Validity of integrity evaluation for concurrent private activity and scope of administrative liability for ancillary publication acts

Şedinţa publică din data de 12 iunie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea înregistrată la data de 07.04.2022 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub dosar nr. x/2022, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, anularea raportului de evaluare nr. x/16.03.2022, obligarea pârâtei la plata de daune morale în sumă de 50.000 RON, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată constând în taxă judiciară de timbru şi onorariu avocat pentru asistare în faza administrativă şi pentru asistare şi/sau reprezentare în faza judecării fondului contestaţiei.

1.2. La data de 01.02.2022, reclamantul a formulat cerere modificatoare şi de completare a probatoriului, înţelegând să lărgească cadrul procesual obiectiv prin formularea unui nou petit, prin care a solicitat obligarea pârâtei la plata de daune materiale în cuantum de 867 RON/lună începând cu data de 01.09.2022 şi până la data încetării raporturilor contractuale ale reclamantului cu Academia de Poliţie Alexandru Ioan Cuza.

1.3. La termenul de judecată din data de 18.10.2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de litispendenţă, invocată de către pârâtă în dosarul nr. x/2022 şi a dispus reunirea dosarului cu cauza ce face obiectul dosarului nr. x/2022

2. Hotărârile instanţei de fond

2.1. Prin încheierea de şedinţă din data de 14 martie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea reclamantului de administrare a probei testimoniale şi, urmare deschiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, a reţinut cauza spre soluţionare, cu amânarea pronunţării pentru data de 28.03.2023.

2.2 Prin sentinţa civilă nr. 518 din data de 28 martie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea precizată, formulată de către reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională de Integritate, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva încheierii din data de 14 martie 2023 şi a sentinţei civile nr. 518 din data de 28 martie 2023, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, recurentul - reclamant A. a declarat recurs, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., dar în cuprinsul memoriului de recurs a evocat şi critici subsumabile cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Recurentul - reclamant a învederat, în justificarea aprecierii incidenţei motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., în esenţă, faptul că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a normelor de drept procedural ce reglementează încuviinţarea probei testimoniale, împiedicând, în opinia sa, soluţionarea deplină a contestaţiei şi lămurirea tuturor aspectelor de fapt relevante, cu încălcarea dreptului de liber acces la exercitarea unei căi de atac efective.

Recurentul - reclamant a evocat şi o încălcare a art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., întrucât, în opinia părţii recurente, instanţa de fond nu s-ar fi pronunţat asupra motivului de anulare a raportului de evaluare pentru neexercitarea niciunei funcţii în alte domenii de activitate din mediul privat.

Prin diverse paragrafe din cuprinsul memoriului de recurs, recurentul a clamat şi încălcarea prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. (motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.). Astfel, în fila x a recursului, a invocat o nemotivare a sentinţei în planul soluţionării chestiunii prescripţiei dreptului ANI de a efectua evaluarea, învederând că instanţa de fond nu ar fi furnizat niciun temei de drept al considerentelor referitoare la efectele deţinerii funcţiei publice în perioada 15.07.2008 - 28.10.2020.

În fila x a recursului, recurentul a susţinut că asupra diferenţei dintre noţiunea de "funcţie" şi cea de "activitate" şi relevanţa acesteia în planul neîndeplinirii condiţiei reglementate de art. 96 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 161/2003, instanţa nu s-ar fi pronunţat.

În justificarea invocării cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul - reclamant a clamat o greşită aplicare şi interpretare, de către instanţa de fond, a prevederilor art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, subliniind că informaţiile şi documentele colectate de intimata Agenţia Naţională de Integritate de la Academia de Poliţie şi Administraţia Finanţelor Publice Sector 2 Bucureşti anterior invitării sale pentru prezentarea unui punct de vedere nu sunt informaţii publice. În acest sens, recurentul - reclamant a punctat că raporturile dintre instituţia publică şi funcţionarul public cu care acesta se află în raport de serviciu sunt, prin natura lor, raporturi cu caracter confidenţial, conform art. 410 din O.U.G. nr. 57/2019, iar datele deţinute de organele fiscale sunt acoperite de secretul fiscal reglementat de art. 11 din Legea nr. 207/2015.

În opinia recurentului - reclamant, încălcarea prevederilor art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 în demersul de obţinere a informaţiilor ce au stat la baza emiterii raportului de evaluare atacat atrage nulitatea absolută. Corelat acestor susţineri, recurentul - reclamant a argumentat şi în sensul unei încălcări, de către prima instanţă, a prevederilor C. proc. civ. ce reglementează nulitatea absolută în materie procedurală.

De asemenea, partea recurentă a subliniat şi necesitatea realizării unei delimitări între noţiunea de "primă informare" şi actul "invitării", ambele impunându-se a fi parcurse înainte de culegerea de informaţii care nu au caracter public de către inspectorul de integritate.

Printr-un alt set de argumente, recurentul - reclamant a evocat greşita aplicare, de către instanţa de fond, a normelor ce reglementează obligaţia de motivare a raportului de evaluare, privite din perspectiva prevederilor art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, ce reglementează condiţia ca funcţia exercitată "în alte domenii de activitate din sectorul privat" să fie în legătură directă sau indirectă cu atribuţiile de funcţionar public cu statut special stabilite prin fişa postului şi a art. 41 alin. (2) lit. e) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, raportat la jurisprudenţa CJUE din Cauza C-927/19 - Hotărârea dată de Marea Curte în data de 07.09.2021 (pct. 120). În acest sens, recurentul - reclamant a învederat că, în contextul în care chiar instanţa de fond ar fi reţinut existenţa unei motivări parţiale a incompatibilităţii în cuprinsul raportului de evaluare, completarea acestuia cu menţiuni şi motivări inexistente în cuprinsul său este inadmisibilă, golind de conţinut dreptul de a fi informat asupra deciziilor adoptate de autorităţile publice în ce priveşte problemele ce îl vizează (art. 31 alin. (2) din Constituţie) şi pe cel de a se apăra eficient faţă de ingerinţele acestor autorităţi în viaţa sa profesională şi socială, câtă vreme dosarul administrativ nu i-a fost comunicat împreună cu raportul.

A mai arătat recurentul că, în punctul de vedere furnizat intimatei - pârâte, a solicitat expres analiza modului în care activităţile cu caracter administrativ descrise în fişa postului său de şef birou informatică şi comunicaţii erau în legătură directă sau indirectă cu activitatea desfăşurată ca persoană fizică autorizată.

Totodată, recurentul a contestat şi argumentaţia alternativă furnizată de prima instanţă soluţiei de reţinere a netemeiniciei motivului de nelegalitate a actului administrativ reprezentat de nemotivare, ce viza necesitatea evidenţierii unei vătămări. Din această perspectivă, recurentul a reiterat argumentaţia referitoare la caracterele nulităţii absolute, evidenţiind că jurisprudenţa UE califică cazul nemotivării actului drept încălcare a unui interes public, astfel încât, în opinia sa, vătămarea nu trebuie demonstrată.

Un alt set de argumente din cuprinsul memoriului de recurs a vizat chestiunea prescripţiei dreptului la evaluare pentru perioada 10.04.2015 - 18.03.2019, în acest sens fiind clamată o greşită aplicare a art. 11 din Legea nr. 176/2010 şi o nemotivare a nevalorificării, de către instanţa de fond, a interpretării date acestui text de lege de către Curtea Constituţională prin decizia nr. 449/2015, pct. 27 şi 28, dar şi o nesocotire a prevederilor art. 2517 din C. civ. şi art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010, invocate prin cererea modificatoare.

În susţinerea acestor argumente, recurentul a subliniat faptul că, urmare îndeplinirii constante a obligaţiei de a-şi publica declaraţiile de avere şi interese, ANI a recunoscut, prin pct. 5 al Raportului, că avea cunoştinţă sau ar fi trebuit să aibă cunoştinţă de pretinsa situaţie de incompatibilitate de la data de 10.04.2015, moment s-a născut dreptul de a emite un raport de evaluare.

În opinia recurentului, raportat la prevederile art. 2523 din C. civ. şi art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010, faţă de împrejurarea că raportul (ca act manifest al ieşirii din pasivitate a ANI) i-a fost comunicat la data de 21.03.2022, pentru întreaga perioadă 10.04.2015 - 21.03.2022 ar fi survenit prescripţia dreptului ANI de a mai efectua evaluarea pretinsei incompatibilităţi.

În continuare, recurentul - reclamant a invocat greşita interpretare şi aplicare a art. 96 (1) teza a II-a din Legea nr. 161/2003, învederând că, în cazul său, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de acest temei de drept invocat de ANI. În acest sens, recurentul a considerat că nu a exercitat nicio funcţie în vreun domeniu de activitate din sectorul privat, câtă vreme noţiunea de funcţie este definită academic ca reprezentând "activitatea administrativă pe care o prestează cineva în mod regulat şi organizat într-o instituţie, în schimbul unui salariu; serviciu, post, slujbă; grad pe care îl deţine cineva într-o ierarhie administrativă". Astfel, recurentul a arătat că exercitarea unei activităţi pentru care era autorizat (în forma legală a persoanei fizice autorizate) şi pe care a desfăşurat-o prin propriile capacităţi fizice şi intelectuale nu ar fi sinonimă cu exercitarea unei funcţii în vreo structură cu caracter administrativ-ierarhic din mediul privat, textul normativ impunând compararea între funcţii din mediul public şi funcţii din mediul privat.

Recurentul a adus drept argument şi faptul că nu se arată, în raport, legătura directă sau indirectă între funcţia ocupată în statutul de funcţionar public şi activitatea desfăşurată ca persoană fizică autorizată în mediul privat, mai precis legătura stabilită pe baza comparaţiei fişei postului ocupat ca funcţionar public cu "atribuţiile funcţiei din mediul privat". În acest sens, recurentul a subliniat că nu avea "atribuţii tehnice", ci atribuţii administrative, descrise de ANI şi de judecătorul fondului ca fiind "de coordonare" a diverselor activităţi în competenţa biroului.

Un alt set de argumente din cuprinsul memoriului de recurs a vizat chestiunea dezdăunării morale pentru încălcarea drepturilor personalităţii, din perspectiva căreia recurentul a subliniat că prin contestaţie şi modificare a evidenţiat că există două situaţii distincte şi independente ce pot atrage răspunderea civilă delictuală a ANI, mai precis anularea raportului, ca urmare a greşitei evaluări a unei pretinse situaţii de incompatibilitate, dar şi modul prejudiciabil în care a desfăşurat ANI activitatea de evaluare a pretinsei incompatibilităţi.

Din această a doua perspectivă, recurentul - reclamant a criticat maniera în care instanţa de fond a aplicat prevederile art. 252 - 253 şi art. 1357 din C. civ., apreciind că prima instanţă a schimbat sensul argumentaţiei sale.

Astfel, recurentul a punctat că, în procedura urmată, ANI nu a respectat prezumţia de nevinovăţie, în contextul în care procedurile stabilite prin Legea nr. 161/2003 pot conduce, raportat la art. 10 din normă, la o învinovăţire penală, iar cercetarea administrativă, în situaţiile prevăzute de legea naţională, similare ca scop cu cele reglementate de legislaţia comunitară, trebuie să se desfăşoare cu respectarea acestui principiu. În acest sens recurentul a invocat art. 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene şi prevederile Regulamentului UE 883/2013. Totodată, recurentul a afirmat că instanţa de fond nu s-a pronunţat direct asupra faptei ilicite.

În continuare, recurentul a susţinut existenţa unei atitudini a ANI de desconsiderare a demnităţii sale prin diseminarea nelegală, prematură şi lipsită de echilibru şi proporţionalitate a pretinsei incompatibilităţi, prin publicarea pe pagina de internet a anunţului privind incidentul de integritate, aspect asupra căruia recurentul apreciază că prima instanţă nu s-a oprit. Tot în această privinţă, recurentul a subliniat că nu există, în reglementarea activităţii ANI, stipularea dreptului acestei instituţii de a face publice liste cu persoanele considerate de aceasta că ar încălca regimul incompatibilităţii. A mai clamat recurentul şi o încălcare a dreptului său la viaţă privată, din perspectiva art. 8 din Convenţia EDO.

Printr-un alt set de argumente recurentul a evocat şi încălcarea principiului confidenţialităţii, câtă vreme ANI trebuia să păstreze o atitudine de protejare a demnităţii recurentului şi a vieţii sale private, în raport de prevederile art. 8 din Legea nr. 161/2003 şi art. 8 din Legea nr. 176/2010, coroborate cu art. 18 din Legea nr. 144/2007.

Totodată, recurentul a clamat şi încălcarea art. 22 din Legea nr. 176/2010, drept faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, arătând că, prin cererea de chemare în judecată, nu s-a plâns de faptul comunicării raportului către angajator, ci de prematuritatea comunicării, mai precis, anterior rămânerii acestuia definitivă. Astfel, diseminarea informaţiilor legate de pretinsa incompatibilitate s-a realizat în mod nelegal, prematur şi lipsit de echilibru şi proporţionalitate.

În continuare, recurentul a arătat că vinovăţia ANI, care răspunde pentru cea mai uşoară culpă, trebuia verificată din perspectiva art. 1357-1358 C. civ., iar din perspectiva prejudiciului şi legăturii de cauzalitate. Recurentul a arătat că, prin încheierea de şedinţă atacată, prima instanţă a respins proba testimonială, pentru ca apoi, prin motivare, să invoce exact lipsa acestei probe şi a desconsiderat jurisprudenţa Înaltei Curţi evocate de recurent.

Nu în ultimul rând, recurentul a susţinut că există răspunderea civilă delictuală a ANI care, indiferent de rezultatul procedurii de contestare a raportului, se face vinovată de încălcarea dreptului la integritatea psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private prin modul în care a desfăşurat procedura administrativă finalizată prin emiterea raportului de evaluare.

4. Apărările formulate în cauză

Legal citată, intimata - pârâtă Agenţia Naţională de Integritate nu a formulat întâmpinare faţă de calea de atac promovată de recurentul-reclamant, dar a depus note scrise.

5. Procedura în faţa instanţei de recurs

5.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 15.05.2024, recurentul - reclamant A. a solicitat sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 96 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 161/2003, în limita sintagmei "funcţionarii publici cu statut special pot exercita funcţii în alte domenii de activitate din sectorul privat". Totodată, pentru ipoteza eferentă admiterii cererii de sesizare indicate în precedent, recurentul a formulat o cerere de suspendare a judecării cauzei, până la soluţionarea de către Curtea Constituţională a excepţiei de neconstituţionalitate.

5.2. Prin încheierea de şedinţă din data de 4 iunie 2024, pronunţată în dosarul asociat nr. x/2022, Înalta Curte a admis solicitarea formulată de reclamantul A. şi a sesizat Curtea Constituţională a României cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 96 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 161/2003, în limita sintagmei "funcţionarii publici cu statut special pot exercita funcţii în alte domenii de activitate din sectorul privat".

II. Soluţia instanţei asupra cererii de suspendare

Examinând cererea formulată de recurentul - reclamant A., privind suspendarea judecării dosarului pendinte până la soluţionarea de către Curtea Constituţională a excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 96 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 161/2003, în limita sintagmei "funcţionarii publici cu statut special pot exercita funcţii în alte domenii de activitate din sectorul privat", Înalta Curte urmează a o respinge ca nefondată.

Astfel, art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. prevede că "Instanţa poate suspenda judecata: 1. când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existenţa ori inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi …", fiind consacrat astfel un caz de suspendare facultativă a judecăţii.

În acest context, instanţa reţine că suspendarea în discuţie implică, pe de o parte, întrunirea condiţiilor stabilite de norma legală, anume ca dezlegarea cauzei respective să depindă, în tot sau în parte, de existenţa sau inexistenţa unui drept care face obiectul unei alte judecăţi, iar, pe de altă parte, identificarea de către judecător a oportunităţii dispunerii unei astfel de măsuri de temporizare a procesului.

În acest din urmă sens, Înalta Curte subliniază că formularea art. 413 alin. (1) C. proc. civ. nu are caracter imperativ sub aspectul dispunerii suspendării judecăţii, ci textul debutează cu o conferire, în beneficiul instanţei, a atribuţiei de a aprecia asupra necesităţii suspendării amintite.

Referitor la situaţia premisă a unei sesizări a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, Înalta Curte mai arată că art. 509 alin. (1) pct. 11 C. proc. civ. instituie, ca un caz de revizuire a hotărârii judecătoreşti, ipoteza în care "după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei invocate în acea cauză, declarând neconstituţională prevederea care a făcut obiectul acelei excepţii".

Altfel spus, judecătorului îi este deschisă posibilitatea de a suspenda judecata în cursul procesului atunci când este pusă în discuţie, prin intermediul excepţiei de neconstituţionalitate, norma legală ce fundamentează dreptul afirmat de una dintre părţile din acel proces. În măsura în care nu s-a procedat astfel, în continuare partea interesată are la îndemână remediul revizuiri dacă, după ce hotărârea a devenit definitivă, Curtea Constituţională declară neconstituţională prevederea care a făcut obiectul excepţiei de neconstituţionalitate ce a fost ridicată în procesul respectiv.

În cauza de faţă, Înalta Curte nu consideră a fi necesară suspendarea judecăţii în condiţiile art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., astfel cum a fost solicitată de partea recurentă - reclamantă, fiind oportună soluţionarea căii de atac a recursului în baza normelor legale aplicabile procesului, urmând ca recurentul - reclamant să folosească ulterior remediul amintit al revizuirii, în măsura în care Curtea Constituţională ar admite excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată în considerarea cererii de sesizare încuviinţate în acest proces.

Pe cale de consecinţă, Înalta Curte va respinge cererea formulată de recurentul - reclamant A., privind suspendarea judecării recursului ce face obiectul cauzei pendinte, ca nefondată.

III. Soluţia instanţei de recurs asupra căii de atac formulate

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi încheierea şi sentinţa recurate, în raport de motivele de casare invocate şi normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

a. Răspunzând, punctual, criticilor formulate de recurentul - reclamant, Înalta Curte le găseşte nefondate pe cele subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Un prim set de argumente evocate de partea recurentă din perspectiva sus indicatului caz de casare vizează modul în care instanţa de fond a evaluat utilitatea administrării probei testimoniale pentru dezlegarea petitului formulat prin cererea modificatoare, ce privea solicitarea de obligare a intimatei - pârâte la plata de daune morale. Evaluarea utilităţii acestei probe a fost realizată de Curtea de Apel Bucureşti prin încheierea de şedinţă din data de 14 martie 2023,

Înalta Curte reaminteşte că, astfel cum s-a arătat şi în paragraful 20 din Decizia Curţii Constituţionale nr. 735 din 21 noiembrie 2019, potrivit art. 255 şi art. 258 din C. proc. civ., pentru ca o probă să fie admisibilă, ea trebuie să fie legală, dar, în acelaşi timp, trebuie să fie verosimilă, utilă, pertinentă şi concludentă. Legalitatea probei vizează, pe de o parte, faptul că administrarea acesteia este impusă chiar printr-o normă explicită dintr-o anumită materie sau, pe de altă parte, faptul că utilizarea respectivei probe în cadrul procesului nu este interzisă expres. Pentru a fi verosimilă, aceasta trebuie să tindă la dovedirea unor fapte credibile şi posibile. Utilitatea probei se demonstrează prin aptitudinea acesteia de a conduce la rezolvarea cauzei, iar pertinenţa presupune ca aceasta să fie suficient de convingătoare pentru a induce judecătorului o anumită linie de gândire. În fine, concludenţa probei constă în însuşirea acesteia de a conduce la soluţionarea litigiului pe baza sa.

Pentru a admite o probă, judecătorul va trebui să analizeze întrunirea tuturor acestor condiţii, legea conferindu-i acestuia un drept de apreciere.

Contrar celor evocate de recurent, Înalta Curte constată că, în cauza pendinte, nu se confirmă o exercitare, de către instanţa de fond, în demersul de evaluare a utilităţii sus indicatei probe, a acestui drept de apreciere cu încălcarea prevederilor art. 22 alin. (7) din C. proc. civ.

Astfel, judecătorul fondului a argumentat că teza probatorie în dovedirea căreia a fost propusă administrarea sus indicatei dovezi testimoniale - dovedirea efectelor acţiunilor ANI asupra psihicului reclamantului, a activităţii sale la locul de muncă şi a vieţii sale de familie - nu este relevantă din punctul de vedere al îndeplinirii condiţiilor atragerii răspunderii patrimoniale a pârâtei, în contextul în care, prin cererea de chemare în judecată, dezvoltată în cererea modificatoare, recurentul - reclamant a învederat că faptele clamate de acesta ca fiind prejudiciabile ar consta, pe de o parte, în iniţierea, derularea şi finalizarea unei evaluări greşite a stării sale de incompatibilitate, pe de altă parte, independent de modul de soluţionare a cererii de anulare a raportului de evaluare, în fapta de diseminare, în spaţiul public, a unei imagini deformate asupra persoanei sale, prin publicarea pe pagina de Internet a anunţului referitor la incidentul de integritate ce îl viza, iar, pe de altă parte, prin fapta de a se adresa angajatorului în sensul comunicării raportului de evaluare.

Ţinând cont şi de limitele verificărilor ce pot fi efectuate în calea de atac a recursului, ce privesc exclusiv dimensiunea legalităţii hotărârii atacate, iar nu şi pe cea a temeiniciei, Înalta Curte observă că aprecierea aptitudinii probei în discuţie de a conduce la rezolvarea sus indicatelor pretenţii (utilitatea probei) nu relevă o desconsiderare, de către instanţă, a circumstanţelor cauzei sau o încălcare a principiilor generale ale dreptului ori a cerinţelor de echitate şi bună-credinţă, astfel încât nu se poate reţine încălcarea, de către prima instanţă, a normelor de procedură vizate de art. 488 alin. (1) pct. 5 coroborate cu cele ale art. 175 alin. (1) C. proc. civ., conform cărora se poate cere casarea unei hotărâri numai când, prin aceasta, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, ipoteză neincidentă în cauză.

Totodată, Înalta Curte consideră că nu se poate reţine nici o încălcare a prevederilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., câtă vreme aspectele evocate de recurent ca nefiind soluţionate de prima instanţă (pretinsa diferenţă terminologică între noţiunile de "funcţie" şi de "activitate", respectiv anularea raportului de evaluare pentru încălcarea obligaţiei de confidenţialitate şi a prezumţiei de nevinovăţie) reprezintă argumente secundare evocate în susţinerea argumentelor principale constând în pretinsa nerespectare de către ANI a prevederilor art. 96 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 161/2003, respectiv solicitarea de dezdăunare morală pentru încălcarea drepturilor personalităţii. Înalta Curte reaminteşte că, din perspectiva noţiunii de "limite ale învestirii", relevante sunt argumentele esenţiale evocate, iar nu cele secundare, ce au doar rolul de a le susţine pe cele principale.

Din verificarea sentinţei recurate rezultă că, prin considerentele expuse, judecătorul fondului a examinat, în mod concret, argumentele esenţiale evocate de reclamant ce au prezentat relevanţă din perspectiva soluţiei pronunţate şi a aspectelor evocate de instanţă în motivarea soluţiei, chestiunile clamate de recurentul - reclamant ca neprimind un răspuns în considerentele sentinţei recurate nereprezentând elemente decisive pentru rezultatul procedurii, astfel încât nu impun un răspuns specific, în sensul prevederilor art. 6 § 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ci doar argumente subsidiare în susţinerea motivelor (argumentelor) principale indicate de parte, astfel încât examinarea lor a fost realizată de către judecătorul fondului, în mod grupat, prin considerentele referitoare la argumentele esenţiale evocate.

În contextul descris mai sus, din perspectiva chestiunilor examinării a tot ceea ce s-a cerut, nu se poate reţine o încălcare, de către prima instanţă, nici a regulilor de procedură reglementate art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., coroborate cu art. 194 lit. d) din acelaşi act normativ, judecătorul fondului soluţionând cauza conform obiectului acesteia şi în limitele învestirii. Totodată, nu se poate reţine nici o încălcare a obligaţiei reglementate de art. 6 § 1 din Convenţia amintită, câtă vreme argumentele în discuţie nu au natura unora principale.

Pentru considerentele, Înalta Curte reţine că nu este incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

b. Referitor la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., acest motiv de casare, deşi nu a fost evocat expres de parte, decurge din diferitele referiri ale recurentului-reclamant la nemotivarea sentinţei şi la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. (precum argumentele de la fila x a memoriului de recurs).

Înalta Curte, lecturând sentinţa civilă atacată din perspectiva respectării de către judecătorul fondului a sus indicatelor prevederi normative (art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.), constată stabilirea în conţinutul acesteia a situaţiei de fapt, încadrarea în drept, examinarea argumentelor relevante ale părţilor, expunerea raţionamentului logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată; în plus, considerentele dezvoltate de prima instanţă sunt în legătură cu obiectul cererii de chemare în judecată şi soluţia pronunţată.

După cum s-a arătat şi în precedent, instanţa de judecată nu este obligată legal să răspundă oricărui argument de fapt şi de drept invocat de parte, ci să analizeze chestiunea litigioasă, sens în care poate să analizeze global argumentele respective, printr-un raţionament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esenţial - ceea ce face de prisos analiza restului argumentelor menţionate în cererea de chemare în judecată în sprijinul aceluiaşi motiv, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmaţie a unei părţi nu deschide calea recursului, pentru nemotivare.

Simplul fapt că acele considerente expuse de prima instanţă nu concordă modului în care apreciază partea recurentă că trebuia motivată hotărârea judecătorească în acest proces nu determină incidenţa motivului de casare în discuţie, după cum acesta nu trebuie confundat nici cu motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin intermediul căruia se poate critica aplicarea de către prima instanţă a dreptului material.

Pe cale de consecinţă, pretinsa deficienţă în motivare imputată de partea recurentă sentinţei atacate prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. nu poate fi reţinută ca fiind fondată, prima instanţă arătând punctual de ce a respins acţiunea.

c. Verificând, în continuare, criticile recurentului - reclamant privind art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., anume greşita aplicare a dispoziţiilor substanţiale incidente în cauză, Înalta Curte le găseşte, de asemenea, nefondate.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte apreciază necesar a reaminti câteva elemente de fapt, utile în evidenţierea cursivă a raţionamentului logico-juridic aferent exercitării controlului de legalitate asupra sentinţei recurate.

Astfel, în perioada relevantă cauzei (15.07.2008-09.08.2021), recurentul - reclamant a deţinut o funcţie publică cu statut special (şef birou) la Biroul Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiei (ulterior Biroul Informatică şi Comunicaţii) din cadrul Academiei de Poliţie "Al. I. Cuza". În acelaşi timp, recurentul a deţinut, în perioada 10.04.2015-18.03.2019, respectiv perioada 23.09.2019-09.08.2021, calitatea de persoană fizică autorizată, sub denumirea "A. - Persoană fizică autorizată", cu obiect principal de activitate "fabricarea altor echipamente electrice".

Potrivit fişelor de post transmise de Academia de Poliţie "Al. I. Cuza", recurentul - reclamant avea atribuţii de a coordona şi răspunde de întreaga activitate pe linie de comunicaţii şi tehnologia informaţiei în instituţie şi de coordonare a proiectării, realizării, implementării şi perfecţionării sistemului integrat al instituţiei pe linie de comunicaţii şi tehnologia informaţiei.

În cuprinsul declaraţiilor de avere recurentul a declarat venituri anuale încasate din "fabricarea echipamente electrice, automatizări, sisteme informatice".

La data de 29.10.2020, prin adresa nr. x/29.10.2020, recurentul a fost informat în legătură cu declanşarea evaluării în privinţa respectării regimului juridic al incompatibilităţilor, în perioada exercitării funcţiilor şi demnităţilor publice şi a fost înştiinţat că, în cazul în care, din activitatea de evaluare, vor fi identificate elemente în sensul existenţei unei incompatibilităţi, va fi informat şi invitat pentru a prezenta un punct de vedere.

Ulterior acestui moment, intimata - pârâtă a solicitat informaţii referitoare la reclamant inclusiv de la Academia de Politie "Al. I. Cuza", Administraţia Finanţelor Publice a Sectorului 2, ITM Bucureşti şi ONRC.

Consecutiv acestor verificări, prin adresa nr. x/19.01.2022, recurentul - reclamant a fost informat despre identificarea unor elemente privind nerespectarea regimului juridic al incompatibilităţilor şi a fost invitat să prezinte date şi informaţii, personal ori prin transmiterea unui punct de vedere scris, precum şi că are dreptul să fie asistat sau reprezentat de avocat. În considerarea acestei adrese, recurentul - reclamant a formulat, la data de 25.02.2022, punctul de vedere înregistrat de intimata - pârâtă sub nr. x/25.02.2022.

La data de 16.03.2022 a fost emis raportul de evaluare nr. x/16.03.2022, intimata - pârâtă identificând, în urma evaluării efectuate în lucrarea nr. 41900/A/II/28.10.2020, elemente de încălcare a legislaţiei privind regimul juridic al incompatibilităţilor pentru perioadele 10.04.2015 - 18.03.2019, respectiv 23.09.2019 - 09.08.2021, în considerarea calităţilor deţinute de recurentul - reclamant (descrise în precedent). Prin sentinţa recurată, instanţa de fond a confirmat legalitatea raportului de evaluare, respingând contestaţia reclamantului.

i. Un prim set de argumente subsumate de recurent cazului de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează modul în care prima instanţă a interpretat şi aplicat prevederile art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010. Recurentul - reclamant evocă necesitatea verificării raţionamentului primei instanţe din trei perspective, mai precis aplicabilitatea coroborării prevederilor art. 13 alin. (2) indicat supra şi în materia incompatibilităţilor, lipsa de necesitate a unei vătămări în măsura în care textul normativ în discuţie reglementează sancţiunea nulităţii absolute şi lipsa naturii de informaţii publice a datelor solicitate de intimata - pârâtă de la autorităţi.

Înalta Curte constată că, deşi sunt corecte susţinerile recurentului - reclamant privind incidenţa prevederilor art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010 şi în materia incompatibilităţilor, acestea nu sunt suficiente pentru a genera reformarea sentinţei recurate, câtă vreme, în cauză, nu sunt întrunite condiţiile reglementate de un atare text normativ pentru incidenţa sancţiunii nulităţii absolute.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 176/2010 "Dacă, în urma evaluării declaraţiei de interese, precum şi a altor date şi informaţii, inspectorul de integritate identifică elemente în sensul existenţei unui conflict de interese sau a unei incompatibilităţi, informează despre aceasta persoana în cauză şi are obligaţia de a o invita pentru a prezenta un punct de vedere", iar conform alin. (5) al aceluiaşi articol prevederile art. 13 şi art. 15 se aplică în mod corespunzător.

Din interpretarea coroborată a prevederilor art. 20 şi art. 13 din Legea nr. 176/2010, rezultă că procedura de evaluare a incompatibilităţilor/conflictelor de interese trebuie realizată în două etape, respectiv înainte de informarea şi invitarea persoanei evaluate pentru a formula un punct de vedere, moment până la care Agenţia Naţională de Integritate desfăşoară doar proceduri administrative, prin raportare exclusivă la date şi informaţii publice, respectiv etapa ulterioară acestui moment, caz în care inspectorul de integritate poate solicita şi date sau informaţii nepublice, cu respectarea condiţiilor instituite de art. 20 alin. (5) raportat la art. 15 din Legea nr. 176/2010.

Simpla informare realizată de Agenţia Naţională de Integritate cu privire la existenţa sesizării şi declanşarea procedurilor administrative nu este suficientă, legiuitorul impunând, în mod expres, ca, anterior solicitării informaţiilor care nu au caracter public, să fie emisă şi o invitaţie adresată persoanei evaluate pentru a prezenta un punct de vedere verbal sau în scris, invitaţia nefiind o simplă formalitate.

Menţiunea din cadrul art. 20, potrivit căreia inspectorul de integritate poate solicita, anterior informării şi invitării persoanei evaluate pentru a formula un punct de vedere, pe lângă declaraţia de interese, alte date sau informaţii, trebuie interpretată în sensul că se referă la alte date sau informaţii cu caracter public.

Totodată, trimiterea din cuprinsul art. 20 alin. (5) din Legea nr. 176/2010 doar la art. 13 şi art. 15 din Legea nr. 176/2010, iar nu şi la art. 14, la care face trimitere art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, nu este de natură a genera concluzia diferită propusă de judecătorul fondului (privind câmpul limitat de aplicabilitate a art. 14 din care ar fi exclusă ipoteza incompatibilităţilor), în raport de regula impusă de art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, conform căruia "În procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau alineate din acelaşi act normativ ori în două sau mai multe acte normative. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere". Or, o indicare în art. 20 alin. (5) din Legea nr. 176/2010 şi a art. 14 la care face trimitere art. 13 alin. (2) din acelaşi act normativ ar fi generat paralelismul normativ.

Prin urmare, persoana evaluată trebuie informată şi invitată să depună un punct de vedere cu privire la starea de incompatibilitate înainte ca instituţia ce efectuează activitatea de evaluare să poată solicita date sau informaţii care nu sunt publice, actele întocmite de inspectorul de integritate cu nerespectarea acestei garanţii procedurale fiind lovite de sancţiunea nulităţii absolute, prevăzută art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, dacă sunt întrunite şi celelalte condiţii impuse de acest text normativ, cum ar fi, spre exemplu, condiţia ca actele să fi fost întocmite de inspectorul de integritate pe baza datelor sau informaţiilor care nu sunt publice.

În cauza pendinte, contrar celor evocate de recurentul - reclamant, sus indicata condiţie nu este, însă, îndeplinită, actele care au stat la baza raportului de evaluare fiind informaţii publice.

Conform art. 4 din Legea nr. 26/1990 (în vigoare la data obţinerii relaţiilor de la ONRC) registrul comerţului este public, iar, conform art. 21 alin. (3) din acelaşi act normativ, prin sistemul de interconectare a registrelor comerţului, Registrul central al comerţului pune la dispoziţie publicului documentele şi informaţiile referitoare la profesioniştii înregistraţi în registrul comerţului.

Totodată, în raport de natura de instituţie publică a Academiei de Poliţie "Al. I. Cuza", informaţiile comunicate de această instituţie cu privire la atribuţiile cuprinse în fişa postului şefului de birou la Biroul Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiei (ulterior Biroul Informatică şi Comunicaţii) nu pot fi apreciate ca fiind elemente confidenţiale/nepublice ale raportului de muncă dintre recurent şi sus indicata instituţie publică, câtă vreme atribuţiile în discuţie pot fi decelate din prevederile regulamentelor de funcţionare şi organizare ale Academiei de Poliţie "Al. I. Cuza", fiind date publice, în discuţie fiind o instituţie publică.

Totodată, realizarea veniturilor din «fabricarea echipamente electrice, automatizări, sisteme informatic» a fost învederată chiar de recurentul - reclamant în declaraţiile de avere, astfel încât şi o atare informaţie este una publică, nerezultând că datele comunicate de Administraţia Finanţelor Publice Sector 2 să fi stat în mod esenţial la baza emiterii raportului de evaluare.

Pe cale de consecinţă, în cauza pendinte raportul de evaluare nu a avut la bază date şi informaţii care să nu fi fost publice, astfel încât nu este incidentă sancţiunea nulităţii reglementate de art. 13 alin. (2) din Legea nr. 176/2010, fiind nefondate susţinerile recurentului formulate în acest sens.

În raport de aceste aspecte nu se mai impune verificarea argumentelor recurentului referitoare la necesitatea existenţei sau inexistenţei unei vătămări pentru incidenţa sancţiunii reglementate de art. 13 alin. (2) citat supra, o atare analiză fiind lipsită de utilitate în raport de concluzia arătată în precedent.

ii. Verificând în continuare alegaţiile recurentului - reclamant referitoare la modul în care instanţa de fond a examinat argumentul nulităţii raportului de evaluare pentru lipsa motivării şi prin care partea recurentă susţine teza unei pretinse nemotivări a actului administrativ din perspectiva art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, mai precis în privinţa modului în care activitatea cu caracter administrativ descrisă în fişa postului ar avea legătură cu activitatea desfăşurată de recurentul - reclamant în calitate de persoană fizică autorizată, Înalta Curte le găseşte, de asemenea, nefondate.

Însuşindu-şi raţionamentul juridic expus de instanţa de fond, pe care îl apreciază legal şi temeinic, Înalta Curte reţine că, deşi motivarea actului administrativ reprezintă un element esenţial pentru formarea convingerii cu privire la legalitatea şi oportunitatea actului administrativ, constituind, totodată, o garanţie a alegerii soluţiei optime de către organul de decizie, amploarea şi detalierea motivării depind de natura actului adoptat, iar cerinţele pe care trebuie să le îndeplinească depind de circumstanţele fiecărui caz.

Aşadar, deşi motivarea reprezintă o obligaţie generală, aplicabilă oricărui act administrativ, ea face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia şi contextul adoptării sale, prin prisma obiectivului său, care este prezentarea într-un mod clar şi neechivoc a raţionamentului instituţiei emitente a actului.

În cazul de faţă, în raportul de evaluare emitentul actului administrativ a indicat care este situaţia de fapt şi a precizat temeiurile de drept care au stat la baza întocmirii acesteia, neputându-se reţine teza unei motivări parţiale a acestuia. Motivarea pe care intimata a dat-o în cuprinsul actului administrativ în discuţie permite atingerea dublei finalităţi pe care aceasta o are.

Astfel, raportul de evaluare îndeplineşte funcţia de transparenţă, de natură a permite recurentului (drept destinatar al actului) să verifice dacă actul este sau nu întemeiat şi să conteste aspectele pe care le apreciază ca fiind nelegale, îndeplinirea unei astfel de funcţii fiind confirmată chiar de demersul judiciar pendinte, din cuprinsul contestaţiei formulate în cauză nerezultând elemente de dificultate privind înţelegerea argumentelor avute în vedere de către intimată, ci doar opinia contrară a recurentului, ce a apreciat astfel de considerente drept nelegale.

Totodată, aspectele învederate de autoritate în justificarea actului administrativ permit, de asemenea, instanţei să realizeze controlul său jurisdicţional, respectiv reconstituirea raţionamentului efectuat de autorul actului pentru a ajunge la adoptarea acestuia.

Pe cale de consecinţă, nu se poate reţine o neîndeplinire de către autoritatea emitentă a obligaţiei sale de a motiva actul administrativ, fiind nefondate argumentele invocate de recurent.

Referitor la argumentele recurentului - reclamant privind pretinsa încălcare, de către prima instanţă, a prevederilor referitoare la nulitatea unui act procedural, prin invocarea de către judecătorul fondului a necesităţii existenţei unei vătămări, Înalta Curte apreciază criticile nefondate în raport de particularităţile materiei aferente cauzei pendinte, care este cea a contenciosului administrativ subiectiv, în care nu este suficientă încălcarea unei norme legale pentru incidenţa nulităţii actului administrativ, fiind expres reglementată în art. 1 din Legea nr. 554/2004 necesitatea existenţei unei vătămări, fără a prezenta relevanţă delimitarea specifică materiei civile între cele două tipuri de nulitate (absolută/relativă).

iii. În ceea ce priveşte setul de critici aduse modului în care instanţa de fond a soluţionat argumentul intervenirii prescripţiei, Înalta Curte le apreciază nefondate.

Conform art. 11 alin. (1) teză finală din Legea nr. 176/2010 activitatea de evaluare a conflictelor de interese şi a incompatibilităţilor se efectuează atât pe durata exercitării funcţiilor ori demnităţilor publice, cât şi în decursul a 3 ani după încetarea acestora.

În cauza pendinte starea de incompatibilitate a fost reţinută în raport de exercitarea concomitentă a funcţiei publice şi a calităţii de persoană fizică autorizată în perioadele 10.04.2015 -18.03.2019, respectiv 23.09.2019 - 09.08.2021.

Contrar celor evocate de recurent, Înalta Curte reţine ceea ce s-a statuat prin considerente în Decizia nr. 74/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept:

"48. Cu titlu prealabil, este de menţionat că Agenţia Naţională de Integritate desfăşoară o activitate administrativă de evaluare a declaraţiilor de avere, a datelor, a informaţiilor şi a modificărilor patrimoniale intervenite, a intereselor şi a incompatibilităţilor pentru persoanele prevăzute de lege. În acest proces, Agenţia Naţională de Integritate întocmeşte rapoarte, cu valenţele unor veritabile acte administrative, care se concretizează în evaluări ale unor fapte ori situaţii cu semnificaţie juridică a căror finalitate conferă dreptul de sesizare a instanţelor de judecată sau, după caz, a altor autorităţi şi instituţii competente în vederea dispunerii măsurilor prevăzute de lege.

49. În exerciţiul acestor competenţe, aşa cum s-a remarcat în Decizia Curţii Constituţionale nr. 449 din 16 iunie 2015, ca urmare a interpretării art. 11 din Legea nr. 176/2010, Agenţia Naţională de Integritate are la dispoziţie un interval de timp egal cu durata mandatului alesului local, la care se adaugă încă 3 ani de la momentul încheierii mandatului, în care aceasta poate efectua activităţile amintite.

(...)

53. Prin urmare, în acest regim juridic, Agenţia Naţională de Integritate este ţinută în exercitarea competenţelor sale de evaluare a declaraţiilor de avere, a datelor şi informaţiilor privind averea, precum şi a modificărilor patrimoniale intervenite, a incompatibilităţilor şi a conflictelor de interese potenţiale în care se pot afla persoanele prevăzute la art. 1 din Legea nr. 176/2010, pe perioada îndeplinirii funcţiilor şi demnităţilor publice, de declanşarea cercetărilor specifice în termenul general de 3 ani prevăzut de art. 2.523 din C. civ., care începe să curgă de la data când a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască situaţia juridică sau factuală cu relevanţă în exercitarea competenţelor sale, care va fi interpretat în nota specifică a raporturilor de drept public în care acţionează Agenţia, dar nu mai târziu de 3 ani de la momentul încetării funcţiilor ori demnităţilor publice care fac obiectul cercetărilor.

(...)

56. Activitatea de evaluare a Agenţiei Naţionale de Integritate este deci supusă termenului general de prescripţie prevăzut de art. 2.523 din C. civ., sancţiune civilă care este aplicabilă cu luarea în considerare a întregului său regim juridic.

57. Astfel, termenul de prescripţie, prin care este sancţionată pasivitatea sau expectativa Agenţiei Naţionale de Integritate în instrumentarea dosarelor de evaluare a situaţiilor de incompatibilitate sau conflict de interese, este susceptibil de întrerupere conform art. 2.537 din C. civ., întrucât întreruperea, precum şi suspendarea termenului prescripţiei extinctive sunt de esenţa acestei instituţii juridice în materie civilă şi, implicit, în materia dreptului administrativ, fiind de neacceptat ca ieşirea din pasivitate a Agenţiei în exercitarea competenţelor sale proprii să rămână fără efect sub aspectul curgerii termenului de prescripţie, al cărui scop este tocmai de a încuraja o conduită activă în valorificarea drepturilor şi competenţelor recunoscute prin lege.

58. În acest context, este de precizat că, prin natura ei, prescripţia sancţionează în general pasivitatea titularului dreptului subiectiv civil sau al altei situaţii juridice ocrotite de lege, care, în condiţiile legii, nu şi-a exercitat într-un termen defipt dreptul material la acţiune pentru a obţine protecţia judiciară a acesteia.

59. Astfel, legiuitorul a reglementat şi cauzele de întrerupere a termenului de prescripţie, fiind înzestrate cu acest efect conduitele titularului dreptului prin care acesta manifestă un comportament activ în scopul valorificării judiciare a dreptului său sau a altei situaţii juridice ocrotite de lege.

60. Spre deosebire de dreptul fiscal şi dreptul concurenţei, ramuri ale dreptului administrativ cu o autonomie semnificativă, dreptul administrativ propriu-zis nu are o reglementare proprie privind cazurile de întrerupere a cursului termenului de prescripţie, cunoscând numai reglementări speciale prin care sunt instituite diferite termene de prescripţie aplicabile fie cu privire la exerciţiul acţiunii în contencios administrativ, fie, cum este cazul de faţă, pentru exerciţiul competenţelor legale cu care a fost învestită o autoritate publică.

61. Dispoziţiile art. 2.537 din C. civ. constituie dreptul comun în materia reglementării cazurilor de întrerupere a cursului termenului de prescripţie, având aplicabilitate şi în materia analizată. Însă pentru aplicarea sa în concret prescripţiei dreptului autorităţii publice de a-şi exercita competenţele, interpretul este obligat a recurge la metoda analogiei pentru a determina cazul asemănător de întrerupere a termenului de prescripţie aplicabil, întrucât aceeaşi cauză sau aceleaşi raţiuni trebuie să producă acelaşi efect (ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet sau ubi eadem est ratio, ibi eadem solutio esse debet).

62. Dintre cazurile de întrerupere reglementate de această normă, pentru identitate de raţiune poate fi aplicată în materia specifică analizată situaţia prevăzută la pct. 2 din norma anterior menţionată potrivit căreia "prescripţia se întrerupe (...) 2. prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanţei la masa credală în cadrul procedurii insolvenţei, prin depunerea cererii de intervenţie în cadrul urmăririi silite pornite de alţi creditori ori prin invocarea, pe cale de excepţie, a dreptului a cărui acţiune se prescrie", deci situaţia în care cel împotriva căruia curge termenul de prescripţie iese din pasivitatea sa sancţionabilă şi declanşează procedurile corespunzătoare recunoaşterii dreptului sau interesului său legitim pretins.

63. Sesizarea şi declanşarea cercetărilor de către Agenţia Naţională de Integritate, în realizarea competenţelor legale cu care a fost învestită în vederea realizării interesului său public, întrerupe termenul scurs, prescripţia dreptului Agenţiei la angajarea răspunderii administrative a persoanei cercetate şi evaluate fiind ştearsă, conform art. 2.541 alin. (1) din C. civ.

64. După rămânerea definitivă a raportului de evaluare, prin care o persoană a fost constatată a fi în stare de incompatibilitate sau conflict de interese, se naşte dreptul corespunzător al Agenţiei Naţionale de Integritate de a solicita instanţelor judecătoreşti competente anularea actelor juridice sau administrative încheiate direct sau prin persoane interpuse, cu încălcarea dispoziţiilor legale privind conflictul de interese. De asemenea, tot de la rămânerea definitivă a raportului de evaluare se naşte dreptul instituţiilor competente, după comunicarea prealabilă de către Agenţie a raportului de evaluare conform art. 26 din Legea nr. 176/2010, de a aplica sancţiuni disciplinare sau administrative, după caz, în funcţie de regimul juridic aplicabil.

65. Prin urmare, din momentul în care raportul de evaluare a devenit definitiv, în temeiul art. 2.541 alin. (4) din C. civ. începe să curgă un nou termen de prescripţie, diferit prin obiect decât cel anterior întrerupt, prin care va fi sancţionată pasivitatea actorilor noilor raporturi juridice născute după acest moment, în angajarea răspunderii civile, administrative sau disciplinare a persoanei declarate incompatibile sau constatate a fi în conflict de interese.

66. În lumina considerentelor Deciziei Curţii Constituţionale nr. 449 din 16 iunie 2015, acest termen nu poate fi decât termenul general reglementat de art. 2.517 din C. civ., respectiv 3 ani.

67. Aşa fiind, după rămânerea definitivă a raportului de evaluare nu mai poate fi invocată prescripţia răspunderii administrative, respectiv a dreptului Agenţiei Naţionale de Integritate de a-şi exercita prerogativele legale de evaluare a intereselor şi a incompatibilităţilor pentru persoanele prevăzute de lege, iar dacă a fost invocată nu mai poate fi valorificată ca motiv de nulitate a actelor sau măsurilor administrative subsecvente acestui raport, privite ca fiind consecinţele legale ale acestuia. Îndeplinirea acestor acte sau măsurile administrative ulterioare sunt supuse unor termene de prescripţie distincte, administrativă, disciplinară sau civilă, în funcţie de natura lor, după caz, având ca termen de început (dies ad quo) momentul rămânerii definitive a raportului de evaluare".

Analizând în acest context prescripţia răspunderii invocată de recurentul- reclamant cu privire la starea de incompatibilitate reţinută din perspectiva art. 96 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 161/2003, Înalta Curte constată că, raportat la data sesizării Agenţiei Naţionale de Integritate şi începerea verificărilor efectuate de aceasta, nu a operat prescripţia răspunderii persoanei cercetate.

În speţă, declanşarea verificărilor privind evaluarea regimului juridic al incompatibilităţilor s-a făcut la data de 28.10.2020, astfel că, raportat la incompatibilitatea indicată în precedent, la data sesizării Agenţiei Naţionale de Integritate în privinţa intervalului 10.04.2015 - 18.03.2019 nu era împlinit termenul de prescripţie de 3 ani prevăzut de art. 2517 C. civ., iar pentru intervalul ce a debutat cu data de 23.09.2019 sesizarea s-a realizat în timp ce starea de incompatibilitate era în curs, astfel că termenul de prescripţie nu începuse să curgă.

Prevederile art. 25 alin. (5) din Legea nr. 176/2010 reglementează o teză distinctă de cea incidentă în cauza pendinte, mai precis cea a răspunderii civile, administrative sau disciplinare care se poziţionează temporal ulterior întocmirii şi rămânerii definitive a raportului de evaluare.

Pe cale de consecinţă, sunt nefondate şi aceste critici ale recurentului.

iv. Nici criticile recurentului - reclamant îndreptate împotriva manierei în care instanţa de fond a interpretat şi aplicat prevederile art. 96 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 161/2003 nu sunt fondate. Recurentul - reclamant solicită examinarea sentinţei atacate din două perspective, susţinând, pe de o parte, că textul ar impune o verificare între funcţii, iar nu între funcţii şi activităţi, iar, pe de altă parte, că nu există legătură directă sau indirectă între atribuţiile de coordonare specifice funcţiei de şef de serviciu la Biroul Comunicaţii şi Tehnologia Informaţiei (ulterior Biroul Informatică şi Comunicaţii) din cadrul Academiei de Poliţie "Al. I. Cuza" şi activitatea pe care a derulat-o în calitate de persoană fizică autorizată.

Din perspectiva primului set de argumente, prin care recurentul clamează, în esenţă, existenţa unei pretinse diferenţe terminologice între noţiunea de "funcţie" şi cea de "activitate" apte a genera, în opinia sa, efectul înlăturării aplicabilităţii sus indicatului text normativ ipostazei în care s-a regăsit reclamantul, Înalta Curte reţine că finalitatea urmărită de legiuitor prin adoptarea Legii nr. 161/2003 constă în asigurarea integrităţii în exercitarea demnităţilor şi funcţiilor publice, precum şi în prevenirea corupţiei, astfel cum se prevede expres în art. 8 alin. (1) din Legea nr. 176/2010.

Prin urmare, obiectul care circumscrie sfera de incidenţă a incompatibilităţilor vizate de Legea nr. 161/2003 îl constituie protejarea integrităţii persoanei ce ocupă o funcţie sau demnitate publică de eventualele ingerinţe determinate de interese personale ce decurg din desfăşurarea în paralel a unor activităţi private conexe.

În egală măsură, în accepţiunea legiuitorului, protejarea integrităţii se corelează în mod necesar cu evitarea faptelor de corupţie ce ar putea fi săvârşite ca urmare a îmbinării exercitării funcţiei publice cu desfăşurarea unei activităţi independente/liberale care se desfăşoară potrivit dispoziţiilor legale incidente.

Stabilirea expresă a incompatibilităţilor are ca fundament premisa că, fiind în serviciul public, persoana care deţine o funcţie de demnitate publică sau de autoritate publică trebuie să să se abţină de la exercitarea unor funcţii sau de la desfăşurarea unor activităţi care, prin natura lor, ar fi în contradicţie cu propriile sale atribuţii sau care l-ar împiedica de la exercitarea acestora, potrivit exigenţelor legale sau regulamentare. Un asemenea cumul ar fi în dauna funcţiilor îndeplinite, a obiectivităţii pe care exerciţiul lor corect îl presupune.

În acest sens sunt, de altfel, prevederile art. 94 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, conform cărora calitatea de funcţionar public este incompatibilă cu exercitarea oricărei alte funcţii publice sau calităţi decât cea în care a fost numit, precum şi cu funcţiile de demnitate publică.

Pe cale de consecinţă, delimitarea dintre termenii de "funcţie" şi "activitate" evocată de recurentul - reclamant este contrară raţiunii legiferării în discuţie, interpretării textului în discuţie, propuse de partea recurentă - reclamantă, opunându-i-se metodele teleologică şi sistematică de interpretare a prevederilor normative indicate în precedenr. Din aplicarea acestor metode de interpretare rezultă că interdicţia vizează cumulul între funcţia publică şi orice altă activitate din domeniul privat care ar avea legătură cu atribuţiile funcţionarului public.

Finalitatea Legii nr. 161/2003 nu este înlăturarea stărilor de conflict de interese/incompatibilităţi, ci prevenirea acestora. Prin urmare, legătura între activităţile exercitate nu poate fi ignorată sau înlăturată doar prin evocarea unei pretinse diferenţe terminologice între noţiunile de "funcţie" şi "activitate", în contextul în care prevenirea stărilor de incompatibilitate în apărarea principiilor enunţate de legiuitor, imparţialitatea, integritatea, transparenţa deciziei şi supremaţia interesului public, constituie un imperativ esenţial într-o societate democratică, legiuitorul reţinând în expunerea de motive a Legii nr. 161/2003 faptul că "unul dintre cele mai importante mijloace de apărare a intereselor publice, interese care trebuie să stea la baza exercitării oricăror demnităţi publice şi funcţii publice, este asigurată prin Titlul IV privind conflictul de interese şi regimul incompatibilităţilor".

Având în vedere aceste aspecte importante privind prevenirea stărilor de incompatibilitate, dispoziţiile art. 96 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 161/2003 se impun a fi interpretate în raport cu scopul preventiv urmărit de legiuitor, respectiv acela ca persoana care deţine o funcţie publică să adopte o conduită preventivă de natură să conducă la excluderea exercitării oricăror activităţi care ar putea genera o stare de incompatibilitate.

În continuare, răspunzând celui de-al doilea set de argumente evocate de recurent, Înalta Curte reţine că, din interpretarea per a contrario a prevederilor art. 96 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 161/2003, inclusiv în lumina prevederilor art. 94 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, în sensul învederat anterior, rezultă că funcţionarii publici nu pot exercita funcţii sau activităţi în alte domenii de activitate din sectorul privat dacă acestea sunt în legătură directă sau indirectă cu atribuţiile exercitate ca funcţionar public, potrivit fişei postului.

Aşadar, pentru identificarea unei legături directe sau indirecte între activităţile desfăşurate de un funcţionar public în exercitarea funcţiei publice şi a unei activităţi conexe, în mediul privat, se vor avea în vedere, spre comparaţie, atribuţiile din fişa postului de funcţionar public şi domeniul/domeniile de activitate din sfera privată.

Or, în speţă, examinând comparativ funcţia publică exercitată de reclamant, conform atribuţiilor menţionate în fişa postului acestuia, cu atribuţiile exercitate de aceeaşi parte în domeniul privat rezultă că acestea sunt asemănătoare (există o legătură cel puţin indirectă) în sensul că reclamantul - recurent are atribuţii legate de coordonarea proiectării, realizării, implementării şi perfecţionării sistemului integrat al instituţiei pe linie de comunicaţii şi tehnologia informaţiei, domeniul de activitate fiind acelaşi cu cel al activităţii derulate ca persoană fizică autorizată - "fabricarea altor echipamente electrice" şi a activităţii evidenţiate de recurentul - reclamant în declaraţiile de avere ca fiind generatoare de venituri - «fabricarea echipamente electrice, automatizări, sisteme informatice».

Mai mult, ambele activităţi îndeplinite de recurent implică şi aceeaşi pregătire profesională, acesta, pentru îndeplinirea atribuţiilor exercitate ca funcţionar public şi cele exercitate în funcţia din domeniul privat, punând în practică aceleaşi cunoştinţe şi aceleaşi competenţe profesionale.

Aşadar, recurentul - reclamant s-a aflat în stare de incompatibilitate exercitând şi deţinând simultan funcţia publică şi activitatea de persoană fizică autorizată cu obiectul de activitate descris în precedent.

Instanţa de control judiciar reţine că nu prezintă relevanţă împrejurarea că atribuţiile aferente funcţiei publice nu ar fi interferat în concret cu exercitarea atribuţiilor din domeniul privat, câtă vreme sunt realizate elementele stării de incompatibilitate.

Regimul incompatibilităţilor şi al conflictului de interese reprezintă unul dintre cele mai importante mijloace de apărare a intereselor publice, interese care trebuie să stea la baza exercitării oricăror funcţii publice sau demnităţi publice, legiuitorul prezumând o stare de pericol derivată din situaţia de incompatibilitate sau de conflict de interese în care se află persoanele cărora li se aplică aceste reglementări. Scopul declarat al emiterii actului normativ anterior menţionat l-a constituit prevenirea şi combaterea folosirii abuzive a funcţiilor/demnităţilor publice.

Pentru existenţa stării de incompatibilitate nu este necesară dovada suprapunerii complete sau parţiale a activităţilor, ci doar stabilirea legăturii indirecte între aceste activităţi, legătură de natură a da naştere suspiciunii că activitatea desfăşurată în funcţia publică îi conferă avantaje funcţionarului în ipostaza activităţii sale private sau că eficienţa, obiectivitatea sau imparţialitatea îi pot fi afectate şi astfel este afectată transparenţa şi profesionalismul serviciului public în care funcţionarul este angrenat.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că, raportat la situaţia de fapt stabilită în cauză, instanţa de fond a interpretat şi a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 96 alin. (1) din Legea nr. 161/2003, în condiţiile în care ambele activităţi desfăşurate de reclamant aparţin aceluiaşi domeniu şi implică, totodată, aceeaşi pregătire profesională, aplicarea aceluiaşi cadrul legislativ şi punerea în practică a aceloraşi cunoştinţe şi competenţe profesionale, fiind nefondate argumentele recurentului.

Dintr-o altă perspectivă, chiar acceptând susţinerile recurentului - reclamant privind diferenţa terminologică dintre noţiunile de "funcţie" şi "activitate", Înalta Curte reaminteşte că potrivit art. 94 alin. (1) din Legea nr. 161/2003 calitatea de funcţionar public este incompatibilă cu exercitarea oricărei alte funcţii publice sau calităţi decât cea în care a fost numit, precum şi cu funcţiile de demnitate publică. Aşadar, se instituie ca regulă generală starea de incompatibilitate între calitatea de funcţionar public şi exercitarea altor funcţii sau calităţi, inclusiv activităţi.

În ce priveşte art. 96 alin. (1) teza finală din acelaşi act normativ, norma legală prevede că "Funcţionarii publici, funcţionarii publici parlamentari şi funcţionarii publici cu statut special pot exercita funcţii în alte domenii de activitate din sectorul privat, care nu sunt în legătură directă sau indirectă cu atribuţiile exercitate ca funcţionar public, funcţionar public parlamentar sau funcţionar public cu statut special, potrivit fişei postului". Aşadar, textul instituie o excepţie de la regimul incompatibilităţii stabilit de art. 94 alin. (1), al cărei efect este însă limitat la exercitarea de "funcţii", fără nicio menţiune vizând "activităţi". Din moment ce excepţiile sunt de strictă interpretare şi aplicare, efectul său de înlăturare a stării de incompatibilitate nu poate depăşi conţinutul normei legale.

Altfel spus, acceptând delimitarea efectuată de recurent între cele două noţiuni, situaţia acestuia rămâne supusă normei care prevede starea de incompatibilitate, fără a se circumscrie ipotezei de excepţie, potrivit cărei funcţionarul public, inclusiv cel cu statut personal, ar putea exercita anumite funcţii.

v. Nefondate sunt şi criticile aduse de recurent modului în care instanţa de fond a examinat chestiunea daunelor morale.

Cu titlu prealabil, din cuprinsul memoriului de recurs, rezultă că aspectele evocate vizează palierul analizei modului în care intimata - pârâtă a desfăşurat activitatea de evaluare a incidentului de integritate (iar nu demersul în sine de evaluare a situaţiei de incompatibilitate).

Câtă vreme Agenţia Naţională de Integritate desfăşoară o activitate administrativă de evaluare a incompatibilităţilor pentru persoanele prevăzute de lege, iar în acest proces Agenţia Naţională de Integritate întocmeşte rapoarte care se concretizează în evaluări ale unor fapte ori situaţii cu semnificaţie juridică, nu se poate reţine că demersul de evaluare comparativă a activităţilor derulate ar genera o încălcare a prezumţie de nevinovăţie.

Mai mult, reţinerea stării de incompatibilitate nu are valenţa, în etapa de emitere a raportului de evaluare, a unei condamnări.

Totodată, nu se poate reţine vreo încălcare a dreptului recurentului - reclamant la viaţă privată, în sensul art. 8 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, câtă vreme raportul priveşte activitatea profesională a recurentului - reclamant exercitată sub forma funcţiei publice, ce cunoaşte particularităţi specifice de transparenţă, inclusiv din perspectiva incidentelor de integritate.

Pe de altă parte, Înalta Curte observă că recurentul indică două paliere de argumentaţie: unul ce priveşte demersul de publicare pe pagina de Internet a intimatei - pârâte a anunţului privind cercetarea incidentului de integritate ce îl viza anterior definitivării raportului de evaluare şi cel de-al doilea ce priveşte demersul de comunicare a raportului către angajator, anterior definitivării acestuia.

În acest sens, procedând la o substituire parţială a considerentelor sentinţei recurate, Înalta Curte subliniază că Legea nr. 176/2010 prevede la art. 22 alin. (1) că "Persoana care face obiectul evaluării poate contesta raportul de evaluare a conflictului de interese sau a incompatibilităţii în termen de 15 zile de la primirea acestuia, la instanţa de contencios administrative", iar la art. 24 în sensul,,(1) Acţiunile introduse la instanţele de contencios administrativ urmează regulile de competenţă prevăzute în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, care se aplică în mod corespunzător. (2) Procedura de judecată este cea prevăzută în Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, şi se aplică în mod corespunzător, în măsura în care nu există în prezenta lege prevederi derogatorii de la aceasta".

Or, art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 prevede că "Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral ... poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale", iar potrivit art. 18 din acelaşi act normativ,,(1) Instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă. (2) Instanţa este competentă să se pronunţe, în afara situaţiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), şi asupra legalităţii operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii. (3) În cazul soluţionării cererii, instanţa va hotărî şi asupra despăgubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate, dacă reclamantul a solicitat acest lucru".

Din analiza acestor dispoziţii legale rezultă că pretenţiile sub forma despăgubirilor pentru daunele materiale sau morale constituie un accesoriu al capătului de cerere în anularea actului administrativ litigios în cazul sesizării instanţei de contencios administrativ. Altfel spus, anularea actului litigios va reprezenta premisa pentru repararea pagubei pretinse de persoana vătămată, respectiv fapta ilicită ce va fi fost săvârşită de autoritatea publică pârâtă prin emiterea acelui act.

Or, în cauza de faţă, raportul de evaluare nu a fost anulat, ci este confirmat sub aspectul legalităţii sale, la fel ca şi operaţiunile administrative care au fundamentat emiterea actului administrativ, astfel încât nu este întrunită premisa legală a reparării pagubei în condiţiile art. 8 alin. (1) raportat la art. 18 alin. (1) - (3) din Legea nr. 554/2004.

Astfel, atât demersul de publicare pe pagina de Internet a intimatei - pârâte, cât şi demersul de comunicare a raportului către angajator reprezintă expresia unor conduite ale autorităţii publice ulterioare emiterii raportului respectiv de evaluare, nefiind aşadar operaţiuni administrative care să fundamenteze actul administrativ. În mod corespunzător, aspectele indicate imediat anterior şi vizate de criticile dezvoltate de recurentul - reclamant în legătură cu motivul de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., referitoare la problema daunelor pretinse, nu intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 22 alin. (1) şi art. 24 din Legea nr. 554/2004 rap. la art. 8 alin. (1) şi art. 18 alin. (1) - (3) din Legea nr. 554/2004 spre a constitui temeiul acordării despăgubirilor solicitate.

În realitate, aspectele în discuţie se referă la împrejurări ulterioare actului administrativ litigios, care nu se circumscriu normelor menţionate anterior, astfel încât excedează analiza efectuată de instanţa de contencios administrativ şi nu pot determina o legală învestire a sa spre a se ajunge la acordarea vreunei despăgubiri în acest context factual. Pretinsa calificare a acelor conduite ca reprezentând o faptă ilicită de natură să atragă răspunderea delictuală a autorităţii publice este de natură a privi o acţiune de drept comun, iar nu pe aceea de contencios administrativ.

În aceste condiţii, validând soluţia primei instanţe de respingere a capătului de cerere în acordarea despăgubirilor pretinse de recurentul - reclamant, Înalta Curte procedează la o substituire a considerentelor în sensul celor consemnate anterior.

Pe cale de consecinţă, din moment ce actul administrativ litigios nu a fost anulat şi nicio operaţiune administrativă premisă a actului respectiv nu a fost reţinută ca fiind nelegală, nu se reţine existenţa vreunei fapte ilicite de natură a atrage răspunderea pentru prejudicii morale aduse drepturilor personalităţii evocate de recurent. Neîndeplinirea acestei condiţii nu mai impune analiza componentelor prejudiciului, vinovăţiei şi legăturii de cauzalitate, întrucât toate aceste condiţii au caracter cumulativ pentru a fi angajată răspunderea delictuală.

În concluzie, nu este incident nici motivul de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Faţă de cele învederate în precedent, observând art. 496 din C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi fiind infirmate motivele de casare/nelegalitate invocate de recurentul - reclamant, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din data de 14 martie 2023 şi a sentinţei civile nr. 518 din data de 28 martie 2023, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecăţii, formulată de recurentul - reclamant A., ca nefondată.

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva încheierii din data de 14 martie 2023 şi a sentinţei civile nr. 518 din data de 28 martie 2023, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 12 iunie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.