Judicial disciplinary complaints against judge for proactive evidence ordering and criminal referral dismissed as unfounded

Şedinţa publică din data de 5 iunie 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ si fiscal, la data de 24.06.2021 sub nr. x/2022, reclamanta Unitatea Protejată Autorizată (U.P.A.) Cabinet Avocat A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii - Inspecţia Judiciară a solicitat anularea rezoluţiei nr. 782/12.04.2022 dispusă în lucrarea nr. 22-1013 a Direcţiei de inspecţie pentru judecători şi a rezoluţiei nr. 8160/03.06.2022 a inspectorului şef emisă în lucrarea C22-872 şi trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 78 din data de 19 ianuarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins contestaţia formulată de reclamanta Unitatea Protejată Autorizată Cabinet Avocat A. în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile nr. 78 din data de 19 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta Unitatea Protejată Autorizată Cabinet Avocat A., solicitând casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei, cu consecinţa admiterii acţiunii introductive.

În susţinerea recursului, a invocat prevederile art. 483 şi art. 488 alin. (1), pct. 6 şi 8 şi alin. (2), cu trimitere la art. 397 alin. (1), art. 496, la art. 5-9, art. 12- 14, 20 şi art. 22 cu trimitere la art. 294, alin. (1), pct. 2-3, şi art. 297 alin. (1)-(3) din C. proc. civ.

A arătat că instanţa de fond a reţinut într-o motivare sumară că nu constituie abateri disciplinare faptele săvârşite de către magistrat prin pronunţarea încheierilor din 25 nov. 2021, 13 ian. 2022 şi 10 feb. 2022, cu încălcarea principiilor fundamentale ale dreptului procesual civil, a art. 5 alin. (1), art. 6 alin. (1), art. 7 alin. (2), art. 8, art. 9, art. 11, cu aplicarea art. 16 indice 1 din Legea nr. 554/2004, art. 13, art. 14, art. 15, art. 20, şi art. 22 alin. (6), cu trimitere la prevederile art. 294 alin. (1) pct. 2-3, combinate cu art. 297 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ., prin care a urmărit şi a reuşit să discrimineze în mod indirect, prin hărţuire şi victimizare, atât recurenta-reclamantă, avocat şi persoana cu dizabilităţi, cât şi pe clienta sa.

Magistratul a încălcat dreptul la un proces echitabil, dreptul la apărare şi la confidenţialitatea relaţiei profesionale dintre client si avocat, dreptul la secretul profesional al lucrărilor efectuate de avocat pentru clientul său; avocatul, clienta sa, şi administratorii ei ajungând sa fie cercetaţi in dos nr. 20/P/2022 al Parchetului de pe, langa Curtea de Apel Cluj, ca suspecţi de comiterea infracţiunii de evaziune fiscală în baza sesizării penale nelegal făcute de judecător, prin încheierea din 10 feb. 2022, încheiere ce a fost ulterior casată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca nelegală.

Instanţa de fond nu a motivat sentinţa recurată, în sensul că nu a arătat de ce a înlăturat susţinerile reclamantei legate de faptul că prin încheierile de şedinţă menţionate anterior au fost administrate cu rea-credinţă probe din oficiu.

Invocă motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. şi ca urmare a faptului că judecătorul fondului a susţinut că Decizia nr. 4487/2022 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu ar fi casat încheierea din 10 februarie 2022 şi sub aspectul nelegalei aplicări de către judecător a dispoziţiilor art. 304-307 din C. proc. civ., deşi încheierea a fost casată în integralitate. Or, prin decizia menţionată, a fost admis recursul, cu casarea încheierii din 10 februarie 2023, ca fiind nemotivată, deci nelegală, prin aceasta producându-se o vătămare a intereselor recurentei reclamante ca persoană cu dizabilităţi şi ca avocat al clientei, având în vedere că dosarul nr. x/2022 se află în continuare pe rolul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj.

De asemenea, prin încheierea de redeschidere a dezbaterilor, din 25 noiembrie 2021, judecătorul a hărţuit reclamantul, în mod nelegal şi a dispus cu rea-credinţă, administrarea în mod uniltateral, clandestin, a probei cu înscrisuri, constând în rapoartele de activitate întocmit de către recurentul-reclamant pentru clienta sa, în perioada 2009-2017, fără a pune în discuţia părţilor această probă şi fără a avea vreo legătură cu obiectul cauzei ori cu părţile din proces, deşi prin încheierea din 11 noiembrie 2021, dispusese încheierea cercetării judecătoreşti. Procedând astfel, judecătorul a încălcat dreptul de apărare, atât al recurentului-reclamant, avocat, cât şi al clientei sale, care ar fi trebuit să fie introdusă în cauză, în prealabil, conform art. 16 indice 1 din Legea nr. 554/2004. Recurentul-reclamant s-a opus administrării acelei probe din oiciu, însă judecătorul, ignorând prevederile art. 294 şi 297, precum şi principiile fundamentale ale procesului civil, cu rea-credinţa şi cu intenţia directă de a o hărţui şi victimiza atât pe partea recurentă, cât şi pe clienta sa, a procedat la administrarea acestei probe prin încheierea de şedinţă din 13 ianuarie 2023. Mai mult decât atât, clienta sa a fost amendată pentru nedepunerea la dosarul cauzei a înscrisurilor solicitate. Abuzul de drept al judecătorului este evident având în vedere că această clientă putea refuza comunicarea documentelor întocmite de recurentul-reclamant, pentru aceasta, în perioada 2009-2017, pe motiv că predarea înscrisurilor ar fi putut atrage urmărirea sa penală, conform art. 297 alin. (1) pct. 3 din C. proc. civ.. Abuzul s-a consumat sub aspectul laturii obiective atunci când, sub ameninţarea cu închisoarea, clienta sa a cedat si a trimis actele pentru termenul de judecată din 10 feb. 2022, iar aceasta a fost interogată fără a fi introdusă în cauză.

Este evident, în opinia recurentei-reclamante, refuzul judecătorului de a judeca cauza cu care fusese învestit, acesta încercând să-şi preconstituie motive de suuspendare a judecăţii cauzei. Acest aspect este confirmat şi de faptul că, în al doilea ciclu procesual, după trimiterea cauzei spre rejudecare ca umare a casării încheierii de şedinţă din 10 februarie 2022, judecătorul a formulat declaraţie de abţinere, pe motiv că şi-a spus părerea în cauză, declaraţia fiind admisă.

Recurenta-pârâtă mai arată că, instanţa de fond a refuzat sau a omis să-şi motiveze sentinţa sub aspectul criticilor formulate de reclamantă din perspectiva încălcării de către judecătorul reclamat a drepturilor persoanelor cu dizabilităţi instituite prin tratate şi convenţii la care România este parte şi care, pe planul dreptului material, sunt superioare dreptului intern, legislaţia internaţională/europeană fiind prioritară, aspecte invocate prin sesizarea inspecţiei judiciare.

Instanţa a reţinut cu o motivare generală şi lacunară că, reclamantul, prin acţiunea în contencios a invocat aspecte legate de O.U.G. nr. 137/2000 care nu ar fi făcut obiectul plângerilor iniţiale. Prin plângerile formulate şi prin acţiune, reclamantul a invocat toate convenţiile şi acordurile la care România a aderat si care potrivit art. 3 alin. (1)-(2) si 4 din C. proc. civ. sunt prioritare şi superioare ca valoare juridică dreptului intern, şi care sancţionează discriminarea persoanelor cu dizabilităţi, săvârşita de judecător în speţă, în mod direct, sau indirect, şi a susţinut că prin încheierile pronunţate, judecătorul l-a discriminat prin hărţuire şi victimizare.

Mai arată că, prin O.U.G. nr. 60/2017, act normativ contrar tratatelor şi convenţiilor în care România era parte şi principiilor constituţionale, Guvernul României a încălcat persoanelor cu dizabilităţi dreptul la muncă instituit prin "discriminarea pozitivă", a golit de conţinut art. 78 din Legea nr. 448/2006, înlocuindu-1 cu plata lunara a unor "prestaţii sociale" de 54 RON. În aceste condiţii, considerându-se discriminat, ca persoană cu dizabilităţi şi prejudiciat, prin O.U.G. nr. 60/2017, a formulat acţiune în contencios în temeiul art. 9 din Legea nr. 554/2004 şi a invocat excepţia de neconstituţionalitate a acestei ordonanţe, aceasta fiind admisă de către CCR prin Decizia nr. 909/2020. Astfel, a solicitat repunerea cauzei pe rol, iar judecătorul învestit cu soluţionarea cauzei l-a hărţuit, solicitând probe fără legătură cu cauza pentru a dovedi că reclamantul nu este capabil să presteze servicii juridice în mod real şi că pentru a disimula prestarea acestora, a săvârşit infracţiuni de evaziune fiscală şi de fals între anii 2009-2017 prin întocmirea de rapoarte curente de activitate. În continuare, recurenta-reclamantă a arătat ce impact psihologic a avut aceast demers asupra sa şi a prezentat extrase din literatura de specialitate cu privire la discriminarea pozitivă.

În susţinerea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de fond a aplicat cu prioritate dreptul intern şi a apreciat ca fiind legale actele abuzive prin care judecătorul reclamat a hărţuit-o şi victimizat-o pe reclamantă, dar şi pe clienta acesteia, pe administratorii şi directorul ei. În opinia sa, invocarea de către prima instanţă a principiului instituit de art. 11 din C. proc. civ. este în contradicţie cu practica CJUE şi cu doctrina europeană. De asemenea, ameninţarea adresată de judecător clientei sale, în afara prevederilor procesuale civile reglementate de art. 11 si 22 din C. proc. civ. contrazice atât prevederile art. 33 alin. (1) din Legea nr. 51/1995, cât şi jurisprudenţa europeană, prin care s-a statuat că are loc o încălcare a articolului 8 din Convenţie, a dreptului la viaţă privată şi a secretului corespondenţei atunci când statele nu oferă suficiente garanţii procedurale pentru a asigura respectarea secretului profesional al avocatului.

Aşadar, protecţia privilegiului confidenţialităţii relaţiei avocat-client este asigurată şi prin interdicţia de a folosi probele obţinute prin încălcarea secretului profesional în cadrul oricărui proces penal, în caz contrar operând sancţiunea excluderii probelor obţinute cu încălcarea dispoziţiilor legale şi a probelor derivate din acestea, conform art. 102 alin. (4) din C. proc. pen.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a depus la dosarul cauzei întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamanta Unitatea Protejată Autorizată Cabinet Avocat A. împotriva sentinţei civile nr. 78 din data de 19 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra cererii de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate şi normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, Înalta Curte are în vedere împrejurarea că, în cadrul procesual al recursului, instanţa de control judiciar analizează doar motivele de nelegalitate a hotărârii atacate, conform art. 483, coroborat cu art. 488 C. proc. civ., iar nu şi motivele de netemeinicie. Or, în cuprinsul cererii de recurs, recurenta-reclamantă a prezentat şi argumente ce ţin de fondul cauzei, care constituie, în fapt, critici de netemeinicie, iar nu de nelegalitate a sentinţei recurate. Ca atare, Înalta Curte, cu ocazia analizării recursului, va avea în vedere doar criticile care sunt de natură a susţine cazurile de casare invocate, întrucât o reiterare a susţinerilor formulate în faţa instanţei de fond, fără a fi prezentate critici care să vizeze, în mod concret şi direct, raţionamentul urmat de instanţa de fond pentru pronunţarea hotărârii atacate, nu îndeplineşte cerinţa calificării acesteia drept critici în recurs.

Tot cu titlu prealabil, se impune a mai fi subliniat şi faptul că, deşi recurenta-reclamantă a indicat în partea introductivă a cererii de recurs dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., acestea au fost invocate pur formal, nefiind decelate critici de nelegalitate ce pot fi circumscrise motivului de casare reglementat de acest text de lege.

Sintetizând motivele de recurs, instanţa de control judiciar observă că recurenta-reclamantă a invocat, în esenţă, critici de nelegalitate ce se circumscriu motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., respectiv (i) motivarea sumară a hotărârii recurate în ceea ce priveşte faptul că instanţa de fond a reţinut că nu constituie abateri disciplinare faptele săvârşite de către magistratul reclamat, (ii)neindicarea motivelor pentru care a instanţa a înlăturat susţinerile reclamantei potrivit cărora probele din oficiu au fost administrate cu rea-credinţă, (iii) greşita reţinere de către instanţa de fond a faptului că încheierea din 10 februarie 2023, a fost casată de către instanţa de recurs, pentru nemotivare şi nu pentru aplicarea nelegală a dispoziţiilor art. 304-307 din C. proc. civ. (iv) omisiunea sau refuzul instanţei de a motiva sentinţa şi sub aspectul criticilor formulate de către reclamantă în sensul încălcării de către judecătorul reclamat a drepturilor persoanelor cu dizabilităţi. În ceea ce priveşte motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a invocat greşita aplicare de către instanţa de fond a normelor speciale în materie displinară şi aplicarea cu prioritate a dreptului intern, respectiv a dispoziţiilor art. 11 din C. proc. civ., care sunt în contradicţie cu jurisprudenţa CJUE, prin care s-a statuat interdicţia de fi folosite într-un proces penal, probele obţinute prin încălcarea secretului profesional şi a confidenţialităţii relaţiei avocat-client.

În limitele învestirii prin memoriul de recurs, Înalta Curte va răspunde punctual criticilor de nelegalitate invocate.

Examinând sentinţa primei instanţe din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea sa, întrucât aceasta respectă standardele impuse de art. 425 C. proc. civ.

Trebuie precizat faptul că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, conform textului de lege anterior menţionat, are în vedere prezentarea argumentelor părţilor, stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, expunerea unui raţionament propriu pentru care s-a ajuns la adoptarea soluţiei date în cauză, elemente ce se regăsesc în cuprinsul hotărârii supuse recursului în prezenta cauză.

Înalta Curtea subliniază că instanţa învestită cu soluţionarea unei contestaţii, precum cea care face obiectul prezentului dosar, nu este una disciplinară, neavând competenţa să stabilească existenţa sau inexistenţa unei abateri disciplinare (potrivit art. 134 alin. (2) din Constituiţii României). Verificările pe care aceasta este chemată să le realizeze asupra rezoluţiilor de clasare şi a rezoluţiilor inspectorului şef vizează doar examinarea legalităţii acestora, respectiv dacă pârâta a adoptat soluţia atacată în limitele marjei de apreciere conferite de lege, dacă se contestă caracterul complet al probatoriului şi, în consecinţă, dacă se impune completarea verificărilor (în acest sens fiind, de altfel, şi prevederile art. 45 indice 1 din Legea nr. 317/2004, coroborate cu art. 65 alin. (3) din acelaşi act normativ).

Or, din analiza hotărârii atacate rezultă că motivarea acesteia corespunde limitelor legale trasate de sus indicatele prevederi, instanţa de fond examinând modul de realizare a verificărilor prealabile întreprinse de Inspecţia Judiciară şi exercitând controlul de legalitate din perspectiva prevederilor art. 99 din Legea nr. 303/2004, motivarea fiind raportată la situaţia concretă invocată în cauză.

Totodată, Înalta Curte reaminteşte că motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar.

Din această perspectivă, prezintă relevanţă şi argumentele statuate în jurisprudenţa CEDO (paragraful 20 din hotărârea pronunţată în cauza Gheorghe Mocuţa contra României):

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)".

Se impune a mai fi subliniat că analiza instanţei de contencios administrativ nu poate fi extinsă asupra unor aspecte ce nu au făcut obiectul sesizării Inspecţiei Judiciare şi care au fost invocate pentru prima oară în faţa instanţei de judecată. Din această perspectivă, în mod corect, instanţa de fond a înlăturat susţinerile recurentei-reclamante din cuprinsul cererii de chemare în judecată, privind încălcarea dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000, în condiţiile în care acestea nu au fost invocate şi în cuprinsul sesizării adresate Inspecţiei Judiciară. Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, simpla referire, la modul general, la sine, ca fiind o persoană cu dizabilităţi, nu echivalează cu o solicitare adresată Inspecţiei Judiciare de a analiza comportamentul judecătorului reclamat sub aspectul unei eventuale discriminări, din perspectiva prevederilor O.G. nr. 137/2000.

În ceea ce priveşte susţinerile părţii recurente referitoare la greşita reţinere de către instanţa de fond a faptului că încheierea din 10 februarie 2023 pronunţată în dosarul nr. x/2017 a fost casată de către instanţa de recurs pentru nemotivare şi nu pentru aplicarea nelegală a dispoziţiilor art. 304-307 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea nu prezintă relevanţă în cauza de faţă, întrucât, chiar şi în cazul în care încheierea ar fi fost casată pentru încălcarea normelor de procedură, astfel cum pretinde recurenta-reclamantă, acest aspect nu este suficient pentru a se reţine săvârşirea unei abateri disciplinare de către judecător reclamat, în lipsa întrunirii cumulative a celorlate condiţii impuse de art. 991 din Legea nr. 303/2004, ce urmează a fi analizate din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În concluzie, instanţa de control judiciar constată că judecătorul fondului a respectat rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi art. 6 § 1 din Convenţia EDO, motiv pentru care ca respinge ca nefondate criticile recurentei-reclamante, subsumate cazului de casare reglementat de 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Examinând sentinţa atacată din perspectiva motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii de fond, prima instanţă aplicând judicios dispoziţiile de drept substanţial la momentul pronunţării soluţiei de respingere a contestaţiei ce face obiectul litigiului pendinte.

Din circumstanţele concrete ale cauzei se reţine că petenta a sesizat Inspecţia Judiciară în privinţa unei pretinse săvârşiri a unor abateri disciplinare, de către magistratul care a judecat dosarul nr. x/2018, în care aceasta a avut calitate de parte. În esenţă, faptele disciplinare clamate prin sesizarea formulată sunt cele reglementate de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, mai precis exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, şi de art. 99 lit. ş) din acelaşi act normativ, privind nerepectarea unei decizii a Curţii Constituţionale.

Prin rezoluţia emisă de Inspecţia Judiciară nr. 728/12.04.2022, menţinută prin rezoluţia Inspectorului şef din data de 3.06.2022, a fost dispusă clasarea sesizării în discuţie, iar o atare soluţie a fost confirmată şi de prima instanţă.

Pentru a răspunde criticilor recurentei-reclamante, instanţa de control judiciar consideră necesar a efectua câteva aprecieri cu caracter general, de natură să pună în lumină regulile şi principiile care guvernează raporturile dintre activitatea magistraţilor şi cea a inspectorilor judiciari, în mod special limitele legale ale verificărilor pe care aceştia din urmă le pot efectua.

Astfel, sub un prim aspect, trebuie avut în vedere statutul constituţional şi legal al magistratului, cu referire atât la magistratul procuror (art. 3 din Legea nr. 303/2004; art. 64 alin. (2) din Legea nr. 304/2004), cât şi la magistratul judecător (art. 124 alin. (3) din Constituţie, art. 2 din Legea nr. 303/2004; art. 10 şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004), în conformitate cu care aceştia sunt independenţi în dispunerea soluţiilor. Dreptul conferit de lege procurorului de caz şi judecătorului, de a fi independenţi în desfăşurarea activităţii profesionale, nu este însă un drept absolut, fiind supus unor limitări generate de dispoziţiile legale. Responsabilizarea magistraţilor se realizează prin intermediul mai multor pârghii de control specifice, precum reglementarea căilor de atac, pregătirea profesională deosebită a magistraţilor (conform art. 35 din Legea nr. 303/2004) şi instituirea răspunderii acestora.

Răspunderea disciplinară intervine în situaţia abaterilor de la îndatoririle de serviciu, precum şi pentru comportamente care dăunează interesului serviciului sau prestigiului justiţiei, prevăzute în Legea nr. 303/2004 privind statutul magistratului.

Cadrul legislativ care reglementează activitatea Inspecţiei Judiciare reprezintă expresia unui demers constant pentru realizarea echilibrului între responsabilitatea magistratului şi independenţa sa.

Astfel, potrivit art. 65 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii:

"Inspecţia Judiciară acţionează potrivit principiului independenţei operaţionale, îndeplinind, prin inspectori judiciari numiţi în condiţiile legii, atribuţii de analiză, verificare şi control în domeniile specifice de activitate".

Din analiza acestor dispoziţii rezultă, fără echivoc, că, în activitatea lor, inspectorii judiciari trebuie să respecte principiul independenţei magistratului şi supunerii lui numai legii, ceea ce exclude, în principiu, posibilitatea verificării modului de aplicare a normelor de drept material sau procesual.

Într-adevăr, pornind de la semnificaţia principiului constituţional al independenţei magistratului, efectuarea unor verificări sub aspectul respectării normelor de drept material sau procesual aplicabile în soluţionarea unei cauze aflate pe rolul instanţelor nu este posibilă. Această concluzie se impune cu puterea evidenţei, deoarece o verificare a aspectului indicat anterior constituie un element obiectiv care poate pune în discuţie imparţialitatea magistratului, independenţa fiind o condiţie obligatorie şi prealabilă a imparţialităţii.

Totodată, Înalta Curtea precizează că răspunderea disciplinară a magistratului (judecător sau procuror) este personală şi nu poate interveni decât în condiţiile expres prevăzute de lege şi pe baza unui probatoriu corespunzător, iar, pe de altă parte, după cum s-a arătat şi mai sus, că instanţa învestită cu soluţionarea unei contestaţii, precum cea ce face obiectul litigiului pendinte, nu este una disciplinară.

Aplicând astfel de repere teoretice aspectelor incidente în cauza pendinte, Înalta Curte observă că prima instanţă a procedat în mod corect la o analiză efectivă atât a mecanismelor ce reglementează activitatea acestuia de verificare prealabilă a sesizării, cât şi a activităţii inspectorului judiciar.

Instanţa de control judiciar arată că, din interpretarea coroborată a art. 45 alin. (3) şi art. 73 alin. (3) şi (4) din Legea nr. 317/2004, precum şi din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară, rezultă că nu există o metodă obligatorie pentru desfăşurarea activităţii de verificare prealabilă. Într-un astfel de context, legiuitorul a reglementat un drept de apreciere în favoarea inspectorilor judiciari, modul de acţiune al acestora urmând a fi determinat de contextul concret al fiecărei cauze, prin recurgerea, după caz, la toate, la anumite sau doar la unul dintre instrumentele de verificare puse la dispoziţie de Legea nr. 317/2004 şi de Regulament.

În cauză, în acord cu concluziile judecătorului fondului, se reţine că inspectorul judiciar a efectuat verificările impuse de texte normative indicate supra, în limitele învestirii, rezoluţia dată de acesta, precum şi cea emisă de Inspectorul Şef, fiind motivate în mod corespunzător. Cele două rezoluţii îndeplinesc funcţia de transparenţă, de natură a permite reclamantei să verifice dacă actele sunt sau nu întemeiate şi să conteste aspectele pe care le apreciază ca fiind nelegale, îndeplinirea unei astfel de funcţii fiind confirmată chiar de demersul judiciar pendinte, din cuprinsul cererii formulate de recurenta-reclamantă nerezultând elemente de dificultate privind înţelegerea argumentelor avute în vedere la emiterea rezoluţiilor, ci doar opinia contrară a acestuia, ce a apreciat astfel de considerente drept nelegale. Totodată, instanţa de control judiciar consideră că aspectele învederate de autoritate în justificarea actelor atacate permit instanţei să realizeze controlul său jurisdicţional, respectiv reconstituirea raţionamentului efectuat de autorul lor pentru a ajunge la adoptarea acestora.

În concret, Înalta Curte constată că prima instanţă, în exercitarea controlului exercitat asupra actelor intimatei-pârâte ce au fost atacate în litigiul pendinte, a aplicat şi interpretat corect prevederile art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, ce reglementează abaterea disciplinară constând în exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă. Înalta Curte reţine că obiectul juridic al acestei abateri disciplinare îl constituie relaţiile sociale care reglementează buna desfăşurare a activităţii judiciare şi a realizării actului de justiţie. Din conţinutul normativ al sus indicatului text de lege rezultă că o astfel de faptă disciplinară poate fi comisă în două modalităţi: (a) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă şi (b) exercitarea funcţiei cu gravă neglijenţă.

Potrivit art. 991 din Legea nr. 303/2004, există rea-credinţă, atunci când judecătorul sau procurorul încalcă cu ştiinţă normele de drept material ori procesual, urmărind sau acceptând vătămarea unei persoane şi gravă neglijenţă, atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav, neîndoielnic şi nescuzabil, normele de drept material sau procesual.

De asemenea, din perspectiva noţiunii de "exercitare a funcţiei de magistrat" trebuie avute în vedere prevederile art. 1 din Legea nr. 303/2004, conform cărora:

"Magistratura este activitatea judiciară desfăşurată de judecători în scopul înfăptuirii justiţiei şi de procurori în scopul apărării intereselor generale ale societăţii, a ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor."

Cât priveşte latura obiectivă a abaterii disciplinare menţionate anterior, instanţa de control judiciar reţine că, sub aspectul elementului material, pentru a se reţine existenţa indiciilor privind săvârşirea acestei abateri disciplinare, este necesară încălcarea, de către magistrat, a unor norme de drept material ori procesual, mai precis nerespectarea sau nesocotirea acestora. Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază că nu poate constitui abatere disciplinară orice încălcare a unor astfel de norme, ci doar acelea care pun în discuţie însăşi validitatea actelor întocmite de magistraţi şi pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare. De asemenea, trebuie făcută o distincţie între încălcarea normelor de drept material ori procesual ca greşeală de judecată, care poate fi cenzurată doar pe calea controlului judiciar şi nerespectarea normelor de drept material sau procesual în context disciplinar. Abaterea există doar când există o vădită contradicţie între dispoziţiile legale aplicabile în materie şi măsura dispusă în acea cauză.

În speţă, Înalta Curte observă că recurenta-reclamantă critică faptul că judecătorul reclamat a ordonat din oficiu, probe în cadrul dosarului nr. x/2018, cu încălcarea principiului contradictorialităţii şi al dreptului de apărare, precum şi al confidenţialităţii relaţiei dintre avocat şi clientul său şi a sesizat organele penale cu privire la eventuale infracţiuni ce ar fi rezultat din depunerea înscrisurilor la dosarul cauzei, deşi recurenta-reclamantă s-a opus administrării acelor probe.

Prin cererea de chemare în judecată întemeiată pe dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 554/2004, ce a format obiectul dosarului nr. x/2018, reclamanta Unitatea Protejată Autorizată Cabinet Avocat A. a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. I pct. 1 din O.U.G. nr. 60/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea persoanelor cu handicap, solicitând sesizarea Curţii Constituţionale spre a se pronunţa asupra excepţie de neconstituţionalitate şi subsecvent, pronunţarea de către instanţă a unei hotărâri prin care pârâtul Guvernul României să fie obligat la plata în favoarea reclamantei a sumei de 2.598.599 RON reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul pe care i l-a produs prin O.U.G. nr. 60/2017, criticat pentru neconstituţionalitate, începând cu data de 01 septembrie 2017 şi până la data de 24 august 2020. În fapt, reclamanta Unitatea Protejată Autorizată Cabinet Avocat A. a prestat servicii juridice în favoarea Academiei Naţională de Muzică "Gheorghe Dima" din Cluj-Napoca în perioada 2012-01 septembrie 2017 şi în favoarea S.C. B. S.R.L. din Odorheiu Secuiesc în perioada 2010-01 septembrie 2017, în temeiul art. 78 alin. (3) lit. b) din Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap.

Judecătorul învestit cu soluţionarea dosarului, raportat la obiectul cauzei, a apreciat ca fiind necesară suplimentarea probatoriului, solicitând în mod repetat, sub sancţiunea aplicării amenzii, depunerea de către societatea B. S.R.L. a anexelor sau a rapoartelor care fac dovada prestării serviciilor juridice în perioada 2009-2017 în baza contractelor încheiat cu avocatul A..

Instanţa de control judiciar constată, în acord cu instanţa de fond, că măsurile întreprinse de judecător se circumscriu dispoziţiilor art. 22 şi ale art. 254 alin. (5) din C. proc. civ., care reglementează rolul activ al judecătorului în procesul civil. Astfel, în lumina prevederilor legale menţionate, judecătorul poate dispune, chiar din oficiu, administrarea unor probe care sunt necesare pentru clarificarea situaţiei de fapt, inclusiv prin solicitarea de relaţii de la terţe persoane, care nu au calitate procesuală în litigiul dedus judecăţii, o astfel de măsură nefiind condiţionată de introducerea în cauză a terţului. Administrarea probelor din oficiu poate fi dispusă chiar dacă părţile se împotrivesc, cu condiţia ca această măsură să fie pusă în discuţia acestora, în prealabil. Or, astfel cum rezultă din înscrisurile ataşate la dosarul cauzei, contrar susţinerilor recuretei-reclamante, judecătorul a pus în discuţia contradictorie a părţilor necesitatea administrării probelor suplimentare.

Prin urmare, judecătorul reclamat a procedat în conformitate cu normele procesuale, măsurile fiind întreprinse în virtutea rolului activ recunoscut de lege, cu respectarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare.

Înalta Curte aminteşte că obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe. Or, în litigiul pendinte recurenta-reclamantă nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare vizând în concret operaţiunile de stabilire a situaţiei de fapt, interpretare a normelor juridice şi apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activităţii de judecată şi care se subsumează tocmai raţionamentului logico-juridic al magistratului.

În acest context, instanţa de control judiciar subliniază că verificarea existenţei indiciilor cu privire la săvârşirea unor abateri disciplinare nu se poate realiza cu depăşirea limitelor stabilite prin Constituţia României, prin Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi prin Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor.

Cu alte cuvinte, operaţiunile de interpretare a normelor juridice şi de apreciere a probelor administrate, în vederea conturării situaţiei de fapt, precum şi măsurile procedurale dispuse în cadrul unui dosar sunt operaţiuni specifice şi esenţiale ale activităţii realizate de magistratul procuror şi a celei de judecată realizate de magistratul judecător, ce nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative efectuate de Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac ordinare şi, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

Astfel, procedura desfăşurată de intimata - pârâtă nu poate viza judecarea propriu-zisă a unei cauze şi nici nu constituie un mijloc procedural prin care se realizează un (nou) examen al soluţiilor dispuse de judecătorul reclamat.

Sub aspectul laturii subiective, se reţine că magistratul care acţionează cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă realizează o distorsionare conştientă a dreptului, prin aplicarea greşită a legii, în mod voit, în scopul producerii unei vătămări sau acceptării producerii acesteia. Spre deosebire de buna-credinţă, care presupune că magistratul acţionează cu grijă faţă de interesul public de înfăptuire a justiţiei, apără interesele legitime ale părţilor, îşi subordonează comportarea sa exigenţelor ce decurg din îndatoririle profesionale şi normele deontologice, reaua-credinţă presupune atât intenţia de a manipula legea în mod conştient, cât şi voinţa de a cauza o vătămare a intereselor uneia din părţi, elemente care însă nu au fost probate în cauză.

Înalta Curte apreciază că argumentaţia prezentată de recurentă nu poate, în sine, susţine concluzia unei rele credinţe, întrucât reaua credinţă nu se prezumă şi nu există niciun fel de indiciu în acest sens care să rezulte din probatoriul administrat. Nu se poate reţine nici gravă neglijenţă, câtă vreme trebuie avută în vedere distincţia dintre culpa levissima şi culpa lata, respectiv delimitarea dintre diligenţă şi neglijenţă, iar, în cauza de faţă, dincolo de aspectele privind neîncadrarea faptelor în parametrii elementului material al laturii obiective a abaterii, nu se poate reţine existenţa unor indicii că prin faptele clamate magistratul ar fi urmărit sau acceptat posibilitatea producerii unei vătămări recurentei-reclamante, în sensul arătat de aceasta.

Nici menţiunea privind aplicarea sancţiunii amenzii judiciare în cazul nedepunerii de către terţi a relaţiilor solicitate nu poate fi considerată o măsură arbitrară sau abuzivă, menită să intimideze, să hărţuiască sau să victimizeze avocatul sau clienta acestuia, astfel cum pretinde recurenta-reclamantă, câtă vreme o astfel de măsură este recunoscută în mod expres de dispoziţiile art. 187 din C. proc. civ., coroborate cu art. 11 din acelaşi act normativ. Legiuitorul a instituit amenda judiciară pentru a asigura garanţiile desfăşurării unui proces echitabil, pentru a preveni tergiversarea accestuia sau pentru a contribui la demersul judiciar de aflare a adevărului prin administrarea corespunzătoare şi în termen util a probatoriului.

În ceea ce priveşte măsura sesizării organelor penale cu privire la săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală, fals şi uz de fals, instanţa de control judiciar observă că, prin încheierea de şedinţă din 10.02.2022, Curtea de Apel Cluj a dispus sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj cu privire la săvârşirea infracţiunilor de menţionate, judecarea cauzei fiind suspendată până la soluţionarea definitivă a cauzei penale.

Astfel cum s-a menţionat anterior, cenzurarea măsurilor şi soluţiilor luate de judecătorul cauzei poate fi făcută doar în căile de atac, de instanţa ierarhic superioară, Inspecţia Judiciară neavând competenţa de a examina şi cenzura, în procedura administrativă, modul de instrumentare, soluţia pronunţată şi modul de argumentare a soluţiei într-o anumită cauză.

În speţă, încheierea din 10 februarie 2022 a făcut obiectul controlului judiciar, fiind recurată de către reclamantă, iar prin Decizia nr. 4487 din 06 octombrie 2022 pronunţată în dosarul nr. x/2917, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a casat încheierea de suspendare şi a dispus trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru continuarea judecăţii. În motivarea acestei decizii, s-a reţinut incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din Codul de procedură, respectiv că încheierea recurată nu cuprinde motivele pentru care s-a dispus suspendarea judecăţii cauzei, şi nu incidenţa motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., privind încălcarea de către instanţa a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Chiar şi în măsura în care ar fi fost reţinut acest din urmă motiv de recurs, o soluţie de casare nu este suficientă prin ea însăşi să atragă răspunderea disciplinară a judecătorului, în lipsa unor indicii că acesta ar fi nesocotit în mod grav, neîndoielnic vreo normă de drept material sau procesual, în accepţiunea dispoziţiilor art. 99 lit. t) raportat la art. 991 din Legea nr. 303/2004, or din verificările prealabile efectuate, nu au rezultat astfel de indicii.

În ceea ce priveşte pretinsa încălcare a confidenţialităţii relaţiei dintre client şi avocat, a jurisprudenţei CJUE existenţe în acest sens, precum şi posibilitatea excluderii probelor derivate din aceasta, conform art. 102 alin. (4) din C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că susţinerile recurentei-reclamante cu privire la aceste aspecte excedează prezentului litigiu, putând fi valorificate în cadrul dosarului penal.

Aşa fiind, Înalta Curte apreciază că examinarea sesizării recurentei -reclamant s-a efectuat în concordanţă cu atribuţiile şi competenţele în materie, instanţa de fond reţinând în mod corect, în limitele verificărilor pe care le putea realiza într-o cauză precum cea pendinte şi în acord cu prevederile art. 44 alin. (3), art. 45 şi 451 din Legea nr. 317/2004 şi a celor ale art. 99 lit. t), coroborate cu art. 991 din Legea nr. 303/2004, că nu a existat din partea autorităţii pârâte o neîndeplinire a obligaţiilor conferite de lege şi că, în speţă, nu au fost întrunite elementele constitutive ale vreunei abateri disciplinare.

Referitor la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. ş) din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte observă că, în cuprinsul memoriului de recurs, nu se regăsesc critici de nelegalitate a sentinţei recurate din această perspectivă, cele statuate de către instanţa de fond dobândind caracter definitiv, astfel că nu vor mai face obiectul analizei instanţei de recurs.

În raport de considerentele expuse anterior, instanţa de control judiciar constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., criticile formulate de recurenta-reclamantă prin cererea de recurs nefiind de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte, constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurenta-reclamantă Unitatea Protejată Autorizată Cabinet Avocat A., va respinge recursul formulat de aceasta, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Unitatea Protejată Autorizată Cabinet Avocat A. împotriva sentinţei civile nr. 78 din data de 19 ianuarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 5 iunie 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.