Administrative litigation challenging refusal to declassify; passive standing of public authority versus State and mootness of declassification request

Şedinţa publică din data de 12 septembrie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cauzei şi cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 08.01.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin Ministerul Afacerilor Interne (M.A.I.), a solicitat obligarea pârâtului să desecretizeze Ordinul ministrului administraţiei şi internelor (OMAI) nr. 1/0535/21.07.2011, Anexa nr. x/21.07.2011 la OMAI nr. 1/0535/21.07.2011, Nota-Raport nr. x/2011, Raportul de analiză nr. S/298/2011 şi toate celelalte înscrisuri secretizate enumerate în solicitările sale trimise şi înregistrate la M.A.I.

Prin sentinţa civilă nr. 2688/21.04.2021, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 1233/17.09.2021, Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei, invocată din oficiu, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal. A constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecata şi a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal pentru soluţionarea conflictului.

Prin decizia civilă nr. 5706/18.11.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 17.02.2022 sub nr. x/2022.

Prin precizările formulate la data de 09.05.2022, reclamantul a arătat că temeiul juridic al cererii de chemare în judecată în ceea ce priveşte referirea la dispoziţiile Legii nr. 544/2001 îl reprezintă prevederile art. 13 şi art. 12, în mod special alin. (1) lit. a), coroborate cu art. 1, 2, 3 şi 6 din aceeaşi lege.

Prin încheierea de şedinţă din data de 17.02.2023, instanţa a luat act de faptul că, în cuprinsul cererii de chemare în judecată, precum şi în notele scrise din data de 23.01.2023, reclamantul indică Ministerul Afacerilor Interne în calitate de pârât, separat de calitatea acestuia de reprezentant al Statului Român.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 329 din 3 martie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin M.A.I. şi faţă de acest pârât a respins cererea de chemare în judecată ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă.

Au fost respinse excepţia nulităţii cererii, excepţia autorităţii de lucru judecat şi excepţia lipsei de interes, ca neîntemeiate.

A fost admisă excepţia invocată de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne privind Raportul de analiză nr. S/298/2011 şi a fost respins capătul de cerere privind declasificarea acestui înscris ca rămas fără obiect.

A fost respinsă în rest cererea de chemare în judecată promovată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne, ca neîntemeiată.

Prin încheierea din 22 septembrie 2022 a fost respinsă ca neîntemeiată cererea de recuzare a domnului judecator B., formulată de către reclamant.

3. Cererea de recurs

Împotriva încheierii din 22 septembrie 2022 şi sentinţei nr. 329 din 3 martie 2023, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs reclamantul, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 4, 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârilor primei instanţe, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare.

În ceea ce priveşte sentinţa nr. 329 din 3 martie 2023, recurentul-reclamant a afirmat că au fost încălcate dispoziţiile art. 2 şi 26 din Pactul internaţional pentru drepturile civile şi politice, adoptat prin rezoluţia 2299A (XXI) a Adunării Generale a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966, în vigoare începând cu 23 martie 1976, şi a formulat critici sub următoarele aspecte:

În opinia recurentului, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Administraţiei şi Internelor, a fost admisă cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material şi cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, pentru că în realitate nu a chemat în judecată doi pârâţi, Statul Român şi Ministerul Administraţiei şi Internelor, ci unul singur, Ministerul Administraţiei şi Internelor ca reprezentant al Statului Român.

De asemenea, s-a susţinut că sentinţa este criticabilă în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., pentru că nu s-a precizat fără echivoc care sunt nivelul şi durata de secretizare a Notei- Raport nr. x/2011, în contextul în care Ministerul Administraţiei şi Internelor este cel care aprobă şi controlează actele şi activitatea Arhivelor Naţionale şi decide clasificarea, conform art. 11 din H.G. nr. 585 din 13 iunie 2002 pentru aprobarea Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România.

Cu referire la soluţia de respingere a capătului de cerere privind declasificarea Raportului de analiză nr. S/298/2011 ca rămas fără obiect, urmare admiterii excepţiei invocate de Ministerul Administraţiei şi Internelor, recurentul- reclamant a arătat că instanţa de fond a argumentat ultra vires, de vreme ce o astfel de restricţie nu respectă esenţa drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi nu constituie o măsură necesară şi proporţională într-o societate democratică. Rămânerea fără obiect nu este reglementată în procedura civilă, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., iar pe fond sentinţa a fost pronunţată cu greşita interpretare şi aplicare a prevederilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi ale art. 194 din C. proc. civ.

Cu privire la încheierea interlocutorie pronunţată la 22 septembrie 2022, recurentul- reclamant a invocat din nou dispoziţiile art. 2 şi 26 din Pactul internaţional pentru drepturile civile şi politice şi a arătat, în esenţă, că sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 4, 5 şi 8 din C. proc. civ., pentru că instanţa de fond a încălcat prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 242/2018, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi ale art. 42 alin. (1) pct. 13 din C. proc. civ., neţinând seama de conflictul de interese în care s-a aflat judecătorul cauzei.

4. Apărările intimaţilor

Intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Interne a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat, răspunzând punctual motivelor de casare invocate de recurent.

5. Alte aspecte procesuale

La termenul de judecată din 12 septembrie 2024, Înalta Curte a respins excepţia nulităţii recursului, apreciind că în memoriul de recurs se regăsesc critici de nelegalitate ce pot fi subsumate cazurilor de casare indicate de reclamant.

6. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând hotărârile recurate în raport cu motivele de casare invocate şi ţinând seama de actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În prealabil, Înalta Curte constată că, în debutul cererii de recurs, recurentul- reclamant a invocat motivul reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fără a indica în mod explicit aspectele subsumate acestui caz de casare. Acest text normativ este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, aspecte ce echivalează cu o nemotivare.

Instanţa de control judiciar constată că această critică nu este întemeiată în speţă, nefiind identificate ale încălcări ale cerinţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. ori ale exigenţelor respectării dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 21 din Constituţia României şi de art. 6 alin. (1) din Convenţia europeană a drepturilor omului, prin prisma modului în care instanţa de fond a cercetat argumentele părţilor şi a expus considerentele pe care se fundamentează soluţia. Legea nu impune ca hotărârea judecătorească să abordeze în mod literal toate susţinerile părţilor, acestea fiind sintetizate şi subsumate unor considerente comune, apte să dezlege fiecare dintre aspectele care au format obiectul disputei judiciare.

Judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele de fapt şi de drept invocate de părţi, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri, iar motivele care au fundamentat soluţia, atât cu privire la excepţii, cât şi pe fond, sunt prezentate în mod coerent şi convingător, permiţând exercitarea controlului judiciar.

Faptul că recurentul nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic pe care se bazează soluţia primei instanţe nu poate conduce la incidenţa motivului de casare menţionat.

Cu privire la încheierea de respingere a cererii de recuzare

În esenţă, recurentul- reclamant a susţinut că încheierea pronunţată la 22.09.2022 este nelegală din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 4, 5 şi 8 din C. proc. civ., cererea de recuzare fiind greşit respinsă în condiţiile în care judecătorul care a soluţionat cauza s-ar fi aflat în stare de incompatibilitate şi de conflict de interese.

Referitor la motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ. (când instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale), şi la criticile ce ar putea viza încălcări ale normelor de drept material şi procedural subsumate motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8, din C. proc. civ., contrar susţinerilor părţii, Înalta Curte constată că, în speţă, nu au fost încălcate sau aplicate greşit dispoziţiile legale indicate în memoriul de recurs, cu precădere art. 42 alin. (1) pct. 13 din C. proc. civ., referitoare la existenţa unor elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea judecătorului, sau prevederile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 242/2018, în vigoare la data soluţionării cererii de recuzare, text normativ potrivit căruia: "Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii. Judecătorii trebuie să fie imparţiali, având libertate deplină în soluţionarea cauzelor deduse judecăţii, în conformitate cu legea şi în mod imparţial, cu respectarea egalităţii de arme şi a drepturilor procesuale ale părţilor. Judecătorii trebuie să ia decizii fără niciun fel de restricţii, influenţe, presiuni, ameninţări sau intervenţii, directe sau indirecte, din partea oricărei autorităţi, fie chiar autorităţi judiciare. Hotărârile pronunţate în căile de atac nu intră sub imperiul acestor restricţii. Scopul independenţei judecătorilor constă inclusiv în a garanta fiecărei persoane dreptul fundamental de a fi examinat cazul său în mod echitabil, având la bază doar aplicarea legii."

Cu privire la imparţialitate, ca garanţie a dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, menită să asigure deplina încredere în calitatea actului de justiţie, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat o dublă condiţie: sub aspect subiectiv, judecătorul trebuie să fie echidistant faţă de părţi, iar sub aspect obiectiv judecătorul trebuie să manifeste neutralitatea apreciată în raport cu garanţiile independenţei activităţii judiciare.

De asemenea, în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că noţiunea de imparţialitate trebuie apreciată în dublu sens: pe de o parte, ea are în vedere un demers subiectiv, ce semnifică încercarea de a determina convingerea personală a unui magistrat într-o anumită împrejurare (imparţialitate subiectivă), iar pe de altă parte, această noţiune cuprinde un demers obiectiv, ce urmăreşte să determine dacă magistratul oferă garanţii suficiente pentru a exclude, în persoana sa, orice bănuială legitimă (imparţialitate obiectivă).

În egală măsură, în considerentele Deciziei Curţii Constituţionale a României nr. 558/16.10.2014, instanţa de contencios constituţional a statuat următoarele:

"În jurisprudenţa sa, reiterând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Curtea a stabilit că imparţialitatea magistratului, ca şi garanţie a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate subiectivă, şi un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanţii suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privinţa sa, ceea ce semnifică aşa-numita imparţialitate obiectivă (Hotărârea CEDO din data de 1 octombrie 1982, pronunţată în cauza Piersack împotriva Belgiei, paragraful 30)." Totodată, Curtea a reţinut că "imparţialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparţialităţii constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naştere unor suspiciuni de lipsă de imparţialitate (Hotărârea CEDO din data de 24 mai 1989, pronunţată în Cauza Hauschildt împotriva Danemarcei, paragraful 47)".

Verificând legalitatea încheierii pronunţate în Camera de consiliu la 22.09.2022 prin prisma acestor considerente de principiu, Înalta Curte constată că aceasta conţine o analiză adecvată a noţiunii de imparţialitate a judecătorului, din punct de vedere obiectiv şi subiectiv, prin raportare la prevederile din dreptul naţional şi la standardele degajate din jurisprudenţa CEDO în materie, în contextul cărora au fost examinate împrejurările care, în opinia autorului cererii de recuzare, ar fi constituit motive de incompatibilitate a judecătorului învestit cu judecarea cauzei de fond.

În speţă s-a reţinut corect că măsurile procedurale dispuse pe parcursul soluţionării litigiului nu pot fundamenta concluzia că judecătorul cauzei ar fi fost lipsit de imparţialitate sau că s-ar fi antepronunţat cu privire la soluţie.

De asemenea, instanţa de control judiciar împărtăşeşte concluzia primei instanţe, potrivit căreia faptul că judecătorul cauzei a absolvit instituţii de învăţământ superior organizate în subordinea Ministerului Administraţiei şi Internelor şi că a lucrat o perioadă (2004-2005) în cadrul unei structuri de poliţie, fără vreo legătură cu situaţia juridică dedusă judecăţii, nu se încadrează, în sine, în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 42 alin. (1), nu constituie un element obiectiv de natură să dea naştere în mod întemeiat unei suspiciuni rezonabile cu privire imparţialitatea judecătorului în sensul art. 42 alin. (1) pct. 13 din C. proc. civ. şi nu plasează judecătorul într-o situaţie de conflict de interese în judecarea cauzei de faţă, în sensul art. 105 din Legea nr. 161/2003 şi al normelor internaţionale care definesc conflictul de interese, citate de recurent.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. ("când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti"), care a fost invocat atât cu privire la încheierea de respingere a cererii de recuzare, cât şi cu privire la sentinţa pronunţată de instanţa de fond, are în vedere nerespectarea limitelor funcţiei judiciare exercitate de instanţele judecătoreşti, prin incursiuni în sfera autorităţii executive sau legislative, astfel cum sunt acestea delimitate de Constituţie şi de legile organice.

Recurentul- reclamant a afirmat în mod repetat că instanţa ar fi folosit argumente ultra vires pentru a-şi fundamenta soluţia, dar nu a dezvoltat această critică prin aspecte concrete privind depăşirea limitelor puterii judecătoreşti şi exercitarea funcţiei judiciare în afara prerogativelor prevăzute de lege, ci s-a limitat la inserarea unor citate din hotărârile atacate, din prevederi legale naţionale şi din documente internaţionale.

Argumentele invocate nu pot fi însă reţinute din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., pentru că nu se referă la ingerinţe ale justiţiei în sfera legislativului sau a executivului, ci se confundă cu unele critici subsumate celorlalte cazuri de casare invocate de recurentul- reclamant. Prin urmare, nici acest motiv de recurs nu este incident în cauză.

Cu privire la soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român, prin Ministerul Administraţiei şi Internelor

În cadrul motivelor de recurs, recurentul- reclamant a susţinut, în esenţă, că excepţia, a fost admisă cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material şi cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, pentru că în realitate nu a chemat în judecată doi pârâţi, Statul Român şi Ministerul Administraţiei şi Internelor, ci unul singur, Ministerul Administraţiei şi Internelor ca reprezentant al Statului Român.

Fără a mai relua considerentele de ordin teoretic expuse mai sus referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că prima instanţă s-a pronunţat asupra excepţiei în limitele atribuţiilor sale şi conform normelor de drept procesual aplicabile în cauză, cu respectarea dispoziţiilor art. 248 din C. proc. civ.

Criticile vizând încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material sunt de asemenea nefondate, pentru că judecătorul fondului a stabilit corect cadrul procesual al acţiunii în contencios administrativ îndreptate împotriva unui act administrativ asimilat emis de pârâtul Ministerul Afacerilor Interne (respectiv refuzul de soluţionare favorabilă a unei cereri de declasificare a unor înscrisuri). În acest context, calitatea procesuală pasivă, care presupune existenţa unei identităţi între persoana chemată în judecată (pârâtul) şi cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii, revine autorităţii publice autoare a actului administrativ, tipic sau asimilat, dedus judecăţii, iar nu Statului Român ca entitate de drept public.

Conform art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, prin autoritate publică, titulară de drepturi şi obligaţii în raportul de drept administrativ, se înţelege "orice organ de stat sau al unităţilor administrativ-teritoriale care acţionează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes legitim public; sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică". Statul, ca atare, nu este o autoritate publică în sensul normei citate.

Dacă ar corespunde realităţii, afirmaţia recurentului- reclamant, în sensul că nu a chemat în judecată doi pârâţi, Statul Român şi Ministerul Administraţiei şi Internelor, ci unul singur, Ministerul Administraţiei şi Internelor ca reprezentant al Statului Român, nu ar conduce la reformarea sentinţei în sensul dorit de parte, ci la respingerea întregii acţiuni pentru lipsa calităţii procesuale pasive.

Cu privire la soluţia de respingere a capătului de cerere privind declasificarea Raportului de analiză nr. S/298/2011 ca rămas fără obiect

Sub acest aspect, recurentul- reclamant a arătat că instanţa de fond a argumentat ultra vires, de vreme ce o astfel de restricţie nu respectă esenţa drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi nu constituie o măsură necesară şi proporţională într-o societate democratică, rămânerea fără obiect nefiind reglementată în procedura civilă.

Aceste susţineri vor fi analizate în continuare din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., argumentele prezentate mai sus cu privire la pretinsa depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti fiind valabile şi în contextul de faţă.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. În speţă nu pot fi identificate însă astfel de încălcări prin prisma modului în care instanţa de fond a derulat procesul, a cercetat argumentele părţilor şi a construit raţionamentul judiciar.

Aşa cum prevede art. 30 alin. (1) din C. proc. civ., "Oricine are o pretenţie împotriva unei alte persoane ori urmăreşte soluţionarea în justiţie a unei situaţii juridice are dreptul să facă o cerere înaintea instanţei competente.", iar în temeiul art. 32 din C. proc. civ., o cerere în justiţie poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia: are capacitate procesuală, în condiţiile legii; are calitate procesuală; formulează o pretenţie (obiectul cererii); justifică un interes.

Aceste condiţii generale, ce vizează orice cerere în justiţie, se impune a fi îndeplinite în cadrul oricărui proces civil, pe tot parcursul soluţionării cauzei, atât la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, cât şi la momentul exercitării şi soluţionării căilor de atac.

Or, câtă vreme acţiunea reclamantului a vizat refuzul, pretins nejustificat, de rezolvare a cererii privind declasificarea unor înscrisuri, între care şi Raportul de analiză nr. S/298/2011, iar la dosarul cauzei a fost depus acest document, cu menţiunea că a fost declasificat, conform art. 22 alin. (2) din Standardele naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, aprobate prin H.G. nr. 585/2002, instanţa de fond a reţinut corect că acest capăt de cerere a rămas fără obiect, scopul acţiunii în contencios administrativ fiind atins.

Faptul că în C. proc. civ. nu este reglementată ca atare o excepţie a rămânerii fără obiect a unei cereri nu atrage nelegalitatea sentinţei, iar soluţia pronunţată nu poate fi considerată că îngrădire nejustificată sau disproporţionată a unui drept sau a unei libertăţi fundamentale ori a jurisprudenţei CJUE legate de principiile fundamentate la nivelul Uniunii, în special principiul protecţiei încrederii legitime, aşa cum susţine recurentul. Obiectul este una dintre condiţiile de exercitare a acţiunii civile reglementate în Titlul I, Acţiunea civilă, din Cartea I, Dispoziţii generale, a C. proc. civ., iar neîndeplinirea acestei condiţii până la finalul procesului poate fi sancţionată, în limitele prevederilor art. 40 alin. (2) din Cod (intitulat "Sancţiunea încălcării condiţiilor de exercitare a acţiunii civile"), cu soluţia de respingere a acţiunii ca rămasă fără obiect.

Cu privire la soluţia pronunţată asupra fondului cauzei

În ceea ce priveşte sentinţa nr. 329 din 3 martie 2023, recurentul-reclamant a formulat critici ce pot fi încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurentul- reclamant a arătat că nu s-a precizat fără echivoc care sunt nivelul şi durata de secretizare a Notei- Raport nr. x/2011, în contextul în care Ministerul Administraţiei şi Internelor este cel care aprobă şi controlează actele şi activitatea Arhivelor Naţionale şi decide clasificarea, conform art. 11 din H.G. nr. 585 din 13 iunie 2002 pentru aprobarea Standardelor naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România.

Chiar dacă acest motiv de recurs include diverse neregularităţi de ordin procedural, care privesc nesocotirea normelor de procedură de ordine publică şi a celor stabilite în interesul exclusiv al părţilor, dar şi încălcarea unor principii fundamentale ale procesului civil care nu pot fi subsumate altor cazuri de casare reglementate în art. 488 alin. (1) C. proc. civ., nu reiese, din conţinutul sentinţei atacate, că aspectul menţionat de recurentul- reclamant ar fi de natură să atragă casarea sentinţei în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În esenţă, motivul pentru care instanţa de fond a respins acţiunea, considerând că refuzul rezolvării cererii de declasificare nu este nejustificat, a fost acela că reclamantul nu a făcut dovada încadrării într-unul dintre cazurile de declasificare prevăzute de dispoziţiile art. 20 alin. (1) din Standardele naţionale de protecţie a informaţiilor clasificate în România, aprobate prin H.G. nr. 585/2002, în condiţiile în care standardul de clasificare a fost atribuit de persoana împuternicită prin lege, termenul de clasificare nu a expirat, iar în ceea ce priveşte lipsa unor prejudicii decurgând din dezvăluirea informaţiilor, autoritatea publică emitentă se bucură de o marjă de apreciere care nu a fost încălcată.

În plus, s-a reţinut că din conţinutul Raportului de analiză nr. S/298/2011, depus la dosar în formă declasificată, rezultă suficiente elemente privind împrejurările în care a avut loc reducerea numărului de funcţii în cadrul Arhivelor Naţionale, precum şi faptul că actele care au stat la baza acestei măsuri privesc detalii legate de structura organizatorică a Arhivelor Naţionale, precum şi a altor structuri de ordine publică şi siguranţă naţională din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, analizate comparativ pentru o dimensionare echilibrată a resurselor umane, astfel că nu s-ar putea aprecia că refuzul de declasificare a celorlalte documente solicitate de reclamant nu ar răspunde unei «nevoi sociale imperioase» şi ar afecta nejustificat dreptul la informare al acestuia.

În acest context, faptul că instanţa nu a analizat în mod particular nivelul şi durata de secretizare a Notei- Raport nr. x/2011 nu are aptitudinea de a fi produs părţii o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin casarea sentinţei.

În ceea ce priveşte prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că în temeiul acestui motiv de recurs casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, în sensul că instanţa fie a denaturat sensul textelor de lege aplicabile speţei, în litera sau în spiritul lor, fie le-a aplicat greşit în cadrul raportului juridic dedus judecăţii.

Articolul 483 alin. (3) din C. proc. civ. reglementează recursul ca o cale de atac nedevolutivă, ce are ca scop verificarea conformităţii sentinţei atacate cu regulile de drept aplicabile, în limitele prevederilor art. 488 C. proc. civ. astfel că în motivarea deciziei nu vor reluate toate elementele de fapt relatate pe larg în sentinţa atacată ori susţinerile şi apărările care nu au legătură cu aspectele dezlegate de prima instanţă.

Recurentul-reclamant a susţinut repetat că în speţă au fost încălcate dispoziţiile art. 2 şi 26 din Pactul internaţional pentru drepturile civile şi politice, adoptat prin rezoluţia 2299A (XXI) a Adunării Generale a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966, în vigoare începând cu 23 martie 1976, care instituie în sarcina statelor părţi (între care şi România) obligaţii legate de respectarea şi garantarea drepturilor recunoscute în pact, fără nici o deosebire, în special de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau întemeiată pe orice altă împrejurare, scop în care statele părţi se angajează ca, potrivit cu procedura lor constituţională şi cu dispozitiile pactului, să actioneze spre a da posibilitatea adoptarii unor măsuri legislative sau a altora, apte pentru traducerea în viaţă a drepturilor recunoscute în pact, inclusive să garanteze că orice persoană ale carei drepturi sau libertati recunoscute în pact au fost violate va dispune de o cale de recurs efectiva, chiar atunci când incalcarea a fost comisă de persoane acţionând în exercitiul funcţiilor lor oficiale.

Articolul 26 din Pact prevede că toate persoanele sunt egale în faţa legii şi au, fără discriminare, dreptul la o ocrotire egală din partea legii. În aceasta privinţă legea trebuie să interzica orice discriminare şi să garanteze tuturor persoanelor o ocrotire egala şi eficace contra oricarei discriminari.

Din memoriul de recurs nu reiese cu exactitate în ce manieră ar fi fost încălcate aceste norme de drept internaţional, după cum nu se poate reţine că sentinţa a fost pronunţată cu greşita interpretare şi aplicare a prevederilor Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 şi ale art. 194 din C. proc. civ. aşa cum susţine recurentul- reclamant. Dimpotrivă, instanţa de control judiciar notează că instanţa de fond a identificat şi a dezlegat corect obiectul cererii de chemare în judecată, a făcut aplicarea judicioasă a prevederilor aplicabile procesului de contencios administrativ şi a analizat riguros raportul de drept public dedus judecăţii, inclusiv din perspectiva respectării dreptului la informare în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă, pe care l-a pus în balanţă cu interesul public urmărit prin clasificarea înscrisurilor, în condiţiile legii, luând în considerare jurisprudenţa pertinentă a Curţii Constituţionale a României şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului şi ţinând seama de contextul litigios în care s-au mai aflat părţile în legătură cu eliberarea reclamantului din funcţia publică deţinută anterior.

Sub acest ultim aspect, s-a reţinut de asemenea, în mod corect, că, în raport cu obiectul prezentei cauze, nu revine acestei instanţe sarcina de a analiza aspecte ce ţin de procedura de judecată cu privire la eliberarea din funcţie a reclamantului, în legătură cu care partea a expus mai multe reglementări internaţionale menite a asigura protecţia salariaţilor în cazul concedierii nejustificate, enumerate anterior.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva încheierii din 22 septembrie 2022 şi sentinţei nr. 329 din 3 martie 2023, ambele ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva încheierii din 22 septembrie 2022 şi sentinţei nr. 329 din 3 martie 2023, ambele ale Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 12 septembrie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.