Validity of statutory salary caps and budgetary limits on judicial allowances vs. res judicata claims for sectoral reference values.

Şedinţa publică din data de 19 septembrie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată depusă la data de 18.02.2020 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, în dosarul nr. x/2020, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu pârâţii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, contestaţie împotriva Ordinului nr. 143/3.06.2019, solicitând:

1. anularea în parte a acestuia şi obligarea pârâtei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea unui alt act administrativ prin care să se procedeze, începând cu data de 1 iunie 2019 şi în continuare, pentru viitor, la calcularea indemnizaţiei de bază raportat la o valoare de referinţă sectorială de 484,18 RON conform sentinţei civile nr. 903/2019 a Tribunalului Vâlcea, cu plata corespunzătoare a diferenţelor rezultate din recalculare, fără plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6), art. 1 alin. (3) şi art. 9 din Legea nr. 153/2017;

2. să se constate discriminarea produsă prin actul administrativ contestat, prin limitarea prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017 la 30% din suma salariilor de bază, a sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă şi prin stabilirea unei indemnizaţii lunare pentru titlul ştiinţific de doctor în cuantum de 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată, conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 153/2017, şi să se dispună obligarea pârâtei la repararea prejudiciului rezultat din starea de discriminare prin acordarea în integralitate (fără limitarea la 30%) a sporurilor, compensaţiilor, adaosurilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor, inclusiv cele pentru hrană şi vacanţă, cuvenite, cum ar fi spor pentru condiţii de muncă grele 15%, spor pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică de până la 25%, spor pentru păstrarea confidenţialităţii de până la 5%, aplicate la indemnizaţia lunară de încadrare, respectiv prin acordarea sporului de 15% din indemnizaţia de încadrare pentru titlul ştiinţific de doctor, conform art. 191 din Legea nr. 193/2016.

3. plata pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul cuvenit şi venitul efectiv plătit, sumă actualizată cu indicele de inflaţie, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată până la data plăţii efective.

Reclamanta a indicat că, anterior sesizării instanţei, a formulat plângere prealabilă, în temeiul dispoziţiilor art. 7 din anexa V la Legea nr. 153/2017, dar fără a primi vreun răspuns.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1408/2021 din data de 13 octombrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a -VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a respins cererea de chemare în judecată astfel cum a fost precizată şi completată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca fiind neîntemeiată. A dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 1 alin. (3), art. 9, art. 38 alin. (6), alin. (6)1 din Anexa V din Legea nr. 153/2017.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs reclamanta A., întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6, 7 şi 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului şi, în consecinţă admiterea cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, recurenta-reclamamntă arată că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Susţine că, la data de 12.01.2021, a formulat, în temeiul dispoziţiilor art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., o precizare a cererii de chemare în judecată, prin care a contestat Ordinul de încadrare nr. 143/03.06.2019 emis de pârâtă, solicitând să se dispună anularea în parte a acestuia şi obligarea pârâtei la emiterea unui alt act administrativ prin care să se procedeze începând cu data de 1 iunie 2019, data de la care a promovat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi în continuare, pentru viitor, la calcularea indemnizaţiei de bază stabilită în baza Legii nr. 153/2017, cu luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON ce i se cuvenea în baza sentinţei civile nr. 1508/28.10.2020, pronunţate în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Dâmbovita. cu înlăturarea de la aplicare, a dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, în temeiul art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului rap. la art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.

Arată că, deşi nu a constatat că ar fi depusă în afara cadrului procesual, instanţa nu a analizat deloc această cerere, ci s-a rezumat la analiza cererii iniţiale care se raporta la o valoare de referinţă sectorială de 484,18 RON, acordată anterior prin sentinţa civilă nr. 903/20.06.2019 a Tribunalului Vâlcea, argumentând că aceasta privea un alt angajator, respectiv Curtea de Apel Ploieşti şi nu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în sarcina căreia nu există vreo obligaţie instituită în baza unui titlu executoriu .

Susţine recurenta-reclamantă că, prin precizarea la acţiune, obiectul cererii de chemare în judecată a fost schimbat aceasta nemaisolicitând acordarea VRS 484, la care a fost obligată Curtea de Apel Ploieşti în baza sentinţei civile nr. 903/20.06.2019 a Tribunalului Vâlcea, ci a VRS 605 în baza sentinţei civile nr. 1508/28.10.2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Dâmboviţa prin care a fost obligată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 484,18 RON, la care se adaugă majorarea de 25% prevăzută de art. III din O.U.G. nr. 20/2016, (adică, 605,225 RON) începând cu 01.08.2016 şi în continuare şi la plata pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţită şi venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată până la data plăţii efective.

De asemenea, prin aceeaşi precizare a solicitat obligarea pârâtei la calcularea si acordarea în integralitate a sporurilor prevăzute de art. 4 şi 5 din Anexa nr. V a Legii nr. 153/2017, în procentul de 45% aplicat la indemnizaţia lunară de încadrare calculată prin raportare la VRS 605,225 RON, cu înlăturarea de la aplicare după data de 1 ianuarie 2018, a dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 153/2017, în temeiul art. 14 din Convenţia europeană a drepturilor omului rap. la art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie şi efectuarea unei adrese către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării pentru emiterea unui punct de vedere cu privire la existenţa sau nu a unei situaţii discriminatorii, în ceea ce priveşte neacordarea sporurilor de care beneficiem în procentul de 45 % prevăzut în Anexa nr. V a Legii nr. 153/2017, de care beneficiază alţi colegi din sistemul de justiţie.

Instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii de administrare a acestei probe cu adresa către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi nu a analizat punctul de vedere ce trebuia emis de către acesta, deşi potrivit art. 27 alin. (3) din O.U.G. nr. 137/2000, judecarea cauzei are loc cu citarea obligatorie a Consiliului.

A menţionat recurenta că a solicitat instanţei de fond, cu privire la calculul corect şi acordarea în integralitate a sporurilor prevăzute de art. 4 şi 5 din Anexa nr. V a Legii nr. 153/2017, în procentul de 45% aplicat la indemnizaţia lunară de încadrare calculată prin raportare la VRS 605,225 RON, a ţine cont că:

a. sporurile nu sunt calculate în procent din indemnizaţia de încadrare calculată prin aplicarea valorii de referinţă sectorială de 605,225 RON;

b. art. 25 din Legea nr. 153/2017 nu trebuia sa fie aplicat;

c. art. 25 din Legea nr. 153/2017 nu a fost aplicat în mod corect;

d. prin aplicarea acestui articol s-a creat o stare de discriminare care trebuie reparată prin acordarea în integralitate a sporurilor în cuantum de 45 %.

Instanţa nu a analizat toate aceste susţineri, ci numai cea privind ultimul argument privind discriminarea, restul cererii rămânând neanalizată şi cu privire la acest capăt de cerere.

În ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurenta-reclamantă invocă faptul că hotărârea atacată a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinţei civile nr. 1508/28.10.2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Dâmboviţa prin care instanţa ar fi obligat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să-i recalculeze indemnizaţia de încadrare în raport de VRS 605,225 RON, începând cu data 01.08.2016 şi în continuare şi la plata pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care suntem îndreptăţiţi şi venitul efectiv, plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată până la data plăţii efective.

Susţine recurenta-reclamantă că, deşi a solicitat punerea în executare a acestui titlu executoriu, intimata-pârâtă menţine nivelul indemnizaţiilor prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON şi nu de 605,225 RON cu justiticarea că de la 1 ianuarie 2018, indemnizaţile judecătorilor ÎCCJ depăşesc pe cele stabilite de Legea nr. 153/2017 pentru anul 2022.

Precizează că această hotărâre a fost pronunţată ulterior promovării recurentei la Îalta Curte de Casaţie şi Justiţie (la data de 1 iunie 2019) şi vizează acordarea VRS 605 încă din 01.08.2016 şi în continuare, însă intimata- pârâtă s-a oprit cu recalcularea indemnizaţiilor la 1 ianuarie 2018, ignorând puterea de lucru judecat a sentinţei mai sus menţionate, care i-a acordat dreptul la VRS 605, ulterior datei de 1 ianuarie 2018, respectiv de la data de 1 iunie 2019.

Ca atare, prin Ordinul contestat, trebuia să fie pusă în executare această sentinţă şi nu aplicate dispoziţiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, aşa cum a procedat şi instanţa prin hotărârea atacată, pentru că, aceasta echivalează în realitate cu respingerea acţiunii prin care i s-a acordat VRS 605 RON, introdusă ulterior datei la care salariile judecătorilor ÎCCJ au fost plafonate, 1 ianuarie 2018.

Prin respingerea solicitării care a vizat emiterea unui ordin de salarizare corespunzător titlului executoriu ce îl deţin, respectiv sentinţa civilă nr. 1508/28.10.2020, pronunţată în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Dâmboviţa, a fost încălcată chiar autoritatea de lucru judecat a acestei hotărâri.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. atunci cănd hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurenta-reclmantă a invocat următoarele:

- prin aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3), art. 9 şi art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 au fost încălcate dispoziţiile art. 74 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, precum şi dispoziţiile art. 14 din C.E.D.O., art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO, dar şi cele ale art. 6 din Legea nr. 153/2017, art. 20 alin. (1) din Constituţia României.

Aşa cum rezultă din adresa nr. x/1.08.2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, anexată alăturat, prin Ordinul 229/3.11.2020 s-a dispus ca salarizarea tuturor judecătorilor de la această instanţă să se facă prin aplicarea valorii de referinţă sectorială de 605,225 lei1 pentru perioada 01.08.2016- 31.12.2017, după care, con- statându-se că acestea depăşesc plafonul impus de Anexa V din Legea nr. 153/2022, începând cu 1 ianuarie 2018 au fost micşorate la acest plafon.

Or, prin anularea dispoziţiilor din legea organică (nr. 303/2004) ce vizează nediminuarea salariilor judecătorilor şi procurorilor printr-o lege ordinară, (nr. 153/2017) adoptată cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare Cameră, au fost încălcate atât dispoziţiile art. 1 alin. (4), (5) cât şi art. 73 şi 76 din Constituţia României.

Pe fondul lacunei legislative a salarizării magistraţilor prin lege specială, adoptarea unei legi ordinare de salarizare (în special art. 1 alin. (3), art. 9 şi art. 38 din Legea nr. 153/2017) prin care s-a dispus reducerea drepturilor salariale cuvenite nouă începând cu 1.01.2018, contravine normelor de tehnică legislativă.

Astfel, potrivit Legii nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010, cu modificările şi completările ulterioare, actele normative date în executarea legilor se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă şi, ca atare, trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza şi în executarea cărora au fost emise, fără ca prin acestea să poată fi completată sau anulată legea organică, respectiv Legea nr. 303/2004.

Ca atare, instanţa de fond trebuia să dea prioritate în stabilirea normei aplicabile legii organice (nr. 303/2004) ce vizează nediminuarea salariilor judecătorilor si procurorilor si nu legii ordinare (nr. 153/2017).

De asemenea, anulând drepturile dobândite pe calea unor hotărâri judecătoreşti, care au avut în vedere inclusiv legislaţia în materie salarială din Legea nr. 153/2017 au fost încălcate prevederile art. 14 din C.E.D.O. rap. la art. art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO, dar şi cele ale art. 6 din Legea nr. 153/2017, act normativ care îşi asumă în mod explicit, cu valoare de principiu, nediscriminarea care nu trebuie să rămână o normă cu un caracter pur declarativ.

b. Susţine recurenta că mutatis mutandis sunt incidente aceleaşi argumente şi în legătură cu efectele antrenate de aplicarea dispoziţiilor art. 25 din Legea nr. 153/2017, referitoare la diminuarea procentului de 45% al sporurilor ce mi se cuvin, pe baza circumstanţelor detaliate în cererile depuse la dosarul de fond, cu referire la acest capăt de cerere, în modalitatea în care pârâta a înţeles să interpreteze şi să aplice şi această normă, cu privire la care solicit să efectuaţi aceeaşi cenzură de convenţionalitate.

De asemenea, instanţa de fond nu a analizat argumentele şi a încălcat chiar dispoziţiile art. 25 din Legea nr. 153/2017, care nu a fost aplicat în mod corect de pârâtă.

Arată că procentul de 30% la care sunt plafonate sporurile nu se aplică la indemnizaţia de încadrare a fiecărui salariat în parte, ci per total ordonator principal/secundar/terţiar de credite, raportat la fondul total de salarii. Însă, prin ordinul contestat a fost limitat cuantumul sporurilor la procentul de 30 % din indemnizaţia de bază a fiecărui salariat si nu la din suma salariilor de bază, a indemnizaţiilor de încadrare si a indemnizaţiilor lunare, cumulat pe total buget pentru fiecare ordonator de credite, aşa cum prevede art. 25.

Consideră că plafonarea sporurilor prevăzute de lege la un anumit nivel reprezintă o adăugare la lege, o interpretare şi aplicare greşită a legii. Aşa cum am arătat, legea prevede plafonarea pe total.buget, iar nu pentru fiecare salariat.

Totodată, invederează că sintagma "de până la", regăsită în modalitatea de redactare a Legii nr. 153/2017, nu este destinată aplicării la întâmplare a legii, ci are menirea de a crea cadrul legislativ pentru a se putea acorda sporurile în mod diferenţiat, pe categorii de personal, dar nu într-un mod aleatoriu, ci raportat la anumiţi factori, în baza unor criterii legale, urmărindu-se astfel eliminarea posibilităţii creării diferenţelor de drepturi salariate. Or, aşa cum a fost aplicată până în prezent legea, a condus la crearea de stări discriminatorii.

4. Apărările intimatei

Intimata-pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind temeinică şi legală.

În motivare susţine că, nu se dovedeşte lipsa sau inconsistenţa motivării hotărârii, din considerentele acesteia rezultând prezentarea logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora instanţa de fond a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv şi, mai mult, nu rezultă ce texte de lege au fost încălcate sau aplicate greşit,

Din înscrisurile administrate în cauză a rezultat ca emitentul ordinului contestat a stabilit salarizarea reclamantei începând cu data de 1 iunie 2019 pornind de la situaţia juridică a incidenţei dispoziţiilor art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017, în sensul că, începând cu luna ianuarie 2018, cuantumul brut al indemnizaţiei de încadrare de care beneficiază personalul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a majorat cu 25% faţă de nivelul acordat în luna decembrie 2017, însă cu limitarea impusă de dispoziţiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, potrivit cărora în situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022. Aşadar, începând cu luna ianuarie 2018, judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu gradaţia 5, vechime în funcţie peste 20 ani, (categorie în care se găseşte şi reclamanta) au beneficiat de indemnizaţia de încadrare stabilită la nivelul anului 2022 tocmai pentru că indemnizaţiile de încadrare raportate la valoarea de referinţă sectorială de 405 RON +10% prevăzut de Legea nr. 293/2015 depăşeau cuantumurile indemnizaţiilor din grila pentru anul 2022.

Instanţa de fond a constatat că situaţia juridică aplicată salarizării judecătorilor înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie începând cu luna ianuarie 2018, urmare a atingerii/depăşirii cuantumului indemnizaţiei de încadrare pentru anul 2022, semnifică încheierea perioadei de aplicare etapizată a legii pentru aceşti beneficiari şi păstrarea în plată a indemnizaţiei respective până în anul calendaristic 2022, urmând ca din anul 2023 să aibă loc aplicarea dispoziţiilor art. 12 din Legea nr. 153/2017, în sensul stabilirii indemnizaţiilor de încadrare prin înmulţirea coeficienţilor prevăzuţi în anexele nr. 1 - VTII (în cazul de faţă anexa nr. V) cu salariul de baza minim brut pe ţară garantat în plată în vigoare.

O astfel de punere în plată în anul 2019 a indemnizaţiilor de încadrare care sunt stabilite de legiuitor pentru anul 2022, aplicare anticipată prin efectul dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, înseamnă şi o modificare implicită a modului de stabilire a indemnizaţiilor de încadrare.

Cu privire la motivele de recurs intimata-pârâtă a invocat următoarele:

Referitor la primul motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. are la baza inacţiunea instanţei de fond rezultată din neanalizarea precizării la cererea de chemare în judecată, depusă de reclamantă la dosarul cauzei în data de 13.01.2021, în temeiul art. 204 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ.

În considerentele sentinţei recurate, Curtea de Apel Bucureşti a reţinut că, la termenul din 12.01.2021, recurenta-reclamantă a depus o precizare la cererea de chemare în judecată prin care a indicat că renunţă la capătul de cerere privind indemnizaţia lunară pentru titlul ştiinţific de doctor şi la invocarea excepţiei de neconstituţîonalitate a dispoziţiilor art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017 şi nicidecum precizarea pe care o invocă recurenta.

Chiar în măsura în care cererea precizatoare cu referire la calcularea indemnizaţiei de bază luând în considerare valoarea de referinţă sectorială de 605.225 RON ar fi fost supusă analizei instanţei, aceasta ajungea la aceeaşi concluzie în sensul ca reclamanta contestă tocmai indemnizaţia de încadrare în cuantum de 26.250 RON, stabilită de legiuitor pentru anul 2022 şi aplicată de ordonatorul de credite Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie încă din luna ianuarie 2018 (în cazul judecătorilor de la această instanţă), respectiv din luna iunie 2019 (în cazul recurentei-reclamante care a promovat la această instanţă la 1 iunie 2019), ignorând aplicarea legii organice în materie de salarizare a personalului plătit din fonduri publice, corect făcută de instituţia publică pârâtă prin raportare la art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

De asemenea, este de observat că nici poziţia recurentei reclamante faţă de susţinerea acestei precizări nu a fost una fermă, întrucât nu este reţinut vreun demers făcut de aceasta în sensul de a atenţiona instanţa de fond că a mai depus o cerere precizatoare care nu a fost pusă în discuţia părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 204 alin. (2) din C. proc. civ., între termenul de depunere-13.01.2021 şi termenul din 13.10.2021, când instanţa s-a pronunţat.

În ceea ce priveşte aplicabilitatea în prezenta cauză a art. 1 din Primul Protocol Adiţional la CEDO, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a realizat o distincţie esenţială între dreptul de a continua să primeşti în viitor un salariu într-un anumit cuantum şi dreptul de a primi efectiv salariul câştigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (Lelas c. Croaţiei din 20 mai 2010, par. 58).

Recurenta-reclamantă pretinde un anumit cuantum al drepturilor de natură salarială pe care le-ar dori calculate prin ignorarea prevederilor legale corect indicate în preambulul Ordinului nr. 143/1.06.2019 emis de Preşedintele înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Cu privire la pretinsa bază suficientă în dreptul intern, care să fie avută în vedere la caracterizarea unui creanţe/valori patrimoniale în sensul autonom al jurisprudenţei CEDO, trebuie subliniate considerentele obligatorii din Decizia Curţii Constituţionale nr. 697/2019, în care s-a arătat că sporurile nu sunt drepturi fundamentale, ci sunt drepturi salariale suplimentare:n"Stabilirea cuantumului concret al sporurilor şi al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu.

Intimata-pârâtă invocă şi Cauza Kechko contra Ucrainei " Curtea consideră că statul este cel care este în măsură să stabilească ce beneficii trebuie plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plăţii unor astfel de beneficii prin modificări legislative corespunzătoare. Totuşi, atunci când o dispoziţie legală este în vigoare şi prevede plata anumitor beneficii, iar condiţiile stipulate sunt respectate, autorităţile nupot refuza în mod deliberat plata acestora atâta timp cât dispoziţiile legale rămân în vigoare"

Prin urmare, în măsura în care nu s-a identificat existenţa unui "bun" în sensul Convenţiei în favoarea recurentei sub aspectul unui cuantum anume al salariului potrivit reîncadrării solicitate, nici art. 14 nu este incident.

Susţine intimata-pârâtă că nu a aplicat recurentei-reclamante un tratament juridic diferit de cel aplicat persoanelor aflate în situaţii similare. Prin urmare, neputând fi reţinute nici referinţele acesteia cu privire la încălcarea prevederilor Protocolului 12 Adiţional la CEDO - art. 1 -" Interzicerea generală a discriminării, potrivit cu care exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată jară nlclo discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasa, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere, naştere sau oricare altă situaţie.

De asemenea, hotărârea recurată cuprinde motive foarte clare, riguroase şi în strânsă legătură cu cauza şi în ceea ce priveşte înlăturarea susţinerilor reclamantei de acordare in integralitatea a sporurilor, compensanţilor şi adaosurilor, în procentul de 45 % prevăzut de art. 4 şi 5 din Anexa nr. V a Legii nr. 153/2017.

ÎCCJ a stabilit, prin raportare la conţinutul normativ al prevederilor art. 4 şi 5 din lege, că sporurile nu sunt stabilite într-un procent fix, prestabilit din salariul de bază, deoarece sintagma "până la" semnifică limitarea lor, prin determinarea unui nivel maxim în care fiecare dintre aceste sporuri trebuie să se încadreze.

Indicarea nivelului maxim nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor, stabilite şi acordate de fiecare ordonator de credite, să fie inferior nivelului maxim prevăzut de ort. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru.

Înalta Curte a statuat că ceea ce prezintă relevanţă este aspectul că limitarea cuantumului sporurilor la care se referă art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este prevăzută pe total buget aferent salariilor de bază destinat fiecărui ordonator de credite în parte, iar nu individual, prin raportare directă la salariul lunar pe care îl primeşte fiecare salariat aparţinând aceleiaşi categorii profesionale.

Cu privire la cel de-al doilea motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 408 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., intimata-pârâtă arată că nu sunt îndeplinite condiţiile încălcării autorităţii de lucru judecat statuat prin decizia mai sus amintită,

Precizează intimata că, din adresa nr. x/01.08.2022, emisă de Direcţia Legislaţie, Studii, Documentare şi Informatică Juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ca urmare a cererii recurentei-reclamante şi a altor doi colegi de ai săi, înregistrată la Registratura Generală ÎCCJ sub nr. x/08.08.2022, la Cabinetul Preşedintelui sub nr. x/08.08.2022 şi la Direcţia Legislaţie sub nr. x/08.08.2022, reiese că, intimata, prin Departamentul economico-financiar şi administrativ, a pus în executare sentinţa civilă nr. 1508/2020, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. x/2020, în sensul că "indemnizaţiile de încadrare au fost calculate prin raportare la VRS 605,22 şi plafonate, conform art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, la nivelul maxim prevăzut de Anexa V din lege, indemnizaţiile rămânând aceleaşi cu cele stabilite la data promovării la ÎCCJ.

În ce priveşte cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (2) pct. 8 din C. proc. civ., intimata-pârâtă arată că cele două acte normative, evocate de recurentă, instituie reguli privind, pe de o parte, statutul judecătorilor şi procurorilor, iar pe de altă parte, aplicarea legii-cadru a salarizării personalului plătit din fonduri publice, ceea ce exclude analogii între ele.

Arată intimata-pârâtă că, potrivit jurisprudenţei Curţii Cinstituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în Constituţie şi în Convenţia pentru apărarea drepturilor omului nu se conferă dreptul de a primi în continuare un salariu într-un anumit cuantum (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 19 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Vilho Eskelinen şi alţii împotriva Finlandei, paragraful 94). În consecinţă, susţinerile recurentei, atât cu privire la încălcarea dispoziţiilor Legii. nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cât şi cu privire la discriminarea născută din măsura luată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de a reduce indemnizaţia pe care o încasa, sunt nefondate.

Astfel, dreptul câştigat prin încadrare în funcţia de judecător este dreptul la remuneraţie sub forma unei indemnizaţii, iar nu dreptul la o anumită valoare de referinţă sectorială.

Raportat la înscrisurile solicitate de către instanţa de fond cu privire la salarizarea celorlalţi judecători de la ÎCCJ, aflaţi într-o situaţie identică sub aspectul vechimii în funcţie şi a gradaţiei, nu se poate reţine că intimata pârâtă ar fi aplicat recurentei reclamantei un tratament juridic diferit de cel aplicat persoanelor aflate în situaţii similare. Prin urmare, nu pot fi reţinute nici referinţele recurentei cu privire la încălcarea prevederilor Protocolului 12 Adiţional la CEDO.

Cu privire la solicitarea recurentei reclamante de acordare în integralitate a sporurilor, compensanţilor şi adaosurilor, în procentul de 45 % prevăzut de art. 4 şi 5 din Anexa nr. V a Legii nr. 153/2017 solicită să se aibă în vedere cele statuate prin Decizia nr. 15/28.06.2021 R1L) potrivit căreia prin sintagma "fără a depăşi limita prevăzută la art. 25", care se regăseşte în cuprinsul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, se instituie interdicţia stabilirii şi acordării unui cuantum al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, peste limita de 30% din suma salariilor de bază, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

ÎCCJ a stabilit, prin raportare la conţinutul normativ al prevederilor art. 4 şi 5, că sporurile nu sunt stabilite într-un procent fix, prestabilit din salariul de bază, deoarece sintagma "până la" semnifică limitarea lor, prin determinarea unui nivel maxim în care fiecare dintre aceste sporuri trebuie să se încadreze. Indicarea nivelului maxim nu exclude posibilitatea ca nivelul sporurilor, stabilite şi acordate de fiecare ordonator de credite, să fie inferior nivelului maxim prevăzut de art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a reiterat susţinerile din cererea de recurs.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat Note scrise prin care a invocat excepţia lipsei de interes a acţiunii în ceea ce priveşte capătul de cerere privind punerea în executare a sentinţei civile nr. 1508/28.10.2020, prin luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON, cu înlăturarea de la aplicare a dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor urma.

În prealabil, cu referire la excepţia lipsei de interes a acţiunii, în ceea ce priveşte capătul de cerere privind punerea în executare a sentinţei civile nr. 1508/28.10.2020, prin luarea în considerare a unei valori de referinţă sectorială de 605,225 RON, cu înlăturarea de la aplicare a dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, invocată de intimata-pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Notele scrise depuse, instanţa de recurs a calificat-o ca fiind o apărare de fond, urmând a fi analizată în contextul larg al criticilor din recurs.

Se reţine că prin cererea sa precizatoare, recurenta a solicitat anularea în parte a Ordinului nr. 143/03.06.2019 şi obligarea intimatei-pârâte la recalcularea drepturilor salariale începând cu 1 iunie 2019, prin aplicarea unei valori de referinţă sectorială (VRS) de 605,225 RON şi prin înlăturarea plafonului instituit de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017. Acest demers s-a bazat pe titlul executoriu reprezentat de sentinţa civilă nr. 1508/28.10.2020 a Tribunalului Dâmboviţa.

Prin notele scrise, intimata-pârâtă a informat instanţa că, prin Ordinul nr. 105/ÎCCJ/2023, modificat prin Ordinul nr. 114/ÎCCJ/2023, a procedat la stabilirea drepturilor salariale ale judecătorilor, inclusiv ale recurentei, având în vedere o VRS de 605,225 RON, fără a mai aplica plafonarea prevăzută de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017. Emiterea acestor ordine a avut la bază, printre altele, chiar sentinţa civilă nr. 1508/2020 invocată de recurentă.

Mai mult, intimata a făcut dovada că a început executarea acestor obligaţii, recurenta figurând în evidenţele contabile cu drepturi salariale recalculate în sumă brută de 537.393 RON, din care s-au achitat deja două tranşe în valoare totală de 257.396 RON.

În aceste condiţii, Curtea constată că beneficiul practic urmărit de recurentă prin acest capăt de cerere a fost deja realizat pe cale administrativă.

În ce priveşte primul motiv de casare, prevăzut de art. 408 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia.

Subsumat acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de fond nu s-a pronunţat cu privire la solicitările modificate prin cererea precizatoare, aceasta nemotivând în niciun fel hotărârea în acest sens.

Mai sustine recurenta-reclamantă şi faptul că instanţa nu s-a pronunţat asupra cererii de administrare a probei cu adresa către Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi nu a analizat punctul de vedere ce trebuia emis de către acesta.

Curtea constată că, în ceea ce priveşte recalcularea indemnizaţiei pe baza VRS de 605,225 RON, critica este lipsită de obiect, având în vedere considerentele anterior expuse. Orice eventuală omisiune a primei instanţe a fost acoperită prin obţinerea de către recurentă a drepturilor solicitate.

În ceea ce priveşte critica referitoare la neanalizarea argumentelor privind sporurile, Curtea reţine că instanţa de fond a analizat acest capăt de cerere şi a pronunţat o soluţie argumentată. În motivarea sa, prima instanţă a făcut referire explicită la cadrul legal (art. 4 şi 5 din Anexa V la Legea nr. 153/2017), precum şi la jurisprudenţa obligatorie în materie, respectiv Decizia ÎCCJ (RIL) nr. 15/2021. Faptul că recurenta nu este de acord cu motivarea instanţei nu echivalează cu lipsa acesteia.

Astfel, observă Înalta Curte că, în ceea ce priveşte sentinţa recurată, au fost respectate prevederile art. 425 lit. b) din C. proc. civ., conform cărora hotărârea judecătorească trebuie să conţină "expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant că art. 6 alin. (1) din Convenţie implică în special, în sarcina instanţei, obligaţia de a examina efectiv mijloacele, argumentele si probele propuse părţilor.

În acest sens, CEDO a precizat expres că dreptul la un proces echitabil este respectat şi în măsura în care o instanţă internă care nu şi-a motivat decât pe scurt hotărârea, a examinat cu adevărat problemele esenţiale ce i-au fost supuse atenţiei (cauza Albina contra României).

Contrar celor susţinute de recurentă, din analiza considerentelor de fapt şi de drept cuprinse de sentinţa recurată, rezultă că prima instanţă a respectat întru-totul exigenţele motivării acesteia, conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Înalta Curte constată că judecătorul fondului a analizat argumentele recurentei în raport de actul administrativ contestat şi anume Ordinul de încadrare nr. 143/03.06.2019 emis de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cât şi pe cele ale intimatei-pârâte, şi a prezentat, în concret, în raport de natura cauzei, motivele de fapt şi de drept, care au format convingerea sa.

Este de constatat că motivele invocate de recurenta-reclamantă prin cererea precizatoare nu sunt de natură să fi modificat soluţia instanţei de fond din motivele ce vor fi expuse în continuare.

În ceea ce priveşte critica recurentei referitoare la omisiunea instanţei de fond de a solicita un punct de vedere de la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) şi de a analiza toate argumentele privind calculul sporurilor, Înalta Curte constată că motivul de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat sub ambele sale aspecte.

1. Cu privire la omisiunea de a solicita un punct de vedere de la CNCD:

Recurenta susţine că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra cererii sale de a solicita un punct de vedere de la CNCD şi că judecarea cauzei fără citarea obligatorie a Consiliului atrage nulitatea.

Această susţinere este infirmată de actele dosarului de fond. Din cuprinsul sentinţei civile atacate, rezultă că Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a avut calitatea de pârât în cauză şi a fost legal citat pe parcursul procesului. Mai mult, din referatul cauzei de la prima instanţă, reiese că la dosar a fost depus un punct de vedere din partea CNCD. Prin urmare, obligaţia procedurală prevăzută de art. 27 alin. (3) din O.G. nr. 137/2000 a fost respectată, iar critica recurentei este lipsită de suport faptic.

Faptul că instanţa de fond nu a dispus solicitarea unui nou punct de vedere nu constituie o omisiune de natură să atragă nelegalitatea hotărârii. Analiza unei pretinse fapte de discriminare este un atribut al instanţei de judecată, care se pronunţă pe baza probelor administrate şi a cadrului legal, interpretat inclusiv prin jurisprudenţa obligatorie. Or, în materia specifică a sporurilor personalului bugetar, chestiunea juridică a discriminării a fost tranşată cu putere obligatorie chiar de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizii pronunţate în recurs în interesul legii.

2. Cu privire la pretinsa neanalizare a tuturor argumentelor privind calculul sporurilor:

Recurenta afirmă că instanţa de fond s-a limitat la a analiza doar argumentul privind discriminarea, omiţând celelalte critici referitoare la aplicarea incorectă a art. 25 din Legea nr. 153/2017 (plafonare individuală în loc de plafonare pe bugetul total al ordonatorului de credite).

Şi această critică este neîntemeiată. Din analiza considerentelor sentinţei recurate, se observă că prima instanţă a realizat o analiză detaliată a regimului juridic al sporurilor, fundamentându-şi soluţia pe Decizia ÎCCJ (RIL) nr. 15/2021.

Instanţa de fond a citat extensiv din această decizie, reţinând în mod corect că sporurile nu sunt stabilite într-un procent fix, sintagma "până la" semnificând o limitare la un nivel maxim, că responsabilitatea stabilirii şi acordării sporurilor revine ordonatorului de credite, în limitele bugetului propriu şi că limitarea cuantumului sporurilor la care se referă art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este prevăzută pe total buget aferent salariilor de bază destinat fiecărui ordonator de credite în parte, iar nu individual.

Prin raportarea la această interpretare obligatorie a legii, instanţa de fond a răspuns implicit, dar neechivoc, tuturor argumentelor recurentei. A arăta că legea impune o limitare la nivelul bugetului total al instituţiei şi că eventualele diferenţe între salariaţi nu constituie discriminare, ci reprezintă o analiză completă a problemei de drept. Faptul că recurenta nu este de acord cu concluzia instanţei nu înseamnă că argumentele sale nu au fost analizate. Motivarea este suficientă atunci când, din raţionamentul instanţei, rezultă înlăturarea argumentelor părţii, chiar şi fără o menţionare punctuală a fiecăruia, dacă se oferă o dezlegare problemei de drept în ansamblul ei, bazată pe jurisprudenţă obligatorie.

Prin urmare, critica privind nemotivarea hotărârii pe acest aspect este nefondată.

Motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 408 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ. este nefondat.

Înalta Curte constată că cerere de chemare în judecată are ca obiect anularea actului administrativ reprezentat de Ordinul de încadrare nr. 143/03.06.2019 emis de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a stabilit indemnizaţia de încadrare a recurentei-reclamante cu ocazia promovării acesteia ca judecător la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de fond, legalitatea ordinului contestat trebuie analizat în raport cu sentinţele pronunţate anterior emiterii acestora. Or, la acea dată recurenta-reclamntă avea pronunţată în favoarea ei, sentinţa civilă nr. 903/20.06.2019 a Tribunalului Vâlcea prin care Curtea de Apel Ploieşti şi nu Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie era obligată la calcularea indemnizaţiei în raport de un VRS de 484,18 RON.

Împrejurarea că, ulterior emiterii ordinului contestat a fost pronunţată sentinţa civilă nr. 1508/28.10.2020 în dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Dâmboviţa, nu determină nelegalitatea ordinului contestat. Cu privire la această ultimă sentinţă, intimata-pârâtă a emis Ordinul nr. 105/ÎCCJ/2023 de către preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie modificat prin Ordinul nr. 114/ÎCCJ/2003 al preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care au fost stabilite drepturile salariale ale judecătorilor din cadrul instanţei supreme, având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 605,225 RON, fără a fi afectate de aplicarea prevedrilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. x.

Ordinul nr. 105/ÎCCJ/2023, emis de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie modificat prin Ordinul nr. 114/ÎCCJ/2003 nu a fost contestat în prezenta cauză, prin precizarea la acţiune recurenta-reclamantă a solicitat în continuare, anularea parţială a Ordinului nr. 143/03.06.2019 emis de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Aşadar, intimata-pârâtă a pus în executare respectiva hotărâre judecătorească prin emiterea Ordinelor nr. 105/2023 şi 114/2023, recunoscând drepturile salariale solicitate, inclusiv pentru perioada de după 1 ianuarie 2018. Astfel, nu se mai poate vorbi despre o încălcare a autorităţii de lucru judecat, de vreme ce titlul executoriu şi-a produs efectele.

În ce priveşte cel de-al treilea motiv de casare, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (2) pct. 8 din C. proc. civ., referitoare la încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cât şi cu privire la discriminarea născută din măsura luată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie de a reduce indemnizaţia pe care o încasa, sunt nefondate.

Aşa cum am arătat mai sus, intimata-pârâtă a acordat recurentei, retroactiv, de la data promovării la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, o indemnizaţie calculată în raport de VRS 605,225 RON, fără a fi afectate de aplicarea prevedrilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

În ce priveşte susţinerea că această indemnizaţie trebuia calculată de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie începând cu data de 01.08.2016 nu poate fi primită dat fiind că, până la data de 01.06.2019, recurenta-reclamantă a fost judecător în cadrul Curţii de Apel Ploieşti, ordonator de credite fiind aceasta din urmă.

Cu privire la solicitarea recurentei reclamante de acordare în integralitate a sporurilor, compensanţilor şi adaosurilor, în procentul de 45 % prevăzut de art. 4 şi 5 din Anexa nr. V a Legii nr. 153/2017, Înalta Curte constată că, pe de-o parte acest capăt de cerere nu poate fi solicitat în raport cu Ordinul de încadrare nr. 143/03.06.2019 emis de preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, dată fiind precizarea cererii de chemare în judecată.

Pe de altă parte este de amintit că prin Decizia RIL nr. 15/28.06.2021 a fost dezlegat înţelesul sintagmei "fără a depăşi limita prevăzută la art. 25", care se regăseşte în cuprinsul art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017, prin care s-a stabilit că, potrivit legii, este instituită interdicţia stabilirii şi acordării unui cuantum al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, peste limita de 30% din suma salariilor de bază, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Potrivit art. 4 şi 5 din Legea nr. 153/2017, sporurile nu sunt stabilite într-un procent fix, prestabilit din salariul de bază, deoarece sintagma "până la" semnifică limitarea lor, prin determinarea unui nivel maxim în care fiecare dintre aceste sporuri trebuie să se încadreze.

Chiar dacă legea prevede un nivel maxim al sporurilor, acest fapt nu exclude posibilitatea ca nivelul acestora să fie inferior nivelului maxim prevăzut de art. 4 şi 5 din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017, ca urmare a aplicării limitei prevăzute de art. 25 alin. (1) din legea-cadru.

Având în vedere cele de mai sus, în acord cu cele reţinute de instanţa de fond, Înalta Curte apreciază că nu a existat o discriminare, în ce priveşte salarizarea, între judecătorii care îndeplineau aceleaşi condiţii cu recurenta-reclamantă.

Prin urmare, refuzul intimatei de a acorda sporurile în procent cumulat de 45% şi aplicarea unei limitări în acord cu anvelopa bugetară prevăzută de art. 25 reprezintă o aplicare corectă a legii, iar nu o încălcare a acesteia. Critica recurentei este nefondată.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 1408 din 12 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 1408 din 12 octombrie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 19 septembrie 2024.