Judicial inclusion of discrimination damages in base salary versus statutory salary ceilings for judicial personnel

Şedinţa publică din data de 06 decembrie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cauza dedusă judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, la data de 25 ianuarie 2023, în dosar nr. x/2023, reclamanţii A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, au solicitat cele ce urmează:

- Să fie obligat primul pârât să emită, în termen de cel mult 30 de zile de Ia data rămânerii definitive a hotărârii din prezenta cauză, pentru fiecare dintre reclamanţi, noi ordine de salarizare, cu includerea în indemnizaţia de încadrare a coeficientului de multiplicare 19,000, începând cu data de 09.04.2015 şi în continuare, astfel cum dreptul salarial le-a fost recunoscut prin hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei;

- Să se dispună ca obligaţia primului pârât de a emite ordinele de salarizare să fie asigurată sub sancţiunea plăţii unei penalităţi de întârziere de 1% pentru fiecare zi de întârziere, raportată la termenul de 30 de zile menţionat la capătul de cerere anterior.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 91/F-CONT din 14 septembrie 2023, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

"Admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, invocată de Ministerul Justiţiei şi respinge cererea faţă de acest pârât ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală. Respinge ca rămase fără interes celelalte excepţii invocate de acest pârât.

Respinge excepţia autorităţii de lucru judecat, excepţia inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată şi excepţia lipsei de interes, invocate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Admite, în parte, cererea introdusă reclamanţii A., B., C. şi D. în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Obligă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să emită, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a sentinţei, pentru fiecare reclamant, un nou act de salarizare prin care indemnizaţia de încadrare să fie stabilită cu valorificarea coeficientului de multiplicare 19,00, începând cu data indicată în hotărârea judecătorească de care se prevalează fiecare reclamant şi în condiţiile acesteia.

Cu drept de recurs în termen de 15 zile de la comunicare."

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 91/F-CONT din 14 septembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, 5, 7 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 7 şi 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi D., C., B. şi A..

3.1. Recursul declarat de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat recurs în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 3, 4, 5, 7 şi 8 C. proc. civ. solicitând instanţei casarea hotărârii atacate, şi în rejudecare, respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În motivare, în ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că, prin hotărârea pronunţată, instanţa de fond a respins eronat excepţia necompetenţei materiale a instanţei, excepţie de ordine publică invocată în condiţiile legii până la primul termen de judecată.

În ceea ce priveşte analiza legalităţii ordinelor de salarizare pentru personalul din familia ocupaţionale "Justiţie", atât art. 7, CAP. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, cât şi art. 7, CAP VIII din Anexa V Ia Legea-cadru nr. 153/2017 au instituit aceeaşi procedură de contestare şi o competenţă speciale, derogatorii de la dispoziţiile din materia contenciosului administrativ, stabilind o competenţă unică de soluţionare în favoarea Curţii de Apel Bucureşti. Aşadar, recurenta a apreciat că, în mod greşit, Curtea de Apel Piteşti a considerat că este competentă să soluţioneze acţiunea. A invocat dispoziţiile art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 7 din Anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. "când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti", recurenta a susţinut că potrivit actelor normative succesive în materia salarizării, remunerarea magistraţilor se realizează în funcţie/raport de nivelul instanţelor sau parchetelor (art. 6 din Anexa VI, Secţiunea a II-a a Legii nr. 330/2009, art. 8 alin. (1) din Anexa VI, Secţiunea a II-a a Legii nr. 284/2010). Această modalitate de stabilire şi de diferenţiere a salariilor în funcţie de nivelul instanţelor sau parchetelor este firească, atât timp cât complexitatea şi natura cauzelor diferă.

A menţionat că stabilirea sistemului de salarizare, respectiv acordarea unor drepturi salariale unei categorii sau alteia de personal bugetar, este atributul exclusiv al legiuitorului, singurul în măsură să aprecieze criteriile pe baza cărora fundamentează un anumit sistem salarial, iar instanţa de contencios constituţional a constatat neconstituţionalitatea unor prevederi legale susceptibile de a genera depăşirea competenţelor instanţelor judecătoreşti în detrimentul autorităţii legiuitoare.

Prin urmare, a menţionat că instituirea unui alt sistem de salarizare faţă de cel stabilit de legiuitor nu poate fi permis, deoarece în mod evident, acordarea prin hotărâre judecătorească a indemnizaţiilor de încadrare brute lunare corespunzătoare procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin legile de salarizare ulterioare. Astfel, a arătat că se ajunge în acest fel ca toţi magistraţii, indiferent de gradul profesional (judecătorie, tribunal, parchet de pe lângă judecătorie etc.) să primească drepturi salariale corespunzătoare Parchetului de pe lângă Î.C.C.J.

Critica privind răsturnarea sistemului de salarizare de către instanţele de judecată care se subrogă competenţelor legiuitorului se desprinde şi din jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 51/2020, Decizia nr. 1325/2008, Deciziile nr. 818/2008, 819/2008, 820/2008, 821/2008, 838/2009), care a statuat că instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi, cuprinse în alte acte normative.

În aceste condiţii, recurenta consideră că prima instanţă a depăşit limitele puterii judecătoreşti, arogându-şi atribuţii de legiferare având în vedere că prin hotărârea atacată a acordat drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraţilor.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta-pârâta a susţinut că instanţa a respins în mod eronat excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru neparcurgerea procedurii prealabile.

Intimaţii-reclamanţi nu au învestit instanţa de contencios cu controlul legalităţii hotărârii prin care s-a soluţionat contestaţia împotriva ordinelor prin care i s-a stabilit indemnizaţia de încadrare, ci au formulat acţiunea şolicitând exclusiv emiterea unui nou ordin de salarizare.

A invocat disp. art. 193 alin. (1) şi (2) C. proc. civ. şi a menţionat că întrucât intimata-reclamantă a învestit instanţa cu o cerere având ca obiect emiterea unui nou ordin de salarizare, însă fără a contesta modul de stabilire a indemnizaţiei de încadrare şi a da instanţei competente posibilitatea analizei legalităţii actelor administrative prin care i s-a stabilit indemnizaţia de încadrare, Curtea de Apel Piteşti a respins în mod greşit excepţia inadmisibilităţii acţiunii.

A arătat că în acest fel sunt eludate dispoziţiile legale care statuează procedura modificării actelor administrative emise de preşedintele ÎCCJ pentru stabilirea indemnizaţiilor de încadrare, creându-se posibilitatea obligării la emiterea unor noi ordine de reîncadrare cu ocolirea procedurii legale de contestare a actului administrativ de stabilire a indemnizaţiei de încadrare.

A învederat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut în cuprinsul Deciziei nr. 9/2017 privind examinarea recursului în interesul legii, cu referire expresă la familia ocupaţională de funcţii bugetare "justiţie", că "în această situare, legea instituie o procedură specială în faţa ordonatorului de credite, urmată de o procedură judiciară în contencios administrativ."

Aşadar, în speţa de faţă sunt incidente dispoziţiile care impun parcurgerea unei proceduri speciale, astfel că, în mod neîntemeiat, prima instanţă a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, prevăzută de art. 7 din Anexa V la Legea-cadru nr. 153/2017.

În temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii recurate, şi, pe fond, respingerea acţiunii, ca neîntemeiată.

A arătat că instanţa de fond a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea dispoziţiilor art. 8 şi 9 din Cap. VIII, Secţiunea a 2-a din Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017, art. I alin. (3) Cap. 1 Secţiunea I din Legea nr. 153/2017, art. 38 alin. (6), art. 44 pct. 11 şi pct. 20 din Legea nr. 153/2017 şi că dispoziţiile art. 1 alin. (51) din O.U.G. nr. 83/2014, cu modificările şi completările ulterioare aduse prin Legea nr. 71/2015, precum şi cele ale art. (3') alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015 sunt abrogate.

Recurenta a mai susţinut că, pentru a pronunţa hotărârea, instanţa de fond a reţinut Decizia nr. 794/15.12.2016 a Curţii Constituţionale, Decizia nr. 23/2016 şi Decizia nr. 36/2018, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi faptul că reclamantul deţine o hotărâre judecătorească de care nu poate face abstracţie, precum şi împrejurarea că, în cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie" există judecători cărora le-a fost recunoscută indemnizaţia de încadrare stabilită prin raportare la un coeficient de multiplicare 19,000 obţinut prin hotărâri judecătoreşti şi prin urmare, indiferent dacă a fost sau nu emis ordin de salarizare, indemnizaţia de încadrare trebuie stabilită la nivelul maxim.

Litigiul a fost, a susţinut recurenta, unul de dreptul muncii, având ca obiect constatarea stării de discriminare şi plata diferenţelor salariale, hotărârea executându-se de către instanţa angajatoare care are atribuţii cu privire la operaţiunile de recalculare şi plată a diferenţelor de drepturi salariale.

De aceea, a subliniat faptul că aceste drepturi au fost recunoscute reclamanţilor strict sub forma unor despăgubiri pentru starea de discriminare pe care aceştia au invocat-o în raport cu procurorii DNA şi DIICOT. Aceste despăgubiri au natura juridică reglementată de dispoziţiile art. 2 din O.U.G. nr. 137/2000, astfel încât acestea nu pot fi incluse în indemnizaţia de încadrare brută lunară, decât cu modificarea nepermisă a regimului lor juridic.

În plus, a susţinut că obligarea la includerea, prin ordin al preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a acestor despăgubiri în baza de calcul a indemnizaţiei de încadrare brute lunare, ar presupune o încălcare gravă a cadrului legal care stabileşte organizarea judiciară (organizarea de tip ierarhic), precum şi prevederilor legale în materia salarizării.

A mai arătat că prin Decizia nr. 861 din 28 iulie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 517 din 28 iulie 20091 Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) şi art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei.

S-a reţinut în considerentele deciziei menţionate că:

"esenţială în definirea cadrului juridic analizat este stabilirea gradului instanţelor sau parchetelor pe lângă care magistraţii, fie ei procurori, judecători sau magistraţi-asistenţi, funcţionează ".

Astfel, atât Direcţia Naţională Anticorupţie, cât şi Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism funcţionează în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe când instanţele care judecă cauzele instrumentate de aceste structuri nu sunt întotdeauna la nivelul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (spre exemplu, competenţa de judecată în cazul infracţiunilor împotriva intereselor financiare ale Uniunii Europene aparţine judecătoriilor, iar cea de urmărire penală Direcţiei Naţionale Anticorupţie). Conferirea acestei poziţii superioare în ierarhia parchetelor a celor două structuri legitimează din punct de vedere constituţional salarizarea diferită a procurorilor care le compun în raport cu alţi magistraţi aflaţi la parchete sau instanţe superioare, chiar dacă, în fapt, aceştia au aceeaşi vechime în funcţia de judecător sau procuror. Rezultă că aceste categorii de magistraţi nu se află în aceeaşi situaţie juridică, astfel încât tratamentul juridic aplicat acestora din punct de vedere al salarizării nu poate fi decât diferit.

A mai învederat considerentele Deciziei nr. 794/15.12.2016 a Curţii Constituţionale publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1029 din 21 decembrie 2016 prin care s-a statuat că "nivelul maxim al salariului de bază/indęmnizaţiei de încadrare urmează să se stabilească prin raportare la aceeasi functie grad, gradare, vechime în muncă şi în specialitate, aceleaşi condiţii de studii, din cadrul întregii categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

În reglementarea instituită prin Ordonanţa de Urgentă a Guvernului nr. 27/2006 - cu unele efecte şi în prezent - în stabilirea indemnizaţiei de încadrare erau determinante valoarea de referinţă sectorială şi coeficienţii de multiplicare.

Valoarea de referinţă sectorială era (şi este pentru personalul care nu a atins nivelul de salarizare prevăzut în grila de salarizare din Legea-cadru nr. 153/2017 pentru anul 2022) un element de bază şi comun al salarizării personalului care intra în sfera de reglementare a ordonanţei menţionate.

A mai arătat că sunt aplicabile în cauză Decizia nr. 13/13.03.2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în M. Of. nr. 401/10.05.2023 şi Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2018 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

3.2. Recursul declarat de D., C., B. şi A.

În motivare, recurenţii-reclamanţi au arătat că prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 vizează numai drepturile salariale stabilite prin această lege, respectiv creşterile salariale ce decurg din aplicarea etapizată a legii, conform distincţiilor de la art. 38 alin. (2) - alin. (5), iar nu reducerea drepturilor salariale ori neacordarea în totalitate a unor drepturi salariale, stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive, drepturi care sunt recunoscute în temeiul unor prevederi legale anterioare Legii nr. 153/2017, cum este cazul drepturilor salariale ce le-au fost deja recunoscute, cu putere de lucru judecat, prin hotărârile pe care şi-au întemeiat acţiunea de faţă.

Astfel, au susţinut că instanţele de judecată, cu putere de lucru judecat, au apreciat deja că drepturile salariale ce le-au fost recunoscute nu se supun dispoziţiilor Legii nr. 153/2017, deci că, în mod greşit, prin sentinţa recurată, s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

4. Apărările formulate în cauză

Nu s-a formulat întâmpinare.

5. Procedura de soluţionare a recursului

S-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 şi art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2) C. proc. civ. a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 06.12.2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este fondat în privinţa motivului de casare invocat în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte solicitarea de obligare a pârâtului să emită, în termen de cel mult 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii din prezenta cauză, pentru fiecare dintre reclamanţi, noi ordine de salarizare, cu includerea în indemnizaţia de încadrare a coeficientului de multiplicare 19,000, începând cu data de 09.04.2015 şi în continuare, astfel cum dreptul salarial le-a fost recunoscut prin hotărâri judecătoreşti definitive pronunţate în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei, precum şi cea de obligare a pârâtului ca emiterea ordinelor de salarizare să fie asigurată sub sancţiunea plăţii unei penalităţi de întârziere de 1% pentru fiecare zi de întârziere, raportată la termenul de 30 de zile menţionat la capătul de cerere anterior, Înalta Curte constată că instanţa de fond, în mod nelegal, a admis acest capăt de cerere, criticile recurentei-pârâte, sub acest aspect, fiind fondate.

Înalta Curte are în vedere în cele ce urmează şi recursul formulat de către recurenţii-reclamanţi D., C., B. şi A., care critică soluţia de respingere a cererii completatoare, prin care s-a solicitat emiterea ordinului de salarizare fără aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, pe care îl va respinge pentru considerentele arătate în continuare.

Pretenţia recunoaşterii prin ordin a dreptului de a fi salarizat prin raportare la coeficientul 19 este neîntemeiată, în raport cu distincţia care se impune a fi făcută între cele două componente ale sistemului de salarizare stabilit prin O.U.G. nr. 27/2006, respectiv:

- VRS - element de generalitate (această valoare fiind unică şi aplicabilă indiferent de funcţia deţinută de persoana salarizată potrivit O.U.G. nr. 27/2006 şi indiferent de nivelul instanţei sau parchetului în cadrul căreia/căruia îşi desfăşoară respectiva persoană activitatea);

- Coeficientul de multiplicare - element cu caracter variabil (fiind determinat de legiuitor în raport cu nivelul instanţelor şi parchetelor şi cu funcţia deţinută în cadrul acestora - de conducere sau de execuţie - aspect care îi oferă caracter de element comun, însă în limitele criteriilor menţionate, fără a avea caracteristica de aplicabilitate la nivelul întregii Familii ocupaţionale "Justiţie");

Astfel fiind, acest element, chiar în condiţiile în care a fost dobândit prin hotărâri judecătoreşti de către o parte din personalul salarizat prin O.U.G. nr. 27/2006 sub forma despăgubirilor salariale pentru discriminare prin raportare la procurorii DNA-DIICOT - nu poate fi luat în considerare pentru stabilirea nivelului maxim aflat în plată, la care ordonatorii de credite din sistemul de justiţie au obligaţia legală să alinieze indemnizaţiile pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie dacă persoanele îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Înalta Curte are în vedere faptul că prin Decizia nr. 80 din 11 decembrie 2023, pronunţată în dosarul nr. x/2023 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a statuat că aplicabilitate generală are doar elementul component al indemnizaţiei de încadrare/salariului de bază al valorii de referinţă sectorială, ca reper "unic, de referinţă în sectorul în care este incident" spre deosebire de celălalt element component al indemnizaţiei de încadrare/salariului de bază, coeficientul de multiplicare - care reprezintă reperul în funcţie de care se realizează dezideratul diferenţierii veniturilor magistraţilor şi ale altor categorii de personal din sistemul justiţiei, în considerarea fie a nivelului instanţei/parchetului la care îşi desfăşoară activitatea, fie a funcţiei pe care o ocupă. Ca atare, el nu are o aplicabilitate generală, ci dimpotrivă, una restrânsă la sfera anumitor beneficiari ai legii.

Soluţia se impune şi în raport cu necesitatea respectării principiului ierarhizării pe verticală, cât şi pe orizontală, în cadrul aceluiaşi domeniu, în funcţie de complexitatea şi importanţa muncii desfăşurate, reglementat de art. 6 lit. f) din Legea nr. 153/2017.

De asemenea, instanţa de control judiciar reţine că prin decizia nr. 4/11.03.2024 pronunţată în cadrul dosarului nr. x/2023 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii s-a stabilit că:

"În interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, drepturile acordate judecătorilor şi procurorilor, prin hotărâri judecătoreşti definitive, reprezentând diferenţe rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri. Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă depăşirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienţilor de multiplicare menţionaţi. Indemnizaţiile de încadrare la care se face raportarea sunt cele cuprinse în anexa nr. V cap. I din Legea-cadru nr. 153/2017 şi care corespund funcţiei gradului profesional, vechimii în funcţie şi gradaţiei fiecărui judecător sau procuror în parte."

Prin decizia nr. 3/11.03.2024 pronunţată în cadrul dosarului nr. x/2023 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii a stabilit că:

"în interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi a prevederilor art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, drepturile acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive reprezentând diferenţe rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi la lit. A) nr. crt. 6-13 din anexa la Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri şi, prin urmare, nu sunt incluse în cuantumul indemnizaţiilor de încadrare ale magistraţilor şi nu pot fi avute în vedere pentru stabilirea bazei de calcul al pensiei de servici.

Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 dacă depăşirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienţilor de multiplicare menţionaţi.

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că instanţa de fond a pronunţat o hotărâre cu greşita interpretare a normelor de drept material, impunându-se casarea acesteia şi respingerea cererii privind acordarea coeficientului 19,000 ca neîntemeiată.

Totodată, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenţii-reclamanţi D., C., B. şi A. este nefondat, astfel că menţine soluţia pronunţată de prima instanţă în ceea ce priveşte solicitarea de emitere a ordinului fără aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, pentru motivele mai sus-învederate.

Având în vedere soluţia dată prezentei cauze, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analizarea motivelor de recurs întemeiate pe cazurile de casare de la punctele 3, 4, 5 şi 7 ale alin. (1) din articolul 488 C. proc. civ., invocate prin cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

7. Temeiul de drept al soluţiei pronunţate în recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în privinţa motivului de casare invocat în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va casa în parte sentinţa recurată şi va respinge acţiunea formulată de reclamanţii D., C., B. şi A., ca neîntemeiată, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei nr. 91/F-CONT din 14 septembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în privinţa motivului de casare invocat în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi în rejudecare:

Respinge acţiunea formulată de reclamanţii D., C., B. şi A., ca neîntemeiată.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 06 decembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.