Judges' claim to inclusion of DNA/DIICOT salary multiplier in base allowances denied as damages under salary framework

Şedinţa publică din data de 29 mai 2025

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă la data de 17 noiembrie 2022, sub dosar nr. x/2022, reclamantele A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Tribunalul Bucureşti, Curtea de Apel Bucureşti şi cu citarea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, au solicitat:

- recalcularea indemnizaţiilor de încadrare, conform Legii nr. 71/2015 şi a O.U.G. nr. 20/2016, începând cu 01 august 2015 şi în continuare şi după intrarea în vigoare a Legii cadru de salarizare nr. 153/2017, luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T-O.U.G. nr. 27/2006);

- repararea prejudiciului creat prin neaplicarea dispoziţiilor legale reprezentate de diferenţa salarială rezultată dintre noua indemnizaţie de încadrare şi indemnizaţia actuală de încadrare începând cu 01 august 2015 şi în continuare, până la plata efectivă a noii indemnizaţii de încadrare şi prin obligarea pârâţilor la plata, respectiv la alocarea fondurilor necesare plăţii diferenţelor băneşti corespunzătoare, sumă ce va fi actualizată cu indicele de inflaţie şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, până la data plăţii efective;

- emiterea ordinelor de salarizare, corespunzătoare, de către pârâtul Ministerul Justiţiei cu aplicarea coeficientului de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T. - O.U.G. nr. 27/2006).

Prin sentinţa civilă nr. 434/07.03.2023, Tribunalul Dâmboviţa a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, dosarul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de 18 aprilie 2023, sub acelaşi număr.

Prin precizarea depusă de reclamante pentru termenul din 15 iunie 2023, acestea au solicitat introducerea în cauză a pârâtei Înalta Cure de Casaţie şi Justiţie, iar la termenul din data de 15 iunie 2023, Curtea de Apel Bucureşti a dispus introducerea în proces şi citarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, potrivit art. 142 alin. (6) şi (8) C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1225/14.09.2023, Curtea de Apel Bucureşti a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa teritorială de soluţionare a cererii, în favoarea Curţii de Apel Ploieşti, secţia contencios administrativ şi fiscal, dosarul fiind înregistrat pe rolul acestei instanţe la data de 26 octombrie 2023, sub acelaşi număr.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 270 din 28 decembrie 2023, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a respins ca nefondată excepţia inadmisibilităţii;

- a admis în parte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada anterioară datei de 16 noiembrie 2019, sens în care a respins pretenţiile formulate pentru acest interval ca fiind prescrise;

- a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei în privinţa petitului având ca obiect alocarea sumelor de bani şi a respins cererea împotriva acestui pârât ca fiind introdusă împotriva unei entităţi fără calitate procesuală pasivă, în aceste limite;

- a respins ca nefondată excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantelor în privinţa petitului având ca obiect alocarea sumelor de bani;

- a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în privinţa petitului având ca obiect plata sumelor de bani şi a respins cererea împotriva acestei pârâte ca fiind introdusă împotriva unei entităţi fără calitate procesuală pasivă, în aceste limite;

- a admis în parte cererea formulată şi precizată la data de 17 noiembrie 2022, sub nr. x/2022, de către reclamantele A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâţii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, (succesor în drepturile Ministerului Justiţiei privind salarizarea), Ministerul Justiţiei, Tribunalul Bucureşti, Curtea de Apel Bucureşti şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării;

- a obligat pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la emiterea câte unui nou ordin de salarizare în favoarea reclamanţilor luând în considerare şi coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T-O.U.G. nr. 27/2006), cu toate consecinţele ce decurg din aplicarea acestui coeficient, începând cu 17 noiembrie 2019;

- a obligat pârâta Curtea de Apel Bucureşti la recalcularea şi la plata diferenţei între drepturile salariale, pe care reclamanţii le-ar fi încasat luând în considerare coeficientul de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport de indemnizaţiile procurorilor D.N.A. şi D.I.I.C.O.T-O.U.G. nr. 27/2006) începând cu 17 noiembrie 2019 până în prezent şi în continuare, şi drepturile efectiv încasate, diferenţe care se vor actualiza cu indicele de inflaţie, la care se va adăuga dobânda legală penalizatoare, de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii de plată şi până la data plăţii efective;

- a admis cererea de sesizare formulată de către pârâtul Ministerul Justiţiei, pârât în cauza ce face obiectul dosarului cu numărul de mai sus şi a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 alin. (5)1din O.U.G. nr. 83/2014 şi art. 31alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2015, precum şi a dispoziţiilor relevante din O.U.G. nr. 20/2016 şi O.U.G. nr. 43/2016, în măsura în care aceste dispoziţii sunt interpretate în sensul că permit acordarea în beneficiul magistraţilor a unor drepturi salariale fără să se ţină seama de gradul instanţelor sau parchetelor în cadrul cărora funcţionează magistraţii, prin raportare la art. 1 alin. (4) şi (5), art. 142 alin. (1) şi art. 147 alin. (4) din Constituţia României invocată de apelantul Ministerul Justiţiei în cauza având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiţie;

- a respins ca nefondată cererea de suspendare a judecării cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, formulată de pârâtul Ministerul Justiţiei.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 270 din 28 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs recurenţii-pârâţi Tribunalul Bucureşti şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (succesoare în drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei).

3.1. Recurentul-pârât Tribunalul Bucureşti a declarat recurs în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea, în parte, a hotărârii recurate şi, în consecinţă, respingerea pretenţiilor reclamantelor, ca fiind neîntemeiate.

Recurentul-pârât a susţinut că, prin raportare la pretenţiile solicitate de reclamante, instanţa de fond trebuia să aibă în vedere Decizia nr. 80/2023, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicabilitate generală şi obligatorie.

Mai mult decât atât, instanţa a aplicat în mod greşit dispoziţiile legale în materia prescripţiei dreptului material la acţiune.

În acest sens, instanţa trebuia să admită în totalitate excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi să respingă pretenţiile formulate de reclamante în contradictoriu cu Tribunalul Bucureşti, ca fiind prescrise în totalitate, urmare faptului că acestea şi-au încetat raporturile juridice de muncă cu acesta anterior perioadei stabilite de către instanţa de fond pentru recalcularea drepturilor salariale.

În plus, a apreciat că sentinţa recurată constituie o adăugare nepermisă la lege peste voinţa legiuitorului conţinută de prevederile Legii nr. 500/2002 a finanţelor publice, cu modificările şi completările ulterioare, care reglementează procedura de aprobare a bugetului de stat, respectiv de execuţie bugetară.

Aşadar, faţă de cadrul legislativ incident, a apreciat că hotărârea primei instanţei a fost pronunţată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, în condiţiile în care Tribunalului Bucureşti, în calitate de ordonator terţiar de credite, nu are posibilitatea legală de a acorda drepturile băneşti în condiţiile solicitate de reclamante, în lipsa fondurilor alocate de către ordonatorii superiori de credite,

Instanţa trebuia să aibă în vedere faptul că îndeplinirea unor eventuale obligaţii stabilite în sarcina sa este subsecventă faţă de executarea obligaţiilor ce revin Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în domeniul procedurii de execuţie bugetară.

De altfel, potrivit art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice şi art. 3 alin. (1) pct. 6 din H.G. nr. 34/2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice, acest din urmă minister este cel care elaborează proiectul bugetului de stat, precum şi proiectul pentru rectificare bugetară. De asemenea, responsabilităţile ordonatorilor principali de credite sunt prevăzute de art. 64 Legea nr. 69/2010.

Prin urmare, este necesar ca Ministerul Finanţelor Publice să pună în prealabil la dispoziţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie fondurile necesare achitării drepturilor salariale datorate, iar aceasta din urmă le repartizează către ordonatorii secundari/terţiari, în funcţie de solicitările justificate ale acestora, în condiţiile legii, fără a fi nevoie de o hotărâre judecătorească în acest sens.

Cât priveşte cererea reclamantelor de acordare a dobânzii penalizatorii, a solicitat să fie avute în vedere dispoziţiile art. 1 alin. (3) din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum şi pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

Astfel, a mai arătat că în cauza de faţă nu poate fi vorba despre neachitarea la scadenţă a unei sume de bani, câtă vreme dreptul reclamantelor nu este recunoscut.

3.2. Recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (succesoare în drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei) a declarat recurs în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea, în parte, a hotărârii recurate, în sensul respingerii ca neîntemeiat a capătului de cerere privind emiterea unui ordin prin care să fie incluse drepturile salariale acordate intimaţilor-reclamanţi, prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000.

Recurenta-pârâtă a apreciat că prima instanţă a depăşit limitele puterii judecătoreşti, arogându-şi atribuţii de legiferare având în vedere că prin hotărârea atacată a acordat drepturi neprevăzute de actele normative incidente în materia salarizării magistraţilor.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind obligarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la emiterea unui ordin prin care să fie incluse drepturile salariate acordate intimaţilor - reclamanţi, prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000, acordat procurorilor DNA şi DIICOT, începând cu data de 17 noiembrie 2019, instanţa de fond a pronunţat hotărârea recurată cu încălcarea dispoziţiilor art. 8 şi 9 din Cap. VIII, Secţiunea a 2-a din Anexa nr. V la Legea nr. 153/2017, art. 1 alin. (3) Cap. 1 Secţiunea 1 din Legea nr. 153/2017, art. 38 alin. (6), art. 44 pct. 11 şi pct. 20 din Legea nr. 153/2017, invocând de asemenea Decizia HP nr. 80/11.12.2023

4. Apărările formulate în cauză

Intimatele-reclamante A., B., C. şi D. au formulat concluzii scrise, prin care au solicitat să se constate că soluţia instanţei de fond privind obligarea pârâtei Curtea de Apel Bucureşti la recalcularea şi la plata despăgubirilor echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariate calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi celor din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism a intrat în puterea de lucru judecat şi să se păstreze această hotărâre, aplicând corespunzător Deciziile nr. 3 şi 4/2024 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii părţii din hotărâre ce a fost atacată cu recurs de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi hotărârea recurată, în raport de motivele de casare invocate, inclusiv cel de ordine publică invocat din oficiu, Înalta Curte constată că recursurile declarate de recurenţii-pârâţi Tribunalul Bucureşti şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (succesoare în drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei) sunt fondate, în limitele şi pentru considerentele următoare:

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., acesta nu este incident.

Astfel, recurenta-pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (succesoare în drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei) a invocat în cadrul acestui motiv de casare, faptul că stabilirea sistemului de salarizare este atributul exclusiv al legiuitorului, instanţa de contencios constituţional a constatat neconstituţionalitatea unor prevederi legale susceptibile de a genera depăşirea competenţelor instanţelor judecătoreşti în detrimentul autorităţii legiuitoare, iar procedând astfel prima instanţă a depăşit limitele puterii judecătoreşti, arogându-şi atribuţii de legiferare.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. are în vedere situaţia în care, prin hotărârea recurată, instanţa a depăşit atribuţiile autorităţii judecătoreşti, intrând în cele ale autorităţii legislative sau executive.

Acest motiv de casare de ordine publică nu trebuie interpretat extensiv şi poate fi invocat dacă instanţa a admis cererea prin care s-a solicitat luarea unei măsuri pe care numai un organ al puterii legislative sau al puterii executive îl putea face. Modul în care a fost reglementat acest motiv de casare porneşte de la premisa că cererea de chemare în judecată a presupus, prin modul în care a fost concepută, ca instanţa, pronunţându-se favorabil asupra ei, să depăşească atribuţiile puterii judecătoreşti şi să intre în sfera atribuţiilor puterii legiuitoare sau a celei executive.

Or, ipoteza de mai sus nu se identifică în cazul de faţă; ceea ce se invocă, de fapt, de către recurentă se circumscrie unei critici legate de încălcarea unor norme juridice sau eventual de crearea de norme juridice, dar nu poate fi încadrat în motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ.. Astfel, acest prim motiv de recurs este nefondat.

Criticile ce se subsumează motivului de casare prevăzut de art. 488 (1) pct. 8 C. proc. civ., cu referire la motivul de recurs de ordine publică invocat din oficiu, sunt întemeiate.

Înalta Curte, reţine că, în cauză, chestiunea litigioasă dedusă judecăţii o reprezintă modul de determinare şi calcul al indemnizaţiei de încadrare brute lunare cuvenite reclamantelor, acestea solicitând obligarea pârâţilor la emiterea unor ordine, prin care să se dispună stabilirea indemnizaţiei de încadrare prin raportare la coeficientul de multiplicare 19,000 în considerarea faptului că acest drept a fost deja câştigat pe cale judiciară de alţi aproximativ 1.000 de judecători reclamanţi, cu grade profesionale de judecătorie, tribunal şi curte de apel, prin raportare la o serie de hotărâri judecătoreşti pronunţate de instanţa de drept comun în materia dreptului muncii, prin care s-au soluţionat litigii vizând recunoaşterea stării de discriminare şi repararea prejudiciului produs, prin plata diferenţelor salariale dintre suma plătită şi suma ce ar fi trebuit să îi fie plătită prin luarea în considerare a coeficientului de multiplicare 19,000 (diferenţe de drepturi salariale în raport cu indemnizaţiile procurorilor DNA şi DIICOT conform O.U.G. nr. 27/2006).

Cu privire la această problemă de drept, se constată că, ulterior pronunţării hotărârii recurate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat Decizia nr. 3 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 422 din 09 mai 2024 şi Decizia nr. 4 din 11 martie 2024, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 383 din 24 aprilie 2024, având ca obiect recursuri în interesul legii.

Înalta Curte reţine că este pe deplin şi integral aplicabilă Decizia nr. 4/2024 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Alba Iulia, ce formează obiectul Dosarului nr. x, publicat în Monitorul Oficial, nr. 383 din 24 aprilie 2024, prin care a fost admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar în interpretarea şi aplicarea unitară a prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, şi a prevederilor art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, s-a stabilit că:

"Drepturile acordate judecătorilor şi procurorilor, prin hotărâri judecătoreşti definitive, reprezentând diferenţe rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi la nr. crt. 6-13 de la lit. A) din anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările şi completările ulterioare, pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri.

Cuantumul acestor despăgubiri este supus plafonului prevăzut de art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017, dacă depăşirea acestuia este determinată de utilizarea coeficienţilor de multiplicare menţionaţi.

Indemnizaţiile de încadrare la care se face raportarea sunt cele cuprinse în anexa nr. V cap. I din Legea-cadru nr. 153/2017 şi care corespund funcţiei, gradului profesional, vechimii în funcţie şi gradaţiei fiecărui judecător sau procuror în parte."

În considerentele acestei decizii, se arată că natura juridică a diferenţelor de drepturi rezultate din utilizarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi pentru procurorii din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi cei din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, acordate prin hotărâri judecătoreşti definitive, pronunţate în litigii de dreptul muncii, este aşadar aceea de despăgubiri, iar nicidecum aceea de drepturi salariale stabilite pe cale jurisprudenţială.

Conform considerentelor acestei decizii:

"93. În al doilea rând, această concluzie se desprinde şi din deciziile Curţii Constituţionale nr. 818, 819 şi 820 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, prin care instanţa de contencios constituţional, examinând inclusiv dispoziţiile art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, a statuat că acestea sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. În considerentele acestor decizii, Curtea Constituţională a subliniat că dispoziţiile din cuprinsul Ordonanţei Guvernului nr. 137/2000 examinate nu pot fi interpretate şi aplicate în sensul că ar conferi instanţelor judecătoreşti competenţa de a desfiinţa norme juridice instituite prin lege şi de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, deoarece o asemenea interpretare este evident neconstituţională, întrucât încalcă principiul separaţiei puterilor consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi prevederile art. 61 alin. (1) din Legea fundamentală, în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.

94. Pe cale de consecinţă, întrucât instanţele nu se pot substitui legiuitorului şi nu pot conferi drepturi pe cale jurisprudenţială, pe care legea nu le prevede, putând exclusiv să dispună repararea unui prejudiciu creat printr-un tratament discriminator, inclusiv sub forma unei despăgubiri periodice, rezultă că aceste drepturi băneşti, recunoscute prin hotărâri judecătoreşti definitive, echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor din cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi celor din cadrul Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, au natura juridică a unor despăgubiri periodice, iar respectivele hotărâri judecătoreşti nu au fost de natură a modifica/a completa legea şi nici de a schimba cadrul legal prin care se determină indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de aceşti coeficienţi, având ca efect exclusiv acoperirea prejudiciului cauzat prin tratamentul salarial discriminator generat de reglementarea anterioară şi constatat pe cale jurisprudenţială."

Ca atare, despăgubirile echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor Direcţiei Naţionale Anticorupţie şi Direcţiei pentru Investigarea Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, acordate prin hotărâri judecătoreşti, nu au schimbat indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de hotărâri judecătoreşti şi prin urmare, nu se poate face raportarea la un nivel maxim în plată aşa cum a reţinut instanţa de fond, nici înainte şi nici după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009.

În ceea ce priveşte hotărârile invocate de reclamante, pronunţate în litigii de dreptul muncii cu privire la alţi judecători, din considerentele acestora rezultă că acei coeficienţi de multiplicare prevăzuţi de O.U.G. nr. 27/2006 au fost avuţi în vedere ca repere pentru cuantificarea despăgubirilor, individualizate în raport de fiecare din reclamanţii din litigiile respective, elementele de cuantificare constând în indicarea acestor coeficienţi de multiplicare fiind indicate în funcţie de situaţia particulară a fiecăruia dintre reclamanţi.

Aşadar, despăgubirile echivalente cu diferenţele dintre drepturile salariale încasate şi drepturile salariale calculate în funcţie de coeficienţii de multiplicare corespunzători procurorilor DNA şi DIICOT, acordate prin hotărâri judecătoreşti, nu au schimbat indemnizaţia de încadrare a celor care au beneficiat de aceştia.

Nu este posibilă o interpretare a efectelor hotărârilor menţionate în sensul dorit de reclamante, din moment ce acestea nu stabilesc includerea în indemnizaţia de încadrare a unor coeficienţi de multiplicare specifici unei anumite categorii de personal (procurori la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, conform Anexei V lit. B) pct. 1 din Legea nr. 153/2017). O asemenea interpretare a efectelor deciziilor menţionate ar contraveni Deciziei nr. 794/2016 pronunţate de Curtea Constituţională şi principiului stabilirii salariilor judecătorilor în raport de nivelul instanţelor şi nu ar avea temei legal în reglementările salariale invocate de reclamante în cauză.

Totodată, întrucât prin cererea de chemare în judecată nu a fost invocată ca temei al emiterii unor noi ordine de salarizare doar existenţa unor hotărâri judecătoreşti anterioare de stabilire a despăgubirilor, ci şi egalizarea cu alţi magistraţi care ar beneficia de acest coeficient de multiplicare 19,000, se constată că situaţia intimatelor-reclamante este diferită de cea din ipotezele avute în vedere de dispoziţiile art. 1 alin. (5) indice 1 din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări prin Legea nr. 71/2015, de Deciziile nr. 23/2016 şi nr. 36/2018 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi de Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016.

Prin Decizia nr. 794/15.12.2016, Curtea Constituţională a statuat că "nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare", la care se face egalizarea prevăzută de art. 31 din O.U.G. nr. 57/2015 (introdus prin O.U.G. nr. 20/2016), trebuie să includă şi drepturi stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. Aşadar, personalul care beneficiază de aceleaşi condiţii trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

Totodată, din Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, reiese că hotărârile judecătoreşti respective interpretează norme de lege cu aplicabilitate generală, cum sunt cele privind majorarea indemnizaţiei de încadrare (prin care s-au stabilit majorările de 5%, 2% şi 11%), iar celelalte hotărâri (prin care s-au recunoscut anumite drepturi în baza unor situaţii particulare, fără aplicabilitate generală) nu trebuie luate în considerare la stabilirea nivelului maxim al indemnizaţiei de încadrare, la care se face egalizarea.

Potrivit O.U.G. nr. 43/2016 care a modificat şi completat O.U.G. nr. 57/2015, de la data de 31 august 2016, art. 31 prevede "începând cu luna august 2016, personalul plătit din fonduri publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază/indemnizaţiilor de încadrare, aferent unui program normal al timpului de muncă, mai mic decât cel stabilit în plată la nivel maxim, după caz, va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii ".

Paragrafele 74, 80 şi 81 ale Deciziei nr. 36 din 4 iunie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 16 iulie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept vin să întărească aceeaşi idee, a aplicabilităţii generale doar a elementului component al indemnizaţiei de încadrare/salariului de bază al valorii de referinţă sectorială, ca reper unic, de referinţă în sectorul în care este incident.

Spre deosebire, celălalt element component al indemnizaţiei de încadrare/salariului de bază - coeficientul de multiplicare - constituie reperul în funcţie de care se realizează dezideratul diferenţierii veniturilor magistraţilor şi ale altor categorii de personal din sistemul justiţiei, în considerarea fie a nivelului instanţei/parchetului la care îşi desfăşoară activitatea, fie a funcţiei pe care o ocupă; ca atare, el nu are aplicabilitate generală, ci, dimpotrivă, una restrânsă la sfera anumitor beneficiari ai legii.

Noul sistem de salarizare consacrat prin Legea nr. 153/2017 se clădeşte, conform art. 6 din acest act normativ, pe principiul ierarhizării, pe verticală, cât şi pe orizontală, în cadrul aceluiaşi domeniu, în funcţie de complexitatea şi importanţa activităţii desfăşurate.

Îndreptăţirea magistraţilor la stabilirea indemnizaţiei lunare brute prin utilizarea coeficienţilor 19,000 - 23,000 stabilite de O.U.G. nr. 27/2006 s-a recunoscut iniţial pe considerentul unui tratament salarial discriminator constatat de instanţe iar ulterior, sub efectul principiului egalizării salariilor Ia nivelul maxim aflat în piaţă, consacrat de art. 1 alin. (5) indice 1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 şi a art. 3 indice 1 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2017.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat, nici prin decizii de speţă anterioare şi nici prin decizii obligatorii, cu privire la îndreptăţirea magistraţilor -judecători şi procurori - de la orice instanţă din ţară, la beneficiul salarial prevăzut de art. 11 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 pentru procurorii din cadrul D.N.A. şi D.I.LC.O.T. pe temeiul principiului nediscriminării.

În considerarea acestui temei - al existenţei unui tratament salarial discriminator - au fost însă pronunţate hotărâri judecătoreşti definitive, cum sunt cele menţionate de intimatele-reclamante în cauza de faţă, ale celorlalte instanţe din sistemul judiciar, având în vedere conţinutul legislaţiei anterioare de salarizare şi a efectelor concrete pe care aceasta le-au produs.

De vreme ce aceste hotărâri judecătoreşti rămase definitive au fost pronunţate ca urmare a constatării unui tratament juridic discriminator pe care l-au generat actele normative edictate în trecut, existenţa unor hotărâri judecătoreşti nu constituie temei pentru recunoaşterea unor salarii de bază diferite de cele stabilite de legiuitor, iar principiul egalităţii, prevăzut de dispoziţiile art. 6 lit. c) din Legea-cadru nr. 153/2017, nu justifică acordarea altor salarii de bază decât cele pe care legiuitorul, în considerarea unor criterii obiective, le-a stabilit.

În orice caz, nu s-a demonstrat, în cadrul situaţiei de fapt reţinute de prima instanţă, că exista, la data adoptării Legii nr. 71/2015, vreo indemnizaţie a unui judecător stabilită în funcţie de coeficienţii de multiplicare stabiliţi de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii D.N.A. şi D.I.I.C.O.T., la care să se poată raporta în mod concret, instanţa făcând trimitere doar la hotărâri prin care instanţele au acordat despăgubiri echivalente cu diferenţele salariale rezultate din aplicarea coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi de O.U.G. nr. 27/2006 pentru procurorii D.N.A. şi D.I.I.C.O.T.

De altfel, instanţa de recurs are în vedere şi că, prin Decizia nr. 3/2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept s-a decis că "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 25 alin. (1) şi art. 6 lit. b) din Legea-cadru nr. 153/2017 …, principiul nediscriminării nu poate fi invocat pentru acordarea sporurilor prevăzute de art. 4 şi 5 din capitolul VIII anexa nr. V a Legii-cadru nr. 153/2017 la nivel maxim, dacă astfel s-ar depăşi plafonul de 30% prevăzut de art. 25 din acelaşi act normativ.".

În considerentele Deciziei nr. 3/2024, s-a reţinut inclusiv că:

"81. Prin urmare, în contextul în care sporurile nu sunt reglementate într-un cuantum fix, legea conferă ordonatorilor de credite o marjă de apreciere în stabilirea lor, dar dreptul de apreciere trebuie exercitat în limitele prevăzute de lege, fiind supus unei duble condiţionări: la nivel individual, cele trei sporuri ar putea totaliza cel mult 45% din salariul de bază lunar sau din indemnizaţia lunară de încadrare, iar la nivelul bugetului gestionat de ordonatorul de credite, suma sporurilor şi a celorlalte elemente adiţionale salariului de bază sau indemnizaţiei de încadrare nu poate depăşi 30% din suma salariilor de bază şi a indemnizaţiilor de încadrare.

Marja de apreciere implică şi posibilitatea ajustării periodice a sporurilor, cu respectarea condiţiilor de acordare a acestora, astfel încât, în funcţie de circumstanţele concrete, să se asigure încadrarea în limita prevăzută în art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017. … 95. Abordarea trebuie să fie aceeaşi şi dacă reperul de comparaţie l-ar constitui nivelul sporurilor recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor persoane care îşi desfăşoară activitatea în cadrul aceloraşi instanţe sau parchete, invocarea prevederilor art. 6 lit.

b) din Legea-cadru nr. 153/2017 nefiind suficientă pentru a impune ordonatorului de credite egalizarea la nivel maxim a cuantumului procentual al sporurilor individuale, cu încălcarea limitei generale prevăzute de art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017.

96. Aceasta, pentru că, aşa cum s-a mai menţionat în cuprinsul prezentei decizii, responsabilitatea stabilirii şi acordării drepturilor salariale revine ordonatorilor de credite, care, în temeiul art. 3 alin. (4) din Legea-cadru nr. 153/2017, au obligaţia să stabilească salariile de bază/soldele de funcţie/salariile de funcţie/soldele de grad/salariile gradului profesional deţinut, gradaţiile, soldele de comandă/salariile de comandă, indemnizaţiile de încadrare/indemnizaţiile lunare, sporurile, alte drepturi salariale în bani şi în natură prevăzute de lege, să asigure promovarea personalului în funcţii, grade şi trepte profesionale şi avansarea în gradaţii, în condiţiile legii, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu.

97. În această situaţie, îşi menţine valabilitatea soluţia de principiu pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept prin Decizia nr. 2 din 19 ianuarie 2015, … în care s-a statuat, în aplicarea art. 2, raportat la art. 1 alin. (2) lit.

e) pct. (i) şi alin. (3) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 …, că punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti prin care s-au acordat unor angajaţi anumite drepturi salariale nu reprezintă un tratament discriminatoriu al celorlalţi angajaţi.".

Astfel, în raport de caracterul obligatoriu al deciziei respective în condiţiile art. 521 alin. (3) C. proc. civ., argumentele dezvoltate de intimatele-reclamante sub aspectul unei pretinse discriminări sunt lipsite de temei.

Pentru aceste motive, având a urma aceste dezlegări obligatorii ale chestiunilor de drept incidente speţei, în temeiul art. 407 raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenţii-pârâţi Tribunalul Bucureşti şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (succesoare în drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei), va casa, în parte, sentinţa recurată şi, în rejudecare, va respinge, în tot, cererea formulată şi precizată la data de 17 noiembrie 2022, de către reclamantele A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâţii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, (succesor în drepturile Ministerului Justiţiei privind salarizarea), Ministerul Justiţiei, Tribunalul Bucureşti, Curtea de Apel Bucureşti şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, menţinând în rest dispoziţiile sentinţei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de recurenţii-pârâţi Tribunalul Bucureşti şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (succesoare în drepturile şi obligaţiile Ministerului Justiţiei) împotriva sentinţei civile nr. 270 din 28 decembrie 2023 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi, în rejudecare:

Respinge, în tot, cererea formulată şi precizată la data de 17 noiembrie 2022, de către reclamantele A., B., C. şi D., în contradictoriu cu pârâţii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, (succesor în drepturile Ministerului Justiţiei privind salarizarea), Ministerul Justiţiei, Tribunalul Bucureşti, Curtea de Apel Bucureşti şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Menţine în rest dispoziţiile sentinţei atacate.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, astăzi, 29 mai 2025.