Judicial selection competition results: Admissibility of challenging pre-final administrative minutes rejected as inadmissible, confirming exclusion from judicial review pending final validation decision

Şedinţa publică din data de 14 iunie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 10.10.2022 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, anularea în parte a soluţiilor date contestaţiilor formulate la întrebările cu numerele 22, 23, 80 şi 94 din grila de concurs G1, precum şi a următoarelor acte: Procesul-verbal de soluţionare a contestaţiilor la drept civil şi drept procesual civil şi Procesul-verbal de soluţionare a contestaţiilor la drept penal şi drept procesual penal.

La data de 19.12.2022, reclamantul a depus la dosar o cerere modificatoare cu privire la primul capăt de cerere, prin care a solicitat suplimentar şi anularea în parte a tabelului cu rezultatele obţinute de candidaţi la proba eliminatorie de verificare a cunoştinţelor juridice, în privinţa rezultatului înregistrat de acesta la proba "Testul grilă de verificare a cunoştinţelor juridice".

Pârâtul a formulat întâmpinare la cererea modificatoare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii completatoare, excepţia lipsei de interes, iar pe fond, respingerea cererii ca neîntemeiată.

De asemenea, la excepţia nulităţii cererii de chemare în judecată, invocată prin întâmpinare, a completat cererea de chemare în judecată cu motive de fapt şi de drept suplimentare, în susţinerea primului capăt de cerere.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 451/2023 din 10 martie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, astfel cum a fost completată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei nr. 451/2023 din 10 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs recurentul-reclamant A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că sentinţa recurată încalcă dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Mai arată că rolul motivării priveşte posibilitatea exercitării controlului judiciar de către instanţele superioare şi că instanţa are îndatorirea de a-şi motiva hotărârea, conform prevederilor art. 425 C. proc. civ., presupune stabilirea în considerentele hotărârii a încadrării în drept a cererilor.

Susţine că în speţă, în considerentele sentinţei recurate prima instanţă nu a expus toate susţinerile reclamantului şi nici motivele pentru care acestea au fost înlăturate.

Astfel, în baza prevederilor art. 248 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de fond a examinat cauza numai prin prisma excepţiei inadmisibilităţîi acţiunii, invocată de intimatul-pârât prin întâmpinare, fără a cenzura temeinic şi exhaustiv argumentele reclamantului în susţinerea cererii sale de respingere a acestei excepţii, arătate prin punctul de vedere depus la dosar, instanţa cenzurând vag, superficial, incomplet şi greşit susţinerile sale.

De asemenea, instanţa de fond a înlăturat în aceeaşi manieră simplistă şi eronată referirile sale la încălcarea dreptului constituţional privind liberul acces la justiţie, aplicarea dispoziţiilor art. 28 din Legea nr. 554/2004 şi art. 5 alin. (3) C. proc. civ., prin invocarea unei jurisprudenţe a Curţii Constituţionale (Decizia CCR nr. 480/2010) anterioară intrării în vigoare a noilor coduri civile, care nu au preluat dezlegările anterioare ale Curţii Constituţionale.

Critică faptul că în motivarea sentinţei atacate, instanţa de fond s-a prevalat şi de jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, deşi jurisprudenţa nu constituie izvor de drept.

Consideră că, prevalându-se de o serie de dezlegări perimate, căzute în desuetudine odată cu intrarea în vigoare a noilor coduri civile, instanţa a evitat să judece cauza în fond, limitându-se la a-şi însuşi apărările şi răspunsurile părţii potrivnice.

Arată că în acelaşi registru procedural se înscrie şi invocarea jurisprudenţei CEDO de către prima instanţă (cazul van Marle şi alţii c. Olandei, Hotărârea din 26 iunie 1986), în sprijinul soluţiei de respingere a cererii ca inadmisibile, deşi instanţa nu a cenzurat şi susţinerea sa conform căreia Convenţia Europeană a Drepturilor Omului nu este un document emis de Uniunea Europeană, ci de Consiliul Europei, Convenţia neintrând sub incidenţa dispoziţiilor art. 4 C. proc. civ., ci sub incidenţa dispoziţiilor art. 3 alin. (2) C. proc. civ.

Susţine că dacă dispoziţiile art. 5 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. conţin prevederi care îi sunt mai favorabile decât soluţiile pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, prevederile din dreptul intern se aplica cu prioritate.

Menţionează că din toate argumentele sale exprimate prin punctul de vedere depus, prima instanţă nu a înlăturat motivat decât referirile la aplicarea prin analogie a prevederilor art. 68 din H.G. nr. 611/2008 şi cele referitoare la aplicarea dispoziţiilor art. 28 din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 5 alin. (3) C. proc. civ.

Mai arată că în speţă considerentele instanţei de fond privind înlăturarea argumentelor precizate prin punctul de vedere sunt enunţate cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, critică faptul că prima instanţă a înlăturat susţinerile sale referitoare la posibilitatea contestării actelor emise de intimatul-pârât prin raportare la art. 68 din H.G. nr. 611/2008, reţinând că acest text de lege vizează cariera funcţionarilor publici şi prin el legiuitorul a prevăzut explicit posibilitatea atacării la instanţa de contencios administrativ a rezultatului contestaţiei.

Precizează că a invocat ca temei legal al cererii sale dreptul constituţional privind accesul liber la justiţie, conform art. 21 din Constituţia României şi dreptul de a sesiza instanţa de contencios administrativ, în baza art. 68 din H.G. nr. 611/2008 pentru aprobarea normelor privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici, care se aplica prin analogie, în baza art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 5 alin. (3) C. proc. civ.

Consideră că motivarea primei instanţe, potrivit căreia prevederile art. 68 din H.G. nr. 611/2008 vizează cariera funcţionarilor publici este superficială, vagă şi eronată, cu atât mai mult cu cât art. 10 C. civ., întitulat Interzicerea analogiei, prevede că "Legile care derogă de la o dispoziţie generală, care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în cazurile expres şi limitativ prevăzute de lege."

Susţine că, întrucât art. 68 din H.G. nr. 611/2008 nu vizează situaţii precum cele reţinute prin textul de lege anterior redat, poate fi aplicat prin analogie în cauza de faţă.

Menţionează că şi-a întemeiat în drept cererea introductivă şi pe dispoziţiile art. 1 alin. (1), coroborat cu art. 10, ambele din Legea nr. 554/2004, raportate la art. 96 pct. 1 C. proc. civ., iar instanţa de fond nu a motivat în niciun fel de ce aceste texte de lege nu pot constitui temei legal pentru contestarea în instanţă a actelor emise de comisiile înfiinţate de intimatul-pârât.

Consideră că în mod greşit prima instanţă a înlăturat argumentele sale privind încălcarea dreptului privind liberul acces la justiţie, instanţa invocând jurisprudenţa perimată şi caducă a Curţii Constituţionale (Decizia CCR nr. 480/2010), anterioară intrării în vigoare a noilor coduri civile.

Mai arată că instanţa de fond a aplicat în mod greşit normele de drept material referitoare la neîndeplinirea de către actele contestate a cerinţelor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, instanţa reţinând că procesele-verbale de soluţionare a contestaţiilor şi tabelul cu rezultatele probei-grilă nu au natura unor acte administrative, singurul act producător de efecte juridice fiind hotărârea de validare a rezultatelor concursului prevăzută de art. 34 din Regulamentul de concurs, aprobat prin Hotărârea Plenului CSM nr. 120/16.07.2021.

Consideră că raţionamentul instanţei este unul eronat, în raport de dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 554/2004, prin care sunt enumerate actele administrative emise de autorităţile publice care nu pot fi atacate în contencios administrativ, ceea ce înseamnă că pot fi atacate în contencios administrativ toate celelalte acte administrative provenite de la autorităţile publice.

Susţine că actele pe care le-a atacat îndeplinesc condiţia de a fi acte administrative în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Astfel, procesul-verbal de soluţionare a contestaţiilor la drept civil şi drept procesual-civil, procesul-verbal de soluţionare a contestaţiilor la drept penal şi drept procesual-penal şi tabelul cu rezultatele obţinute de candidaţi la proba eliminatorie de verificare a cunoştinţelor juridice, din data de 20.09.2022, în care s-a consemnat, la fila x, poziţia 199, că a obţinut 58 de puncte la "Testul grilă de verificare a cunoştinţelor juridice", emise de intimatul-pârât CSM sunt actele care dau naştere, modifică şi sting raporturi juridice între părţi, fiind acte emise în vederea executării în concret a legii, respectiv a dispoziţiilor art. 62 alin. (8) din Legea nr. 192/2021.

Arată că într-adevăr, intimatul Consiliul Superior al Magistraturii urma să emită la finalul concursului, hotărârea de validare a concursului, adoptată de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, în conformitate cu dispoziţiile art. 34 din Regulamentul de concurs, însă acest act cade sub incidenţa principiului conform căruia actul subsecvent este anulat ca urmare a anulării actului iniţial, iar anularea actelor atacate în prezenta acţiune ar atrage şi anularea actului juridic subsecvent.

Referitor la argumentul intimatului-pârât conform căruia procesele-verbale de soluţionare a contestaţiilor la disciplinele drept civil, drept procesual-civil, drept penal şi drept procesual-penal ar constitui doar operaţiuni administrative premergătoare actului de validare a concursului, susţine că acestea sunt veritabile acte administrative, întrucât dau naştere unor efecte juridice între recurent şi intimat, având în vedere că recurentul nu a dobândit puncte suplimentare, fiind exclus din concurs după prima probă.

4. Apărările formulate în recurs

Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Consideră că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea recurată fiind motivată, nu cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Susţine că nu este incident nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., hotărârea instanţei de fond fiind legală şi temeinică în ceea ce priveşte soluţia de admitere a excepţiei inadmisibilităţii, în raport de actele atacate în prezenta cauză.

5. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 27 iulie 2023, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 14 iunie 2024, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

6. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând legalitatea sentinţei recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

În cauză, reclamantul A. a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii şi în urma completării acestei acţiuni, anularea în parte a soluţiilor date contestaţiilor formulate la întrebările cu numerele 22, 23, 80 şi 94 din grila de concurs G1, a Procesului-verbal de soluţionare a contestaţiilor la drept civil şi drept procesual civil, a Procesului-verbal de soluţionare a contestaţiilor la drept penal şi drept procesual penal, precum şi anularea în parte a tabelului cu rezultatele obţinute de candidaţi la proba eliminatorie de verificare a cunoştinţelor juridice, în privinţa rezultatului înregistrat de acesta la proba "Testul grilă de verificare a cunoştinţelor juridice".

Instanţa de fond a respins, ca inadmisibilă, cererea privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, astfel cum a fost completată.

Împotriva sentinţei instanţei de fond a declarat recurs recurentul-reclamant A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), invocat de către recurentul-reclamant, Înalta Curte reţine că acesta a invocat faptul că sentinţa recurată încalcă dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., că prima instanţă nu a expus toate susţinerile reclamantului şi nici motivele pentru care acestea au fost înlăturate, că instanţa a examinat cauza numai prin prisma excepţiei inadmisibilităţii acţiunii, fără a analiza argumentele reclamantului pentru respingerea acestei excepţii, iar pe de altă parte, instanţa de fond a înlăturat referirile sale la încălcarea dreptului constituţional privind liberul acces la justiţie.

De asemenea, a arătat că instanţa de fond nu a motivat în niciun fel de ce textele de lege invocate de către reclamant în susţinerea acţiunii, respectiv art. 1 alin. (1), coroborat cu art. 10, ambele din Legea nr. 554/2004, nu pot constitui temei legal pentru contestarea în instanţă a actelor emise de comisiile înfiinţate de intimatul-pârât.

Înalta Curte reţine că subsumat acestui motiv de casare se pot include doar aspecte ce vizează nemotivarea de către instanţe a soluţiilor pronunţate, existenţa unor motive contradictorii în cuprinsul hotărârii sau exclusiv motive străine de natura cauzei.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor."

Verificând conţinutul sentinţei atacate, instanţa de control judiciar constată că aceasta îndeplineşte exigenţele menţionate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată, respectiv instanţa de fond a arătat considerentele pentru care a respins acţiunea reclamantului ca inadmisibilă, indicând argumentele care au stat la baza raţionamentului său logico-juridic, astfel că nu se poate susţine, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere analizarea de către instanţa de fond a fiecăruia dintre argumentele de fapt şi de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le grupeze şi să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătoreşti nu se regăsesc literal toate susţinerile invocate de partea reclamantă, sentinţa nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Doctrina şi jurisprudenţa au afirmat constant că o motivare clară şi cuprinzătoare a unei hotărâri judecătoreşti nu presupune analizarea tuturor afirmaţiilor părţilor, ci doar a acelora cu caracter esenţial, chiar şi acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real şi păstrându-şi echilibrul dar şi obiectivitatea, susţinerile ambelor părţi cu interese contrare în proces, dar doar acele susţineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretenţiilor deduse judecăţii şi cu soluţia ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluţii, urmând a fi filtrate şi cenzurate respectivele susţineri, fie în sensul reţinerii, fie în cel al înlăturării lor.

Or, din această perspectivă, hotărârea instanţei de fond respectă dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Totodată, are în vedere Înalta Curte cele statuate în parag. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este fondat.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că şi acesta este nefondat.

Analizând prevederile legale incidente în raport cu actele deduse judecăţii, prima instanţă a ajuns la concluzia că soluţiile date contestaţiilor formulate la întrebările cu numerele 22, 23, 80 şi 94 din grila de concurs G1, a Procesului-verbal de soluţionare a contestaţiilor la drept civil şi drept procesual civil, a Procesului-verbal de soluţionare a contestaţiilor la drept penal şi drept procesual penal, precum şi tabelul cu rezultatele obţinute de candidaţi la proba eliminatorie de verificare a cunoştinţelor juridice, nu reprezintă acte ce pot fi atacate în contenciosul administrativ, nefiind acte administrative în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Această concluzie este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, prin act administrativ se înţelege "actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios administrativ".

Prin urmare, pentru a fi considerat act administrativ, condiţiile prevăzute de lege trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv să fie vorba de un act unilateral emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, în scopul de a da naştere, a modifica sau a stinge drepturi şi obligaţii.

Or, în speţă, actele atacate de către recurentul-reclamant au fost emise în virtutea prerogativelor date emitentului prin Legea nr. 192/2021 privind unele măsuri temporare referitoare la concursul de admitere la Institutul Naţional al Magistraturii, formarea profesională iniţială a judecătorilor şi procurorilor, examenul de absolvire a Institutului Naţional al Magistraturii, stagiul şi examenul de capacitate al judecătorilor şi procurorilor stagiari, precum şi la concursul de admitere în magistratură, precum şi prin HCSM nr. 120/2021, pentru aprobarea Regulamentului privind organizarea şi desfăşurarea concursului de admitere în magistratură.

Înalta Curte constată că nu poate fi primit argumentul recurentului-reclamant în sensul că are dreptul de a sesiza instanţa de contencios administrativ, în baza art. 68 din H.G. nr. 611/2008 pentru aprobarea normelor privind organizarea şi dezvoltarea carierei funcţionarilor publici, care se aplică prin analogie, în baza art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 5 alin. (3) C. proc. civ.

Sub acest aspect, instanţa de fond a reţinut în mod corect că în cauză nu pot fi aplicate prevederile art. 68 din H.G. nr. 611/2008, având în vedere că acest text legal vizează cariera funcţionarilor publici şi că prin el legiuitorul a prevăzut explicit posibilitatea atacării la instanţa de contencios administrativ a rezultatului contestaţiei părţii, spre deosebite de situaţia din speţă.

Una dintre regulile privind aplicarea normelor de drept situaţiilor factuale deduse judecăţii este aceea că normele speciale prevalează asupra normelor generale. Acest principiu, cunoscut sub numele de specialia generalibus derogant, înseamnă că o normă specifică într-o anumită materie se aplică în detrimentul unei norme generale, atunci când situaţia se încadrează în sfera de aplicare a normei speciale.

Cu alte cuvinte, în cauză nu pot fi excluse de la aplicare normele speciale care se aplică cu prioritate concursului la care a participat recurentul-reclamant, cum sunt cele din Legea nr. 192/2021 şi HCSM nr. 120/2021, cu consecinţa aplicării normelor invocate de către acesta.

Pentru aceleaşi raţiuni, în cauză nu poate opera nici completarea normelor din Legea nr. 554/2004 cu normele C. civ. sau ale C. proc. civ., câtă vreme respectiva lege cuprinde norme în baza cărora să poată fi soluţionată cauza de faţă. Completarea presupune o lipsă a normelor, ceea ce nu este cazul în litigiul de faţă.

Potrivit art. 5 alin. (3) C. proc. civ., a cărui aplicare o solicită recurentul-reclamant:

"În cazul în care o pricină nu poate fi soluţionată nici în baza legii, nici a uzanţelor, iar în lipsa acestora din urmă, nici în baza dispoziţiilor legale privitoare la situaţii asemănătoare, ea va trebui judecată în baza principiilor generale ale dreptului, având în vedere toate circumstanţele acesteia şi ţinând seama de cerinţele echităţii."

Examinând textul de lege de mai sus este evident că situaţia din speţă nu se încadrează în ipoteza normei anterior redate, câtă vreme cauza de faţă poate fi soluţionată în baza legii, ceea ce excluse de facto¸ necesitatea aplicării unor situaţii prin analogie.

De asemenea, nu poate fi reţinut nici argumentul recurentului-reclamant în sensul că, întrucât actele atacate în prezenta cauză nu fac parte dintre cele care nu pot fi atacate în contencios administrativ, enumerate la art. 5 din Legea nr. 554/2004, acestea pot face obiectul unei acţiuni în contenciosul administrativ, câtă vreme există şi alte condiţii cu privire la actele ce pot fi contestate în contencios, una dintre acestea fiind aceea ca actele să fie acte administrative în sensul Legii nr. 554/2004.

Înalta Curte constată că este nefondată şi critica referitoare la reţinerea de către instanţa de fond a jurisprudenţei CEDO, constând în Cauza van Marle şi alţii c. Olandei, Hotărârea din 26 iunie 1986, recurentul-reclamant susţinând că acesta nu este un document emis de Uniunea Europeană, ci de Consiliul Europei.

Or, instanţa de recurs constată că România a aderat la Consiliul Europei la data de 7 octombrie 1993, când a semnat documente statutare şi Convenţia Europeană a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului, cu ocazia primului Summit al CoE (Viena, 1993), astfel că instanţa de fond a reţinut în mod corect argumentele Curţii EDO din respectiva hotărâre.

Cu toate acestea, în cauză nu poate fi reţinut existenţa unei neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi C. proc. civ., astfel cum se prevede la art. 3 alin. (2) C. proc. civ.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că actele atacate de către recurentul-reclamant nu au natura unor acte administrative, prin acesta nefiind stabilite, stinse ori modificate raporturi juridice şi nici nu au fost emise în regim de putere publică, astfel că nu poate forma obiect al unei acţiuni în contencios administrativ, acţiunea promovată în acest sens fiind inadmisibilă.

Înalta Curte împărtăşeşte opinia primei instanţe în sensul că singurul act producător de efecte juridice este hotărârea de validare a rezultatelor concursului prevăzută de art. 34 din Regulament şi că tabelul cu rezultatele uneia dintre probele concursului nu reprezintă actul producător de efecte juridice în ceea ce îl priveşte, actul ce poate fi atacat fiind hotărârea de validare a concursului.

În consecinţă, în considerarea caracterului de operaţiuni premergătoare emiterii actului administrativ al actelor atacate, acestea pot fi contestate, conform art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, doar împreună cu hotărârea de validare.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurentul-reclamant prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

7. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 451/2023 din 10 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 451/2023 din 10 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 14 iunie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.