Incompatibility of vice-mayor and school board member: validity of implicit abrogation of incompatibility rules and application of CJEU Bara data protection standards to statutory integrity agency procedures

Şedinţa publică din data de 7 februarie 2024

Cu privire la recursul de faţă, are în vedere următoarele;

Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal sub numărul de dosar x/2019, reclamantul A. a formulat în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate - A.N.I., contestaţie împotriva raportului de evaluare nr. x/14.08.2019, solicitând, în principal, constatarea nulităţii tuturor actelor efectuate de pârâtă în lucrarea nr. 33579/S/II/04.10.2018, inclusiv a Raportului de evaluare nr. x/14.08.2019, cu care a fost finalizată această lucrare, iar în subsidiar, anularea Raportului de evaluare nr. x/14.08.2019, emis de pârâtă. Reclamantul a solicitat şi obligarea pârâtei la acoperirea cheltuielilor de judecată.

2. Judecata în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 50/09.01.2020 pronunţată în dosar nr. x/2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a de contencios administrativ şi fiscal şi a declinat competenţa de soluţionare, în favoarea Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara sub nr. x/2019 la data de 25.02.2020.

Reclamantul a invocat excepţia de nelegalitate a Protocolului de cooperare încheiat între pârâta Agenţia Naţională de Integritate şi pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi excepţia de nelegalitate a Protocolului de cooperare încheiat între pârâta Agenţia Naţională de Integritate şi pârâtul Oficiul Naţional al Registrului Comerţului formulate de reclamant.

Pârâţii Agenţia Naţională de Integritate şi Oficiul Naţional al Registrului Comerţului au formulat un punct de vedere privind excepţia de nelegalitate a protocolului de cooperare încheiat între ANI şi ONRC, ridicată de reclamant în dosarul x/2019

Prin sentinţa nr. 1293 din 24 septembrie 2021, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, a respins ca inadmisibile excepţia de nelegalitate a Protocolului de cooperare încheiat între pârâta Agenţia Naţională de Integritate şi pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi excepţia de nelegalitate a Protocolului de cooperare încheiat între pârâta Agenţia Naţională de Integritate şi pârâtul Oficiul Naţional al Registrului Comerţului formulate de reclamant.

Totodată, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate.

Potrivit art. 499 prima teză C. proc. civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei nr. 1293 din 24 septembrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a promovat recurs reclamantul A., ce a fost înregistrat, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal, la data 24 februarie 2021.

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant a solicitat, solicită în principal casarea cu trimitere, iar în subsidiar, casarea cu rejudecare, iar în rejudecare în principal anularea raportului, şi în subsidiar înlăturarea interdicţiei de trei ani, în ceea ce îl priveşte pe recurentul - reclamant, cu obligarea la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în motivarea recursului, în esenţă, a arătat următoarele:

Într-un prim set de critici, se susţine că sentinţa recurată este nelegală, având în vedere evoluţia legislaţiei aplicabile, prin reglementarea mai întâi implicită, apoi explicită, a posibilităţii de exercitare simultană a funcţiei de viceprimar si a celei de membru în consiliul de administraţie la unităţile de învăţământ, legea renunţând în final la reglementarea şi sancţionarea acestei incompatibilităţi, astfel că sancţiunile ce decurg din raport nu mai corespund scopului legii, iar efectele actului din care decurg, raportul de evaluare ANI, trebuie încetate.

Totodată, având în vedere contextul legislativ, Raportul contestat se întemeiază pe o serie de dispoziţii echivoce, neclare şi greu de înţeles, imprevizibilitatea acestora pentru recurentul-reclamant reprezentând o cauză care înlătură o eventuală răspundere juridică întemeiată pe acestea (art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.).

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul-reclamat a susţinut că a arătat în faţa instanţei de fond, că legislaţia incidentă în prezenta speţă a suferit o serie de modificări în decursul timpului.

Aceste modificări legislative nu au fost corelate corespunzător în toate actele normative incidente. Din acest motiv, au existat şi există dificultăţi de interpretare, textele de lege reţinute în cuprinsul Raportului de evaluare fiind în mod evident neclare şi greu de înteles.

În această situaţie, trebuie să apelez la metoda de interpretare teleologică, tocmai pentru a avea în vedere voinţa reală a legiuitorului la momentul edictării normelor.

Astfel, art. 87 alin. (1) lit. d) din legea 161/2003 prevede că:

"Funcţia de primar şi viceprimar, primar general şi viceprimar al municipiului Bucureşti, preşedinte şi vicepreşedinte al consiliului judetean este incompatibilă cu: d) functia de preşedinte, vicepreşedinte, director general, director, manager, administrator, membru al consiliului de administraţie ori cenzor sau orice funcţie de conducere ori de executie la societăţile reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, inclusiv băncile sau alte instituţii de credit, societăţile de asigurare şi cele financiare, la regiile autonome de interes naţional sau local, la companiile şi societătile nationale, precum şi la instituţiile publice. Art. 96 (2) din Legea 1/2011, în forma sa iniţială prevedea faptul că:

"În unitătile de învăţământ de stat consiliul de administraţie este organ de conducere şi este constituit din 7, 9 sau 13 membri, astfel: a) în cazul unităţilor de învătământ de nivel gimnazial cu un singur rând de clase, consiliul de administraţie este format din 7 membri, cu următoarea componentă: 3 cadre didactice, inclusiv directorul; 2 reprezentanţi ai părinţilor; un reprezentant al primarului; un reprezentant al consiliului local.

Se susţine că această variantă a art. 96 (2) din Legea 1/2011 era în mod evident lipsită de claritate, motiv pentru care au existat numeroase divergenţe în interpretarea sa. De asemenea, a argumentat în faţa instanţei de fond faptul că, prin raportare la dispoziţiile care reglementează instituţia mandatului, dacă mandatarul (reprezentantul primarului) putea face parte din consiliul de administraţie al unei unităţi şcolare, pe cale de consecinţă şi mandantul (primarul) avea aceleaşi prerogative (într-o situaţie contrară neputând nici să împuternicească). Prin Sentinţa atacată, instanţa respinge aceste argumente reţinând că " nu va retine această apărare, întrucât abrogarea dispoziţiilor Legii nr. 161/2003 trebuie să fie expresă, fiind o lege specială în materia incompatibilităţilor şi conflictelor de interese, neputând fi modificată implicit prin dispoziţii legale care reglementează alte materii". Acest raţionament al instanţei de fond este greşit. Din faptul că legiuitorul a înţeles, ca prin modificarea Legii 215/2001, să înlăture incompatibilitatea dintre funcţia de viceprimar şi cea de consilier local rezultă în mod evident faptul că viceprimarul îşi păstrează pe durata exercitării mandatului funcţia de consilier local, având (implicit) toate drepturile şi îndatoririle acestei calităţi.

Coroborând aceste dispoziţii ale Legii 215/2001 cu art. 96 alin. (2) lit. a) din Legea 1/2011 (citat anterior) este evident faptul că viceprimarul poate fi numit în consiliul de administraţie al unei unităţi de învăţământ.

Se susţine în continuare că acest raţionament al instanţei de fond este greşit, având în vedere că legiuitorul a înţeles, că prin modificarea Legii 215/2001, să înlăture incompatibilitatea dintre funcţia de viceprimar şi cea de consilier local rezultă în mod evident faptul că viceprimarul îşi păstrează pe durata exercitării mandatului funcţia de consilier local, având (implicit) toate drepturile şi îndatoririle acestei calităţi.

În concluzie, recurentul-reclamant A. a ocupat funcţia de membru în Consiliul de Administraţie al Şcolii Gimnaziale Scorţeni, în virtutea funcţiei de consilier local, fapt ce nu atrage o eventuală stare de incompatibilitate. Mai mult decât atât, starea de incompatibilitate nu poate fi reţinută a priori, ci doar în urma verificării şi analizării particularităţii fiecărei speţe în parte.

Or, având în vedere că legea nu mai consideră, la momentul constatării ANI, că există o stare de pericol public pentru valorile sociale ocrotite, creată prin exercitarea simultană a funcţiei de viceprimar si a celei de membru în consiliul de administratie la unităţile de învăţământ, renunţând la reglementarea şi sancţionarea unei astfel de incompatibilităţi. De asemenea, având în vedere că procedura administrativă de evaluare a incompatibilităţilor, prevăzută de Legea nr. 176/2010, care a condus la emiterea Raportului contestat, reprezintă o procedură "penală" în sensul art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la aceeaşi concluzie se ajunge şi prin raportare la principiul de drept al aplicării legii penale mai favorabile.

În conformitate cu jurisprudenţa CEDO, materia penală nu acoperă numai sfera care este definită formal astfel potrivit dreptului naţional (primul criteriu), prin incriminarea unor fapte ca fiind infracţiuni, ci şi unele abateri administrative, mai ales disciplinare, în funcţie de alte două criterii alternative, aşa cum a decis Curtea în Cauza Engel ş.a. c. Olanda.

Se mai arată referitor la gravitatea sancţiunilor aplicabile, starea de incompatibilitate are drept sancţiune principală eliberarea din funcţie (art. 25 alin. (3) din Legea 176/2010), care este cea mai gravă sancţiune disciplinară principală aplicabilă, potrivit legislaţiei interne, precum şi sancţiunea complementară a decăderii din dreptul de a ocupa funcţii publice şi de demnitate publică timp de 3 ani (art. 25 alin. (2) din Legea 176/2010).

Domeniul incompatibilităţilor este un domeniu prin care se aduc restrângeri drepturilor fundamentale, atât prin instituirea unor abateri - incompatibilităţile - constând în exercitarea simultană a două funcţii, cumul interzis de lege, care restrânge astfel exerciţiul unor drepturi fundamentale.

Mai mult, cu aplicabilitate la cazul de faţă, prin incompatibilitatea viceprimar - membru în consiliul de administraţie al unei unităţi de învăţământ, se restrânge exerciţiul unor drepturi garantate de Constituţie: dreptul de a fi ales (art. 37) şi dreptul de a ocupa o demnitate publică (art. 16, alin. (3).

Astfel, în mod evident, din perspectiva art. 6 alin. (1) din Convenţie, abaterea administrativă a stării de incompatibilitate prevăzută de art. 25 din Legea 176/2010 urmăreşte un scop exclusiv punitiv şi conduce la aplicarea unor sancţiuni grave, de natură penală. Pe cale de consecinţă, întreaga procedură de evaluare a stării de incompatibilitate este o procedură "penală", în sensul art. 6, par. 1 CEDO.

Un alt set de critici, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se referă la soluţionarea excepţiilor de nelegalitate a Protocoalelor de colaborare dintre intimata-pârâta Agenţia Naţională de Integritate, pe de-o parte şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, respectiv Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, pe de altă parte, învederând faptul că soluţia dispusă prin sentinţa recurată este nelegală, având în vedere că instanţa de fond, cu aplicarea eronată a dispoziţiilor legale, a respins-o ca fiind inadmisibilă.

Arată că această soluţie a instanţei de fond este nelegală şi echivalează cu o veritabilă denegare de dreptate. Contrar celor reţinute de către instanţa de fond, cele două protocoale care făceau obiectul excepţiilor de nelegalitate sunt acte administrative în sensul Legii 554/2004 şi pot face obiectul excepţiei de nelegalitate. Lipsirea de efecte a celor două protocoale şi a tuturor actelor şi operaţiunile administrative Întocmite în baza acestora cu consecinţa anulării Raportul de evaluare contestat.

În continuare se susţine că sentinţa recurată este pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât instanţa a apreciat în mod eronat, prin aplicare greşită a legii, că actele efectuate de Pârâta Agenţia Naţională de Integritate - ANI în etapa de evaluare, inclusiv Raportul de evaluare nr. x/14.08.2019, cu care a fost finalizată această lucrare, sunt întocmite în mod legal., aspect care se circumscrie dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la sancţiunea ce se aplică nerespectării de către ANI în decursul procedurii de evaluare a condiţiilor instituite de articolele legale evocate anterior, alin. (2) al aceluiaşi articol 13, prevede şi sancţiunea care intervine în cazul în care inspectorul de integritate întocmeşte acte pe baza datelor sau informaţiilor care nu sunt publice, solicitate persoanelor fizice sau juridice, fără ca persoana evaluată să fie invitată şi informată. Potrivit legii, toate aceste acte sunt lovite de nulitate absolută.

În susţinerea celor de mai sus, arătă instanţei de control judiciar că în prezenta speţă, în cadrul etapei de evaluare, finalizată prin Raportul de evaluare nr. x/14.08.2019, pârâta ANI a transmis adresa prin care-l invita pe Recurentul-reclamant să depună un punct de vedere la data de 05.06.2019.

În concluzie, menţionăm faptul că dreptul la apărare în cadrul procedurii administrative nu poate fi considerat un principiu caduc, a cărui încălcare nu produce niciun efect juridic, aşa cum rezultă din raţionamentul instanţei de fond.

Acest drept trebuie să fie efectiv, chiar în acea fază, a procedurii administrative, ca o garanţie împotriva întocmirii în mod abuziv a unui Raport de evaluare, deşi nu sunt întrunite elementele unui conflict de interese.

De asemenea, dreptul la apărare în cadrul procedurii administrative nu poate fi confundat cu dreptul de a contesta Raportul de evaluare în justiţie, acesta din urmă fiind tocmai modalitatea prin care se verifică aspectul de legalitate referitor la respectarea dreptului la apărare în cadrul- procedurii administrative, iar în cazul în care acest drept a fost încălcat, nu poate exista alt remediu decât anularea Raportului încheiat cu Încălcarea dreptului la apărare.

Sentinţa recurată este pronunţată cu aplicarea greşită a legislaţiei Uniunii Europene privind protecţia datelor cu caracter personal, aşa cum a fost interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) prin Hotărârea din Cauza C-201/14 Bara (art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ.). Procedura de evaluare a incompatibilităţilor, prevăzută de Legea 176/2010, în baza căreia a fost emis Raportul contestat, încalcă legislaţia Uniunii Europene privind protecţia datelor cu caracter personal, aşa cum a fost interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, prin Hotărârea din Cauza C-201114 Bara şi alţii.

4. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia completului învestit cu soluţionarea cauzei, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 9 noiembrie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, cauza fiind amânată succesiv.

Pentru termenul de judecată stabilit la 9 noiembrie 2022, recurentul-reclamant a solicitat suspendarea prezentei cauze, în temeiul art. 413 alin. (1)1 din C. proc. civ., formulând şi o cerere privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în baza art. 519 din C. proc. civ.. Prin încheierea din 9 noiembrie 2022 a fost respinsă cererea de suspendare a judecăţii formulată de recurentul-reclamant A. fixându se termen pentru continuarea judecăţii la 29.03.2023, cu citarea părţilor.

La termenul de judecată din data de 29 martie 2023, a fost respinsă cererea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile formulată de recurentul-reclamant A. precum şi cererea de suspendare a judecăţii recursului fiind acordat termen pentru continuarea judecăţii la 11.10.2023, cu citarea părţilor.

Reprezentantul recurentului-reclamant, la termenul de judecată stabilit, în temeiul dispoziţiilor art. 178 din C. proc. civ., invocă un nou motiv de nulitate al sentinţei recurate. S-a arătat că motivul de nulitate se întemeiază pe o Hotărâre a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată la 4 mai 2023. Prin urmare, cauza se află la primul termen procedural după pronunţarea respectivei hotărâri, fiind imposibil ca motivul de nulitate să fie invocat în termenul de recurs.

De asemenea, arată că dispoziţiile Uniunii Europene sunt de ordine publică şi trebuie înlăturate orice dispoziţii procedurale naţionale, care ar periclita punerea acestora în discuţie. Invocă, totodată, principiul priorităţii dreptului Uniunii Europene, prevăzut de dispoziţiile art. 148 alin. (2) din Constituţie.

Intimata -pârâta Agenţia Naţională de Integritate, asupra motivului de nulitate invocat în şedinţa publică de judecată, a invocat tardivitatea motivului de nulitate invocat de către partea adversă, susţinând că acesta reprezintă un nou motiv de recurs.

Înalta Curte, a proroga pentru următorul termen de judecată discutarea excepţiei tardivităţii motivului de nulitate invocat de către recurentul-reclamant.

Pentru termenul de judecată stabilit pentru data de 7 februarie 2024, Înalta Curte a învederat părţilor faptul că s-a invocat o tardivitate a unui nou motiv de recurs, însă, aceasta nu va fi analizată ca o excepţie de tardivitate, ci reprezintă un motiv de recurs care urmează a fi primit sau nu, cu ocazia dezlegării date căii de atac.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Agenţia Naţională de Integritate a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentinţa recurată este temeinică şi legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situaţiei de fapt reţinute.

În prealabil, a invocat excepţia tardivităţii depunerii motivelor de nulitate invocate de către recurent, sub aspectul considerării lor ca fiind motive suplimentare de recurs.

În esenţă, a susţinut că, recurentul -reclamant A. nu a respectat obligaţia ce-i revenea potrivit dispoziţiilor art. 91 alin. (3) din Legea nr. 161/2003 de a demisiona din una dintre funcţiile incompatibile, continuând să deţină simultan în perioada 06.09.2016 - 10.06.2017, atât funcţia de viceprimar al comunei Fârliug, judeţul Caraş-Severin şi calitatea de membru în Consiliul de Administraţie al Şcolii Gimnaziale Fârliug, judeţul Caraş-Severin.

Prin urmare, în perioada 06.09.2016 - 10.06.2017, prin deţinerea şi exercitarea simultană atât a funcţiei de viceprimar al comunei Fârliug, judeţul Caraş-Severin, cât şi a calităţii de membru în Consiliul de Administraţie al Şcolii Gimnaziale Fârliug, judeţul Caraş-Severin, A. a încălcat regimul juridic al incompatibilităţilor, potrivit art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161 din 19 aprilie 2003.

Intimaţii- pârâţi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Oficiul National al Registrului Comerţului au formulat întâmpinare prin au precizat că îşi menţin apărările formulate în fata instanţei de fond.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. lecturând sentinţa civilă atacată, Înalta Curte constată stabilirea în conţinutul acesteia a situaţiei de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor relevante ale părţilor, expunerea raţionamentului logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. În plus, considerentele dezvoltate sunt în legătură cu obiectul cererii de chemare în judecată şi soluţia pronunţată.

În consecinţă, considerentele sentinţei recurate sunt detaliate în mod corespunzător obligaţiei legale de motivare a hotărârii pronunţate şi nu rezultă a cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei, astfel încât un astfel de motiv de casare/nelegalitate nu este incident.

În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi ale art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

Faptul că recurentul-reclamant este nemulţumit de raţionamentul instanţei de fond sau de concluzia la care aceasta a ajuns nu se poate circumscrie în niciun caz motivului de recurs invocat, cu atât mai mult cu cât, în concordanţă cu prevederile art. 22 alin. (1) C. proc. civ., în demersul său vizând aflarea adevărului, în primul rând, judecătorul va soluţiona litigiul aplicând dispoziţiile legale incidente în cauză, respectând astfel principiul legalităţii.

Ca atare, nu se se poate reţine necalaritatea legislaţiei care reglementează situaţiile de incompatibilitate privitor la viceprimari în condiţiile în care abrogarea dispoziţiilor Legii nr. 161/2003 trebuie să fie expresă, fiind o lege specială în materia incompatibilităţilor şi conflictelor de interese, neputând fi modificată implicit prin dispoziţii legale care reglementează alte materii.

De altfel, cum bine a punctat judecătorul fondului, reclamantul avea posibilitatea de a renunţa la funcţia care atrage starea de incompatibilitate în cel mult 15 zile de la numirea sau alegerea în funcţie, iar reprezentarea Consiliul Local în Consiliile de Administraţie al Şcolii se putea realiza de către alte persoane stabilite prin hotărâre a consiliului local, fără a se încălca regimul incompatibilităţilor.

Este adevărat că viceprimarul este ales din rândul consilierilor locali şi işi păstrează statutul de consilier local însă, după obţinerea mandatului de viceprimar este obligat să respecte atribuţiile prevăzute de Legea nr. 215/2001 pentru viceprimari şi regimul juridic al incompatibilităţilor şi conflictului de interese prevăzut de legea nr. 161/2003. Nu în ultimul rând, raţionamentul recurentului bazat pe o pretinsă abrogare a dispoziţiilor art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003 nu poate fi reţinut în condiţiile în care acest act normativ în materia incompatibilităţilor şi conflictelor de interese - Legea nr. 161/2003 nu poate fi modificat implicit prin dispoziţii care reglementează alte materii.

Nu poate fi reţinută nici pretinsa lipsa de claritate a art. 96 din Legea nr. 1/2011 întrucât acest articol nu prevede desemnarea viceprimarului în consiliul de administraţie ci a reprezentanţilor primarului şi consiliului local.

În consecinţă, motivul de recurs analizat este nefondat, întrucât motivarea primei instanţe răspunde argumentelor prezentate de parte, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt şi de drept, nefiind astfel identificate contradicţii în raţionamentul instanţei de fond şi nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. să nu-şi găsească incidenţa în cauză.

Motivul de casare/nelegalitate de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. intervine în caz de încălcare prin hotărâre sau aplicare greşită a nomelor de drept material.

Criticile recurentului- reclamant formulate împotriva raportului de evaluare au vizat aplicarea greşită a normelor de drept material ce reglementează starea de incompatibilitate.

De asemenea, s-a invocat nulitatea actelor efectuate de pârâtă, inclusiv a raportului de evaluare, pentru încălcarea obligaţiei de informare şi invitare a reclamantului prevăzută de art. 20, coroborat cu art. 13 din Legea nr. 176/2010.

S-a invocat nelegalitatea raportului şi faţă de încălcarea normelor care impun protecţia datelor cu caracter personal, astfel cum rezultă din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-201/14 Bara şi alţii şi faţă de încălcarea dreptului la apărare, care nu au făcut obiectul obiectul judecăţii în primă instanţă.

De asemenea, s-a susţinut, referitor la soluţionarea excepţiilor de nelegalitate a Protocoalelor de colaborare dintre intimata-pârâta ANI, ANAF şi ONRC că soluţia dispusă prin încheierea din 28.02.2023 este nelegală, având în vedere că instanţa de fond, cu aplicarea eronată a dispoziţiilor legate, a respins-o greşit ca fiind inadmisibilă.

A susţinut recurentul că această soluţie a instanţei de fond este nelegală şi echivalează cu o veritabilă denegare de dreptate. În mod evident, în lipsa protocoalelor de la dosarul cauzei nu pot fi analizate condiţiile pentru a se concluziona dacă protocoalele sunt acte administrative în sensul Legii nr. 554/2004.

În plus, în cauză s-a invocat necesitatea verificării modului de aplicare a sancţiunilor şi interdicţiilor prevăzute de Legea nr. 176/2010 prin prisma principiului proporţionalităţii, în raport de care reclamantul a solicitat sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, precum şi suspendarea dosarului până la pronunţarea Curţii în cauza C-40/21.

Elemente relevante de fapt şi de drept reţinute de prima instanţă

Prin Raportul de evaluare nr. x/14.08.2019 emis de pârâta Agenţia Naţională de Integritate s-a constatat, în privinţa reclamantului A., încălcarea legislaţiei privind regimul juridic al incompatibilităţilor în perioada 06.09.2016 (data numirii ca membru în Consiliul de Administraţie al Şcolii Gimnaziale Fârliug, judeţul Caraş-Severin) - 10.06.2017 (data intrării în vigoare a Legii nr. 128/2017 privind modificarea Legii nr. 161/2003) deoarece a deţinut şi exercitat simultan atât funcţia de viceprimar al comunei Fârliug, judeţul Caraş-Severin şi calitatea de membru în Consiliul de Administraţie al Şcolii Gimnaziale Fârliug, judeţul Caraş-Severin, fiind încălcate prevederile art. 87 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 161/2003.

Cu privire la situaţia de fapt, s-a reţinut că reclamantul a deţinut în perioada 23.06.2016 - 31.01.2019 funcţia de viceprimar în cadrul Primăriei comunei Fârliug, judeţul Caraş-Severin, conform Hotărârii Consiliului Local al comunei Fârliug nr. 24/23.06.2016 şi a participat în calitate de membru, reprezentant al primarului, în Consiliul de Administraţie al Şcolii Gimnaziale Fârliug, jud. Caraş-Severin, în perioada 06.09.2016 (data numirii ca membru în Consiliul de Administraţie al Şcolii Gimnaziale Fârliug, judeţul Caraş-Severin) - 10.06.2017 (data intrării în vigoare a Legii nr. 128/2017 privind modificarea Legii nr. 161/2013), participând la şedinţele de consiliu din data de 06.09.2016, data de 26.09.2016, data de 22.12.2016, data de 03.02.2017, data de 13.02.2017, data de 31.03.2017, data de 07.04.2017, data de 05.05.2017 şi data de 15.05.2017, conform proceselor-verbale aferente şedinţelor Consiliului de Administraţie al Şcolii Gimnaziale Fârliug în anul şcolar 2016-2017.

Prin prezenta acţiune reclamantul a contestat Raportul de evaluare nr. x/14.08.2019 solicitând anularea acestuia cu motivarea că nu a fost informat cu privire la procedura de evaluare şi nu i-a fost respectat dreptul la apărare, că situaţia de incompatibilitate a fost înlăturată ca urmare a adoptării Legii nr. 286/2006 prin care a fost modificată Legea 215/2001, precum şi faptul că prezenţa în Consiliul de Administraţie al Şcolii Gimnaziale Fârliug a reprezentat o obligaţie a autorităţii locale, executată în temeiul legii, iar hotărârile Consiliului local au avut ca temei art. 96 din Legea nr. 1/2011 şi nu au fost exprimate rezerve cu privire la legalitatea acestora.

Recurentul-reclamant nu contestă că funcţia de viceprimar al Primăriei comunei Fârliug este incompatibilă cu cea de membru în Consiliul de Administraţie al Şcolii Gimnaziale Fârliug, ci apreciază că legea nu interzicea exercitarea acestei funcţii simultan cu exercitarea calităţii de membru în consiliul de calitatea de membru în Consiliul de Administraţie al Şcolii Gimnaziale Fârliug, judeţul Caraş-Severin, faţă de forma legii în perioada relevantă.

Motivul de casare referitor la greşita aplicare a prevederilor art. 13 şi 20 din Legea nr. 176/2010 de către prima instanţă (motiv de casare încadrat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.).

Înalta Curte constată că, potrivit art. 20 din Legea nr. 176/2010:

"(1) Dacă, în urma evaluării declaraţiei de interese, precum şi a altor date şi informaţii, inspectorul de integritate identifică elemente în sensul existenţei unui conflict de interese sau a unei incompatibilităţi, informează despre aceasta persoana în cauză şi are obligaţia de a o invita pentru a prezenta un punct de vedere.

(2) Persoana informată potrivit prevederilor alin. (1) este invitată să prezinte inspectorului de integritate date sau informaţii pe care le consideră necesare, personal ori prin transmiterea unui punct de vedere scris.

(3) Informarea şi invitarea se vor face prin poştă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire.

(4) Persoana care face obiectul evaluării are dreptul de a fi asistată sau reprezentată de avocat şi are dreptul de a prezenta orice date ori informaţii pe care le consideră necesare.

(5) Prevederile art. 13 şi 15 se aplică în mod corespunzător."

Art. 13 din Legea nr. 176/2010 prevede:

"(1) După repartizarea aleatorie o lucrării, inspectorul de integritate procedează la activitatea de evaluare a declaraţiilor de avere, a datelor, a informaţiilor şi a modificărilor patrimoniale existente, în sensul prezentei legi, după cum urmează:

a) până la informarea persoanei care face obiectul evaluării şi invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, desfăşoară proceduri administrative, prin raportare exclusivă la informaţii publice;

b) după informarea persoanei care face obiectul evaluării şi invitarea acesteia pentru a prezenta un punct de vedere, solicită persoanelor fizice sau juridice şi date ori informaţii care nu sunt publice.

(2) Actele întocmite de inspectorul de integritate pe baza datelor sau informaţiilor care nu sunt publice, solicitate persoanelor fizice sau juridice, după începerea activităţii de evaluare, fără ca persoana să fie invitată şi informată potrivit dispoziţiilor art. 14, sunt lovite de nulitate absolută."

Instanţa de fond a reţinut în mod corect că inspectorul de integritate nu poate analiza decât informaţii publice înainte de solicitarea unui punct de vedere de la persoana evaluată, sub sancţiunea nulităţii absolute a raportului.

Ceea ce invocă recurentul este faptul că Agenţia Naţională de Integritate susţine că a procedat la informarea persoanei evaluate cu privire la declanşarea activităţii de evaluare prin adresa nr. x 2018, confirmarea de primire fiind semnată de destinatar la 26 noiembrie 2018.

Trecând la verificarea corectitudinii acestei critici, Înalta Curte constată că documentaţia ce a stat la baza emiterii raportului de evaluare şi care conţinea, în copie certificată pentru conformitate şi adresa nr. x 2018 emisă de ANI, prin care acesta a fost informat cu privire la declanşarea activităţii de evaluare a respectării regimului juridic al incompatibilităţilor în perioada exercitării funcţiei publice.

Susţinerile recurentului reclamant privind încălcarea procedurii de evaluare prevăzute de art. 20 coroborat cu art. 13 din Legea nr. 176/2010, nu pot fi primite câtă vreme din probatoriul administrat în procedura administrativă şi în cea judiciară rezultă că acesta a fost informat cu privire la declanşarea procedurii de evaluare şi i s-a solicitat punctul de vedere conform prevederilor art. 20 alin. (1)-(4) din Legea 176/2010, punct de vedere pe care acesta l-a exprimat, fiind menţionat în cuprinsul raportului de evaluare, cu respectarea deci a prevederilor art. 20 alin. (3) pct. b) din Legea nr. 176/2010.

Or, art. 14 din Legea nr. 176/2010 prevede că inspectorul de integritate informează despre aceasta persoană în cauză şi are obligaţia de a o invita pentru a prezenta un punct de vedere, dacă din activitatea de evaluare rezultă că există diferenţe semnificative, în sensul prevederilor art. 18.

Prin urmare, chiar şi în cazul evaluării averii, activitatea de evaluare se poate desfăşura legal anterior informării persoanei evaluate, obligaţia de informare şi solicitare a unui punct de vedere survenind doar la momentul la care se ivesc indiciile unor diferenţe semnificative, care ar putea conduce la elaborarea unui raport de evaluare, fiind nule doar acele acte întocmite de inspectorul de integritate pe baza datelor sau informaţiilor care nu sunt publice, solicitate persoanelor fizice sau juridice, după ivirea unor astfel de indicii, fără solicitarea punctului de vedere al persoanei evaluate, ceea ce nu este cazul în speţă.

Ca atare, Înalta Curtea conchide în sensul că inspectorul de integritate a respectat prevederile Legii nr. 176/2010 în ceea ce priveşte informarea reclamantului despre declanşarea activităţii de evaluare a respectării regimului juridic al incompatibilităţilor în perioada exercitării funcţiei publice, respectiv pe acelea ale art. 20 din Legea nr. 176/2010, solicitând acestuia un punct de vedere la momentul la care, din datele şi informaţiile obţinute, a constatat ca există indicii cu privire la o situaţie de incompatibilitate în privinţa sa.

Or, aşa cum reiese din practica majoritară a Înaltei Curţi, prin care s-a reţinut că informaţiile solicitate de la Oficiul Naţional al Registrului Comerţului prezintă caracter public având în vedere că potrivit art. 4 din legea nr. 26/1990, Registrul Comerţului este public, în aceeaşi categorie fiind incluse şi datele şi informaţiile solicitate de la autorităţile fiscale, raportat la obligaţia funcţionarului public de a depune anual declaraţiile de avere şi interese, declaraţii care sunt publicate, conform art. 12 alin. (4) din Legea nr. 176/2010.

A mai susţinut recurentul şi că sentinţa recurată este pronunţată cu aplicarea greşită a legislaţiei Uniunii Europene privind protecţia datelor cu caracter personal, aşa cum a fost interpretată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene (CJUE) prin Hotărârea din Cauza C-201/14 Bara.

Astfel, consideră acesta că este incident în speţă argumentul reţinut de instanţa europeană în Cauza Bara cu privire la art. 315 din Legea 95/2006 (în sensul că acesta nu face decât să se refere, în principiu, la transmiterea acestor date personale deţinute de autorităţi, de instituţii publice şi de alte instituţii, în timp ce definiţia informaţiilor transmisibile, precum şi modalităţile de efectuare a transmiterii acestor informaţii au fost elaborate nu prin intermediul unei măsuri legislative, ci prin intermediul Protocolului din 2007 încheiat între ANAF şi CNAS, care nu face obiectul unei publicări), deoarece transferul datelor către ANI se face tot în temeiul unor protocoale de colaborare cu caracter nepublic, care nu au fost supuse publicării în Monitorul Oficial. Şi cum CJUE a stabilit deja, cu caracter obligatoriu, că aceste protocoale în baza cărora se transferă datele cu caracter personal sunt nelegale, fiind contrare dreptului UE şi vatămă drepturile garantate de legislaţia UE privind protecţia datelor cu caracter personal, consideră că în aceeaşi situaţie se află şi protocoalele în baza cărora s-au transferat datele în prezenta cauză. În consecinţă, consideră că toate actele şi operaţiunile administrative întocmite în baza acestora, inclusiv Raportul de evaluare emis de pârâta ANI, sunt nelegale.

Înalta Curte va valida, însă, soluţia instanţei de fond, potrivit căreia hotărârea pronunţată în cauza Bara şi alţii nu are aplicabilitate în speţă.

Astfel, se reţine că, într-adevăr, în cauza menţionată, CJUE a concluzionat în sensul că "Directiva 95/46/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 24 octombrie 1995 privind protecţia persoanelor fizice în ceea ce priveşte prelucrarea datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naţionale precum cea în discuţie în litigiul principal, care permite unei instituţii publice a unui stat membru să prelucreze datele cu caracter personal care i-au fost transmise de o altă instituţie publică, în special datele privind veniturile persoanelor vizate, fără ca acestea din urmă să fi fost informate în prealabil cu privire la transmitere şi cu privire la prelucrare."

Litigiul principal, în cadrul căruia s-a adresat întrebarea preliminară, privea transmiterea de către ANAF a datelor necesare pentru stabilirea de către CNAS a calităţii de asigurat a persoanelor care obţin venituri din activităţi independente, precum şi prelucrarea de către aceasta din urmă a informaţiilor astfel transmise, fără a exista, însă, o prevedere legală în temeiul căreia să se procedeze de această manieră- Protocolul de predare-preluare încheiat între cele două autorităţi nefiind considerat de CJUE drept prevedere legală.

Dar, în speţa de faţă, această decizie, într-adevăr, nu este incidentă.

ANI are legitimarea legală de a solicita şi de a prelucra date cu caracter personal, fără a solicita acordul persoanei la care se referă, în acest sens fiind prevederile art. 15 din Legea nr. 176/2010 "(1) Pe parcursul desfăşurării evaluării, inspectorul de integritate poate solicita tuturor instituţiilor şi autorităţilor publice, altor persoane juridice de drept public sau privat, precum şi persoanelor fizice, documentele şi informaţiile necesare desfăşurării activităţii de evaluare, cu obligaţia păstrării confidenţialităţii. (2) La solicitarea motivată a inspectorului de integritate, persoanele fizice şi juridice, conducătorii autorităţilor, ai instituţiilor sau ai societăţilor publice ori private, precum şi cei ai regiilor autonome sunt obligaţi să comunice acestuia, în termen de cel mult 30 de zile, datele, informaţiile, înscrisurile şi documentele solicitate potrivit prevederilor alin. (1), indiferent de suportul acestora, precum şi date, informaţii sau documente pe care le deţin, care ar putea conduce la soluţionarea lucrării".

Nu se susţine, aşadar, raţionamentul aplicării deciziei CJUE din cauza Bara prin procedeul mutatis mutandis, analogia negăsindu-şi aplicabilitate, având în vedere faptul că nu se poate asimila un act administrativ emis de o autoritate publică centrală (cum s-a întâmplat în cauza Bara) cu un act normativ cu caracter special, emis de puterea legislativă. Transmiterea de date şi de informaţii de la instituţiile sau autorităţile statului sau de la alte persoane de drept privat către inspectorii de integritate are bază legală în conţinutul art. 15 din Legea nr. 176/2010 cu modificările şi completările ulterioare, ceea ce este reglementat prin protocoale fiind doar procedurile pe care această transmitere o implică.

După cum, Înalta Curte consideră că activitatea desfăşurată de ANI se înscrie între excepţiile reglementate de art. 13 din Directiva 95/46 "statele membre pot adopta măsuri legislative pentru a restrânge domeniul obligaţiilor şi drepturilor prevăzute la articolul 6 alin. (1), articolul 10, articolul 11 alin. (1), articolul 12 şi articolul 21, dacă o astfel de restricţie constituie o măsură necesară pentru a proteja: f) o funcţie de monitorizare, inspecţie sau de reglementare legată, chiar şi ocazional, de exercitarea autorităţii publice în cazurile menţionate la literele (c), (d) şi (e)".

Privitor la acele Protocoale, Înalta Curte mai reţine că recurentul a criticat şi modul de soluţionare a excepţiei de nelegalitate, susţinută tot prin prisma incidenţei cauzei Bara şi alţii împotriva României, dar, în mod corect instanţa de fond a respins-o ca inadmisibilă, dat fiind că acestea nu constituie acte administrative, în sensul prevederilor Legii nr. 554/2004, fiind evident că reprezintă doar operaţiuni tehnico-administrative sau proceduri de lucru prin care se pun în aplicare dispoziţii legale, art. 15 din Legea nr. 176/2010.

Cu privire la încălcarea dispoziţiilor legale privind dreptul la apărare în procedura administrativă, reprezentate de prevederile art. 8 alin. (3) şi art. 21 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 176/2010

Unul dintre principiile după care se desfăşoară activitatea de evaluare este, într-adevăr, dreptul la apărare, potrivit dispoziţiile art. 8 alin. (3) din Legea nr. 176/2010, acesta fiind materializat în obligaţia inspectorului de integritate de a solicita punctul de vedere al persoanei evaluate, anterior emiterii raportului de evaluare.

Raportul de evaluare, potrivit art. 21 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 176/2010 cuprinde, în conţinutul său, punctul de vedere al persoanei supuse evaluării, dacă acesta a fost exprimat.

Recurentul-reclamant nu se arată nemulţumit de nerespectarea prevederilor legale analizate, ci susţine că punctul său de vedere doar a fost redat în cuprinsul raportului de evaluare, fără ca inspectorul de integritate să înlăture, motivat, apărările sale, astfel că, dreptul său la apărare nu a fost efectiv, ci a fost doar formal respectat.

Înalta Curte va constata neîntrunit acest motiv de casare, avându-se în vedere că dispoziţiile Legii nr. 176/2010 au fost respectate întocmai în cauză, nu există obligaţia inspectorului de integritate de a respinge motivat apărările persoanei evaluate.

Raportul de evaluare are semnificaţia unui act administrativ care identifică anumite elemente de incompatibilitate, în speţă, iar efectele sale juridice se produc numai la rămânerea definitivă a acesteia, la expirarea termenului de contestare în instanţă sau la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive.

Ipoteza necontestării raportului de evaluare, conduce la concluzia că persoana evaluată este de acord cu actul întocmit şi, prin urmare, nu se poate pune problema nerespectării dispoziţiilor legale sau a principiilor după care sa efectuat evaluarea.

În situaţia în care are loc o cercetare judecătorească finalizată cu pronunţarea unei hotărâri definitive, persoana evaluată îşi valorifică dreptul la apărare, în funcţie de cele deja făcute în faţa autorităţii administrative şi prin invocarea altor excepţii/apărări permise de lege, iar judecătorul le analizează în ansamblul procedurii.

Astfel, neexistând obligaţia respingerii motivate a apărărilor persoanei evaluate în procedura administrativă, aceasta a valorificat toate apărările, iar instanţa de judecată le-a analizat pe fiecare, răspunzând motivat argumentelor expuse.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa instanţei de fond este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 din C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind legală şi temeinică, faţă de criticile amintite anterior.

Nu în ultimul rând, este de menţionat că recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se analizează legalitatea unei hotărâri judecătoreşti, formularea unor critici noi, care nu au fost deduse analizei instanţei de fond, nu mai este posibilă, astfel de aspecte neîncadrându-se în niciunul dintre motivele de casare limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Aceste observaţii sunt valabile în ceea ce priveşte criticile referitoare proporţionalitatea sancţiunilor, acestea fiind formulate, pentru prima dată, în faţa instanţei de recurs, după împlinirea termenului de motivare a recursului.

Este adevărat că recurentul se raportează la Hotărârea CJUE din data de 04.05.2023, pronunţată în cauza C-40/21, însă acest lucru este lipsit de relevanţă.

Prin hotărârea menţionată instanţa europeană a reţinut că "având în vedere gravitatea atingerii aduse interesului public care rezultă din actele de corupţie şi din conflictele de interese, chiar şi din cele mai puţin semnificative, ale aleşilor într-un context naţional de risc ridicat de corupţie, interdicţia de a ocupa funcţii publice alese pentru o durată prestabilită de trei ani, prevăzută de această legislaţie naţională, nu este, în principiu, disproporţionată în raport cu încălcarea pe care urmăreşte să o sancţioneze." (par. 66). Totodată, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reţinut că în lipsa posibilităţii de individualizare a sancţiunii nu este exclus ca "în anumite cazuri excepţionale, această sancţiune să se poată dovedi disproporţionată în raport cu încălcarea pe care o sancţionează" şi că "această situaţie s-ar putea regăsi atunci când, în mod excepţional, având în vedere obiectivul urmărit, comportamentul ilicit constatat nu prezintă niciun element de gravitate, în timp ce impactul sancţiunii menţionate asupra situaţiei personale, profesionale şi economice a persoanei în cauză se dovedeşte deosebit de grav". (par. 67 şi 68) În raport de aceste aspecte, instanţa europeană a concluzionat că "revine instanţei de trimitere sarcina de a verifica, având în vedere toate împrejurările pertinente, dacă severitatea sancţiunii aplicate reclamantului din litigiul principal în temeiul articolului 25 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 rămâne adecvată gravităţii conflictului de interese constatat în acest raport, ţinând seama de obiectivul urmărit de legea amintită" (par. 69).

După cum se poate observa, hotărârea pronunţată în cauza C-40/2021 de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene nu statuează în sensul că instanţa naţională ar fi obligată să analizeze din oficiu proporţionalitatea sancţiunii, în cazul constatării unui conflict de interese sau a unei incompatibilităţi, şi nici nu există o normă care să prevadă repunerea părţilor în termenul de invocare a unor motive de nulitate a raportului de evaluare, în situaţia pronunţării unei astfel de hotărâri.

În consecinţă, nu se poate reţine un astfel de motiv de nelegalitate a sentinţei atacate, în condiţiile în care reclamantul nu a invocat, în faţa instanţei de fond, lipsa de proporţionalitate a sancţiunilor prevăzute de lege pentru fapta reţinută în sarcina sa.

III. Temeiul procesual al soluţiei date recursului

Pentru toate considerente, în temeiul art. 497 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei civile nr. 1293 din 24 septembrie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, astăzi, 7 februarie 2024.