Annulment of mandatory vehicle confiscation for waste transport violations due to violation of proportionality and property rights

Şedinţa publică din data de 18 iunie 2025

Deliberând asupra cauzei civile de faţă şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele:

1. Cadrul procesual

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 04 octombrie 2023, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii Garda Naţională de Mediu, Guvernul României şi Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, au solicitat anularea dispoziţiilor art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1061/2008 privind transportul deşeurilor periculoase şi nepericuloase pe teritoriul României.

1.2. Prin sentinţa civilă nr. 473 din 21 martie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei teritoriale a acestei instanţe şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Piteşti, secţia contencios administrativ şi fiscal.

1.3. Prin sentinţa civilă nr. 94 din 15 septembrie 2023, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis excepţia lipsei de interes a pârâtei Garda Naţională de Mediu;

(ii) a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerului Mediului, Apelor şi Pădurilor, invocată de către pârâta Garda Naţională de Mediu, ca fiind formulată de o persoană lipsită de interes;

(iii) a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Garda Naţională de Mediu;

(iv) a respins acţiunea formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâta Garda Naţională de Mediu ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă;

(v) a respins acţiunea formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României şi Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, ca neîntemeiată.

1.4. Prin decizia nr. 1432/13.03.2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal a admis recursul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva sentinţei civile nr. 94 din 15 septembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, a casat în parte sentinţa recurată şi, în consecinţă: a trimis spre rejudecare cererea de chemare în judecată, menţinând soluţiile din sentinţă cu privire la excepţii şi la respingerea acţiunii formulate în contradictoriu cu pârâta Garda Naţională de Mediu.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

În rejudecare, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 225/F-CONT din 27 septembrie 2024, a admis cererea formulată de reclamanţii A. şi C., în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, şi Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor şi a anulat dispoziţiile art. 25 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 1061/2008 privind transportul deşeurilor periculoase şi nepericuloase pe teritoriul României.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei pronunţate de instanţa de fond, au declarat recurs recurenţii-pârâţi Guvernul României şi Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea acţiunii.

3.1. Prin cererea de recurs, Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului, a considerat sentinţa recurată ca fiind netemeinică şi nelegală, invocând motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pentru următoarele motive:

Astfel, nelegalitatea în prezenta speţă rezidă din neluarea în considerare a dispoziţiilor alin. (9) al art. 44 din Constituţia României, conform cărora, "bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii", incidente în prezenta speţă.

Aşadar, prezumţia de legalitate, de care se bucură orice act administrativ, nu a fost răsturnată, nelegalitatea unui act administrativ fiind necesar a fi dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă.

Raportat la această apreciere, consideră că Hotărârea Guvernului nr. 1061/2008 privind transportul deşeurilor periculoase şi nepericuloase pe teritoriul României, este legală, fiind adoptată conform prevederilor art. 108 din Constituţia României, republicată, şi al art. 54 lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 426/2001, cu modificările şi completările ulterioare, proiect iniţiat de Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile (în organizarea de la acea dată, actualmente Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor), ca organ de specialitate al administraţiei publice centrale cu atribuţii şi competenţe specifice domeniului în cauză. De asemenea, proiectul a fost avizat de către Ministerul Justiţiei.

Prin adoptarea Hotărârii Guvernului nr. 788/2007 privind stabilirea unor măsuri pentru aplicarea Regulamentului Parlamentului European si al Consiliului (CE) nr. 1.013/2006 privind transferul de deşeuri, s-a creat cadrul instituţional pentru aplicarea directă a acestui Regulament al Parlamentului European al Consiliului care se completează cu prevederile Convenţiei de la Basel privind controlul transportului peste frontiere al deşeurilor periculoase si al eliminării acestora, la care România a aderat prin Legea nr. 6/1991, cu modificările ulterioare, si cu cele ale amendamentelor la Convenţia de la Basel, acceptate de România prin Legea nr. 265/2002.

Prin art. 5 din H.G. nr. 788/2007 se arată că:

"Transportul deşeurilor se efectuează în conformitate cu legislaţia naţională şi cu acordurile şi convenţiile internaţionale privind transportul mărfurilor periculoase, la care România este parte".

În acelaşi context legislativ, a fost adoptată şi H.G. nr. 1061/2008, hotărâre prin care "se stabileşte procedura de reglementare control al transportului periculoase nepericuloase pe teritoriul României", procedându-se totodată la instituirea unor reguli de conduită generale, impersonale, care exprimă voinţa de stat şi a căror respectare este garantată de forţa coercitivă a statului, contrar susţinerilor instanţei care a rejudecat fondul după casare.

De asemenea, instanţa care a rejudecat fondul după casare, nu a procedat la raportarea reglementărilor speciale din domeniul transportului deşeurilor periculoase şi nepericuloase la regimul juridic general aplicabil contravenţiilor, adică la cadrul/sediul general al materiei.

Astfel, conform prevederilor art. 3 alin. (1) din O. G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, " Actele normative prin care se stabilesc contravenţii vor cuprinde descrierea faptelor ce constituie contravenţii şi sancţiunea ce urmează să se aplice pentru fiecare dintre acestea; în cazul sancţiunii cu amendă vor stabili limita minimă şi maximă a acesteia sau, după caz, cote procentuale din anumite valori; stabili şi tarife de determinare a despăgubirilor pentru pagubele pricinuite prin săvârşirea contravenţiilor ".

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (2) lit. b) din O.G. nr. 2/2001, una dintre sancţiunile contravenţionale principale este amenda contravenţională, iar la alin. (3) lit. a), legiuitorul a stabilit ca una dintre sancţiunile contravenţionale complementare este confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii.

Raportând astfel reglementările speciale anulate la cadrul normativ general, se constată că O.G. nr. 2/2001 prevede că sancţiunea complementară este confiscarea bunurilor destinate, folosite sau rezultate din contravenţii, reglementarea specială fiind aşadar, în consens cu dispoziţiile art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001, adică în limitele prevăzute de actul normativ care reglementează sediul general al materiei.

Aşadar, în ceea ce priveşte proporţionalitatea măsurii în raport cu gradul de pericol social al faptei, recurentul consideră că drepturile ocrotite astfel, prin măsurile a căror anulare a fost dispusă, sunt unele fundamentale, fiind reglementate prin art. 34 alin. (1) şi art. 35 din Constituţia României, şi anume faptul că "Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat" iar "Statul recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic", sens în care "Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept", persoanele fizice şi juridice având îndatorirea de a proteja şi de a ameliora mediul înconjurător.

În concluzie, nu se poate susţine că acest tip de contravenţii ar prezenta un grad pericol social redus, astfel încât să se poate face vorbire despre vreo încălcare a principiului proporţionalităţii.

Mai mult, în materia sancţiunilor contravenţionale de mediu, şi în special în cazul capitolului referitor la transporturile deşeurilor periculoase, se află în prezenţa reglementării unui domeniu în care eventualele pagube produse, pot avea consecinţe grave atât pentru mediu cât şi pentru societate, existând posibilitatea punerii în pericol a vieţilor umane şi nu numai.

Aşadar, normele de protecţie a mediului intervin în cazul în care se aduce atingere unui factor de mediu fără ca, în mod necesar, să existe o vătămare suferită de victime identificabile.

Nu în ultimul rând, inclusiv Comisia Europeană, prin intermediul mecanismelor specifice, a notificat oficial România cu privire la sancţiunile aplicate în domeniul protecţiei mediului în sensul în care cuantumul acestora nu este de natura a descuraja şi a limita contravenţiile.

Comparativ cu legislaţia naţională, în legislaţia unora dintre statele membre, din domeniul protecţiei mediului, sunt prevăzute, inclusiv sancţiuni procentuale raportate la cifra de afaceri a operatorilor economici, ajungându-se la sancţiuni de ordinul milioanelor de euro, în timp ce în România, cuantumul maxim al sancţiunii, astfel cum este reglementat de O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, cu modificările şi completările ulterioare, este de 100.000 RON, singura excepţie din domeniu fiind reprezentată de contravenţiile prevăzute de către Legea nr. 59/2016 privind controlul asupra pericolelor de accident major în care sunt implicate substanţe periculoase.

3.2. Prin cererea de recurs, Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Recurentul a susţinut că instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod eronat prevederile legale referitoare la transportul deşeurilor periculoase şi nepericuloase pe teritoriul României.

Soluţia adoptată de către instanţa de fond, în mod neîntemeiat după aprecierea recurentului, este dată de faptul că nu sunt indicate, în textul de lege sancţionator, criterii în raport de care să se aprecieze în concret, oportunitatea aplicării sancţiunii complementare a confiscării, aspect care nu poate să conducă la concluzia unei soluţii judicioase în speţă şi a unui raţionament logico-juridic coerent.

Având ca scop înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii altor fapte interzise de lege, sancţiunea contravenţională complementară reglementată de H.G. nr. 1061/2008 corespunde unei necesităţi primordiale privind protecţia mediului. Reglementarea de către legiuitor a aplicării obligatorii, împreună cu sancţiunea principală a amenzii, a sancţiunii complementare a confiscării mijlocului de transport folosit la săvârşirea contravenţiei, nu este lăsată la aprecierea organului constatator, ci este consecinţa legăturii directe în care se află cu fapta sancţionată şi a pericolului social sporit al acesteia. Eliminarea sintagmei referitoare la aplicarea măsurii complementare a confiscării mijlocului de transport folosit la săvârşirea faptei antisociale, de încălcare a regimului juridic al transporturilor deşeurilor periculoase şi nepericuloase, ar avea un efect încurajator, prin aceea că persoanele care săvârşesc astfel de abateri nu ar suporta nicio consecinţă directă, de diminuare a patrimoniului lor, ci doar una subiectivă prin dresarea procesului-verbal contravenţional, ceea ce însă nu va împiedica, din nou, comiterea faptei contravenţionale.

Reglementarea unei sancţiuni complementare absolut determinate, incidentă pentru anumite fapte grave, privită în abstract, exclusă procesului de apreciere din partea agentului constatator, este lăsată la latitudinea puterii legiuitoare, în raport cu raţiunile concrete ce o pot justifica la un moment dat, inclusiv frecvenţa unor fapte similare şi potenţiale ori consecinţele nefaste ce pot să apară în cazul săvârşirii lor. Mai mult, sancţiunea complementară a confiscării este stabilită de lege întotdeauna pe lângă sancţiunea principală a amenzii, iar agentul sancţionator nu are latitudinea de a reindividualiza sancţiunea complementară.

Recurentul a învederat că instanţa de judecată învestită cu soluţionarea plângerii contravenţionale care a generat prezentul litigiu, a verificat şi modul de aplicare a sancţiunii complementare şi, câtă vreme a reţinut legalitatea şi temeinicia procesului-verbal contestat şi nu a dispus anularea acestuia, nu se poate proceda cu prilejul unui alt litigiu la "înlăturarea" sancţiunii complementare prin anularea prevederilor legale în care este stipulată şi măsura confiscării. Judecătorul are posibilitatea de a înlătura sancţiunile complementare doar în situaţia în care dispune anularea procesului-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei, nu şi atunci când menţine sancţiunea principală a amenzii.

În concluzie, măsura confiscării mijlocului de transport folosit la comiterea de contravenţiilor prin care se încalcă regimul juridic al transportului deşeurilor periculoase şi nepericuloase pe teritoriul României, trebuie să îşi găsească, pe mai departe, reglementarea expresă într-un text de lege.

În drept, a invocat dispoziţiile din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., prevederile H.G. nr. 1061/2008 privind transportul deşeurilor periculoase şi nepericuloase pe teritoriul României, precum şi ale oricărui act normativ incident.

4. Apărările formulate în faţa instanţei de recurs

Intimaţii - reclamanţi au depus întâmpinare, in termenul legal, prin care au invocat excepţia nulităţii recursurilor formulate de Guvernul României şi Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor.

Pe fondul cauzei, au pus concluzii de respingere a recursului, ca nefondat, apreciind că hotărârea pronunţată de instanţa de fond este temeinică şi legală, instanţa efectuând o justă şi judicioasă interpretare a dispoziţiilor legale aplicabile în cauză, în analiza sa proprie stabilind că textul de lege criticat - respectiv art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1061/2008 nu respectă principiul proporţionalităţii, prevăzut de art. 5 alin. (5) şi (6) din O.G. nr. 2/2001 şi art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001, precum şi de art. 53 alin. (2) teza a Ii-a din Constituţia României. Totodată, în argumentarea soluţiei pronunţate, instanţa de fond a avut în vedere şi practica CEDO.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor declarate în cauză

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Având a soluţiona cu prioritate excepţia nulităţii recursului declarat de recurentul-pârât Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, conform dispoziţiilor art. 248 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte o va admite şi va anula recursul, pentru următoarele considerente de drept:

Din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 483 alin. (3) şi ale art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ., rezultă că recursul este calea extraordinară de atac, de reformare, prin care hotărârea este supusă controlului judiciar numai prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept material şi/sau procesual aplicabile, astfel că părţile nu au posibilitatea de a o critica pentru motive de netemeinicie. Cu alte cuvinte, în recurs se exercită strict un control de legalitate al hotărârii, prin raportare la motivele de casare prevăzute, în mod expres şi limitativ, la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., niciunul dintre acestea nefiind conceput astfel încât să permită instanţei de recurs reanalizarea mijloacelor de probă administrate sau reevaluarea situaţiei de fapt.

Ca atare, faptele sunt stabilite, în mod suveran, de către instanţele de fond, în timp ce instanţa de recurs judecă hotărârea, iar nu procesul, în sensul că nu rejudecă tot dosarul, ci verifică, pe baza hotărârii recurate, modalitatea în care au fost aplicate, de către instanţa de fond, normele de drept procesual şi/sau de drept material situaţiei de fapt deja stabilite.

În cauză, se constată că recurentul nu şi-a motivat recursul în sensul prevăzut de lege, limitându-se la o formulare generală, fără a indica motive concrete de nelegalitate ale sentinţei recurate. Deşi recurentul face referire la legalitatea sancţiunii contravenţionale complementare reglementată de H.G. nr. 1061/2008, nu aduce nicio critică concretă privind legalitatea sentinţei recurate.

Din moment ce niciuna dintre criticile invocate de recurent nu poate fi încadrată în vreunul dintre motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nul, în conformitate cu art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, întrucât aspectele invocate de recurent nu se încadrează în prevederile art. 488 din C. proc. civ. şi nu se grefează pe conţinutul sentinţei atacate şi cum, în cauză, nu pot fi reţinute, în raport de prevederile art. 489 alin. (3) din C. proc. civ., motive de ordine publică, Înalta Curte va aplica sancţiunea expres prevăzută de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ., respectiv aceea a nulităţii recursului declarat de recurentul-pârât Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor.

Examinând în continuare, în raport de prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepţia nulităţii recursului formulat de recurentul-pârât Guvernul României, invocată de intimaţii-reclamanţi, Înalta Curte constată următoarele:

Această excepţie este neîntemeiată, având în vedere faptul că, prin cererea de recurs, recurentul-pârât Guvernul României a formulat critici care se circumscriu motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., astfel că nu se poate reţine lipsa motivelor în sensul prevederilor art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ.

Noţiunea de motivare a recursului trebuie înţeleasă pornind de la trăsăturile specifice ale acestei căi de atac şi continuând, apoi, cu faptul că motivele de casare sunt expres şi limitativ prevăzute la art. 488 punctele1-8 C. proc. civ.

Înalta Curte apreciază că recurentul a formulat critici care să permită încadrarea lor în cazurile expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., subliniind relevanţa pe care acestea o prezintă în raport cu soluţia instanţei de fond, motiv pentru care va respinge excepţia nulităţii recursului formulat de recurentul-pârât Guvernul României, invocată de intimaţii-reclamanţi, ca neîntemeiată.

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de nelegalitate invocate şi de apărările formulate, Înalta Curte constată că recursul formulat de recurentul-pârât Guvernul României este nefondat, pentru următoarele considerente:

Din perspectiva situaţiei de fapt se reţine că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanţii au solicitat anularea dispoziţiilor art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1061/2008 privind transportul deşeurilor periculoase şi nepericuloase pe teritoriul României, care prevede că:

"În cazul săvârşirii contravenţiilor prevăzute la alin. (2) lit. a), se aplică pe lângă sancţiunea contravenţională principală şi sancţiunea contravenţională complementară a confiscării mijlocului de transport destinat sau folosit la săvârşirea faptei." Alin. 2 lit. a) a aceluiaşi articol prevede că:

"Următoarele fapte constituie contravenţii şi se sancţionează după cum urmează: a) abandonarea deşeurilor pe traseu de către operatorii de transport, nerespectarea prevederilor art. 1 alin. (3), ale art. 6 alin. (2), art. 11 alin. (2), art. 13, art. 14 alin. (1) şi (2), art. 19 sau ale art. 24 alin. (1), (2), alin. (3) lit. a), b) şi d), alin. (4), cu amendă de la 15.000 RON la 30.000 RON;...".

Curtea de apel, prin sentinţa recurată, a admis acţiunea reclamanţilor şi a anulat dispoziţiile art. 25 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 1061/2008 privind transportul deşeurilor periculoase şi nepericuloase pe teritoriul României.

Împotriva acestei sentinţe a formulat recurs pârâtul Guvernul României, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., considerând că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, instanţa de control judiciar constată că prima instanţă a pronunţat hotărârea cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale incidente în cauză prin raportare la situaţia de fapt reţinută, soluţie pe care, la rândul său, o adoptă ca atare.

În acest sens, se reţine că prezenta cauză se află în al doilea ciclu procesual, având în vedere faptul că, prin Decizia nr. 1432 din 13 martie 2024, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 94 din 15 septembrie 2023, a casat în parte sentinţa recurată şi a trimis spre rejudecare cererea de chemare în judecată. În considerentele deciziei, ÎCCJ a reţinut că, deşi în cadrul acţiunii în anulare, reclamanţii au solicitat primei instanţe ca, în analiza de legalitate a art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1061/2008, să aibă în vedere considerentele şi soluţia din Decizia nr. 197/2019, instanţa de fond a omis cu desăvârşire acest motiv de nelegalitate, din cuprinsul sentinţei recurate rezultând că acest argument nu a fost avut în vedere nici explicit şi nici de o manieră implicită. Apreciind că, în speţă, motivul de nelegalitate întemeiat pe Decizia Curţii Constituţionale nr. 197/2019 este unul însemnat, care nu poate fi nici omis în analiza instanţei şi nici tratat de o manieră implicită, fiind necesar a i se răspunde prin considerente distincte, corespunzător motivate, instanţa supremă a casat în parte sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare.

În prealabil, Înalta Curte constată că, prin criticile de recurs formulate, recurentul procedează la reiterarea aspectelor invocate în faţa instanţei de fond, fără a se raporta deloc la modul în care instanţa de fond s-a conformat deciziei de casare, respectiv a analizei pe care aceasta a făcut-o asupra incidenţei Deciziei nr. 197/2019.

Astfel, prin Decizia nr. 197 din 9 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial nr. 438 din 3 iunie 2019, Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile art. 19 alin. (13) din Legea nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice, în forma modificată prin art. I pct. 26 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2016 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 171/2010 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor silvice (care prevedeau că "Mijloacele de transport cu care s-a realizat transportul materialelor lemnoase care nu au provenienţă legală conform normelor referitoare la provenienţa, circulaţia şi comercializarea materialelor lemnoase, la regimul spaţiilor de depozitare a materialelor lemnoase şi al instalaţiilor de prelucrat lemn rotund se confiscă"), sunt neconstituţionale.

Or, contrar criticilor recurentului, instanţa de fond, cu respectarea deciziei de casare, obligatorie potrivit art. 501 alin. (1) C. proc. civ., a reţinut judicios că, ţinând seama de argumentele prezentate în Decizia nr. 197/2019, având în vedere similitudinea reglementării ce a făcut obiectul excepţiei de neconstituţionalitate cu norma contestată în prezenta cauză, textul art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1061/2008 nu asigură respectarea principiului proporţionalităţii.

Astfel, pentru săvârşirea contravenţiilor prevăzute la art. 25 alin. (2) lit. a) din H.G. nr. 1061/2008 s-a stabilit, în mod imperativ, pe lângă sancţiunea principală a amenzii în limite cuprinse între 15.000 RON şi 30.000 RON, şi sancţiunea contravenţională complementară a confiscării mijlocului de transport destinat sau folosit la săvârşirea faptei, contravenţiilor menţionate în art. 25 fiindu-le aplicabile dispoziţiile O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, conform art. 27 din H.G. nr. 1061/2008.

Potrivit principiului proporţionalităţii prevăzut de dispoziţiile art. 5 alin. (5) şi (6) din O.G. nr. 2/2001:

"(5) Sancţiunea stabilită trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite. (6) Sancţiunile complementare se aplică în funcţie de natura şi de gravitatea faptei." Totodată, aplicarea sancţiunilor contravenţionale se face cu respectarea criteriilor prevăzute de art. 21 alin. (3) din O.G. nr. 2/2001, în conformitate cu care:

"Sancţiunea se aplică în limitele prevăzute de actul normativ şi trebuie să fie proporţională cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, ţinându-se seama de împrejurările în care a fost săvârşită fapta, de modul şi mijloacele de săvârşire a acesteia, de scopul urmărit, de urmarea produsă, precum şi de circumstanţele personale ale contravenientului şi de celelalte date înscrise în procesul-verbal."

Curtea de apel a apreciat corect, având în vedere şi considerentele din Decizia CCR nr. 197/2019 că, deşi, potrivit art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1061/2008, sancţiunea complementară a confiscării mijlocului de transport este obligatorie, caracterul obligatoriu al acesteia este necesar a fi subsumat celui al proporţionalităţii, în mod special având în vedere faptul că sancţiunea confiscării constituie o ingerinţă în dreptul de proprietate al contravenientului, respectiv al terţului proprietar al mijlocului de transport cu care s-a realizat transportul deşeurilor, respectiv reprezintă chiar lipsirea proprietarului de dreptul său, prin trecerea bunului în proprietatea statului.

În continuare, sunt aplicabile în mod similar următoarele considerente din Decizia CCR nr. 197/2019:

49. Totodată, Curtea constată că sancţiunea contravenţională complementară examinată este o măsură adecvată, fiind aptă să îndeplinească exigenţele scopului legitim urmărit, şi, de asemenea, necesară în vederea realizării scopului legitim urmărit, în condiţiile în care însăşi Constituţia exclude protecţia bunurilor folosite la săvârşirea unor fapte ilicite sau dobândite prin asemenea fapte, art. 44 alin. (9) statuând că "Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii". Astfel cum a reţinut Curtea în jurisprudenţa sa, prin săvârşirea contravenţiei autorul acesteia se situează în afara sferei licitului, cu consecinţa firească prevăzută de art. 44 alin. (9) din Legea fundamentală.

50. Legea însă trebuie să reglementeze măsura confiscării în concordanţă şi cu celelalte dispoziţii ale Constituţiei. Şi, din această perspectivă, Curtea constată că textul de lege criticat nu reglementează criterii de individualizare a sancţiunii complementare a confiscării mijloacelor de transport cu care s-a realizat transportul materialelor lemnoase care nu au provenienţă legală, prin raportare la natura şi gravitatea faptei, respectiv condiţia ca terţul proprietar al bunului confiscat să cunoască scopul folosirii bunului. Condiţia ultimă îşi are, de altfel, temei şi în respectarea principiului personalităţii sancţiunilor contravenţionale, "confiscarea specială fiind o sancţiune preventivă cu caracter strict personal căreia nu i se aplică dispoziţiile legii civile privitoare la solidaritate" (Tribunalul Suprem, secţia penală, Decizia nr. 697/1980). Aşa încât, dacă bunul confiscat nu este proprietatea contravenientului, iar terţul proprietar nu a cunoscut scopul folosirii lui, Curtea reţine că măsura confiscării astfel reglementată nu are caracter proporţional, aplicarea confiscării în atare condiţii fiind echivalentă cu o expropriere faptică incompatibilă cu art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

51. Aşadar, Curtea constată că textul de lege criticat nu asigură un just echilibru între exigenţele generale ale comunităţii referitoare la protecţia fondului forestier naţional şi dreptul fundamental de proprietate al contravenientului, respectiv al terţului proprietar al bunului folosit în vederea săvârşirii contravenţiei, din această perspectivă fiind contrar atât dispoziţiilor art. 1 paragraful 2 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, cât şi prevederilor art. 44 alin. (8) din Legea fundamentală. În vederea realizării scopului ei legitim, măsura privativă de proprietate trebuie să păstreze un echilibru just între exigenţele interesului general al comunităţii şi apărarea drepturilor fundamentale ale individului (Decizia nr. 200 din 14 aprilie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 403 din 12 mai 2005), în condiţiile în care proporţionalitatea între mijloacele folosite şi scopul vizat este impusă tocmai de necesitatea asigurării justului echilibru menţionat.

52. Curtea subliniază că îşi menţine jurisprudenţa anterior citată, potrivit căreia "proprietatea privată poate constitui obiectul unor măsuri restrictive, cum sunt cele care vizează bunurile folosite sau rezultate din săvârşirea unor infracţiuni ori contravenţii", iar "faptul că bunurile confiscate nu aparţin contravenientului, ci unei terţe persoane, nu poate atrage ineficienţa acestei măsuri sancţionatorii, întrucât Constituţia prevede în art. 44 alin. (9) că «Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii», fără a distinge după calitatea de proprietar sau detentor precar a contravenientului", însă, doar în condiţiile în care legiuitorul se asigură că prin sancţiunea contravenţională complementară astfel instituită nu sunt încălcate drepturile fundamentale ale cetăţenilor, de care aceştia beneficiază potrivit principiului universalităţii, consacrat de art. 15 alin. (1) din Constituţie (în acest sens Decizia nr. 661 din 4 iulie 2007, precitată).

Astfel, având în vedere aceste considerente ale instanţei de contencios constituţional, curtea de apel a constatat corect că textul criticat nu reglementează criterii de individualizare a sancţiunii complementare a confiscării mijlocului de transport destinat sau folosit la săvârşirea faptei, prin raportare la natura şi gravitatea faptei, respectiv condiţia ca terţul proprietar al bunului confiscat (în ipoteza în care bunul nu aparţine contravenientului) să cunoască scopul folosirii bunului, această ultimă condiţie avându-şi temei şi în respectarea principiului personalităţii sancţiunilor contravenţionale.

În consecinţă, contrar criticilor recurentului şi în acord cu cele reţinute de instanţa de fond, Înalta Curte constată că art. 25 alin. (3) din H.G. nr. 1061/2008 nu asigură un just echilibru între exigenţele generale ale comunităţii referitoare la protecţia mediului şi dreptul fundamental de proprietate al contravenientului, respectiv al terţului proprietar al bunului folosit la săvârşirea contravenţiei, din această perspectivă fiind contrar atât dispoziţiilor art. 1 paragraful 2 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, cât şi prevederilor art. 44 alin. (8) din Constituţie.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererile de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte: va admite excepţia nulităţii recursului formulat de recurentul-pârât Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor şi va constata nul recursul formulat de acesta; va respinge excepţia nulităţii recursului formulat de recurentul-pârât Guvernul României, ca neîntemeiată; va respinge, ca nefondat, recursul formulat de pârâtul Guvernul României, prin Secretariatul General al Guvernului.

În temeiul art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, va dispune publicarea sentinţei nr. 225/F-CONT din 27 septembrie 2024 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Monitorul Oficial al României.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului formulat de recurentul-pârât Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, invocată de intimaţii -reclamanţi.

Constată nul recursul formulat de recurentul-pârât Ministerul Mediului, Apelor şi Pădurilor, împotriva sentinţei nr. 225/F-CONT din 27 septembrie 2024 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Respinge excepţia nulităţii recursului formulat de recurentul-pârât Guvernul României, invocată de intimaţii -reclamanţi, ca neîntemeiată.

Respinge recursul formulat de recurentul-pârât Guvernul României împotriva sentinţei nr. 225/F-CONT din 27 septembrie 2024 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

În temeiul art. 23 din Legea nr. 554/2004, dispune publicarea sentinţei nr. 225/F-CONT din 27 septembrie 2024 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în Monitorul Oficial al României.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 18 iunie 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.