Statute of limitations for compensation claims following refusal to issue military rank classification act; accrual date tied to definitive judicial confirmation of illegality

Şedinţa publică din data de 24 octombrie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată la data de 9.06.2022, pe rolul Curţii de Apel Piteşti, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Apărării Naţionale, solicitând:

- obligarea pârâtului Ministerul Apărării Naţionale la repararea prejudiciului cauzat reclamanţilor prin refuzul nejustificat de soluţionare a cererii de încadrare a reclamantei pe o funcţie militară, formulată în temeiul dispoziţiilor art. 88 lit. c) din O.U.G. nr. 82/2006 pentru recunoaşterea meritelor personalului armatei participant la acţiuni militare şi acordarea unor drepturi acestuia şi urmaşilor celui decedat, acordând:

a) reclamantei B. suma de 25.000 de RON reprezentând despăgubiri materiale şi suma de 50.000 RON reprezentând despăgubiri morale;

b) reclamantului A. suma de 1.260 de RON reprezentând despăgubiri materiale şi suma de 50.000 de RON reprezentând despăgubiri morale.

- obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 23.11.2022, Curtea de Apel a respins, ca nefondată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 148 din 9 noiembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Apărării Naţionale.

A fost obligat pârâtul Ministerul Apărării Naţionale la plata către reclamanta B., a sumei de 33.847 RON reprezentând despăgubiri materiale şi a sumei de 5.000 RON, cu titlu de daune morale.

A fost obligat pârâtul Ministerul Apărării Naţionale la plata, către reclamantul A., a sumei de 1.260 RON reprezentând despăgubiri materiale.

A fost obligat pârâtul să achite reclamantei B., cheltuieli de judecată în cuantum de 8725,3 RON şi reclamantului A., cheltuieli de judecată în cuantum de 2.300 RON.

A fost respinsă, în rest cererea formulată, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva încheierii din 23 noiembrie 2022 şi a sentinţei nr. 148 din 9 noiembrie 2023 pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs pârâtul, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea acestuia, casarea în tot a încheierii de şedinţă, casarea în parte a sentinţei şi, în rejudecare, admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, iar pe fond respingerea în integralitate a acţiunii ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, a arătat că, în ceea ce priveşte încheierea menţionată, soluţia instanţei de respingere a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune este dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, instanţa reţinând în mod eronat că termenul de prescripţie a început să curgă de la data pronunţării deciziei nr. 95/15.01.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Invocând considerentele deciziei nr. 22/24.06.2019 pronunţate în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, recurentul a susţinut că introducerea unei acţiuni în despăgubiri ulterior unei acţiuni în anulare a actului administrativ tipic sau asimilat este supusă termenului de prescripţie de un an, termen care curge de la data de la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

A arătat recurentul că prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui, iar urmare a pasivităţii reclamanţilor până la momentul introducerii acţiunii, respectiv la 09.06.2022, dreptul material la acţiune s-a stins prin prescripţie, acesta nefiind exercitat în termenul stabilit de lege.

În ceea ce priveşte acordarea daunelor materiale şi morale, întinderea acestora a fost cunoscută sau ar fi trebuit să fie cunoscută de intimaţii-reclamanţi cel mai târziu la data introducerii acţiunii pe rolul Curţii de Apel Piteşti în dosarul nr. x/2020, respectiv data de 22.06.2020, fiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 19 alin. (1) teza finală din Legea nr. 554/2004, respectiv termenul de prescripţie curge de la data la care partea vătămată trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Astfel, având în vedere că prin Raportul nr. x/21.08.2018, înaintat eşaloanelor superioare, intimata-reclamantă a nominalizat clar funcţia pe care a solicitat încadrarea, drepturile salariale puteau fi cunoscute de către aceasta încă de la data la care drepturile respective s-ar fi născut potrivit funcţiei, în condiţiile în care salarizarea personalului militar este prevăzută prin lege.

În ceea ce priveşte cererea reclamantului privind obligarea la repararea prejudiciului material în cuantum de 1260 RON, reprezentând servicii de asistenţă juridică pentru formularea unor cereri către MApN anterior declanşării litigiului care a făcut obiectul dosarului nr. x/2020, a apreciat recurentul că soluţia instanţei de fond de respingere a excepţiei precripţiei dreptului material la acţiune, raportat la dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este de asemenea nelegală, având în vedere că reclamantul cunoştea cuantumul cheltuielilor la data achitării acestora - 02.04.2020, astfel cum reiese din dovada de plată depusă la dosar.

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva sentinţei, recurentul a arătat că soluţia a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1349, art. 1357, art. 1381 alin. (2) şi art. 1385 alin. (1) şi (3) din C. civ., precum şi a art. 19 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, raportat la dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1), art. 18 alin. (3) şi art. 24 din Legea nr. 554/2004.

A apreciat că prin obligarea pârâtului, în cadrul dosarului nr. x/2020, să emită un act administrativ privind încadrarea reclamantei în rândul personalului militar, hotărârea judecătorească fiind pusă în executare, intimaţilor-reclamanţi li s-a reparat întreg prejudiciul pretins a fi suferit, situaţie în care se poate vorbi despre realizarea conţinutului principiului asigurării unei satisfacţii echitabile, principiu aplicat în mod constant în jurisprudenţa CEDO.

A susţinut că, în cauza de faţă, prejudiciul nu există. În pofida constatării refuzului nejustificat de emitere a unui act administrativ de încadrare a intimatei-reclamante pe o funcţie militară, nefiind învestită cu o solicitare privind data de la care să se efectueze încadrarea, instanţa nu a stabilit în mod expres, în cadrul dosarului nr. x/2020, o dată începând cu care aceasta să fie încadrată şi, implicit, să beneficieze de drepturi salariale, iar contractul de exercitare a profesiei produce efecte de la data numirii în prima funcţie.

Instanţa de fond trebuia să aibă în vedere şi faptul că, începând cu anul 2017 şi până la data reluării activităţii la angajatorul S.C. C. S.R.L., respectiv septembrie 2020, intimata-reclamantă s-a aflat în concediu pentru creşterea copiilor.

Recurentul a apreciat că nu este îndeplinită nici condiţia legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul material pretins a fi fost suferit de intimaţii-reclamanţi.

În ceea ce priveşte soluţia de admitere a solicitării de reparare a unui pretins prejudiciu moral al reclamantei, a susţinut recurentul că sunt incidente, de asemenea, criticile referitoare la faptul că soluţia a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1349, art. 1357, art. 1381 alin. (2) şi art. 1385 alin. (1) şi (3) din C. civ., precum şi a art. 19 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, raportat la dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1), art. 18 alin. (3) şi art. 24 din Legea nr. 554/2004.

În plus, a arătat că, în speţă, contrar celor reţinute de instanţa de fond, reclamanta nu a dovedit prin niciun mijloc de probă în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate şi nici vreo legătură de cauzalitate cu faptele instituţiei de natură a produce aceste vătămări.

Pentru a fi reparat, prejudiciul moral trebuie să fie caracterizat de o anumită gravitate, ceea ce în cauza de faţă nu este cazul.

Totodată, a susţinut recurentul că trebuie avut în vedere că solicitarea şi acordarea unei sume de bani reprezentând daune morale, în dezechilibru cu eventualul prejudiciu suferit, în sensul de a fi extrem de mari, ar reprezenta o îmbogăţire fără justă cauză.

În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate, trebuie avut în vedere că despăgubirile materiale şi morale pot fi cerute, cu îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, doar raportat la actul administrativ asimilat care a materializat voinţa intimatului-pârât, iar nu la alte aspecte ce ţin de derularea procedurii contencioase, având în vedere că între pretinsul prejudiciu invocat de intimaţii-reclamanţi ca urmare a apărărilor formulate, precum şi a modalităţii şi termenului în care MApN a pus în executare sentinţa civilă şi actul administrativ asimilat nu poate fi stabilită o legătură de cauzalitate, fiind vorba despre dreptul la apărare al recurentului-reclamant, precum şi punerea în executare a hotărârilor instanţei de contencios administrativ.

În concluzie, a apreciat recurentul că nu este îndeplinită condiţia legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul moral pretins a fi suferit de intimata-reclamantă.

În ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată, a susţinut recurentul că instanţa de fond nu a motivat soluţia cu privire la acest aspect. Totodată, prin acordarea acestora integral, în condiţiile în care acţiunea a fost admisă în parte, instanţa a încălcat dispoziţiile art. 453 alin. (2) din C. proc. civ.

4. Apărările intimaţilor

Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare prin care au invocat excepţia nulităţii recursului, solicitând în subsidiar respingerea acestuia ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală, cu cheltuieli de judecată.

5. Alte aspecte procesuale

La termenul de judecată din 24 octombrie 2024, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, reţinând că în memoriul de recurs se regăsesc critici de nelegalitate care se încadrează în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Prin sentinţa civilă nr. 115/F-Cont pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2020, rămasă definitivă prin decizia nr. 95/15.01.2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca urmare a constatării refuzului nejustificat al pârâtului de a soluţiona cererea reclamanţilor, pârâtul Ministerul Apărării Naţionale a fost obligat să emită un act administrativ privind încadrarea reclamantei B. în rândul personalului militar, ca efect al prevederilor art. 88 lit. c) din O.U.G. nr. 82/2006 pentru recunoaşterea meritelor personalului armatei participant la acţiuni militare şi acordarea unor drepturi acestuia şi urmaşilor celui decedat.

În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere prin care s-a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea pârâtului Ministerul Apărării Naţionale la repararea prejudiciului cauzat prin refuzul nejustificat de soluţionare a cererii de încadrare a reclamantei pe o funcţie militară, formulată în temeiul dispoziţiilor art. 88 lit. c) din O.U.G. nr. 82/2006 pentru recunoaşterea meritelor personalului armatei participant la acţiuni militare şi acordarea unor drepturi acestuia şi urmaşilor celui decedat. Astfel, reclamanta B. a solicitat obligarea pârâtului la suma de 25.000 de RON reprezentând despăgubiri materiale şi suma de 50.000 RON reprezentând despăgubiri morale, iar reclamantul A. a solicitat obligarea aceluiaşi pârât la plata sumei de 1.260 de RON reprezentând despăgubiri materiale şi suma de 50.000 de RON reprezentând despăgubiri morale.

Prin încheierea din 23 noiembrie 2022, Curtea de Apel a respins, ca nefondată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale.

Prin sentinţa recurată în prezenta cauză, acţiunea a fost admisă în parte, fiind obligat pârâtul la plata către reclamanta B. a sumei de 33.847 RON reprezentând despăgubiri materiale şi a sumei de 5.000 RON, cu titlu de daune morale şi către reclamantul A., a sumei de 1.260 RON reprezentând despăgubiri materiale; totodată, a fost obligat pârâtul să achite reclamantei B., cheltuieli de judecată în cuantum de 8725,3 RON şi reclamantului A., cheltuieli de judecată în cuantum de 2.300 RON.

Pârâtul Ministerul Apărării Naţionale a formulat critici din perspectiva motivelor de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, împărtăşind opinia primei instanţe.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine că, în înţelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin încălcarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată.

De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale în raport cu situaţia de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Critica recurentului-pârât privind respingerea de către instanţa de fond a excepţiei prescripţiei dreptului la acţiune este nefondată, urmând a fi respinsă.

În ceea ce priveşte această critică, recurentul-pârât a susţinut că momentul la care reclamantul din prezenta cauză a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei este, cel mai târziu, la data introducerii acţiunii pe rolul Curţii de Apel Piteşti în dosarul nr. x/2020, respectiv data de 22.06.2020.

Totodată, având în vedere că prin Raportul nr. x/21.08.2018, înaintat eşaloanelor superioare, intimata-reclamantă a nominalizat clar funcţia pe care a solicitat încadrarea, drepturile salariale puteau fi cunoscute de către aceasta încă de la data la care drepturile respective s-ar fi născut potrivit funcţiei, în condiţiile în care salarizarea personalului militar este prevăzută prin lege.

În analiza acestei critici, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 19 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004:

"(1) Când persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în acelaşi timp şi despăgubiri, termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care acesta a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei. (2) Cererile se adresează instanţelor de contencios administrativ competente, în termenul de un an prevăzut la art. 11 alin. (2)".

Din interpretarea textului art. 19 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 rezultă că acesta reglementează o situaţie de excepţie de la regula stabilită prin art. 8 din acelaşi act normativ, respectiv acţiunea care să conţină şi capătul de cerere privind despăgubirile pentru ca instanţa care analizează legalitatea actului să stabilească şi asupra măsurilor de acoperire a prejudiciului.

Înalta Curte reţine că prin Decizia nr. 22/2019, pronunţată în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 853 din 22 octombrie 2019, instanţa supremă a statuat că: "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 19 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la dispoziţiile art. 11 alin. (2) din acelaşi act normativ, data la care începe să curgă termenul de prescriptie pentru introducerea acţiunii în despăgubire reprezintă momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei, nefiind legat în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia".

Relevante în acest sens sunt şi considerentele instanţei supreme din paragraful nr. 77 al Deciziei nr. 22/2019, potrivit cu care "Cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ. În caz contrar, reclamantul nu poate recurge decât la calea dreptului comun pentru angajarea răspunderii delictuale a autorităţii publice, în condiţiile prevăzute de C. civ..".

Urmează a fi reţinute şi considerentele din para. 79 al aceleiaşi Decizii în interesul legii, potrivit cu care "Momentul la care persoana vătămată a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei este o chestiune de fapt care se stabileşte în funcţie de circumstanţele cauzei, luându-se în considerare natura, conţinutul şi efectele conduitei administrative nelegale."

În speţă, instanţa de control judiciar observă că obiectul litigiului constă în despăgubiri morale şi materiale produse reclamanţilor, de către pârâţi, prin refuzul nejustificat de soluţionare a cererii de încadrare a reclamantei pe o funcţie militară, formulată în temeiul dispoziţiilor art. 88 lit. c) din O.U.G. nr. 82/2006 pentru recunoaşterea meritelor personalului armatei participant la acţiuni militare şi acordarea unor drepturi acestuia şi urmaşilor celui decedat.

Având în vedere că termenul de prescripţie pentru cererea de despăgubire curge de la data la care reclamanţii au cunoscut sau trebuiau să cunoască întinderea pagubei, s-a reţinut în mod corect că această dată a fost marcată de pronunţarea Deciziei nr. 95/15.01.2022, de la acel moment reclamanţii fiind îndreptăţiţi să formuleze cererea de despăgubiri cu respectarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004.

Actul pretins vătămător, respectiv refuzul autorităţii pârâte de soluţionare a cererii, a fost înlăturat din ordinea juridică în mod definitiv prin decizia civilă nr. 95/15.01.2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2020, reţinându-se că refuzul explicit exprimat de către pârât a avut caracter nejustificat, în sensul dat de prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea 554/2004.

Înalta Curte, în acord cu instanţa fondului, reţine că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este acela al pronunţării deciziei nr. 95/15.01.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aceasta fiind data la care reclamanţii puteau evalua întinderea pagubei.

Astfel, obligaţia de a face, respectiv de a emite actul administrativ privind încadrarea reclamantei B. în rândul personalului militar, a devenit executorie la momentul pronunţării deciziei nr. 95/15.01.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, aşa încât de la această dată reclamanţii aveau, pe de o parte, confirmarea existenţei faptei ilicite constând în refuzul nejustificat de a emite actul administrativ cât şi, pe de altă parte, posibilitatea certă de a evalua întinderea prejudiciului solicitat.

Înalta Curte apreciază că este nefondată şi critica recurentului-pârât în sensul că soluţia a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1349, art. 1357, art. 1381 alin. (2) şi art. 1385 alin. (1) şi (3) din C. civ., precum şi a art. 19 alin. (1) teza I din Legea nr. 554/2004, raportat la dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1), art. 18 alin. (3) şi art. 24 din Legea nr. 554/2004, atât în ceea ce priveşte soluţia de admitere a acţiunii de reparare a prejudiciului material pentru intimaţii-reclamanţi, cât şi a prejudiciului moral pentru intimata-reclamantă.

În acest sens, se reţine de către instanţa de control că refuzul nejustificat al pârâţilor de a soluţiona cererea reclamanţilor a fost stabilit, cu caracter definitiv, prin sentinţa civilă nr. 115/F-Cont pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2020, rămasă definitivă prin decizia nr. 95/15.01.2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa civilă sus-menţionată, instanţa a constatat refuzul nejustificat al pârâtului de a soluţiona cererea reclamanţilor, constând în recunoaşterea, în persoana acestora, a drepturilor conferite de O.U.G. nr. 82/2006 pentru recunoaşterea meritelor personalului armatei participant la acţiuni militare şi acordarea unor drepturi acestuia şi urmaşilor celui decedat.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentului-pârât că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, constată Înalta Curte că, în mod corect, a reţinut instanţa de fond că în cauză sunt îndeplinite cumulativ condiţiile pentru angajarea răspunderii administrativ - patrimoniale, care reprezintă o formă de răspundere specifică dreptului administrativ, ce presupune că o anumită activitate a administraţiei publice produce în mod potenţial prejudicii particularilor, reţinând, în mod corect, că, în privinţa actului asimilat, prejudiciul se produce prin neemiterea actului, iar ilegalitatea actului administrativ trebuie să fie constatată de instanţa de judecată.

A mai susţinut recurentul-pârât că reclamanta nu a dovedit prin niciun mijloc de probă în ce măsură drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate şi nici vreo legătură de cauzalitate cu faptele instituţiei de natură a produce aceste vătămări. Pentru a fi reparat, prejudiciul moral trebuie să fie caracterizat de o anumită gravitate, ceea ce în cauza de faţă nu este cazul.

Totodată, a susţinut recurentul că trebuie avut în vedere că solicitarea şi acordarea unei sume de bani reprezentând daune morale, în dezechilibru cu eventualul prejudiciu suferit, în sensul de a fi extrem de mari, ar reprezenta o îmbogăţire fără justă cauză.

În ceea ce priveşte legătura de cauzalitate, recurentul a apreciat că trebuie avut în vedere că despăgubirile materiale şi morale pot fi cerute, cu îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale, doar raportat la actul administrativ asimilat care a materializat voinţa intimatului-pârât, iar nu la alte aspecte ce ţin de derularea procedurii contencioase, având în vedere că între pretinsul prejudiciu invocat de intimaţii-reclamanţi ca urmare a apărărilor formulate, precum şi a modalităţii şi termenului în care MApN a pus în executare sentinţa civilă şi actul administrativ asimilat nu poate fi stabilită o legătură de cauzalitate, fiind vorba despre dreptul la apărare al recurentului-reclamant, precum şi punerea în executare a hotărârilor instanţei de contencios administrativ.

În concluzie, a apreciat recurentul că nu este îndeplinită condiţia legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciul moral pretins a fi suferit de intimata-reclamantă.

Cu privire la aceste critici, instanţa de control judiciar reţine că, astfel cum s-a menţionat anterior, prin sentinţa civilă nr. 115/F-Cont pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2020, rămasă definitivă prin decizia nr. 95/15.01.2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a constatat refuzul nejustificat al pârâtului de a soluţiona cererea reclamanţilor, constând în recunoaşterea, în persoana acestora, a drepturilor conferite de O.U.G. nr. 82/2006 pentru recunoaşterea meritelor personalului armatei participant la acţiuni militare şi acordarea unor drepturi acestuia şi urmaşilor celui decedat, iar reclamanţii sunt îndreptăţiţi să pretindă despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin refuzul nejustificat de soluţionare a cererii formulate.

Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut instanţa de fond că este rezonabil a se aprecia că prejudiciul material suferit de către reclamantă este în cuantum de 33.847 RON, reprezentat de câştigul pe care ar fi putut să îl realizeze în lipsa refuzului nejustificat al pârâtului de a soluţiona cererea sa de încadrare pe o funcţie militară (potrivit suplimentului la raportul de expertiză), respectiv diferenţa dintre veniturile nete ce ar fi fost încasate de reclamantă în cazul încadrării sale în cadrul instituţiei pârâte începând cu luna februarie 2020 şi veniturile efectiv încasate de aceasta în perioada februarie 2020- martie 2022.

În privinţa reclamantului A., cheltuielile în cuantum de 1260,92 RON constând în onorariul avocaţial achitat pentru serviciile de asistenţă în etapa prealabilă a plângerii împotriva refuzului nejustificat, potrivit dovezilor ataşate la dosar, sunt, de asemenea, în legătură de cauzalitate cu refuzul nejustificat al pârâtului, definitiv constatat.

Având în vedere că aceste cheltuieli au fost determinate de refuzul pârâtului, constatat a fi nejustificat ca urmare a demersurilor efectuate de reclamant, în aplicarea principiului disponibilităţii, în mod judicios s-a reţinut că este întemeiată cererea reclamantului, de obligare a pârâtului la plata sumei de 1260 RON, reprezentând despăgubiri materiale.

În ceea ce priveşte criticile cu privire la daunele morale, instanţa de control judiciar le apreciază ca fiind neîntemeiate, instanţa de fond reţinând, în mod corect, că, raportat la fapta ilicită, constând în refuzul nejustificat al pârâtului, există o afectare negativă pe plan psihic, iar suma de 5000 RON asigură reclamantei o reparaţie morală echitabilă.

În acest sens, Înalta Curte, în acord cu judecătorul fondului, are în vedere că termenul de "daune morale" sau "prejudiciu moral" presupune o lezare adusă drepturilor extrapatrimoniale, neeconomice ale persoanei, provenind din atingerea adusă acelor valori sau atribute ale individului care îi definesc personalitatea.

Spre deosebire de prejudiciile materiale care presupun un suport probator, în privinţa daunelor morale nu se poate apela la probe materiale, instanţa de judecată urmând ca în raport de consecinţele suferite de victimă să aprecieze o sumă globală care să compenseze prejudiciul moral suferit.

În lipsa unor criterii şi limite legale, stabilirea cuantumului daunelor morale include o doză de aproximare, prin raportare la consecinţele negative suferite, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care păgubitului i-a fost afectată situaţia profesională şi socială etc., fără ca sumele acordate cu titlu de despăgubiri morale să depăşească sfera unor compensaţii destinate a alina suferinţa, în caz contrar ajungându-se la o îmbogăţire fără just temei a persoanei prejudiciate. Din perspectivă jurisprudenţială, atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, atunci când au avut de soluţionat cauze similare, au procedat la o judecată mai degrabă în echitate.

Astfel, în stabilirea cuantumului, instanţa de fond a ţinut cont de importanţa valorilor lezate, de măsura în care aceste valori au fost afectate, de intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, de măsura în care i-a fost afectată reclamantei viaţa familială şi socială, precum şi de vârsta acesteia.

În ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată, a susţinut recurentul că instanţa de fond nu a motivat soluţia cu privire la acest aspect. Totodată, prin acordarea acestora integral, în condiţiile în care acţiunea a fost admisă în parte, instanţa a încălcat dispoziţiile art. 453 alin. (2) din C. proc. civ.

Potrivit acestor dispoziţii legale:

"(2) Când cererea a fost admisă numai în parte, judecătorii vor stabili măsura în care fiecare dintre părţi poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată."

Instanţa de fond a dispus, în temeiul art. 453 din C. proc. civ., având în vedere culpa procesuală a pârâtului, obligarea acestuia să achite reclamantei B., cheltuieli de judecată în cuantum de 8725,3 RON (reprezentând taxă de timbru, onorariu expert şi onorariu avocat) şi reclamantului A., cheltuieli de judecată în cuantum de 2.300 RON (reprezentând taxă de timbru şi onorariu avocat).

Prin urmare, judecătorul fondului a motivat soluţia privind acordarea cheltuielilor de judecată, reţinând culpa procesuală a pârâtului.

Cu privire la critica privind încălcarea dispoziţiilor art. 453 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că, din interpretarea acestui text legal rezultă că, în situaţia admiterii în parte a acţiunii, posibilitatea acordării cheltuielilor de judecată şi cuantumul acestora este la aprecierea instanţei.

Potrivit dispoziţiilor art. 451 alin. (4) din C. proc. civ.:

"Nu vor putea fi însă micşorate cheltuielile de judecată având ca obiect plata taxei judiciare de timbru şi a timbrului judiciar, precum şi plata sumelor cuvenite martorilor potrivit alin. (1)."

Totodată, instanţa de control judiciar are în vedere decizia nr. 3/2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul experţilor şi avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Prin urmare, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale la situaţia de fapt ce rezultă din probatoriul administrat, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

În condiţiile art. 453 din C. proc. civ., va obliga recurentul-pârât Ministerul Apărării Naţionale la plata către intimatul A. a sumei de 750 RON, iar către intimata B. a sumei de 1400 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, dovedite prin înscrisurile depuse la dosarul instanţei de recurs, urmând a face aplicarea art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., în raport de circumstanţele cauzei şi de complexitatea activităţii desfăşurate de avocat în faza procesuală a recursului.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale împotriva încheierii din 23 noiembrie 2022 şi a sentinţei nr. 148 din 9 noiembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul Ministerul Apărării Naţionale împotriva încheierii din 23 noiembrie 2022 şi a sentinţei nr. 148 din 9 noiembrie 2023 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul Ministerul Apărării Naţionale la plata către intimatul A. a sumei de 750 RON, iar către intimata B. a sumei de 1400 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 451 alin. (2) din C. proc. civ.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 24 octombrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.