Mining royalty as regulatory clause of administrative contract: unilateral modification by public authority and immediate application of statutory increases to active concessions
Legislator summary
AI generatedThe High Court of Cassation and Justice dismissed the appeal of a mining company, upholding the lower court’s decision and leaving in force the fiscal inspection reports, tax assessment decisions, and objection resolutions that imposed a supplemental mining royalty of approximately 7.6 million RON for the 2016–2020 period. The dispute centered on the administrative-legal nature of mining concessions and whether the mining company was obligated to pay a higher royalty rate established by an emergency government ordinance, despite its refusal to sign the required additional agreement and citing potential legal ambiguity. The Court ruled that the mining royalty is a regulatory clause of an administrative contract, characterized by the inequality of parties and the public authority's power to modify terms unilaterally to serve public interest, rather than a negotiable financial clause. Relying on the Mining Law and the relevant emergency ordinance, and supported by a Constitutional Court decision, the Court held that the new royalty rates apply immediately to all active licenses regardless of prior agreements, concluding that the legislative change did not violate the principles of non-retroactivity or legal security, thereby validating the tax authority’s unilateral application of the increased rate without the need for a signed addendum.
Legislator headnote
AI generatedart. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, art. 3 pct.3 din Legea nr. 85/2003, art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ, art. 10 alin. (3) din Legea nr. 61/1998, art. 6 alin. (2) C.civ, art. 60 alin. (1) din Legea nr. 85/2003; Mining royalty as regulatory clause of administrative contract: unilateral modification by public authority and immediate application of statutory increases to active concessions: The dispute centered on the administrative-legal nature of mining concessions and whether the mining company was obligated to pay a higher royalty rate established by an emergency government ordinance, despite its refusal to sign the required additional agreement and citing potential legal ambiguity. The Court ruled that the mining royalty is a regulatory clause of an administrative contract, characterized by the inequality of parties and the public authority's power to modify terms unilaterally to serve public interest, rather than a negotiable financial clause. Relying on the Mining Law and the relevant emergency ordinance, and supported by a Constitutional Court decision, the Court held that the new royalty rates apply immediately to all active licenses regardless of prior agreements, concluding that the legislative change did not violate the principles of non-retroactivity or legal security, thereby validating the tax authority’s unilateral application of the increased rate without the need for a signed addendum.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedCited Case Law
AI generatedRelated Decisions
AI generatedKey legal questions extracted by Legislator
AI generatedSubstantive legal basis cited in the dispositive to justify the final outcome of the decision.
Procedural provisions governing the handling of the appeal and the basis for dismissing it as unfounded.
Full text
Contract de concesiune minieră. Redevență minieră. Natură juridică.
Cuprins pe materii: Drept financiar fiscal. Drept fiscal.
Index alfabetic:
- Redevență minieră
- Creanță fiscală
Legea nr. 85/2003, art. 3 pct. 8, art. 44 și 45
Contractul de concesiune minieră este o specie a contractului administrativ, care, conform definiției din art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, reprezintă un acord de voință între autoritatea publică și persoana juridică de drept privat, prin care se urmărește realizarea unui interes public, respectiv punerea în valoare a unui bun public. Contractul este, astfel, supus regimului de putere publică.
În satisfacerea interesului public, printre principalele trăsături caracteristice contractelor administrative se numără poziția inegală a pârților contractante (particularul fiind subordonat autorității publice) şi clauzele derogatorii de la dreptul comun, cunoscute drept clauze exorbitante, imperative prin puterea legii şi care nu pot face obiectul niciunei negocieri.
Autoritatea publică contractantă are dreptul de a modifica în mod unilateral partea reglementară a contractului, respectiv clauzele de drept public, stabilite prin lege sau acte administrative unilaterale, în scopul ocrotirii intereselor publice. Or, în cazul contractelor de concesiune minieră, nivelul redevenței miniere face parte dintre clauzele reglementare ale contractului, de drept public, acest nivel fiind stabilit prin lege, iar nu lăsat la îndemâna negocierii între pârțile contractante.
Deși clauzele financiare convenite de pârțile unui contract administrativ sunt considerate a nu fi clauze reglementare, redevența stabilită în sarcina concesionarului, pentru exploatarea unor resurse care fac parte din domeniul public al statului, ca natură juridică, doar în subsidiar poate fi socotită drept clauză financiară a contractului. În principal, aceste redevențe fac parte din regimul fiscal al exploatațiilor, fiind stabilite pe cale reglementară, în concordanță cu prevederile art. 45 din Legea minelor nr. 85/2003.
Redevența minieră nu este exclusiv un preț al concesiunii, ci natura ei juridică principală este de crenată asimilată celor fiscale, fiind definită, conform art. 3 pct.3 din Legea nr. 85/2003, ca suma datorată bugetului de stat de către titular pentru concesionarea/administrarea activităților de exploatare a resurselor minerale, bunuri ale domeniului public al statului.
Așadar, nivelul redevenței miniere reprezintă clauză reglementară a contractului de concesiune minieră, stabilită prin lege, Agenția Naționala pentru Resurse Minerale având dreptul şi obligația de a modifica în mod unilateral această parte reglementară a contractului, fără ca aceasta să atragă o încălcare a principiului securității raporturilor juridice.
I.C.C.J., Secția de contencios administrativ și fiscal, decizia nr. 683 din 12 februarie 2025
I. Procedura în faţa primei instanţe
1.Cadrul procesual
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Curtea de Apel Alba Iulia la data de 19 mai 2023, sub dosar nr. x/57/2023, reclamanta A SA Abrud („A” sau „Societatea") în contradictoriu cu pârâtele Ministerul Finanţelor - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generala de Administrare a Marilor Contribuabili („DGAMC”) și Ministerul Finanţelor - Direcţia Generala de Soluţionare a Contestaţiilor („DGSC"), a solicitat instanţei să pronunţe o hotărâre judecătorească prin care să dispună:
- anularea în parte a Raportului de inspecţie fiscala nr. F-MC_160 încheiat la data de 30.08.2022 de Ministerul Finanţelor - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generala de Administrare a Marilor Contribuabili cu privire la redevenţa minieră suplimentară în cuantum de 7.615.083 lei;
- anularea Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice nr. F-MC_237 emisă la data de 30.08.2022 de Ministerul Finanţelor - Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili;
- anularea Deciziei nr. 2658/13.12.2022 privind soluţionarea contestaţiei înregistrată la DGSC sub nr. M_SLP 844279/02.11.2022, emisă de Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor;
- repunerea părţilor în situaţia anterioară, în sensul obligării pârâtelor la restituirea sumelor de bani încasate în baza actelor administrativ fiscale anulate.
2. Soluţia instanţei de fond
Prin Sentinţa nr. 107 din 18 aprilie 2024, Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca nefondată, acțiunea în contencios administrativ formulată de către reclamanta A SA în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili și Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor.
3. Calea de atac exercitată
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art.488 alin.(1) pct.5, 6 și 8 C.proc.civ., reclamanta A SA Abrud, prin care a solicitat admiterea acestuia, şi, pe cale de consecinţă: în principal, casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond; în subsidiar, casarea sentinţei si, rejudecând cauza în fond, admiterea cererii de chemare în judecata astfel cum aceasta a fost formulată.
De asemenea, a solicitat obligarea intimaților la plata tuturor cheltuielilor de judecata efectuate de aceasta în legătură cu soluţionarea prezentei cauze.
I. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. 1 pct. 6 C.proc.civ. - hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori motive străine de natura cauzei
- Prima instanţă a reţinut faptul că, în speţă, s-ar fi semnat Actul adiţional nr. 5 la Licenţa de exploatare, cu toate că un astfel de act nu a fost încheiat, iar la dosarul cauzei se regăsesc înscrisuri care probează refuzul justificat al recurentei de a semna acest act adiţional.
Deşi este necontestat de părți faptul că nu a fost semnat acest act adiţional, diferenţele de opinii vizând dacă, în lipsa unul astfel de act putea sau nu să se aplice cuantumul majorat al redevenţei miniere, prima instanţă reține, fără însă a motiva, că obligaţia de plată a redevenţei majorate a survenit ca urmare a semnării actului adiţional.
Aceste considerente confirmă faptul că prima instanţă nu a cercetat fondul cauzei, omiţând să analizeze atât materialul probator administrat, cât și apărările invocate sub acest aspect.
Prima instanţă nu a analizat apărările recurentei cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 13 alin. 6 C.proc.fisc., reţinând caracterul clar al normelor invocate, în ciuda faptului că două autorităţi distincte cu atribuţii de control s-au pronunţat diferit cu privire la problema de drept din prezenta cauză.
Recurenta a învederat că a arătat în prima etapă procesuală faptul că incertitudinea generată de modalitatea deficitară de redactare a art. VIII din O.U.G. nr. 102/2013 rezultă cu puterea evidenței în speța dedusă judecăţii având in vedere faptul ca in sarcina acesteia s-au constatat următoarele abateri:
- Curtea de Conturi a României prin Camera de Conturi Alba a constatat o abatere în sarcina sa pentru perioada scurta în care a constituit, declarat și virat redevenţa majorată;
- Organul fiscal a constatat o abatere în sarcina sa pentru că nu a constituit declarat și virat redevenţa majorată.
Existența acestei divergențe între autorităţile statului cu atribuţii de control este o dovadă incontestabilă a neclarității normelor legale reţinute de organul fiscal, aspect ce justifică pe deplin aplicarea art. 13 alin. 16 C.proc.fisc.
Faptul că prima instanţă apreciază că norma legală este clară nu este suficient din moment ce aceasta a fost susceptibilă de aplicări diferite de către autorităţile cu atribuții de control.
Prima instanţă nu expune motivele în baza căreia apreciază că sancționarea recurentei de două ori: pe de o parte, de Curtea de Conturi ca urmare a aplicării redevenței majorate în lipsa unui act adiţional semnat, iar, pe de altă parte, de către organul fiscal ca urmare a neaplicării redevenței majorate - nu este o dovadă a neclarității normelor legale supuse analizei.
În cauza de față, doua instituţii cu atribuţii de control ale Statului Român au avut o înţelegere diametral opusă asupra modalităţii de interpretare a normei supusă analizei, aspect de natură a dovedi faptul că norma este susceptibilă de interpretări diferite.
Aceasta chestiune nu a fost analizată de prima instanţă, în cuprinsul considerentelor neregăsindu-se nicio trimitere la aceste apărări.
II. Motivul de recurs prevăzut de ari. 488 alin, 1 pct. 5 C.proc.civ. - Instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulității.
Prima instanţa și-a depăşit limitele învestirii trasate prin cererea de chemare în judecată.
Deși instanţa nu a fost învestită să pronunţe o hotărâre care să țină loc de act adiţional în vederea majorării redevenţei miniere și nici nu i s-a solicitat să complinească consimțământul reclamantei pentru încheierea unui astfel de act adiţional, în cuprinsul considerentelor se regăsește concluzia potrivit căreia plata redevenţei majorate a survenit ca urmare a semnării Actului adiţional nr. 5 la Licenţa de exploatare.
Nesemnarea Actului adiţional este un aspect necontestat de părți. Ceea ce se solicită în prezenta cauză este să se lămurească dacă, în lipsa acestui act adiţional, putea sau nu să se aplice cuantumul majorat al redevenţei miniere.
Dincolo de faptul că prima instanţă nu motivează concluzia sa cu privire la semnarea Actului adiţional, considerentele reţinute sub acest aspect denotă subiectivismul acesteia. Se poate astfel observa că prima instanţă a refuzat să analizeze apărările reclamantei, aceasta având convingerea formată în sensul că aceasta trebuie sa achite redevenţa în cuantumul majorat.
Dacă se impunea sau nu semnarea Actului adiţional nu poate face obiectul analizei organului fiscal, ci al A.N.R.M. in calitatea sa de autoritate competentă să reprezinte interesele statului în domeniul resurselor minerale. Din moment ce organul fiscal nu se poate pronunţa pe fondul raporturilor contractuale rezultate din Licenţa de exploatare pentru a analiza dacă se impunea sau nu semnarea Actului adiţional, nici prima instanţă nu se putea considera legal învestită pentru a da dezlegări sub acest aspect.
Pe cale de consecinţă, reţinând că plata redevenţei majorate a survenit ca urmare a semnării Actului adiţional nr. 5 la Licenţa de exploatare, prima instanţă și-a depăşit limitele învestirii, încălcând totodată o serie de alte garanţii esenţiale ale procesului civil, precum dreptul la un proces echitabil, principiul egalităţii, dreptul de dispoziţie al părţilor, contradictorialitate și rolul judecătorului în aflarea adevărului.
III. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.proc.civ. - hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greşită a normelor de drept material.
În primul rând, instanţa fondului a încălcat dispoziţiile art. 45 alin. 1 din Legea nr. 85/2003, în care se arată că redevenţa minieră se stabileşte la încheierea licenţei de exploatare, precum și dispoziţiile art. 10 alin. (3) din Legea nr. 61/1998, care stabilesc că licența de exploatare se acordă prin negociere.
Premisa de la care pornește analiza primei instanţe este aceea că Licenţa de exploatare are natura unui contract de concesiune reglementat prin OUG nr. 57/2019 privind Codul administrativ, omiţând însă să observe faptul că dispozițiile legale speciale care reglementează activitatea minieră în România au un regim derogator.
Chiar daca s-ar accepta că Licenţa de exploatare are natura juridică a unui contract de concesiune, legislația care reglementează activitatea minieră în România cuprinde dispoziţii speciale derogatorii - cu privire la caracterul negociat al redevenţei miniere cu scopul de a asigura un nivel mai ridicat de stabilitate și predictibilitate într-un domeniu în care investițiile realizate de beneficiarii licențelor sunt semnificative.
De altfel, chiar în considerentele hotărârii recurate se constată faptul că dispoziţiile art. VI și urm. din OUG nr. 102/2013 constituie expresia unei norme juridice cu caracter special.
Din moment ce normele legale speciale reglementează caracterul negociat al redevenței miniere, modificarea cuantumului acesteia, chiar dacă este stabilit prin lege, nu poate avea loc decât daca părțile încheie un act adiţional, prin exprimarea consimțământului în mod liber și neîngrădit în sensul modificării.
Tot în acest context, face trimitere și la dispoziţiile art. 6 alin. 2 C.civ. (act normativ in vigoare la data adoptării O.U.G. nr. 102/2013) care stabilesc următoarele: Actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a legii noi nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.
Or, din moment ce la data încheierii Licenţei de exploatare aceasta avea caracter negociat, cel puţin sub aspectul redevenţei miniere, modificările legislative ulterioare nu pot înlătura acest element esenţial al raportului contractual. Licenţele de exploatare se încheie pe durate limitate de timp, astfel că orice modificare legislativă se va putea aplica de la momentul prelungirii duratei de valabilitate, dacă beneficiarii sunt de acord cu noile condiţii.
Argumentul primei instanţe, potrivit căruia O.U.G. nr. 102/2013 se aplică unor efecte viitoare astfel că nu se poate reține retroactivitatea acestui act normativ, este de natură a goli de conţinut dispoziţiile art. 6 alin. (2) C.civ. de fiecare dată când obiectul analizei îl constituie contracte care dau naştere unor obligaţii cu executare succesivă în timp.
Recurenta a învederat faptul că, la momentul înaintării modelului/ draftului Actului adiţional nr. 5 chiar A.N.R.M. a fost cea care i-a comunicat că are obligaţia fie de a accepta majorarea redevenţei miniere, prin semnarea actului adiţional, fie de a motiva refuzul de majorare a redevenţei miniere. Aceasta a susținut că a comunicat refuzul motivat de a semna Actul adiţional nr. 5 și, implicit, de a accepta majorarea redevenţei miniere, iar A.N.R.M. a rămas in pasivitate, singura concluzie ce poate fi desprinsa fiind aceea că autoritatea și-a însușit opinia recurentei și că nu era necesara modificarea Licenţei de exploatare în sensul celor menţionate în draftul Actului adiţional nr. 5.
În al doilea rând, prin soluţia pronunţată, instanţa fondului a încălcat dispoziţiile art. 11 alin. 2 din Legea nr. 61/1998. precum al cele ale art. 60 alin. 1 coroborate cu art. 21 alin. 2 din Lenea nr. 85/2003 care stabilesc ca prevederile licenţelor de exploatare, rămân valabile pe întreaga lor perioadă.
Deşi prima instanţă reține, fără temei, faptul că dispoziţiile art. 60 alin. (1) din Legea nr. 85/2003 vizează doar ipoteza tranzitorie generată de abrogarea Legii nr. 61/1998 nu arată însă de ce apreciază că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2003.
În al treilea rând, instanţa fondului a încălcat și dispoziţiile art. VIII din O.U.G. nr.102/2013 potrivit căruia pentru majorarea redevenţei miniere se vor încheia acte adiţionale la licenţele de exploatare.
Faptul că majorarea redevenţei miniere necesită exprimarea în mod liber a consimțământului și de către titularul licenţei de exploatare rezultă din interpretarea logico-sistematică a tuturor normelor legale indicate.
Recurenta a arătat că a refuzat motivat încheierea Actului adiţional nr. 5 la Licenţa de exploatare, moment in care A.N.R.M. (nu autoritate fiscală) trebuia să învestească instanţele de judecată cu o cerere de chemare în judecată prin care să se solicite fie obligarea la încheierea actului adiţional, fie rezilierea Licenţei de exploatare în măsura în care aprecia că refuzul recurentei era nejustificat.
În lipsa unui astfel de demers nu a fost încheiat un act adiţional neexistând nici premisa necesară aplicării dispoziţiilor art. VIII din O.U.G. nr. 102/2013, potrivit căruia pentru majorarea redeventei miniere se vor încheia acte adiţionale la licenţele de exploatare.
Ceea ce omite prima instanţă este faptul că raporturile juridice rezultate din licenţele de exploatare nu se limitează la plata redevenței în schimbul dreptului de exploatare a zăcămintelor. Raporturile contractuale rezultate în baza licenţelor de exploatare sunt extrem de complexe, bazate pe o serie de previziuni si elemente care fac obiectul negocierilor dintre părţi la momentul încheierii licenţelor de exploatare.
Astfel, este firesc ca o eventuala majorare a redevenței să aibă la bază o negociere intre părți, negociere care, în funcţie de împrejurări, ar putea emana momentul aplicării redevenței miniere majorate până la momentul prelungirii licenţelor de exploatare.
Dispozițiile art. VIII din O.U.G. nr. 102/2013 stabilesc un termen de 90 de zile pentru încheierea de acte adiţionale care să reglementeze situaţia majorării redevenței miniere, fără însă a stabili că imediat după acest termen trebuie să se și aplice redevența majorată.
În al patrulea rând, apreciind ca organul fiscal are atribuţii jurisdicționale în raporturile dintre A.N.R.M. și titularii licenţelor de exploatare, instanţa fondului a încălcat dispoziţiile speciale ale Legii nr. 85/2003.
Autoritatea competentă să reprezinte interesele statului în domeniul resurselor minerale este A.N.R.M. Organul fiscal nu se poate substitui în atribuţiile A.N.R.M. si nici în cele ale instanţelor judecătoreşti pentru a verifica dacă și în ce măsură intrarea în vigoare a O.U.G. nr. 102/2013 atrăgea obligaţia majorării redevenței miniere și/sau încheierii unui act adiţional în acest sens.
Din analiza prevederilor art. 47 alin. (1) din Legea nr. 85/2003, rezultă că organul fiscal are competența de a verifica exactitatea datelor și informaţiilor pe baza cărora se calculează redevenţa minieră, fără însă a i se recunoaşte atribuţii jurisdicționale în raporturile juridice dintre A.N.R.M. si titularii licenţelor de exploatare.
Constituirea bazelor fiscale trebuia să se raporteze strict la ceea ce s-a agreat între titularii licenţelor de exploatare și A.N.R.M. conform licenţei de exploatare și actelor adiţionale încheiate ulterior.
În măsura in care A.N.R.M. aprecia ca valoarea majorată a redevenței conform O.U.G. nr. 102/2013 era de imediată aplicare față de toți titularii licenţelor de exploatare, putea și trebuia să întreprindă demersurile necesare obligării titularilor la încheierea actelor adiţionale conform acestor dispoziții.
Amintește în acest context controlul realizat de Curtea de Conturi a României cu ocazia căruia s-a reţinut ca Actul adiţional nr. 5 nesemnat nu poate produce niciun fel de efecte juridice, în condiţiile în care acesta nu a avut aptitudinea de a modifica Licenţa de exploatare, în ceea ce priveşte majorarea cuantumului redevenţei miniere.
În final, menționează că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea și aplicarea greşita si a dispoziţiilor art. 13 alin. (6) C.proc.fisc.
Susține că dispoziţiile art. VIII din O.U.G, nr. 102/2013 au fost redactate în mod deficitar, motiv pentru care sunt susceptibile de interpretări și aplicări diferite.
În cauză, această ambiguitate este evidentă în condiţiile în care s-a probat faptul că două controale realizate de două autorităţi distincte au dus la două concluzii diferite.
În drept, recurenta a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 si 8 C.proc.civ., precum și celelalte prevederi legale indicate în cuprinsul cererii de recurs.
4. Apărările formulate în cauză
Intimații pârâți Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, și Ministerul Finanţelor au depus întâmpinări la cererea de recurs prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.
La rândul său, recurenta-reclamantă A SA Abrud a depus răspuns la întâmpinare.
La data de 3 februarie 2025 intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a depus o cerere prin care a solicitat instanţei să ia act de subrogarea ANAF în drepturile şi obligaţiile Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili;
Înalta Curte a luat act de faptul că Agenţia Naţională de Administrare Fiscală se subrogă în drepturile şi obligaţiile Direcţiei Generale de Administrare a Marilor Contribuabili, în conformitate cu dispoziţiile prevăzute de OUG nr. 23/2024.
II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Examinând sentința atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, având în vedere următoarele considerente:
Recurenta reclamantă a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ actele administrative reprezentate de Raportul de inspecţie fiscala nr. F-MC_160 încheiat la data de 30.08.2022 de Direcţia Generala de Administrare a Marilor Contribuabili cu privire la redevenţa minieră suplimentară în cuantum de 7.615.083 lei; Decizia de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite in cadrul inspecţiei fiscale la persoane juridice nr. F-MC_237 emisă la data de 30.08.2022 de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili; Decizia nr. 2658/13.12.2022 privind soluţionarea contestaţiei depusă de A SA Abrud, emisă de Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor; solicitând anularea acestora și repunerea părților în situaţia anterioară în sensul obligării pârâtelor la restituirea sumelor de bani încasate în baza actelor administrativ fiscale anulate.
Prin aceste acte administrative s-a constatat că, în perioada 2016-2020, recurenta reclamantă a calculat eronat taxa de redevență datorată bugetului de stat, motiv pentru care a fost stabilită în sarcina societăţii o taxă de redevență suplimentară datorată bugetului de stat în sumă de 7.615.083 lei, în temeiul art.45 lit. a) şi e) din Legea minelor nr.85/2003, modificată prin OUG nr. 102/2013 pentru modificarea Legii nr.571/2003 privind Codul fiscal şi reglementarea unor măsuri fiscale, respectiv conform prevederilor VII, VIII şi IX din OUG nr. 102/2013.
Curtea de apel a respins acţiunea reclamantei, apreciind că sunt nefondate toate argumentele de nelegalitate invocate.
Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în cauză prin raportare la situaţia de fapt reţinută, soluţie pe care, la rândul său, o adoptă ca atare.
Critica principală adusă de recurenta reclamantă sentinței, subsumată motivelor de casare prevăzute de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 si 8 C.proc.civ. privește, în opinia acesteia, reținerea greșită de către instanța de fond a faptului că, în speţă, s-ar fi semnat Actul adiţional nr. 5 la Licenţa de exploatare; că, în absența semnării acestui act adițional, nu ar fi existat o obligație a reclamantei de plată a redevenţei majorate, așa cum a constatat și Curtea de Conturi a României prin Camera de Conturi Alba; respectiv că prevederile art. VI-VIII din O.U.G. nr. 102/2013 nu sunt aplicabile şi licenţelor de exploatare a resurselor miniere a căror beneficiară este societatea reclamantă.
În primul rând, recurenta s-a raportat la următoarele considerente ale sentinței: „Astfel, autoritatea publică are dreptul de a modifica în mod unilateral partea reglementată a contractului de concesiune, respectiv contravaloarea redevenței datorate de către reclamantă ca urmare a intervenirii legislative reprezentată de OUG 102/2013. Sub acest aspect, Curtea reține că obligația de plată a redevenței în cuantum de 5% aplicată conform prevederilor art. 45 alin. (1) lit) a și 0,4375 euro aplicată potrivit art. 45 alin. (1) lit) e a survenit ca a survenit ca urmare a semnării actului adițional nr. 5 respectiv ca urmare a exercitării dreptului de a modifica unilateral contractului de concesiune în ceea ce privește partea reglementată.”
Înalta Curte constată, prin coroborarea acestui paragraf, într-adevăr redactat cu deficiențe din punct de vedere gramatical, cu celelalte considerente ale sentinței recurate, că instanța de fond nu a reținut că ar fi fost semnat actul adițional de către reclamantă, ci că obligația de plată a redevenței majorate intervenea ca urmare a intervenirii legislative reprezentată de OUG 102/2013, echivalând semnarea actului adițional nr. 5 cu exercitarea dreptului de a modifica unilateral contractul de concesiune.
Prin urmare, Înalta Curte apreciază că sunt nefondate criticile exprimate de recurentă cu privire la faptul că instanța de fond ar fi reținut că aceasta ar fi semnat Actul adiţional nr. 5 la Licenţa de exploatare.
În continuare, Înalta Curte, contrar susținerilor recurentei, apreciază că instanța de fond a reținut corect că prevederile art. VII şi VIII din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 102/2013 conţin soluţia legislativă explicită a aplicării noului cuantum al redevenţelor stabilit prin art. VI din acelaşi act normativ, de la data intrării în vigoare a ordonanţei, tuturor licenţelor, adică şi celor încheiate înainte de intrarea în vigoare a acestui act normativ şi că aceste prevederi legale nu pot fi înlăturate de la aplicare, chiar și în absența semnării de către reclamantă a actului adițional.
În acest sens, Înalta Curte subliniază faptul că Curtea Constituțională a dat o rezolvare de principiu unor critici de neconstituționalitate a prevederilor art. VII şi art. VIII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/2013.
În concret, prin Decizia nr.176/2020 publicată în Monitorul Oficial nr. 708/6.08.2020, Curtea Constituțională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Societatea HeidelbergCement România - S.A. în dosarele nr. 5.912/2/2014/a1 şi nr. 5.914/2/2014, precum şi de către Societatea Holcim România - S.A. în Dosarul nr. 7.495/2/2014/a1 şi a constatat că prevederile art. VII şi art. VIII din OUG nr. 102/2013 sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.
Se reține, în cuprinsul deciziei CCR 176/2020, că instanța de contencios constituțional a fost învestită să se pronunțe asupra constituționalității prevederilor art. VII şi art. VIII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 703 din 15 noiembrie 2013, şi aprobată cu modificări de Legea nr. 11/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2015.
Potrivit art. VII din O.U.G. nr.102/2013, „redevenţele instituite de prezenta ordonanţă de urgenţă a Guvernului se aplică de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă a Guvernului tuturor licenţelor/permiselor.”
Iar conform art. VIII, „(1) În termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă a Guvernului, titularii licenţelor/permiselor şi autoritatea competentă încheie acte adiţionale de stabilire a redevenţelor astfel cum sunt reglementate prin prezenta ordonanţă de urgenţă a Guvernului. (2) Actele adiţionale încheiate potrivit prevederilor alin. (1) fac parte integrantă din licenţă/permis şi intră în vigoare prin semnarea lor de către conducătorul autorităţii competente.”
Înalta Curte constată că sunt pe deplin relevante următoarele considerente ale deciziei:
„38. În acest context, Curtea reţine că, prin art. VI din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/2013, legiuitorul a operat o serie de modificări şi completări la Legea minelor nr. 85/2003, şi anume a modificat art. 45 alin. (1) referitor la stabilirea redevenţei miniere cuvenite bugetului de stat, la încheierea licenţei ori la eliberarea permisului de exploatare. De asemenea, prin art. VII şi art. VIII din cuprinsul aceleiaşi ordonanţe de urgenţă, criticate în speţă, legiuitorul a prevăzut că redevenţele instituite de această ordonanţă de urgenţă se aplică de la data intrării în vigoare a acestui act normativ tuturor licenţelor/permiselor. Legiuitorul a prevăzut, totodată, că în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 102/2013, titularii licenţelor/permiselor şi autoritatea competentă încheie acte adiţionale de stabilire a redevenţelor, astfel cum sunt reglementate prin acest act normativ, iar aceste acte adiţionale fac parte integrantă din licenţă/permis şi intră în vigoare prin semnarea lor de către conducătorul autorităţii competente.
39. Aşa fiind, legiuitorul a modificat valorile redevenţelor pe care titularii de licenţe sau de permise pentru activităţi miniere trebuie să le plătească autorităţii competente, în speţă Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale, iar prevederile legale supuse controlului de constituţionalitate prevăd că noile taxe şi redevenţe se aplică, de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă care a instituit noile valori, tuturor permiselor, licenţelor şi acordurilor petroliere, după caz, iar titularii licenţelor şi autoritatea competentă încheie acte adiţionale de stabilire a redevenţelor, astfel cum sunt reglementate prin actul normativ modificator.
40. Din textele legale mai sus menţionate, Curtea remarcă caracterul imperativ al reglementării, având în vedere faptul că acestea stabilesc obligaţii atât în sarcina autorităţii competente concedente - Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale -, cât şi în sarcina titularului licenţei, concesionar din domeniul activităţilor miniere, modificările aduse cuantumului redevenţei miniere fiind edictate de legiuitor, în sensul de a fi aplicate de părţile contractului de concesiune minieră. Fiind o normă imperativă, aceasta dă naştere unor obligaţii în sarcina părţilor din contract, iar neimplementarea sa constituie o încălcare a legii imputabilă ambelor părţi. Curtea constată, astfel, că stabilirea redevenţei miniere nu a fost lăsată niciodată la dispoziţia părţilor, în sensul de negociere, agreare sau stabilire de comun acord a acesteia, nici prin vechea Lege a minelor nr. 61/1998, abrogată, şi nici prin Legea minelor nr. 85/2003, în vigoare, ci a fost stabilită întotdeauna de legiuitor în cotă procentuală din valoarea producţiei miniere, pentru fiecare resursă minerală aparţinând proprietăţii publice a statului.
41. Cu privire la licenţele de exploatare, Curtea reţine că acestea se acordă prin negociere, în temeiul art. 20 din Legea nr. 85/2003, pentru maximum 20 de ani, cu drept de prelungire pe perioade succesive de câte 5 ani, iar titularul licenţei de exploatare va plăti anual o taxă pe activitatea de exploatare şi o redevenţă minieră, conform acestei legi. Redevenţa minieră, plătibilă trimestrial, reprezintă o cotă procentuală din valoarea producţiei miniere realizate în trimestrul respectiv, art. 45 din Legea minelor nr. 85/2003 stabilind cotele procentuale din valoarea producţiei miniere în funcţie de substanţele extrase. Titularii actelor de dare în administrare sau de concesiune au obligaţia de a transmite compartimentelor de inspecţie teritorială ale Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale arondate rapoarte trimestriale pentru fiecare perimetru, cu date privind cantităţile excavate sau producţia minieră realizată şi valoarea acesteia, după caz.
42. Potrivit art. 31 din Normele pentru aplicarea Legii minelor nr. 85/2003, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.208 din 14 octombrie 2003, prin licenţa de exploatare se stabilesc: durata acesteia, perimetrul de exploatare, cantitatea de rezerve propusă a fi exploatată, tipurile de produse miniere, obligaţiile titularului în baza planului de dezvoltare a exploatării şi a planului de refacere a mediului, precum şi alte obligaţii şi drepturi ale titularului prevăzute de lege. În acest context, rezultă faptul că licenţele de concesiune în domeniul minier sunt contracte administrative cu executare succesivă şi cu efecte succesive, unde cuantumul redevenţei miniere aplicate este întotdeauna cel reglementat expres de lege, redevenţa minieră nefiind lăsată niciodată la negocierea părţilor contractante.
43. În ceea ce priveşte bunurile din domeniul public, Curtea învederează faptul că acestora li se aplică un regim juridic derogatoriu de la dreptul comun, datorită interesului public, considerat "scop al contractului de concesiune", care se doreşte a fi satisfăcut prin utilizarea acestora. Ca urmare, exploatarea unor astfel de bunuri nu poate face abstracţie de interesul public, devenit element central al concesiunii, luarea în considerare a interesului public fiind obligatorie mai ales sub aspectul impactului pe care îl au efectele juridice ale contractului de concesiune.
44. Prin urmare, trebuie avut în vedere caracterul administrativ al contractelor de concesiune minieră, precum şi faptul că acestea cuprind pe lângă clauze contractuale şi clauze reglementare, printre care se numără şi aceea privind valoarea redevenţei miniere. Atât iniţial, în Legea minelor nr. 61/1998, abrogată, cât şi ulterior, în Legea minelor nr. 85/2003, în vigoare, legiuitorul a prevăzut expres obligaţia titularului licenţei de a plăti redevenţa minieră aşa cum este stabilită prin lege, iar nu conform acordului părţilor, rezultat în urma unei eventuale negocieri a acestora. Tocmai de aceea, prin art. VIII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/2013, legiuitorul delegat a prevăzut în mod imperativ că, în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a acestui act normativ, vor fi încheiate actele adiţionale potrivit noilor redevenţe aplicate, acte ce fac parte integrantă din licenţele de exploatare şi care intră în vigoare prin semnarea lor de către conducătorul autorităţii competente.
45. Curtea subliniază, totodată, că este vorba despre un contract administrativ, a cărui caracteristică principală o constituie inegalitatea de poziţie în care se găsesc părţile acestui contract, şi anume faptul că autoritatea, în calitate de purtătoare a prerogativelor de putere publică, poate stabili şi modifica unilateral unele clauze contractuale, spre deosebire de contractele private, care nu pot fi modificate decât prin acordul părţilor. Un contract de concesiune, care reprezintă un instrument juridic de punere în valoare a bunurilor din proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, va fi asimilat actului administrativ, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în sensul că reprezintă un act unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice. Sunt asimilate actelor administrative, în sensul legii contenciosului administrativ, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative.
46. Curtea reţine că dreptul concesionarului, pe lângă faptul că are o natură administrativă (deci este precar, putând fi desfiinţat, respectiv modificat ori de câte ori interesul public o cere), are următoarele caracteristici: prerogativa de exploatare, în interes public, dar şi în beneficiul său propriu, a unui bun proprietate publică; nu este o simplă facultate, fiind obligatoriu de exercitat, sub sancţiunea pierderii sale [art. 871 alin. (1) Codul Civil], altfel spus, exploatarea nu este doar un drept, ci şi o obligaţie; se constituie întotdeauna cu titlu oneros, căci redevenţa pe care concesionarul o plăteşte concedentului este de esenţa acestui contract administrativ.
47. În acest context, Curtea apreciază ca fiind nefondate susţinerile autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate, în sensul că modificarea clauzelor licenţelor de exploatare nu se poate realiza decât prin negociere directă, şi nu prin impunerea unei modificări unilaterale, întrucât una dintre caracteristicile fundamentale ale contractului administrativ este tocmai puterea de modificare unilaterală a contractului, în temeiul interesului public. Nu pot fi primite nici susţinerile potrivit cărora, în temeiul art. 20 alin. (1) şi art. 45 alin. (1) din Legea nr. 85/2003, redevenţa minieră este stabilită ca urmare a negocierii între părţile contractante, întrucât aceste dispoziţii de lege stipulează faptul că licenţa de exploatare se negociază, adică actul juridic prin care se acordă concesionarea/darea în administrare a activităţilor miniere de exploatare (ansamblul de lucrări executate în subteran şi/sau la suprafaţă pentru extragerea resurselor minerale, prelucrarea şi livrarea acestora în forme specifice), nu şi redevenţa minieră cuvenită bugetului de stat, care se stabileşte, în temeiul legii, la încheierea licenţei ori la eliberarea permisului de exploatare, într-o cotă procentuală din valoarea producţiei miniere.
48. Prin urmare, Curtea constată ca fiind neîntemeiate criticile potrivit cărora modificarea unilaterală a cuantumului redevenţei miniere aduce atingere principiului stabilităţii raporturilor juridice şi dispoziţiilor privind dreptul de proprietate, cuprinse în art. 44 din Constituţie şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
49. Referitor la pretinsa încălcare a art. 15 alin. (2) din Constituţie, Curtea consideră că formula redacţională a prevederilor art. VII şi art. VIII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/2013, deduse controlului de constituționalitate, nu oferă temei unei atare critici, întrucât acestea nu conţin în sine nicio dispoziţie cu caracter retroactiv, ele urmând a-şi găsi aplicarea exclusiv de la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 102/2013. Din cuprinsul reglementării criticate se constată că dispoziţiile legale imperative privind modificarea redevenţelor miniere se aplică tuturor licenţelor/permiselor de la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 102/2013, iar în termen de 90 de zile de la această dată, părţile (titularii licenţelor/permiselor şi autoritatea competentă) sunt obligate să încheie acte adiţionale de stabilire a noilor redevenţe, astfel cum acestea sunt reglementate prin actul normativ menţionat. Aşa fiind, din conţinutul normativ al reglementării criticate rezultă că noul cuantum al redevenţei, stabilit în temeiul art. 45 alin. (1) din Legea minelor nr. 85/2003, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/2013, se aplică tuturor licenţelor de exploatare, inclusiv celor acordate înainte de intrarea în vigoare a acestui act normativ şi aflate în derulare. Raportat la prezenta speţă, Curtea subliniază că trebuie avut în vedere faptul că dreptul de exploatare obţinut în condiţiile legii vechi este cel câştigat, şi nu cota de redevenţă, deoarece la redevenţa minieră se aplică întotdeauna cota procentuală stabilită prin lege, aceasta nefiind negociată de părţile contractuale.
50. De altfel, din însăşi redactarea prevederilor art. VII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/2013, Curtea constată că legiuitorul a prevăzut că redevenţele instituite de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/2013 se aplică de la data intrării sale în vigoare tuturor licenţelor/permiselor, deci nu numai celor care urmează a fi încheiate după intrarea în vigoare a acestui act normativ. Mai mult, potrivit art. VIII alin. (1) din acelaşi act normativ, se prevede că în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă precitate, titularii licenţelor şi autoritatea competentă încheie acte adiţionale de stabilire a noilor redevenţe. În atare condiţii, Curtea apreciază că este evidentă intenţia legiuitorului de a se aplica noul cuantum al redevenţei inclusiv licenţelor acordate/încheiate înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 102/2013 şi aflate în curs de desfăşurare, iar actele adiţionale ce urmează a fi încheiate, potrivit reglementării criticate, fac parte integrantă din licenţă/permis de exploatare.”
Din cuprinsul deciziei anterior menționate rezultă explicit faptul că instanța de contencios constituțional a constatat constituționalitatea soluției legislative prin care legiuitorul a aplicat noul cuantum al redevenţei inclusiv licenţelor acordate/încheiate înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 102/2013 şi aflate în curs de desfăşurare.
Prin urmare, considerentele dezvoltate de Curtea Constituțională în raport de criticile formulate cu privire la soluția aplicării noilor redevențe asupra tuturor permiselor, licenţelor şi acordurilor petroliere, înlătură argumentele recurentei-reclamante, în sensul că o atare manieră de legiferare înfrânge principiul constituțional al neretroactivității legii , acela al respectării securității raporturilor juridice precum și al respectării dreptului de proprietate.
Înalta Curte constată că instanța de fond a reținut judicios, în consonanță cu interpretarea instanței de contencios constituțional, faptul că: autoritatea publică are dreptul de a modifica în mod unilateral partea reglementată a contractului de concesiune, respectiv contravaloarea redevenței datorate de către reclamantă ca urmare a intervenirii legislative reprezentată de OUG 102/2013, și, prin urmare, caracterul nefondat al criticilor reclamantei privind necesitatea modificării cuantumului doar ca urmare a exprimării acordului bilateral al părților contractante; în cazul licenţelor încheiate înainte de intrarea în vigoare a OUG nr.102/2013, titularii licenţelor şi autoritatea publică competentă au obligaţia ca, în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a ordonanţei, să încheie acte adiţionale la licenţele de exploatare, iar valoarea redevenţelor miniere a fost stabilită întotdeauna de legiuitor, nefiind lăsată spre negociere părţilor; aplicarea modificărilor aduse condiţiilor concesiunii miniere nu este lăsată de legiuitor la dispoziţia părţilor contractante, astfel încât acestea să hotărască dacă aplică sau nu pentru viitor noile cote privind redevențele miniere.
Prin urmare, contrar susținerilor recurentei reclamante, Curtea de apel a reţinut corect că, din interpretarea dispoziţiilor art. VI si VII din OUG nr. 102/2013, atât redevențele nou instituite, cât și cuantumul actualizat al redevenţelor se aplică tuturor redevenţelor indiferent de data încheierii contractului de concesiune, respectiv atât înainte, cât și după intrarea in vigoare a OUG nr. 102/2013, nefiind condiționată de semnarea actelor adiţionale.
Față de aceste considerente, Înalta Curte constată că nu au relevanță în cauză constatările Curții de Conturi exprimate prin Decizia nr.9/2019, decizie necontestată de recurenta reclamantă. Cu atât mai mult, așa cum s-a învederat de către intimata pârâtă prin întâmpinarea depusă la fond, Curtea de Conturi, prin adresa de răspuns nr.6522/30.12.2021, înregistrată la DGAMC sub nr. MCj-REG 1000031-2022 din data de 04.01.2022, dosar fond vol.4 filele 665-666, și-a reconsiderat poziția și a revenit asupra opiniei expusă în cuprinsul deciziei, astfel: „având în vedere faptul că, în temeiul art.47(1) din Legea minelor nr. 85/2003, verificarea exactităţii datelor şi a informaţiilor pe baza cărora se calculează taxa pentru activitatea minieră şi redevenţa minieră se face de către organele fiscale şi structurile teritoriale de inspecţie economico-financiară din subordinea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, precum și faptul că asupra acestei constatări s-au pronunţat instanţele de contencios administrativ și fiscal competente, organul fiscal este îndreptăţit să aprecieze relevanţa stărilor de fapt fiscale şi să ia în considerare soluţia adoptată de organul fiscal în cadrul unui act administrativ fiscal sau de instanţa judecătorească printr-o hotărâre definitivă, emisă anterior, pentru situaţii de fapt similare, potrivit art.6 din Codul de procedură fiscala.”
Recurenta afirmă că dispoziţiile menţionate ale O.U.G. nr. 102/2013 nu ar putea fi interpretate în sensul aplicabilității lor şi contractelor de concesiune încheiate anterior, întrucât o astfel de interpretare ar contraveni principiului securității raporturilor juridice, consacrat expres prin dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2003 conform cărora „prevederile legale existente la data intrării în vigoare a licenţei rămân valabile pe toată durata acesteia, cu excepţia apariției unor eventuale dispoziţii legale favorabile titularului”.
Norma cuprinsă în art. 21 alin. (2) din Legea nr. 85/2003 stabileşte că, în perioada de activitate a legii, licenţele obţinute rămân supuse prevederilor legale sub imperiul cărora au fost obţinute. Această normă, însă, nu poate fi opusă modificării legislative explicite din cuprinsul aceluiaşi act normativ referitoare la nivelul redevenţei miniere cuvenite bugetului de stat, așa cum s-a arătat în considerentele deciziei CCR pre-citată.
Cât priveşte dispoziţiile art. 60 alin.(1) din Legea nr. 85/2003, pe care, de asemenea, se bazează argumentaţia recurentei, în mod corect instanţa de fond a reţinut că aceste dispoziţii, fiind cuprinse în capitolul celor cu caracter tranzitoriu şi final din Legea nr. 85/2003 şi referindu-se la perioada de tranziţie de la reglementarea anterioară - Legea minelor nr. 61/1998, la noua Lege a minelor nr. 85/2003, nu sunt incidente în cauză deoarece chestiunile litigioase ale cauzei nu se referă la perioada tranzitorie anterior menţionată, ci la aplicarea modificărilor aduse Legii nr. 85/2003 contractelor de concesiune aflate în derulare.
Chiar dacă s-ar aprecia că obţinerea unora dintre licenţe sub imperiul Legii nr. 61/1998 face să le fie aplicabilă norma tranzitorie menţionată, rămân valabile argumentele anterior expuse, potrivit cărora o astfel de normă nu împiedică modificarea prin lege a nivelului redevenţelor miniere, în cazul contractelor de concesiune aflate în derulare.
Criticile recurentei-reclamante vizează conţinutul normativ al art. VI, art. VII şi art. VIII din OUG nr. 102/2013, iar nu modul în care aceste articole de lege trebuie interpretate şi aplicate.
Şi dacă s-ar aprecia că această chestiune litigioasă, a aplicării modificărilor legislative referitoare la nivelul redevenţei licenţelor în derulare nu priveşte textul de lege, ca atare, ci ţine de procesul de aplicare (în timp) a legii, revenind în competenţa instanţei de contencios administrativ atributul rezolvării ei, Înalta Curte constată că O.U.G. nr. 102/2013 se aplică efectelor juridice viitoare ale contractelor de concesiune aflate în derulare, respectiv, stabileşte pentru viitor noi niveluri ale redevenţei miniere datorate în cadrul contractelor.
Recurenta susţine că nivelul redevenţei nu intră în categoria efectelor viitoare ale contractului, ci reprezintă facta praeterita, care ar trebui să rămână supusă legii în vigoare la data încheierii contractului de concesiune.
Însă, numai situaţia juridică generată de încheierea contractului de concesiune ce cuprinde efectele voite ale acestuia este, din perspectiva determinării legii aplicabile în cazul conflictului de legi în timp, o facta praeterita, fiind consumată la momentul încheierii contractului. Nu este şi cazul clauzelor reglementare ale contractului administrativ.
Contractul de concesiune minieră este o specie a contractului administrativ, care, conform definiției din art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, reprezintă un acord de voinţă între autoritatea publică şi persoana juridică de drept privat, prin care se urmăreşte realizarea unui interes public, respectiv punerea în valoare a unui bun public. Contractul este, astfel, supus regimului de putere publică.
Conform art. 3 pct. 8 din Legea nr. 85/2003, concesiunea minieră este operaţiunea juridică prin care statul, reprezentat de autoritatea competentă, în calitate de concedent, transmite pentru o perioadă determinată unei persoane, în calitate de concesionar, dreptul şi obligaţia de a executa, pe risc şi cheltuială proprii, activităţi miniere având ca obiect resursele minerale ce cad sub incidenţa prezentei legi, în schimbul unei redevenţe miniere pentru exploatare şi al unei taxe pe activitatea de prospecțiune, explorare şi exploatare a resurselor minerale.
În satisfacerea interesului public, printre principalele trăsături caracteristice contractelor administrative se numără poziţia inegală a părţilor contractante (particularul fiind subordonat autorităţii publice) şi clauzele derogatorii de la dreptul comun, cunoscute drept clauze exorbitante, imperative prin puterea legii şi care nu pot face obiectul niciunei negocieri.
Autoritatea publică contractantă are dreptul de a modifica în mod unilateral partea reglementară a contractului, respectiv clauzele de drept public, stabilite prin lege sau acte administrative unilaterale, în scopul ocrotirii intereselor publice.
Or, în cazul contractelor de concesiune minieră, nivelul redevenţei miniere face parte dintre clauzele reglementare ale contractului, de drept public, acest nivel fiind stabilit prin lege, iar nu lăsat la îndemâna negocierii între părţile contractante. Acest aspect rezultă fără dubiu din prevederile art. 44 şi 45 din Legea nr. 85/2003.
Deşi clauzele financiare convenite de părţile unui contract administrativ sunt considerate a nu fi clauze reglementare, redevenţa stabilită în sarcina concesionarului, pentru exploatarea unor resurse care fac parte din domeniul public al statului, ca natură juridică, doar în subsidiar poate fi socotită drept clauză financiară a contractului.
În principal, aceste redevenţe fac parte din regimul fiscal al exploatațiilor, fiind stabilite pe cale reglementară, dovadă în acest sens stând tocmai prevederile art. 45 din Legea minelor nr. 85/2003.
Cu respectarea principiului neretroactivității legii civile, consacrat constituţional prin art. 15 alin. (2), legea nouă nu modifică efecte ale contractului care s-au produs înainte de intrarea sa în vigoare, ci se aplică efectelor viitoare ale contractelor de concesiune, susceptibile să se producă după intrarea ei în vigoare.
Redevenţa minieră nu este, aşa cum susţine recurenta, exclusiv un preţ al concesiunii, ci natura ei juridică principală este de creanţă asimilată celor fiscale, fiind definită, conform art. 3 pct.3 din Legea nr. 85/2003, ca suma datorată bugetului de stat de către titular pentru concesionarea/administrarea activităţilor de exploatare a resurselor minerale, bunuri ale domeniului public al statului.
În concluzie, Înalta Curte reţine că nivelul redevenţei miniere reprezintă clauză reglementară a contractului de concesiune minieră, stabilită prin lege şi că Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale are dreptul şi obligaţia de a modifica în mod unilateral această parte reglementară a contractului, în raport de prevederile explicite ale art. 45 din Legea nr. 85/2003, aşa cum au fost modificate prin O.U.G. nr. 102/2003, aprobată prin Legea nr. 11/2015, fără ca aceasta să atragă o încălcare a principiului securității raporturilor juridice.
În această privinţă sunt de menţionat şi considerentele de la pct. 51 din decizia Curţii Constituţionale anterior menţionate, conform cărora se „constată că prevederile criticate din Ordonanța de urgență a Guvernului nr.102/2013 nu contravin principiului constituţional al neretroactivității legii, consacrat de art.15 alin.(2) din Legea fundamentală, întrucât acestea sunt de imediată aplicare, iar în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a stabilit, de principiu, că „o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supravieţuirea legii vechi şi să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare” (Decizia nr.952 din 13 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.6 din data de 4 ianuarie 2013, Decizia nr.330 din 27 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.59 din 28 ianuarie 2002; Decizia nr.73 din 6 martie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.240 din 11 mai 2001). O lege nu este retroactivă când vizează efectele nerealizate încă în momentul intrării ei în vigoare, ale unui act juridic cu efecte succesive, astfel cum sunt licențele de concesiune miniere, care sunt acte juridice cu executare succesivă, deci cu efecte succesive. Așa fiind, Curtea consideră că reglementarea criticată din cuprinsul Ordonanței de urgență a Guvernului nr.102/2013 reprezintă o concretizare a principiului aplicării imediate a legii noi, potrivit căruia legea nouă se aplică de îndată tuturor situaţiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum şi efectelor viitoare ale unor situaţii juridice anterior născute, dar neconsumate la data intrării în vigoare a legii noi.”
Pentru considerentele anterioare, vor fi înlăturate şi motivele de recurs prin care se susţine greșita reținere de către instanţa de fond a existenţei unei obligaţii legale a recurentei-reclamante de a încheia actele adiţionale modificatoare, şi, respectiv, greșita reţinere a imposibilităţii negocierii cuantumului redevenţei miniere.
În ultimul rând, se impune înlăturarea criticii conform căreia hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea și aplicarea greşita si a dispoziţiilor art. 13 alin. (6) C.proc.fisc. În această privinţă, instanţa de fond a reţinut în mod corect că prevederile OUG nr. 102/2013 sunt clare, concise, imperative și cu aplicabilitate imediată, în sensul producerii de efecte fiscale
Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererile de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.
Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul formulat de reclamantă.