Refusal to reimburse HIPEC surgery and failure to include it in public health coverage: adequate review of fundamental rights and positive state obligations

Şedinţa publică din data de 3 iunie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Galaţi, la data de 20.12.2023, sub nr. x/2023, reclamanta A. a chemat în judecată pârâţii Guvernul României, Ministerul Sănătăţii, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Galaţi, solicitând să se constatate refuzul nejustificat al pârâtelor de a soluţiona cererea şi de suporta cheltuielile necesare pentru refacerea sănătăţii reclamantei şi/sau de a crea cadrul legal necesar pentru a avea şansa la refacerea sănătăţii şi pe cale de consecinţă obligarea acestora la:

- plata sumei de 103.798,00 RON reprezentând cheltuielile efectuate pentru refacerea sănătăţii precum şi a dobânzii legale de la data introducerii cererii de chemare în judecată pană la plata efectivă.

- plata unei sume de 150.000,00 euro (o sută cinci zeci mii euro) cu titlu de daune morale, reprezentând repararea prejudiciului moral cauzat prin încălcarea drepturilor intrinseci ale reclamantei prin refuzul pârâtelor de a soluţiona solicitarea reclamantei de avansare/decontare a cheltuielilor necesare refacerii sănătăţii şi/sau de a crea cadrul legal necesar pentru a avea şansa la refacerea sănătăţii.

- îndeplinirea tuturor demersurilor şi emiterea tuturor actelor administrative necesare pentru includerea operaţiei de Chirurgie Citoreductivă şi Chimioterapie Hipertermică Intraperitoneală (HIPEC) în lista intervenţiilor chirurgicale decontate integral din sistemul public de asigurări de sănătate.

- plata cheltuielilor de judecată.

La data de 11.03.2024 reprezentantul reclamantei a notificat decesul acesteia şi a indicat moştenitorii şi adresa de citare a acestora.

La data de 14.03.2024 a formulat cerere de intervenţie voluntară principală B..

Prin precizările depuse la data de 27.05.2024, reclamanţii au arătat că intervenţia HIPEC este prevăzută prin Ordin al Ministrului Sănătăţii pentru tratarea cancerului peritoneal şi că potrivit art. 9 alin. (1) din Legea nr. 95/2006, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Ministerului Sănătăţii stabileşte includerea unor noi terapii, noi proceduri în cadrul Programului Naţional de Oncologie, în calitate de autoritate centrală a domeniului de sănătate publică.

Prin încheierea din data de 09.04.2024 a fost respinsă admiterea în principiu a cererii de intervenţie voluntară principală.

Prin încheierea din data de 19.09.2024 a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesual pasive invocată de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, Guvernul României şi Ministerul Sănătăţii, excepţia lipsei de interes invocată de Ministerul Sănătăţii, inadmisibilitatea acţiunii, prematurităţii cererii şi a admis excepţia lipsei de interes pentru cel de-al treilea capăt de cerere, reţinând că la data formulării acţiunii, 20.12.2023, reclamanta avusese deja operaţia HIPEC a cărei introducere o solicită în lista intervenţiilor decontate integral în sistemul public de asigurări de sănătate şi nu a prezentat vreo indicaţie medicală în sensul că ar fi necesară o repetare a acesteia; chiar dacă cererea ar fi admisă şi lista intervenţiilor decontate integral în sistemul public de asigurări de sănătate ar fi modificată, modificarea ar opera doar pentru viitor şi nu are legătură cu recuperarea cheltuielilor deja efectuate.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 312/F/2024 din data de 06 noiembrie 2024, Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamanta reclamanta A. (moştenitorii acesteia fiind C., D., E.), în contradictoriu cu pârâţii Guvernul României, Ministerul Sănătăţii, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Casa Judeţeană de Pensii Galaţi, cu sediul în Galaţi.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva încheierii din data de 19 septembrie 2024 şi a sentinţei civile nr. 312/F/2024 din data de 06 noiembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamanţi C., D. şi E., în calitate de moştenitori ai reclamantei A., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei recurate şi în parte a încheierii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

3.1. Criticile aduse încheierii recurate

Recurenţii-reclamanţi au criticat încheierea din 19.09.2024 strict din perspectiva soluţiei instanţei de fond dată excepţiei lipsei de interes pentru capătul III de cerere, invocată din oficiu de către instanţă.

Invocând incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au susţinut că judecătorul fondului a făcut o aplicare greşită a noţiunii de interes privat.

Astfel, în mod greşit s-a reţinut că reclamanta nu ar putea justifica un interes privat, deoarece operaţia HIPEC fusese deja efectuată şi nu exista o indicaţie medicală pentru repetarea acesteia.

Interesul privat al reclamantei rezida în protejarea accesului său continuu la tratamente ulterioare care ar putea fi necesare în cazul reapariţiei bolii. Cancerul este o afecţiune recurentă, iar includerea operaţiei HIPEC pe lista intervenţiilor decontate ar putea fi vitală pentru starea sa de sănătate în viitor.

Interesul privat trebuie interpretat extensiv în contextul protecţiei drepturilor fundamentale.

În cazul cererilor care implică drepturi fundamentale, cum sunt dreptul la viaţă şi sănătate, interesul privat trebuie interpretat în sens larg. Reclamanta a demonstrat un interes concret şi personal în a se asigura că statul creează un cadru legal adecvat care să-i permită accesul la tratamente salvatoare în eventualitatea unor recidive.

De asemenea, în privinţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că instanţa de fond nu a analizat conexiunea între interesul privat şi cel public şi nici contextul general privind protecţia drepturilor fundamentale, ignorând importanţa protejării accesului egal la tratamente medicale salvatoare, ceea ce reprezintă o încălcare a obligaţiilor statului, consfinţite prin art. 22 şi art. 34 din Constituţia României, precum şi art. 2 din CEDO.

3.2. Criticile aduse sentinţei recurate

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut că, prin sentinţa recurată, Curtea de Apel Galaţi a respins cererea de chemare în judecată fără a efectua o analiză efectivă a dispoziţiilor legale şi constituţionale aplicabile şi fără a evalua apărările esenţiale formulate de reclamantă.

Astfel, în ceea ce priveşte contradicţia în soluţionarea excepţiei privind procedura prealabilă.

Curtea de Apel a respins excepţia inadmlsibilităţil capătului trei de cerere, invocată de Guvernul României, argumentând corect că, în conformitate cu art. 7 alin. (5) din Legea nr. 554/2004, plângerea prealabilă nu este obligatorie pentru un refuz nejustificat privind un drept sau interes legitim. Instanţa a reţinut că, în cazul unui refuz nejustificat al administraţiei, reclamanta nu trebuie supusă unei proceduri suplimentare şi unei noi posibilităţi de refuz.

Totuşi, în analiza pe fond, curtea de apel a considerat că cererea administrativă a reclamantei viza strict avansarea cheltuielilor şi nu o modificare a cadrului legal existent, iar, în lipsa unei solicitări exprese de acest tip, nu se poate reţine refuzul pârâtelor ca fiind nejustificat.

Respingerea cererii reclamantei pe fond contrazice argumentele reţinute de instanţă în soluţionarea excepţiei, prin care se admite că plângerea prealabilă nu este obligatorie pentru un refuz nejustificat privind un drept sau interes legitim, cererea de decontare şi avansare a cheltuielilor, fundamentată pe drepturile fundamentale la viaţă şi sănătate, putând fi examinată fără o cerere prealabilă pentru modificarea cadrului legal.

De asemenea, recurenţii au arătat că instanţa de fond nu a analizat cererea privind crearea cadrului legal prin cererea de avansare/decontare.

Chiar dacă s-ar considera că ar fi fost necesară o solicitare de modificare a cadrului legal, instanţa ar fi trebuit să interpreteze cererea de avansare/decontare a cheltuielilor ca o astfel de solicitare implicită.

Reclamanta a invocat drepturi constituţionale [art. 22 şi 34 din Constituţie] şi dispoziţii din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) privind dreptul la viaţă şi integritatea fizică, subliniind că sistemul public de sănătate nu acoperă singurul tratament care îi poate salva viaţa.

În aceste circumstanţe, reclamanta nu s-a limitat la a solicita un drept derivat din legislaţia secundară (precum Legea nr. 95/2006 sau programele de sănătate curativă), ci a argumentat o încălcare a drepturilor fundamentale, care atrage în mod implicit necesitatea ca autorităţile să analizeze şi să modifice cadrul legislativ, dacă acesta nu permite accesul echitabil la servicii medicale esenţiale.

Totodată, prima instanţă a omis să analizeze apărările privind: obligaţiile pozitive ale statului de a proteja dreptul la sănătate şi la viaţă, evaluând cererea exclusiv pe baza legislaţiei secundare, fără a corela situaţia cu obligaţiile constituţionale şi internaţionale, ceea ce reprezintă o restricţionare nejustificată a accesului reclamantei la protecţia sănătăţii; caracterul de "consumator captiv" al reclamantei şi tratamentul discriminatoriu în funcţie de diagnostic; datoria statului de a asigura accesul la tratamente salvatoare în lipsa unui cadru public suficient.

În ceea ce priveşte omiterea analizei asupra dispoziţiilor şi reglementărilor relevante pentru cererea reclamantei, recurenţii au susţinut că judecătorul fondului a ignorat dispoziţiile Anexei 41 din Ordinul ministrului sănătăţii nr. 4049/2023, care include intervenţia H1PEC printre recomandările pentru diagnosticarea şi tratarea cancerului ovarian, precum şi reglementările CNAS care permit decontarea serviciilor între judeţe.

În concluzie, instanţa de fond a restrâns în mod eronat analiza cauzei la întrebarea dacă operaţia HIPEC este inclusă între intervenţiile decontate integral de stat, o întrebare care de altfel nici nu a fost ridicată. Reclamanta nu a susţinut niciodată că această operaţie ar fi deja decontată, ci a reclamat tocmai faptul că ar trebui să fie, având în vedere obligaţiile statului de a garanta drepturile fundamentale la sănătate şi viaţă.

De asemenea, instanţa nu a analizat problema costurilor pentru investigaţiile preoperatorii suportate de reclamantă.

Instanţa nu a analizat faptul că procedurile legislative actuale nu funcţionează eficient pentru pacienţii aflaţi în situaţii critice. Cererea reclamantei a reliefat incapacitatea sistemului de sănătate de a răspunde în timp util nevoilor unui pacient oncologic (aspecte de notorietate, existând şi declaraţii de presă ai reprezentanţilor pârâtelor prin care se admite că planul naţional de combatere al cancerului ar trebui conceput astfel încât să permită accesul rapid la investigaţii/tratamente), fapt care contravine obligaţiilor statului de a lua măsuri concrete pentru asigurarea accesului la tratamente salvatoare.

Astfel, instanţa a omis să analizeze esenţa cererii reclamantei, şi anume dacă refuzul pârâtelor de a susţine costurile operaţiei HIPEC şi ale investigaţiilor preoperatorii, respectiv de a crea un cadru legal adecvat, reprezintă o încălcare a obligaţiilor statului de a proteja drepturile fundamentale ale cetăţenilor.

Cu privire la incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că hotărârea instanţei de a respinge cererea reclamantei pe motivul că spitalul din Braşov nu avea contract cu CAS Galaţi şi, prin urmare, cheltuielile nu ar fi putut fi decontate, reflectă o aplicare greşită a normelor de drept şi o interpretare restrictivă a obligaţiilor caselor de asigurări de sănătate.

Instanţa s-a bazat exclusiv pe dispoziţiile Legii nr. 95/2006 şi ale Hotărârii de Guvern nr. 521/2023, care prevăd că o casă de asigurări de sănătate decontează servirii medicale doar către furnizorii cu care are contract.

Totuşi, această aplicare strictă nu ţine cont de cadrul general de decontare trans-judeţeană reglementat de CNAS, prin care un pacient poate accesa servicii în alt judeţ. În speţa de faţă, CAS Braşov, având contract cu spitalul din Braşov, putea deconta direct costurile intervenţiei dacă acestea erau avansate de către CAS Galaţi, casa de reşedinţă a reclamantei.

Această procedură de decontare este prevăzută tocmai pentru a permite asiguraţilor să acceseze tratamente necesare indiferent de judeţul de domiciliu, iar instanţa ar fi trebuit să o ia în considerare.

De asemenea, raţionamentul instanţei ignoră faptul că dreptul reclamantei la viaţă şi sănătate, garantat de Constituţia României (art. 22 şi 34) şi de CEDO, prevalează asupra normelor administrative privind decontarea. În faţa unei afecţiuni medicale grave care necesită tratament de urgenţă (procedura HIPEC), statul are obligaţia de a lua măsuri adecvate pentru a asigura accesul reclamantei la tratamentul necesar.

Instanţa de fond în mod greşit nu a aplicat principiul proporţionalităţii şi nu a analizat posibilitatea de a permite decontarea în conformitate cu obligaţiile statului de a proteja drepturile fundamentale ale reclamantei.

Curtea s-a aplecat în mod greşit în analiza obligaţiilor pozitive ale statului de a garanta accesul la tratamentele medicale esenţiale, chiar şi în situaţiile în care serviciile necesare nu sunt disponibile în reţeaua publică locală.

Jurisprudenţa CEDO subliniază că statele trebuie să ia măsuri active pentru a permite accesul efectiv la tratamente salvatoare, inclusiv prin mecanisme administrative şi financiare care sa acopere costurile tratamentului. Lipsa unui contract direct între CAS Galaţi şi spitalul din Braşov nu este o justificare suficientă pentru refuzul de a deconta serviciul, în condiţiile în care procedura era vitală pentru sănătatea reclamantei.

În acest sens, a invocat art. 22 alin. (1) din Constituţia României care prevede faptul că Dreptul la viaţă, precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate. Totodată, la nivel comunitar, art. 2 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului prevede faptul că Dreptul la viaţă al oricărei persoane este protejat prin lege.

Totodată, conform art. 2 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, orice persoană are dreptul la viaţă. Mai mult, prin art. 35 Uniunea Europeană garantează faptul că orice persoană are dreptul de acces la asistenţa medicală preventivă şi de a beneficia de îngrijiri medicale în condiţiile stabilite de legislaţiile şi practicile naţionale, în definirea şi punerea în aplicare a tuturor politicilor şi acţiunilor Uniunii se asigură un nivel ridicat de protecţie a sănătăţii umane.

Cu privire la încălcarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, în virtutea calităţii sale de semnatar al Convenţiei, Statului Român precum şi tuturor agenţilor săi, le incumbă obligaţia de a asigura respectarea dreptului la viaţă. În acest sens, există două tipuri de obligaţii incidente, şi anume cele negative, ce constau în interdicţia de a provoca intenţionat moartea unei persoane prin agenţii săi, şi respectiv obligaţiile pozitive, care vizează necesitatea protejării efective şi eficace a vieţii persoanelor aflate sub jurisdicţia lor, prin măsuri de ordin legislativ sau administrativ.

4. Apărările formulate în cauză

Intimaţii Ministerul Sănătăţii, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Galaţi au depus întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Ministerul Sănătăţii a arătat că faţă de obiectul cauzei (cererea de obligare a Ministerului Sănătăţii la plata unei sume de bani reprezentând contravaloarea unor servicii medicale de care a beneficiat reclamanta la un furnizor privat de servicii medicale) sunt aplicabile dispoziţiile art. 230 alin. (21), art. 302 lit. b) din Legea nr. 95/2006 şi art. 199 alin. (1) din H.G. nr. 521/2023, dispoziţii conform cărora casele de asigurări de sănătate decontează numai furnizorilor de servicii medicale cu care se află în relaţie contractuală, contravaloarea serviciilor medicale contractate şi prestate asiguraţilor, iar pentru a putea beneficia de servicii medicale gratuite asiguratul trebuie să se adreseze unui furnizor aflat în relaţie contractuală cu o casă de asigurări de sănătate care are contractate serviciile medicale de care are nevoie, cu respectarea condiţiilor impuse de lege.

Intimata-pârâtă Casa Naţională de Asigurări de Sănătate a susţinut că instanţa de fond a reţinut în mod corect că reclamanta nu a putut justifica un interes privat, nefiind necesară repetarea procedurii. Pe fondul cererii, a arătat că nu pot fi avute în vedere reglementările la care recurenţii au făcut referire. Reclamanta şi-a dat acordul, luând la cunoştiinţă pentru intervenţia chirurgicală şi tratament precum şi de costurile acestora, prevederile art. 50 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 95/2006 fiind corect reţinute în aprecierea refuzului de decontare a cheltuielilor medicale.

Intimata-pârâtă Casa Judeţeană de Asigurări de Sănătate Galaţi a susţinut că pentru a se putea analiza caracterul justificat sau nejustificat al unui refuz. este necesar ca persoana să se fi adresat autorităţilor cu o cerere. Cererea formulată de reclamantă şi adresată intimaţilor-pârâţi din prezenta cauză vizează solicitarea acesteia de avansare a cheltuielilor necesare pentru operaţia care îi fusese recomandată, fără a preciza nimic despre o solicitare de modificare a cadrului legal existent.

În aceste condiţii, instanţa a reţinut că nu poate fi apreciat ca nejustificat refuzul intimaţilor-pârâţi de a modifica cadrul legal din moment ce nu a existat o cerere în acest sens şi răspunsul acestora nu vizează o astfel de solicitare.

În cauză, Înalta Curte constată că instanţa de fond a nesocotit dispoziţiile procedurale cuprinse în art. 22 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căruia "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă, judecătorul este în drept să le ceară să prezinte explicaţii, oral sau în scris, să pună în dezbaterea acestora orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare, să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc."

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursurilor

Hotărârea recurată va fi verificată din perspectiva incidenţei prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit cărora se poate cere casarea hotărârii "dacă aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În conformitate cu prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea va cuprinde considerentele, în care se va arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Obligaţia judecătorului de a demonstra în scris de ce s-a oprit la soluţia dată, pentru ce a admis susţinerile unei părţi şi le-a respins pe ale celeilalte, de ce a aplicat o anumită normă de drept sau i-a dat o anumită interpretare, este o obligaţie esenţială, a cărei încălcare duce la desfiinţarea hotărârii.

Prin urmare, textul legal sus evocat se referă la necesitatea arătării motivelor de fapt şi de drept ce au format convingerea instanţei, precum şi a celor pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Concluzionând, motivarea hotărârii trebuie să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, ea constituind astfel o garanţie pentru părţile din proces în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc şi, de altfel, singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar. Astfel, motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, şi, de altfel, ea se circumscrie şi noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanţiile date de art. 6.1 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părţilor de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanţa sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la un examen efectiv, real şi consistent al mijloacelor, argumentelor şi elementelor de probă ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa în determinarea situaţiei de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României şi hot. CEDO din 15.03.2007 în cauza Gheorghe c. României).

Din analiza considerentelor sentinţei recurate, se constată că aceasta nu respectă dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., problema litigioasă dedusă judecăţii nefiind clarificată având în vedere că hotărârea nu este motivată pe capetele de cerere cu care a fost învestită.

Înalta Curte constată că capetele 1- 3 din cererea de chemare în judecată reprezintă o acţiune îndreptată împotriva unui refuz nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un pretins drept sau interes legitim, plasând solicitarea reclamantei în sfera art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia "Se asimilează actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal".

Din analiza motivelor expuse în cererea de chemare în judecată raportată la solicitările concrete adresate instanţei de contencios administrativ reiese cu evidenţă faptul că petitul principal al cererii de chemare în judecată este reprezentat de pretenţia reclamantei de a fi inclusă operaţia de Chirurgie Citoreductivă şi Chimioterapie Hipertermică Intraperitoneală (HIPEC) în lista intervenţiilor chirurgicale decontate integral din sistemul public de asigurări de sănătate, celelalte două petite ce conţin pretenţiile de ordin pecuniar decurgând în mod firesc din capătul principal anterior menţionat.

În acest context, judecătorul fondului a înţeles în mod greşit să invoce şi, respectiv, să admită excepţia lipsei de interes a acestei solicitări a reclamantei, procedând la o abordare trunchiată a capetelor de cerere, care nu este în măsură să asigure o justă şi completă dezlegare a raportului litigios.

Împrejurarea că intervenţia chirurgicală fusese deja efectuată nu conduce la lipsa interesului petitului invocat, cât timp acesta nu constă în pretenţia de a asigura efectuarea intervenţiei medicale prin asigurarea cheltuielilor, ci decontarea contravalorii acesteia ulterior efectuării intervenţiei (petit ce se încadrează în prevederile art. 1 şi 8 din Legea nr. 554/2004).

Astfel, instanţa de fond nu s-a pronunţat pe ceea ce a cerut reclamanta şi nu a oferit o motivare efectivă raportată la capetele de cerere ale acţiunii, considerentele sentinţei recurate reţinând doar dispoziţiile din Legea nr. 95/2006 şi H.G. nr. 521/2023 pentru aprobarea pachetelor de servicii şi a Contractului - cadru care reglementează condiţiile acordării asistenţei medicale, a medicamentelor şi a dispozitivelor medicale, în cadrul sistemului de asigurări de sănătate, fără o analiză a conformităţii legislaţiei interne cu prevederile constituţionale (art. 22 alin. (1) şi art. 34 din Constituţia României) şi convenţionale (art. 2 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 2 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene) invocate în acţiune şi fără a exista o examinare a argumentelor reclamantei referitoare la încălcarea dreptului la viaţă şi sănătate şi la faptul că autorităţile care deţin atribuţii în domeniul sănătăţii publice sunt obligate să întreprindă toate măsurile necesare pentru a furniza o protecţie efectivă în acest sens, pornind de la obligaţia de a legifera şi continuând cu demararea procedurilor administrative necesare.

Neanalizarea cererii de chemare în judecată prin raportare la pretenţiile determinate, formulate prin demersul judiciar, echivalează cu o nemotivare, or, obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că motivarea hotărârii trebuie să implice o analiză efectivă a susţinerilor părţii, astfel încât partea să cunoască în concret care sunt argumentele ce au stat la baza formării raţionamentului logico-juridic ce a condus la pronunţarea soluţiei în cauză.

Procedeul juridic utilizat de instanţa de fond echivalează cu necercetarea fondului cauzei, dar şi a dispoziţiilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ. care impun judecătorului să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

În consecinţă, instanţa de control judiciar, constatând că nu a avut loc o cercetare efectivă a fondului cauzei, situaţie de natură a prejudicia dreptul la un proces echitabil al părţilor, în considerarea principiului dublului grad de jurisdicţie şi asigurării tuturor garanţiilor procesuale pe care judecata în primă instanţă le conferă părţilor, va reţine ca fiind întemeiat motivul de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În aceste condiţii, vătămarea procesuală cauzată nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond, pentru a se asigura părţilor accesul la dublul grad de jurisdicţie, ca garanţie a legalităţii şi temeiniciei hotărârii judecătoreşti ce va fi dată în cauză.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. şi ale art. 20 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi C., D., E., în calitate de moştenitori ai reclamantei A., împotriva încheierii din data de 19 septembrie 2024 şi a sentinţei civile nr. 312/F/2024 din data de 06 noiembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal, va casa hotărârile recurate şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Cu ocazia rejudecării, instanţa de fond va analiza litigiul din perspectiva solicitărilor concrete ale reclamantei, va analiza motivat, în fapt şi în drept, toate susţinerile părţilor, în raport de probele ce se vor administra şi cu dispoziţiile legale aplicabile pricinii, dându-li-se o dezlegare în acord cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) şi c) C. proc. civ., care determină conţinutul hotărârii judecătoreşti; în cuprinsul considerentelor arătându-se toate motivele pentru care s-au admis sau au fost înlăturate cererile părţilor, iar dispozitivul va cuprinde soluţia dată tuturor cererilor deduse judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi C., D., E., în calitate de moştenitori ai reclamantei A., împotriva încheierii din data de 19 septembrie 2024 şi a sentinţei civile nr. 312/F/2024 din data de 06 noiembrie 2024 pronunţate de Curtea de Apel Galaţi, secţia contencios administrativ şi fiscal.

Casează hotărârile recurate şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 3 iunie 2025.