Judicial power to compel government issuance of compensation decree under separation of powers and res judicata limits.

Şedinţa publică din data de 06 decembrie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei. Cauza dedusă judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Braşov, secţia de contencios administrativ şi fiscal la data de 07.07.2023, sub dosar nr. x/2022, prin declinarea competenţei de soluţionare a cauzei conform sentinţei civile nr. 2586/05.05.2023, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Il-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul GUVERNUL ROMÂNIEI, prin Secretariatul General al Guvernului, a solicitat obligarea pârâtului la emiterea unei ordonanţe de urgenţă care să prevadă plata despăgubirilor materiale către reclamant, conform carnetului de investitor FNI 14.101 şi conform deciziei CEDO 13069/18 (Vegh şi altii contra României) din data de 30.11.2021) a Curţii Europene a Drepturilor Omului, raportat şi la decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie din data de 04.09.2009 pronunţată în dosarul nr. x/2006, cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 122/F/2023 din 21 septembrie 2023, Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâtul Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului şi a respins, ca neîntemeiată, acţiunea.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 122/F/2023 din 21 septembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs A. arătând că soluţia pronunţată de instanţa de fond este nelegală şi pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat, recursul fiind întemeiat în drept în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 7 C. proc. civ.

În motivare, a arătat că instanţa fondului a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei ÎCCJ, secţia Penală din 2009 care a dispus condamnarea celor vinovaţi de prăbuşirea FNI şi obligarea Statului prin Autoritatea de Valori Mobiliare la plata în solidar cu inculpaţii. A susţinut că motivarea instanţei de fond este simplistă când menţionează că reclamantul nu a făcut parte în procedura desfăşurată în faţa CEDO, deoarece recurentul nu a afirmat niciodată că s-a bazat doar pe decizia CEDO Vegh şi alţii contra României. Recurentul a arătat că a solicitat doar declanşarea unei proceduri administrative de obligare a statului la plata despăgubirilor cuvenite printr-un act de putere administrativă şi nu de legiferare ca lege organică cum greşit interpretează instanţa de fond. A mai susţinut că întregul eşafodaj juridic invocat de Curte este îndepărtat de CEDO.

În ceea ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurentul a arătat că Guvernul a recunoscut prin răspunsul la întâmpinare că a declanşat deja procedura administrativă de emitere a unei ordonanţe de urgenţă pentru despăgubirea păgubiţilor FNI şi că mai sunt necesare doar nişte avize interministeriale, astfel că instanţa de fond elimină prin motivarea sentinţei voinţa intimatei de a se conforma deciziilor instanţelor şi a deciziei Vegh şi alţii contra României. A arătat că soluţia instanţei în sensul că doreşte o legiferare a fost infirmată chiar de Guvern, care nu are alt mijloc administrativ de a rezolva situaţia.

4. Apărările formulate în cauză

Nu s-a formulat întâmpinare.

5. Procedura de soluţionare a recursului

S-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486 şi art. 490 C. proc. civ.

În temeiul dispoziţiilor art. 490 alin. (2) C. proc. civ. a fost fixat primul termen pentru judecata recursului la data de 06.12.2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte motivul de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., acesta reglementează situaţia depăşirii de către instanţe a atribuţiilor puterii judecătoreşti, prin aceasta înţelegându-se incursiunea autorităţii judecătoreşti în sferele celorlalte puteri ale Statului, cum este cea legislativă sau executivă, astfel cum acestea sunt delimitate de prevederile constituţionale sau de către legile organice, instanţa dispunând acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat.

Pentru a împiedica abuzul de putere, atribuţiile în stat sunt împărţite între mai multe centre de putere, dar fără a se înclina balanţa către una dintre puteri. Între puteri trebuie să existe un echilibru care să permită tuturor cetăţenilor să trăiască în demnitate, să le fie garantate drepturile şi libertăţile fundamentale.

Instanţele judecătoreşti nu pot proceda la modificarea şi completarea legilor şi nu au nici competenţa de a stabili ca o lege în vigoare să nu se aplice, după cum nu pot impune celor cărora le aparţine iniţiativa legislativă să şi-o exercite.

Intruziunea autorităţii judecătoreşti în sfera activităţii autorităţii executive sau legislative s-ar putea produce când instanţa săvârşeşte un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face, spre exemplu, când consfinţeşte, cu valoare legală, texte abrogate, când contestă puterea legiuită altor texte, când aplică o lege adoptată înaintea intrării ei în vigoare etc.

În practica instanţei supreme s-a statuat că prin exces de putere nu se pot înţelege decât acele atingeri aduse de judecători principiilor constituţionale care determină, în interesul general, limitele în care trebuie să se restrângă diferitele puteri, iar nu orice violare de lege sau abateri de la simple reguli de competenţă.

Înalta Curte reţine că reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtului Guvernul României să emită o ordonanţă de urgenţă care să prevadă plata despăgubirilor materiale, având în vederea calitatea sa de investitor la Fondul Naţional de Investiţii. Reclamantul a justificat această solicitare prin raportare la Decizia CEDO nr. 13069/18 în cauza Vegh si alţii contra României, decizie prin care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a declarat admisibile cererile formulate de reclamanţii B. şi alţii (menţionaţi în tabelul anexat deciziei) şi a stabilit că au fost încălcate art. 6 § 1 din Convenţie şi art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie în legătură cu neexecutarea deciziei instanţei interne din 4 iunie 2009. În considerentele deciziei CEDO nr. 13069/18 s-a reţinut că prin decizia penală definitivă din 4 iunie 2009, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a pronunţat în favoarea reclamanţilor (B. si alţii), stabilind dreptul acestora de a primi despăgubiri de la bugetul de stat.

Reclamantul A. nu a fost parte în procedura desfăşurată în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului. Astfel, în temeiul dispoziţiilor Legii 554/2004, reclamantul a solicitat obligarea pârâtului la emiterea unui act normativ, prin care Statul român să pună în executare decizia CEDO nr. 13069/18, pronunţată în cauza Vegh si alţii contra României.

Prima instanţă a reţinut în mod corect faptul că atribuţia de a emite ordonanţe de urgenţă se exercită în îndeplinirea atribuţiilor de legiferare, stabilite prin Constituţia României, cu respectarea principiului separaţiei puterilor în stat, potrivit art. 115 din Constituţia României.

Or, reclamantul nu poate pretinde instanţei pronunţarea unei hotărâri prin care să oblige Guvernul României la exercitarea unei atribuţii constituţionale, acest lucru excedează competenţei generale a instanţelor judecătoreşti, deoarece reprezintă o imixtiune nepermisă în procesul de legiferare. Cu alte cuvinte, nu se poate solicita instanţei suplinirea exercitării unei atribuţii care aparţine, potrivit Constituţiei, numai puterii legislative.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurentului sunt neîntemeiate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. fiind nefondat.

În ceea ce priveşte motivul de casare întemeiat pe dispoziiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., referitor la faptul că instanţa fondului a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei ÎCCJ, secţia Penală din 2009 care a dispus condamnarea celor vinovaţi de prăbuşirea FNI şi obligarea Statului prin Autoritatea de Valori Mobiliare la plata în solidar cu inculpaţii, Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

Înalta Curte constată că prin acest motiv de casare, legiuitorul a avut în vedere încălcarea autorităţii de lucru judecat înţeleasă în sensul art. 431 din C. proc. civ. ca triplă identitate de părţi, obiect şi cauză. Or, este evident că în speţă nu se poate reţine autoritatea de lucru judecat, neexistând tripla identitate cerută de lege, de vreme ce aspectele invocate de recurent se referă în mod formal la o presupusă încălcare a autorităţii de lucru judecat de către judecătorul fondului.

7. Temeiul de drept al soluţiei pronunţate în recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei nr. 122/F/2023 din 21 septembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 122/F/2023 din 21 septembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 06 decembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.