Fiscal joint and several liability: failure to communicate decision to updated residence and absence of proven bad faith.

Şedinţa publică din data de 14 noiembrie 2024

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 28.04.2023 pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2023, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti - A.J.F.P. Argeş şi Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, a solicitat desfiinţarea Deciziei nr. 839/09.03.2023 privind soluţionarea contestaţiei formulată împotriva Deciziei de atragere a răspunderii solidare nr. 106747.5/24.05.2022, admiterea contestaţiei astfel cum a fost formulată şi pe fond, anularea Deciziei de atragere a răspunderii solidare nr. 106747.5/24.05.2022, pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.

Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 102/F-CONT din 29 septembrie 2023, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis contestaţia formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti, reprezentată de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş şi Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor.

A anulat Decizia nr. 839/09.03.2023 privind soluţionarea contestaţiei şi pe fond desfiinţează Decizia de atragere a răspunderii solidare nr. 106747.5/24.05.2022.

Recursul exercitat în cauză

Recurentul-pârât Ministerul Finanţelor-prin D.G.R.F.P. Ploieşti a declarat recurs principal împotriva sentinţei nr. 102/F-CONT din 29 septembrie 2023 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, iar recurentul-reclamant A. a declarat recurs incident împotriva aceleiaşi sentinţe.

Recurentul-pârât Ministerul Finanţelor - prin D.G.R.F.P. Ploieşti susţine că apreciind îndeplinite condiţiile legale pentru atragerea răspunderii solidare, în temeiul art. 25 alin. (2) lit. d) şi art. 26 din Legea nr. 207/2015, a fost emisă Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. 106747.5/24.05.2022 pentru intimatul reclamant.

Recurentul pârât susţine în continuare următoarele:

Reaua credinţă a început din momentul în care sumele reprezentând impozite şi contribuţii sociale au fost reţinute şi nu au fost achitate/virate .

Organul fiscal, respectiv A.J.F.P. Argeş, i-a dat posibilitatea societăţii debitoare de a-şi îndrepta fapta de reţinere şi nevărsare, în termenul prevăzut de lege, a sumelor respective, oferindu-i posibilitatea de a face dovada stingerii sumelor, prin transmiterea de invitaţii scrise şi telefonice, adrese, somaţii, titluri executorii şi popriri bancare, toate communicate societăţii (confirmate de primire) şi necontestate.

Faptul că, nici în urma acestui demers contribuabilul - reclamant nu a făcut dovada stingerii obligaţiilor, dovedeşte că fapta este săvârşita cu intenţie .

Urmare celor menţionate, A.J.F.P. Argeş a declarat starea de insolvabilitate fără bunuri sau venituri urmăribile pentru S.C. B. S.R.L. prin procesul-verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/29.10.2021, întocmit pentru suma de 24.769.517 RON .

Întrucât acest proces-verbal nu a putut fi comunicat potrivit prevederilor art. 47 alin. (2) si (3) din Legea nr. 207/2015, s-au aplicat prevederile art. 47 alin. (4) si (5) din acelaşi act normativ, acesta fiind comunicat prin publicitate, emiţându-se Anunţul colectiv nr. 248520/06.12.2021, prin afişarea, concomitent la sediul AJFP Argeş, cât şi pe pagina de internet a ANAF, a anunţului în care se menţionează că a fost emis actul administrativ fiscal pe numele S.C. B. S.R.L.

Declararea stării de insolvabilitate este în conformitate cu prevederile legale în vigoare la acea dată şi cu prevederile art. 265 alin. (1) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală .

Organele fiscale au stabilit la data de 24.05.2022 că reclamantul răspunde solidar cu debitorul S.C. B. S.R.L., în limita sumei de 24.207.522 RON, la data de 09.11.2021, respectiv 29.03.2022, fiind virate către bugetul de stat sumele de 17.166 RON, respectiv 651.803 RON, reprezentând o plată parţială din obligaţiile fiscale restante .

În opinia recurentului-pârât, intimatul-reclamant nu a dat dovada de bună credinţă întrucât nu a solicitat organului fiscal competent obţinerea unei eşalonări la plată în vederea depăşirii dificultăţilor generate de lipsa temporară a disponibilităţilor băneşti în scopul prevenirii acumulării de noi datorii conform prevederilor O.G. nr. 6/2019, O.U.G. nr. 69/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 207/2015 privind Codul fiscal şi O.U.G. nr. 81/2020.

Susţine recurentul-pârât că reclamantul în calitate de administrator şi fost asociat în perioada 09.03.1993 - 07.02.2007, nu a respectat prevederile legale în vigoare la acea data, respectiv ale art. 73 din Legea nr. 31/1990, în sensul că era obligat să solicite informaţii despre starea de fapt fiscală a societăţii, după caz contabililor, organului fiscal la care societatea era arondată pentru administrare fiscală etc .

Pe de altă parte, se invocă faptul că în temeiul art. 9 alin. (1) si art. 26 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, intimatul-reclamant avea dreptul la audiere în vederea lămuririi faptelor si împrejurărilor relevante în luarea deciziei, sens în care a fost întocmită şi comunicată, conform art. 47 alin. (2), (4), (5) şi (6) din Legea nr. 207/2015, Notificarea nr. x/10.01.2022 către acesta, confirmată de primire în data de 20.01.2022, dar acesta nu s-a prezentat.

În privinţa legăturii de cauzalitate, apreciază că aceasta este dovedită atâta timp cât prin dispoziţiile legale imperative ale Legii contabilităţii nr. 82/1991 se stabileşte obligaţia reprezentanţilor agentului economic de a ţine evidenţa contabilă, de a întocmi anumite documente contabile a căror importanţă rezultă nu numai din posibilitatea fiscalizării activităţii desfăşurate, ci şi de a permite cunoaşterea situaţiei economico-financiare de fapt a societăţii .

Concluzionează recurentul-pârât că gestionarea deficitară a resurselor societăţii debitoare corelată cu neplata obligaţiilor fiscale, precum şi faptul că nu s-au indicat de către reclamant împrejurări de natură să circumstaţieze comportamentul său si să imprime concepţia că asociatul a acţionat cu bună credinţă, conduc la concluzia că reaua credinţă este îndeplinită în cauză pentru motivul de atragere a răspunderii solidare.

Recursul incident formulat, recurentul-reclamant A.

Pe calea prezentului recurs incident, recurentul-reclamant critică, în esenţă, soluţia instanţei de fond privind prescripţia dreptului de a stabili creanţe fiscale, dezlegare pe care o consideră dată cu interpretarea şi aplicarea eronată a dispoziţiilor legale incidente.

Recurentul-reclamant susţine că Decizia de impunere a fost emisă la data de 07.05.2012 dar pentru obligaţii privind o perioadă anterioară, respectiv 2007-2011. În raport de aceste împrejurări, apreciază că termenul de prescripţie de 5 ani la care se referă art. 91 din O.G. nr. 92/2003 a început să curgă cel mai târziu la data de 07.05.2012. Aplicarea Codului de procedură fiscală anterior este impusă de dispoziţiile art. 347 din Legea nr. 207/2015. De altfel, şi norma actuală (art. 110) are, sub aspectul de interes, aceeaşi reglementare.

Faptul că termenul de prescripţie pentru stabilirea creanţei fiscale în sarcina societăţii debitoare a fost respectat prin emiterea deciziei de impunere nu are relevanţă în privinţa stabilirii acestor obligaţii şi în sarcina persoanelor la care se referă art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală întrucât răspunderea recurentului-reclamant nu era solidară anterior emiterii deciziei atacate din prezenta cauză, autoritatea fiscală având doar o posibilitate legală de a stabili aceleaşi obligaţii si în sarcina altor persoane.

Apărările formulate în cauză

Recurentul-reclamant A. a formulat întâmpinare şi recurs incident prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurentul-pârât Ministerul Finanţelor-prin D.G.R.F.P. Ploieşti ca nefondat, iar în ceea ce priveşte recursul incident a solicitat admiterea şi, pe cale de consecinţă înlăturarea considerentelor referitoare la prescripţia dreptului de a stabili creanţe fiscale în ceea ce-l priveşte pe recurentul-reclamant şi înlocuirea acestora cu considerentele instanţei de recurs, menţinând soluţia dispusă prin dispozitiv.

Intimata-pârâtă D.G.R.F.P. Ploieşti a formulat întâmpinare la recursul incident formulat de recurentul-reclamant A. prin care a solicitat respingerea ca nefondat.

Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Finanţelor-prin D.G.R.F.P. Ploieşti

Prin cererea de chemare în judecată, recurentul-reclamant a arătat că, la data de 24.05.2022 a fost emisă decizia de angajare a răspunderii solidare nr. 106747.5/24.05.2022, în dosarul nr. x, de către AJFP Argeş, act fiscal prin care s-a atras răspunderea recurentului în solidar cu debitoarea S.C. B. S.R.L., în vederea realizării creanţelor fiscale în sumă de 24.207.522 RON, din care: 10.041.522 RON obligaţii fiscale principale; 14.166.000 RON dobânzi şi penalităţi aferente.

Din înscrisurile existente la dosarul cauzei rezultă că recurentul-reclamant a luat cunoştinţă de această decizie în luna ianuarie 2023, când a fost demarată procedura de executare silită împotriva acesteia, în baza acestui titlu şi a formulat contestaţie ulterior la Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, înregistrată la data de 06.02.2023. Această instituţie s-a pronunţat prin Decizia nr. 839 din 09.03.2023, prin respingerea ca nedepusă în termen a contestaţiei împotriva Deciziei de atragere a răspunderii solidare nr. 106747.5/24.05.2022.

Înalta Curte reţine că recurentul-reclamant A. nu a beneficiat de o comunicare legală a deciziei contestate, încălcându-se astfel dispoziţiile art. 47 Codul de procedură fiscală, ţinând cont că din luna martie 2022, reşedinţa acestuia era în Comuna Poiana Lacului, sat Poiana Lacului nr. 104, judeţ Argeş, unde acesta locuia permanent, iar la această adresă organul fiscal i-a comunicat anumite documente, fapt care rezultă din adresa din 04.10.2021, aflată la dosar fond. Prin această adresă se aducea la cunoştinţa recurentului-reclamant că societatea debitoare S.C. B. S.R.L. figurează cu obligaţii fiscale restante către bugetul de stat la data de 04.10.2021.

Astfel, Înalta Curte observă că recurentul-pârât avea cunoştinţă de faptul că recurentul-reclamant avea o reşedinţă şi în comuna Poiana Lacului, sat Poiana Lacului nr. 104, judeţ Argeş şi că, chiar înainte de martie 2022, când şi-a oficiat reşedinţa la acea adresă, acesta primea corespondenţă la adresa menţionată, astfel că decizia de atragere a răspunderii solidare nr. 106747.5/24.05.2022 trebuia comunicată şi la această locaţie.

Mai mult, din comunicarea făcută de organul fiscal la adresa Piteşti, judeţul Argeş, şi anume confirmarea de primire aflată în posesia acestuia, nu este bifat vreun motiv al nepredării corespondenţei. Nu există vreun act la dosar din care să rezulte că s-a făcut comunicarea şi la adresa de reşedinţă menţionată, de care organul fiscal avea cunoştinţă.

În concluzie, Înalta Curte reţine că decizia de atragere a răspunderii trebuia comunicată la resedinţă, odată ce organul fiscal a luat cunostinţă de adresa de resedinţă prin comunicarea adresei din 4.10.2021- f 9 dosar fond. Înalta Curte subliniază că recurentul-reclamant a aplicat viza de resedintă la data de 3.03.2022 (f 7 dosar fond), iar decizia de atragere a răspunderii este din data de 24.05.2022, astfel că sunt incidente dispoziţiile prevăzute de art. 32 alin. (3) din Legea nr. 207/2015: (1) Domiciliul fiscal definit potrivit art. 31 se înregistrează/modifică la/de organul fiscal central în toate cazurile în care acesta este diferit de domiciliul sau de sediul social prin depunerea de către contribuabil/plătitor a unei cereri de înregistrare/modificare a domiciliului fiscal, însoţită de acte doveditoare ale informaţiilor cuprinse în aceasta.

(2) Cererea se depune la organul fiscal central în a cărui rază teritorială urmează a se stabili domiciliul fiscal. Cererea se soluţionează în termen de 15 zile lucrătoare de la data depunerii acesteia, prin emiterea deciziei de înregistrare/modificare a domiciliului fiscal care se comunică contribuabilului/plătitorului.

(3) Organul fiscal prevăzut la alin. (2) emite din oficiu decizia de înregistrare/modificare a domiciliului fiscal ori de câte ori constată că domiciliul fiscal este diferit de domiciliul sau sediul social, iar contribuabilul/plătitorul nu a depus cerere de modificare a domiciliului fiscal.

Prin cererea de recurs formulată, organul fiscal a mai susţinut că recurentul-reclamant nu a dat dovadă de bună credinţă întrucât nu a solicitat recurentei-pârâte obţinerea unei eşalonări la plată în vederea depăşirii dificultăţilor generate de lipsa temporară a disponibilităţilor băneşti în scopul prevenirii acumulării de noi datorii, conform prevederilor O.G. nr. 6/2019 privind instituirea unor facilităţi fiscale, a O.U.G. nr. 69/2020 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, precum şi pentru instituirea unor măsuri fiscale sau a O.U.G. nr. 81/2020 privind unele măsuri fiscal-bugetare pentru modificarea şi completarea unor acte normative.

În materie fiscală, Înalta Curte reaminteşte, că reaua-credinţă trebuie dovedită şi nu doar afirmată, sarcina probei revenind celui care urmăreşte înlăturarea prezumţiei de bună-credinţă, în speţă organul fiscal, adică arătarea în mod concret şi nu generic a faptelor recurentului-reclamant care probează reaua-credinţă a acestuia în cele imputate de organul fiscal.

Cu privire la reaua-credinţă a recurentului-reclamant dovedită sub aspectul că acesta nu a solicitat organului fiscal competent obţinerea unei eşalonări în vederea depăşirii dificultăţilor generate de lipsa temporară a disponibilităţilor băneşti în scopul prevenirii acumulării de noi datorii, potrivit actelor normative menţionate, începând cu anul 2019, Înalta Curte constată că această afirmaţie nu poate fi luată în considerare în raport de probele de la dosar, respectiv înscrisuri care au fost coroborate, deoarece societatea B. S.R.L. era în faliment în anul 2019, aspect ce rezultă din hotărârea intermediară nr. 705/16.06.2016 pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş în dosarul nr. x/2015. Prin această hotărâre judecătorească s-a dispus trecerea la procedura falimentului a societăţii debitoare, s-a constatat dizolvată firma şi i s-a ridicat recurentului-reclamant dreptul de administrare, fiind numit lichidator judiciar d-nul C..

Înalta Curte apreciază că recurentul-reclamant în anul 2019 nu mai avea dreptul de administrare al societăţii B. S.R.L., astfel că nu putea solicita organului fiscal competent obţinerea unei eşalonări pentru o firmă aflată în faliment.

Cu privire la perioada 09.03.1993-07.02.2007, pentru care organul fiscal a atras răspunderea recurentului-reclamant în temeiul art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, deoarece nu a respectat dispoziţiile legale în materie, Înalta Curte, verificând decizia de atragere a răspunderii solidare, constată că recurentului-reclamant i se impută fapte pretinse a fi săvârşite anterior lunii iunie 2010, care nu puteau forma obiectul răspunderii solidare, ţinând cont de momentul când a fost introdusă lit. d) a alin. (2) al art. 27 (actual art. 25).

În concluzie, în speţă nu se poate reţine reaua credinţă a recurentului-reclamant în ipotezele prezentate de organul fiscal, astfel că nu sunt îndeplinite cerinţele cumulative ale art. art. 25 alin. (2) lit. d) şi art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală şi pe cale de consecinţă, nu se poate atrage angajarea răspunderii solidare a recurentului A..

În ceea ce priveşte recursul incident declarat de recurentul-reclamant A., Înalta Curte constată că este nefondat în considerarea următoarelor argumente:

În ceea ce priveşte prescripţia dreptului de a stabili creanţe fiscale, invocată de recurentul-reclamant, de 5 ani, în mod corect a fost respinsă de instanţa de fond, întrucât organul fiscal a stabilit în termenul legal de prescripţie creanţa fiscală faţă de societatea debitoare, prin emiterea deciziei de impunere din 07.05.2012, dată la care recurentul-reclamant era administrator al acesteia şi care, în această calitate răspundea în solidar faţă de creanţele fiscale impuse societăţii, fapt care s-a întâmplat ulterior, iar dispoziţiile art. 1449 C. civ. menţionează că suspendarea şi întreruperea prescripţiei faţă de unul din debitorii solidari, în speţă S.C. B. S.R.L., produc efecte şi faţă de ceilalţi codebitori, adică şi de administratorul societăţii care s-a stabilit ulterior, că în calitatea aceasta va răspunde în solidar cu firma administrată.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Finanţelor-prin D.G.R.F.P. Ploieşti împotriva sentinţei nr. 102/F-CONT din 29 septembrie 2023 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul incident declarat de recurentul-reclamant A. împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, astăzi, 14 noiembrie 2024.