunderii contractuale pentru răspunderea locatorului pentru evicţiunea provenind din fapta terţului, astfel cum s-a reținut prin încheierea de admitere în principiu, această critică denotă mai degrabă simpla nemulţumire a părţii în raport cu soluţia pronunţată, neconstituind un veritabil aspect de nelegalitate, din moment ce, în susţinerea criticii, partea se rezumă la a indica doar că „decizia atacată nu este motivată având în vedere că instanţa de apel nu a analizat în mod efectiv apărările formulate de Municipiul Bucureşti”, fără a arăta, pe de o parte, care dintre acestea ar fi rămas în afara analizei instanţei de rejudecare şi, pe de altă parte, de a argumenta caracterul determinant al acestora în conturarea dezlegării jurisdicţionale a cauzei, în acord cu exigenţele impuse de art. 486 alin. (1) lit. d) C.proc.civ., pentru a permite exercitarea controlului judiciar de legalitate de către instanţa de recurs.

În ceea ce priveşte critica privind obligarea chematului în garanţie la plata cheltuielilor de judecată, deşi se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.proc.civ., este, de asemenea, nefondată.

Potrivit art. 453 alin. (1) şi (2) C.proc.civ., “(1) Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să plătească acesteia cheltuielile de judecată. (2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată. Dacă este cazul, judecătorii vor putea dispune compensarea cheltuielilor de judecată.”

Obligarea la plata cheltuielilor de judecată are în vedere culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul, care va suporta, la cerere, cheltuielile de judecată efectuate în cauză de partea adversă care a câştigat procesul.

Contrar criticilor recurentului, prevederile art. 453 au fost interpretate şi aplicate corect, întrucât, în circumstanţele cauzei pendinte, reţinute de instanţa de apel - formularea unei pretenţii împotriva chematului în garanţie, pretenţie care a fost admisă în considerarea soluţiei adoptate în privinţa admiterii cererii de chemare în judecată - raportul juridic de drept procesual s-a legat doar între pârâtă şi terţa persoană beneficiară a despăgubirilor plătite de pârâtă (reclamanta), astfel că nu există un raport juridic procesual direct între reclamantă şi chematul în garanţie, întrucât pretenţiile reclamantei nu au vizat obligarea acestuia la o anumită conduită.

Tocmai în considerarea principiului disponibilităţii, părţile cu interese contrare şi-au formulat şi susţinut cererile, respectiv apărările, în formele prescrise de lege, în cadrul procesual stabilit de către reclamantă în urma promovării cererii de chemare în judecată, demers judiciar prin care a solicitat intervenţia instanţei pentru rezolvarea unei situaţii litigioase.

Altfel spus, deşi cererea de chemare în garanţie nu are un caracter autonom, depinzând de existenţa şi de modul în care se soluţionează cererea de chemare în judecată, totuşi nu îşi pierde celelalte caracteristici specifice unei cererii de chemare în judecată, printre acestea numărându-se şi aceea că este supusă principiului disponibilităţii, cât şi aceea că determină raporturi juridice doar între titularul acestei cereri şi persoana chemată în judecată, neexistând un raport juridic procesual direct între reclamant şi chematul în garanţie, întrucât reclamantul nu a avut vreo pretenţie faţă de acesta, susţinerea recurentului-chemat în garanţie, în sensul că trebuia să se ţină cont de întregul ansamblu al relaţiilor ce se nasc între părţile litigiului, neputând conduce spre nicio concluzie favorabilă acestuia, întrucât este un raţionament impropriu naturii şi specificului acestei cereri.

Este de observat că la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, astfel că din momentul în care se angajează un raport procesual, prin chemarea în garanţie a unor persoane străine de proces, acestea pot fi puse în situaţia de a suporta cheltuieli de judecată, în ipoteza admiterii cererii de chemare în judecată şi respectiv a cererii de chemare în garanţie.

Cu privire la nemulţumirile recurentului referitoare la cuantumul onorariului de avocat care nu a fost redus, fiind astfel încălcat în opinia sa art. 451 alin. (2) C.proc.civ., se reţine că reprezintă critici care au în vedere temeinicia şi reaprecierea probelor administrate (aşa cum s-a reţinut prin încheierea de admitere în principiu), aspecte care nu mai pot fi cenzurate în calea de atac a recursului, prin raportare la motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ..

În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin Decizia nr. 3/20.01.2020, statuând că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) C.proc.civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din acelaşi cod, asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din acelaşi cod.

În considerentele acestei decizii, instanţa supremă a reţinut că stabilirea în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) C.proc.civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

În aceste condiţii, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, în raport cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de avocat, reprezintă o chestiune de temeinicie, iar nu de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi nici la motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ.

Pentru aceste considerente, constatând caracterul nefondat al criticilor formulate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C.proc.civ., a respins, ca nefondat, recursul principal declarat de chematul în garanţie Municipiul București, prin Primar General, împotriva deciziei nr. 1061 A/2023 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

II.2. Asupra recursului incident declarat de recurenta-pârâtă B. SA

În ceea ce priveşte recursul incident, având în vedere şi concluziile reprezentantului convenţional al recurentei-pârâte formulate cu ocazia dezbaterilor asupra fondului, în sensul precizării caracterului subsidiar al recursului incident în raport cu soluţia dată recursului principal, partea subordonând analiza acestei cereri unei eventuale soluții de admitere a recursului pârâtei, se constată că devine lipsit de interes recursul incident formulat de pârâta B. SA ca urmare a soluţiei de respingere a recursului principal, iar în atare ipoteză nu se vor mai analiza criticile dezvoltate de această parte.