Administrative standing of NGO associations to challenge pandemic hospital access restrictions as discrimination under Law No. 554/2004

Şedinţa publică din data de 29 mai 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 31 octombrie 2022, astfel cum a fost precizată şi modificată (prin introducerea în cauză şi a pârâtei Administraţia Spitalelor şi Serviciilor Medicale Bucureşti) reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Sănătăţii şi Spitalul Clinic Sfânta Maria, au solicitat:

- obligarea pârâtului Ministerul Sănătăţii şi a pârâtului Spitalului Clinic Sf. Maria din Bucureşti de a-i permite accesul imediat şi necondiţionat la toate serviciile medicale oportune, în timp real, având în vedere că orice condiţionare de acces liber la servicii medicale pe orice criteriu constituie discriminare;

- acordarea de despăgubiri pentru discriminare, în cuantum de 4.000.000 RON fiecare, justificate de condiţionarea accesului în spital pe criterii medicale şi completare declaraţii GDPR - scutit de plata taxei judiciare de timbru faţă de art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată şi Decizia ÎCCJ (RIL) nr. 10/2016;

- obligarea la plata de daune morale pentru lezarea demnităţii şi onoarei, reputaţiei, trăirile psihice la care a fost supus în cuantum de 5.000.000 RON fiecare;

- plata cheltuielilor de judecată.

La data de 08 martie 2023 reclamanţii au formulat o cerere modificatoare prin care s-a solicitat introducea în cauză a Administraţiei Serviciilor Spitalelor Municipiului, a Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Datelor cu Caracter Personal, precum şi a Statului Român prin Ministerul Finanţelor.în calitate de pârâţi, introducerea în cauză a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării prin raportare la dispoziţiile art. 27 alin. (1) din O.U.G. nr. 137/2000.

De asemenea, au solicitat anularea Ordinelor de ministru nr. 1101/2016 şi 2675/2022 cu consecinţa eliminării tuturor regulilor de acces în spital.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1756 din 08 noiembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Asociaţia civică Stop Discriminării, excepţie invocată de pârâţii Spitalul Clinic Sf. Maria, Ministerul Sănătăţii;

- a respins acţiunea introdusă de reclamanta Asociaţia civică Stop Discriminării, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă;

- a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a pârâtei ANSPDC, excepţie invocată de reclamant;

- a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Sănătăţii;

- a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor cu sediul în Bucureşti şi a respins actiunea introdusă în contradictoriu cu acesta ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă;

- a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâta ANSPDC;

- a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei ANSPDC şi a respins actiunea introdusă în contradictoriu cu aceasta ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă;

- a respins ca neîntemeiată excepţia lipsei plângerii prealabile, excepţie invocată de pârâtul Spitalul Clinic Sf Maria;

- a respins acţiunea reclamantul B., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătăţii, pârâtul Spitalul Clinic Sfânta Maria, pârâta Administraţia Spitalelor şi Serviciilor Medicale Bucureşti, pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1756 din 08 noiembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs recurenţii - reclamanţi B. şi A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi să se constate că hotărârea atacată este nelegală şi netemeinică în totalitate.

Printr-un prim set de critici, recurenţii-reclamanţi au învederat, în esenţă, că soluţia pronunţată de instanţa de fond este nemotivată, fiind rezultatul unei analize formale, iar din pagina 12 a hotărârii criticate rezultă motive străine de judecarea cauzei şi contradicţii ale instanţei de fond, prima instanţă preluând doar apărări ale intimaţilor-pârâţi şi omiţând să se pronunţe cu privire la capătul de cerere nr. 4.

Printr-un alt set de critici, recurenţii-reclamanţi au susţinut, în esenţă, că la termenul din data de 03 mai 2023 au fost încălcate principiile rolului activ al judecătorului, al egalităţii, al legalităţii şi al disponibilităţii, respectiv prevederile art. 22, art. 8, art. 7, art. 9 şi art. 10 din C. proc. civ., întrucât nu s-a pus în vedere pârâtului Ministerul Sănătăţii să depună documentaţia aferentă celor două ordine atacate.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, aceleaşi principii de drept au fost încălcate de instanţa de fond şi la momentul respingerii excepţiilor lipsei dovezii calităţii de reprezentant legal şi convenţional pentru Spitalul Sf. Maria şi ASSMB.

Astfel, nici Spitalul Sf. Maria, nici ASSMB şi nici ANSPDCP nu au făcut dovada calităţii de reprezentant legal şi nici dovada existenţei unui contract de reprezentare avocaţială, excepţiile invocate a lipsei dovezii calităţii de reprezentant legal şi convenţional fiind respinse nelegal şi netemeinic, cu încălcarea prevederilor art. 82 alin. (1) şi art. 151 alin. (2) - (3) C. proc. civ., respectiv a dispoziţiilor Legii nr. 51/1995, ale art. 3 din Legea nr. 514/2003, ale art. 7 din Legea nr. 16/1996, precum şi ale art. 3, art. 22 şi ale Anexei 12 la Statutul profesiei de consilier juridic.

Recurenţii-reclamanţi au apreciat ca fiind nelegală şi soluţia instanţei de fond de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a Asociaţiei civice Stop Discriminării, în raport de art. 36 C. proc. civ., art. 28 din O.G. nr. 137/2000, corelat cu Decizia RIL a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 8/2020 şi de faptul că s-a făcut identitatea între părţi, întrucât a adresat o plângere prealabilă în condiţiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Astfel, Asociaţia nu numai că are calitate procesuală activă, dar este parte reclamantă în plângerea prealabilă faţă de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, fiind incidente şi dispoziţiile art. 28 din O.G. nr. 137/2000.

Învederând dispoziţiile art. 7 alin. (1), art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1) şi art. 18 alin. (1)-(3) din Legea nr. 554/2004, recurenţii-reclamanţi au concluzionat, cu privire la admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active, că această soluţie a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material, a principiului egalităţii, a principiului contradictorialităţii şi oralităţii.

Totodată, recurenţii-reclamanţi au invocat prevederile art. 1 alin. (3) - (5), art. 34 din Constituţie, art. 18, 19 şi 21 din Legea nr. 46/2003, dar şi ale art. 3 alin. (1) din Statut, apreciind că A. are calitate procesuală activă în litigiile privind discriminarea, conform art. 3 alin. (2) lit. b) din Statut şi cum rezultă în mod clar din extrasul de la Registrul Public al MJ, instanţa fiind investită cu capăt de cerere privind acordarea de despăgubiri pentru discriminare.

Recurenţii-reclamanţi au mai arătat şi că, în mod nelegal şi netemeinic prima instanţă a admis şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român.

Totodată, recurenţii-reclamanţi au apreciat că au fost încălcate prevederile art. 13 din Legea nr. 554/2004, precum şi principiile contradictorialităţii, oralităţii şi al dreptului la apărare, întrucât nu s-au depus la dosar documentaţiile aferente celor două ordine, putându-se astfel identifica un refuz din partea instanţei de fond de a judeca (denegare de dreptate).

Cu privire la fondul cauzei, recurenţii-reclamanţi se consideră discriminaţi în raport de dispoziţiile art. 1 şi 2 din O.G. nr. 137/2000, art. 2 pct. 1, art. 8, art. 14 CEDO, art. 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 1, 2, 3 şi 21 din Legea nr. 46/2003, respectiv art. 2, 4 alin. (1) lit. b), 16 din Legea nr. 95/2006, art. 10 lit. b) din O.G. nr. 137/2000, învederând totodată şi că intimaţii-pârâţi au refuzat să soluţioneze plângerile prealabile şi că în cauză au fost încălcate prevederile art. 2 din Legea nr. 554/2004 şi ale H.G. nr. 144/2010.

Recurenţii-reclamanţi au mai invocat şi prevederile art. 397 C. proc. civ., ale art. 4 din Legea nr. 303/2022 şi art. 12 alin. (1) din Legea nr. 304/2022, concluzionând că există ipoteza unei denegări de dreptate, a unui refuz de judecare, a judecării cauzei în mod formal, cu încălcarea normelor de procedură şi a normelor de drept material, cu încălcarea Supremaţiei Constituţiei şi a Legii (art. 1 alin. (5) din Constituţie) şi cu încălcarea securităţii juridice.

Totodată, au mai arătat şi că nu a existat un temei de drept pentru prelungirea măsurilor pandemice, de vreme ce nici măcar nu a existat vreun ordin în acest sens, faţă de art. 5 lit. i) din Legea nr. 95/2006, republicată, iar starea de alertă instituită prin H.G. nr. 1183/2021 şi H.G. nr. 1242/2021 au fost definitiv anulate, iar CCR a statuat că O.U.G. nr. 192/2020 este neconstituţională prin Decizia nr. 50/2022.

În opinia recurenţilor-reclamanţi, prin soluţia instanţei de fond s-a confirmat condiţionarea accesului la servicii medicale pe criterii medicale, de vaccinare, testare, completare GDPR, fiind încălcate art. 34, art. 16, art. 1 alin. (3) - (5) din Constituţie, Legea nr. 95/2006 şi drepturile pacientului (Legea nr. 46/2003).

De asemenea, potrivit art. 1166 C. civ., sunt în drept a solicita şi daune morale pentru lezarea demnităţii, onoarei şi reputaţiei, faţă de art. 2 alin. (1) lit. h)-j), art. 2 alin. (2), art. 7 alin. (1), art. 8 alin. (1) şi art. 18 din Legea nr. 554/2004, reaua - credinţă rezultând din faptele acestora, fapta ilicita (fiind îndeplinită şi corelaţia textelor art. 1349-1350, cu art. 1357, şi art. 1382 C. civ.), vinovăţia, şi desigur prejudiciul suferit de aceştia.

Aceştia au concluzionat că pot fi identificate fapte de discriminare, raportat la art. 1-3 din O.G. nr. 137/2000, republicată şi ulterior modificată şi completată prin Legea nr. 167/2020, precum şi fapte ilicite, faţă de art. 15, art. 1349-1350, corelat cu art. 1357 C. civ.

Nu în ultimul rând, recurenţii-reclamanţi au mai susţinut şi că instanţa de fond a încălcat şi dispoziţiile art. 426 şi a motivat cu mult în afara termenului legal de 60 (90) de zile ceea ce încalcă dreptul la un proces echitabil, respectiv art. 21 din Constituţie, art. 6 C. proc. civ., art. 6 pct. 1 din CEDO.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Ministerul Sănătăţii a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei de fond.

Intimata-pârâtă Autoritatea Naţională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat şi nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei de fond.

Intimatul-pârât Spitalul Clinic Sfânta Maria a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului şi menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei de fond.

Intimata-pârâtă Administraţia Spitalelor şi Serviciilor Medicale Bucureşti a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat.

Intimatul-pârât Statul Român prin Ministerul Finanţelor a formulat note scrise, prin care a solicitat menţinerea soluţiei instanţei de fond cu privire la admiterea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţi este întemeiat, în limitele şi pentru următoarele considerente:

În prealabil, Înalta Curte reţine că, prin calea de atac exercitată, părţile recurente s-au limitat la a evoca, cu titlu general, texte normative, dar nu au formulat, în mod concret, critici care să vizeze modul în care acestea ar fi fost aplicate sau interpretate de prima instanţă. Or, motivarea imprecisă sau generală, fără o legătură efectivă cu argumentele prezentate de instanţa de fond, ori cuprinzând indicarea generică a unor texte normative, fără a fi specificată maniera în care acestea au fost concret încălcate sau greşit aplicate de către prima instanţă, nu prezintă structura necesară spre a fi calificată drept critică de nelegalitate.

Totodată, nu pot fi valorificate nici pasajele din cererea de recurs care se rezumă la reiterarea susţinerilor sau apărărilor formulate în faţa instanţei de fond, fără a fi avute în vedere cele statuate concret prin sentinţa recurată şi fără a fi prezentate critici care să vizeze, în mod punctual şi direct, raţionamentul efectiv urmat de instanţa de fond pentru pronunţarea soluţiei criticate.

În continuare, Înalta Curte observă că părţile recurente au dezvoltat criticile în recurs de manieră nestructurată, recurgând la o modalitate de expunere în care au imputat sentinţei atacate diverse vicii pretinse de legalitate, pe care le-au raportat apoi la unul sau mai multe dintre motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Instanţa de control judiciar reaminteşte că, în recurs, hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică posibilitatea părţii interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie. Prin urmare, vor fi înlăturate acele critici ce vizează fondul cauzei, precum şi acele trimiteri la prevederi legale sau la doctrină, în cuprinsul cărora nu se regăseşte o critică efectivă de nelegalitate la adresa sentinţei recurate.

Astfel, referitor la motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., prin sintagma "depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti" se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera autorităţii executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituţia României sau de legile organice. Instanţa săvârşeşte un exces de putere atunci când, spre exemplu: îndeplineşte un act pe care numai un organ al puterii executive sau al puterii legislative îl poate face, consfinţeşte, cu valoare legală, texte abrogate, contestă puterea legală a unor texte, aplică o lege adoptată, înainte de intrarea ei în vigoare sau se pronunţă pe cale de dispoziţii generale.

Or, aşa cum s-a reţinut şi la soluţionarea excepţiei nulităţii recursului, recurenţii-reclamanţi au formulat prin cererea de recurs critici ce pot fi subsumate doar cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., nu şi de pct. 4, fiind evidentă o înţelegere greşită a sferei de incidenţă a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Cu privire la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., un astfel de motiv este incident dacă, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii; aşadar, premisa aplicării textului legal menţionat o constituie încălcarea unei reguli de procedură civilă, însă, din interpretarea coroborată a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 cu cele ale art. 175 alin. (1) C. proc. civ., rezultă că această sancţiune nu este incidentă în orice ipoteză în care sunt nerespectate cerinţe legale, ci doar în acel context în care, printr-o atare nerespectarea s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea hotărârii.

Înalta Curte va examina mai departe criticile referitoare la acest motiv de casare, inclusiv cele privind excepţia lipsei calităţii de reprezentant legal/convenţional, întrucât acestea vizează modul de aplicare a unor norme de procedură de către instanţa de judecată. În acest sens, se observă că art. 80 C. proc. civ. prevede că "Părţile pot să exercite drepturile procedurale personal sau prin reprezentant. Reprezentarea poate fi legală, convenţională sau judiciară.", iar potrivit art. 82 alin. (1) din acelaşi act normativ "Când instanţa constată lipsa dovezii calităţii de reprezentant a celui care a acţionat în numele părţii, va da un termen scurt pentru acoperirea lipsurilor. Dacă acestea nu se acoperă, cererea va fi anulată."; de asemenea, art. 151 C. proc. civ. dispune că "(1) Avocatul şi consilierul juridic vor depune împuternicirea lor, potrivit legii. (...) (3) Reprezentantul legal va alătura o copie legalizată de pe înscrisul doveditor al calităţii sale.".

Înalta Curte subliniază că identificarea unui viciu procedural în cadrul judecăţii de primă instanţă nu are efectul automat al nulităţii hotărârii, ci este necesar să fie demonstrat faptul că aspectul respectiv reprezintă o premisă esenţială a hotărârii recurate, iar viciul de legalitate ar avea efectul casării sale, ceea ce nu rezultă, însă, în acest proces. Astfel, nu este suficient ca părţile recurente să argumenteze, din punct de vedere teoretic, modul în care un consilier juridic poate fi îndreptăţit să reprezinte în baza legii o parte în cursul desfăşurării procesului, ci trebuie să se dovedească că o atare reprezentare a fost hotărâtoare în pronunţarea soluţiei atacate. Or, în raport de cererile formulate în cauză, instanţa urma a se pronunţa oricum asupra chestiunilor deduse judecăţii, independent de argumentele evocate de pârâţi, prin întâmpinare. În plus, în mod corect a reţinut instanţa de fond că actele de procedură depuse de către pârâţi la dosarul cauzei au fost semnate de către reprezentanţii legali ai acestora, fiind lipsite de relevanţă în acest context susţinerile reclamanţilor privind încălcarea prevederilor Statutului profesiei de consilier juridic.

De asemenea, se reţine că părţile au făcut dovada calităţii de reprezentant prin depunerea împuternicirii avocaţiale pentru Spitalul Clinic Sfânta Maria conform legii avocaţilor, inclusiv în ceea ce priveşte menţiunile pe delegaţia avocaţială, iar consilierul juridic al Administraţiei Spitalelor şi Serviciilor Medicale Bucureşti prin depunerea delegaţiei conform statutului .

Nu în ultimul rând, şi în ceea ce priveşte excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant a pârâtei ANSPDC, instanţa de fond a avut în vedere în mod corect Hotărârea Senatului României nr. 175/2018, prevederile Hotârârii Senatului României nr. 16/2005 din 2 noiembrie 2005 pentru aprobarea Regulamentului de organizare şi funcţionare a Autorităţii Naţionale de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, precum şi Decizia preşedintelui ANSPDC nr. 152/19.07.2019, soluţia de respingere a excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant a pârâtei ANSPDC fiind legală.

În acest context, nu se confirmă încălcarea de către curtea de apel a principiilor dreptului la apărare, al oralităţii sau al contradictorialităţii, întrucât la termenele din 14 iunie 2023 şi 11 octombrie 2023, potrivit încheierilor de şedinţă, părţile reclamante au prezentat oral în faţa Curţii de Apel Bucureşti aspectele deja indicate în actele procedurale scrise depuse la dosar cu privire la problema calităţii de reprezentant.

Aşadar, recurenţilor le-a fost acordată posibilitatea de a prezenta apărările pe care le-au formulat sub acest aspect, neintervenind vreo încălcare a art. 13 - art. 15 C. proc. civ.

Cât despre denegarea de dreptate imputată primei instanţe, Înalta Curte subliniază că o atare chestiune este intrinsec legată de obiectul cererii de chemare în judecată, iar, în cauza pendinte, obiectul acesteia nu constă în analiza calităţilor anumitor persoane fizice de reprezentanţi legali sau convenţionali ai pârâţilor. Un atare aspect a fost unul incidental soluţionării procesului. Or, referitor la obiectul cererii de chemare în judecată, Curtea de Apel Bucureşti s-a pronunţat, soluţionând acţiunea cu care a fost învestită.

Se mai reţine, contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi, şi că instanţa de fond a pus în vedere intimatului-pârât Ministerul Sănătăţii că are obligaţia ca, în baza art. 13 din Legea nr. 554/2004, să depună documentaţia care a stat la baza emiterii Ordinului nr. 1101/2016 şi a Ordinului nr. 2675/2022, astfel cum rezultă din încheierea de şedinţă din data de 14 iunie 2023, iar la data de 11 august 2023 Ministerul Sănătăţii a depus Referatul de aprobare nr. AR 15887/08.09.2022 şi Referatul de aprobare nr. AR 4289/30.09.2016, acestea putând fi consultate de la dosarul cauzei.

Aşadar, nu poate fi reţinută în sarcina instanţei de fond încălcarea principiilor rolului activ al judecătorului, al egalităţii, al legalităţii şi al disponibilităţii din acest punct de vedere.

De asemenea, referitor la criticile privind soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor, instanţa de control judiciar are în vedere că, potrivit art. 36 teza I C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţile din proces şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta a fost dedus judecăţii.

Calitatea procesuală presupune justificarea dreptului sau a obligaţiei unei persoane de a participa ca parte în proces. Conţinutul calităţii procesuale se raportează la acele împrejurări de fapt sau de drept care conferă unei persoane posibilitatea de a participa la activitatea judiciară.

În consecinţă, raportat la modul în care reclamanţii au configurat acţiunea în contencios administrativ, respectiv la faptul că nu se contestă niciun act administrativ tipic sau asimilat emis de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor şi la faptul că reclamanţii nu au adresat nicio cerere sau solicitare acestuia, Înalta Curte constată că în mod corect a reţinut instanţa de fond că Statul Român prin Ministerul Finanţelor nu are legitimare procesuală pasivă în cauză.

Nu în ultimul rând, în legătură cu soluţionarea unei acţiuni în contencios administrativ, instanţa de recurs reţine că nici durata desfăşurării procedurii în primă instanţă şi nici intervalul de timp în care este redactată hotărârea judecătorească nu reprezintă condiţii de validitate ale actului de procedură, reprezentat de hotărârea judecătorească, de natură să determine casarea sa, astfel că vor fi respinse şi aceste critici formulate prin cererea de recurs.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat, în mod expres, motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată, Înalta Curte apreciind că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţa de fond.

Lecturând atent hotărârea recurată, instanţa de control judiciar constată că judecătorul fondului a argumentat de manieră corespunzătoare fiecare dintre soluţiile pe care le-a pronunţat. Astfel, Înalta Curte identifică raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată; în plus, considerentele dezvoltate de curtea de apel sunt în legătură cu soluţiile pronunţate.

Contrar susţinerilor recurenţilor-reclamanţi potrivit cărora instanţa de fond nu s-ar fi pronunţat şi nu a motivat capătul de cerere din cererea modificatoare privind anularea ordinelor de ministru, Înalta Curte constată că judecătorul fondului a analizat şi acest capăt de cerere, iar simplul fapt că acele considerente expuse de prima instanţă cu privire la acest capăt de cerere nu concordă modului în care apreciază recurenţii că trebuia motivată hotărârea judecătorească în acest proces nu determină incidenţa motivului de casare în discuţie, deoarece admiterea unor astfel de critici trebuie fundamentată pe argumente cu caracter obiectiv, iar nu pe aprecieri subiective ale părţilor care au formulat calea de atac.

Pe cale de consecinţă, instanţa de control judiciar reţine că motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată. Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor susţinerilor formulate de acestea.

Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

În ceea ce priveşte obligativitatea instanţelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observaţiilor şi argumentelor prezentate de părţi şi de a motiva hotărârea pronunţată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO, obligaţie nerespectată de instanţa de fond în opinia recurentului, Înalta Curte învederează că potrivit jurisprudenţei constante a instanţei europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special în cauzele împotriva României (Albina/României, Buzescu/României, Dima/României, Bock şi Palade/României), art. 6 alin. (1) din Convenţie obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, fără însă ca prin aceasta să se înţeleagă că ar cere un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părţi şi că o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse.

Or, în speţă, potrivit considerentelor anterior expuse, instanţa de fond a pronunţat hotărârea atacată în urma unui examen laborios de legalitate, stabilind faptele şi aplicând dreptul incident, cu respectarea garanţiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părţilor la un proces echitabil, reuşind să surprindă toate împrejurările esenţiale pentru justa soluţionare a cauzei.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurenţi pe această cale se invocă, în esenţă, o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar lipsa motivării sau motivarea contradictorie nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată.

De asemenea, Înalta Curte nu a identificat, în sentinţa recurată, motive străine de natura cauzei şi reţine că, în orice caz, pentru a putea fi incidentă această ipoteză prevăzută în motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se impunea ca hotărârea recurată să cuprindă numai motive străine de natura cauzei, ceea ce în mod evident, nu este cazul în speţă.

Prin urmare, aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil.

Nefondate sunt şi criticile recurenţilor-reclamanţi formulate pe fondul cauzei.

Astfel, se reţine că reclamanţii s-au adresat cu cereri către Ministerul Sănătăţii, Administraţia Spitalelor şi Serviciilor Medicale Bucureşti şi Spitalul Clinic " Sfânta Maria" (astfel cum rezultă din înscrisurile aflate la filele x din vol. I al dosarului instanţei de fond) prin care au învederat faptul că reclamantul B. s-a prezentat la data de 08 aprilie 2022 la Spitalul Sf. Maria pentru o consultaţie la care era programat, nefiind lăsat să intre în unitatea spitalicească întrucât a refuzat să poarte mască de protecţie.

Pârâtul Ministerul Sănătăţii a răspuns cererii formulate de reclamanţi la data de 23 mai 2022, iar pârâta Administraţia Spitalelor şi Serviciilor Medicale Bucureşti, care este autoritatea cu atribuţii de coordonare a Spitalului Clinic Sf. Maria, fiind abilitată să răspundă cererii, a răspuns la data de 17 iunie 2022 .

Prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au afirmat faptul că i-ar fi fost restricţionat lui B. accesul în spital pe motivul refuzului de a purta masca în data de 08 martie 2022, iar ulterior, în data de 08 aprilie 2022 şi 26 august 2022, acestuia nu i-ar fi fost permis accesul în Spital în urma împotrivirii acestuia de a efectua triajului epidemiologic şi de a completa declaraţia GDPR.

De asemenea, prin cererea adiţională au solicitat anularea Ordinelor Ministerului Sănătaţii nr. 1101/2016 şi 2675/2022, pe motiv că acestea conţin prevederi discriminatorii.

Prin sentinţa recurată, acţiunea privind cenzurarea refuzului apreciat de reclamanţi ca fiind nejustificat, faţă de răspunsurile primite de la aceste autorităţi, a fost respinsă, reclamanţii formulând recurs prin care au reiterat aspecte prezentate în faţa primei instanţe, sub formă de critici de nelegalitate, pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Înalta Curte observă că, prin calea de atac exercitată, părţile recurente s-au limitează la a evoca, cu titlu general, texte normative, dar nu au formulat, în mod concret, critici care să vizeze modul în care acestea ar fi fost aplicate sau interpretate de prima instanţă în demersul de analiză a cererii de chemare în judecată. Or, motivarea imprecisă sau generală, fără o legătură efectivă cu argumentele prezentate de instanţa de fond, ori cuprinzând indicarea generică a unor texte normative, fără a fi specificată maniera în care acestea au fost concret încălcate sau greşit aplicate de către prima instanţă, nu prezintă structura necesară spre a fi calificată drept critică de nelegalitate.

Totodată, nu pot fi valorificate nici pasajele din cererea de recurs care se rezumă la reiterarea susţinerilor sau apărărilor formulate în faţa instanţei de fond, fără a fi avute în vedere cele statuate concret prin sentinţa recurată şi fără a fi prezentate critici care să vizeze, în mod punctual şi direct, raţionamentul efectiv urmat de instanţa de fond pentru pronunţarea soluţiei criticate.

Având în vedere scopul căii extraordinare de atac a recursului, astfel cum este acesta reglementat de prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., ce dispun că "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", Înalta Curte arată că, pentru a se putea reţine formulare unor critici apte a fi analizate în recurs, partea care promovează calea de atac trebuie să învedereze, plecând de la argumentele statuate de prima instanţă, care sunt aspectele de nelegalitate concretă, iar nu abstractă pe care le apreciază incidente cauzei.

Or, raportat la obiectul cauzei, instanţa de control judiciar reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, prin refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere se înţelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

Definiţia excesului de putere este dată de art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, constând în exercitarea dreptului de apreciere, aparţinând administraţiei publice, prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

Corelarea acestor dispoziţii legale cu întregul context normativ în care se exercită dreptul la acţiune al persoanei care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică (potrivit art. 1 alin. (1) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004), conferă consistenţă concluziei primei instanţe de respingere a acţiunii reclamanţilor, în contextul în care, în contenciosul administrativ subiectiv, conduita culpabilă a autorităţii publice este sancţionată doar în măsura în care are ca efect o lezare a reclamantului într-un drept sau într-un interes legitim.

Or, aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, în cauză, nu se poate reţine o lezare de către pârâţi a dreptului reclamanţilor, instituţiile abilitate răspunzând în mod legal cererilor formulate de aceştia, accesul reclamantului persoană fizică la serviciile medicale nefiind restricţionat sau condiţionat niciun moment şi nefiind săvârşită nicio faptă de discriminare.

Refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere nu trebuie confundat cu un răspuns nefavorabil al autorităţilor publice, răspunsul nefavorabil implicând în sine acceptarea de către autoritatea publică a soluţionării cererii, însă soluţionarea cererii nu va fi conformă aşteptărilor petentului.

Astfel, în cauza dedusă judecăţii, având în vedere faptul că reclamantului i-au fost comunicate informaţii cu privire la solicitarea acestuia, nu se poate reţine un refuz nejustificat, întrucât acesta presupune o exprimare explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea.

În ceea ce priveşte discriminarea invocată de recurenţii-reclamanţi, se reţine că, potrivit art. 2 alin. (1) din. O.G. nr. 137/2000, "prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă,pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice."

De asemenea, potrivit art. 1 din Legea nr. 46/2003 privind drepturile pacientilor:

"Prin discriminare se intelege distincţia care se face intre persoane aflate în situaţii similare pe baza rasei, sexului,vârstei, apartenenţei etnice, originii naţionale sau sociale, religiei, opţiunilor politice sau antipatiei personale".

Or, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de fond, reclamantul nu a dovedit că autorităţile cărora li s-a adresat l-au tratat discriminatoriu în raport de alte persoane aflate într-o situaţie similară respectiv că Spitalul nu i-a acordat acces la serviciile medicale şi că acest tratament diferit a fost rezultatul unui criteriu dintre cele menţionate de articolele anterioare.

Astfel, din niciun document anexat cererii de chemare în judecată nu rezultă că unitatea sanitară a condiţionat accesul reclamantului la serviciile medicale de obligativitatea purtării măştii de protecţie. Dimpotrivă, conform răspunsului comunicat de către ASSMB, "unitatea comunică faptul că, atât prin intermediul conducerii sale, cât şi a întregului personal, a depus şi depune în continuare eforturi în vederea asigurării serviciilor medicale competente în contextul pandemic. Triajul clinic şi epidemiologic reprezintă prima etapă de evaluare a pacienţilor şi de optimizare afluxului acestora, cu rol esenţial în stabilirea obiective a acestora".

Şi în răspunsul intimatului-pârât Ministerul Sănătăţii se menţionează că "triajul este un sistem de evaluare şi clasificare a pacienţilor care se prezintă în structurile de primire a urgenţelor în vederea stabilirii priorităţii şi a nivelului de asistenţă medicală necesară. Existenţa acestui sistem este o condiţie obligatorie în vederea obţinerii autorizaţiei sanitare de funcţionare, conform OMS nr. 914/2005 pentru aprobarea normelor privind condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească un spital în vederea obţinerii autorizaţiei sanitare de funcţionare, cu modificările şi completările ulterioare. În scopul revenirii la funcţionarea în condiţii normale a unităţilor sanitare, a fost elaborat un plan de redresare post-COVID. Planul de măsuri din 26.03.2022 pentru organizarea spitalelor şi a unităţilor de dializă in contextul pandemiei de COVID-19, aprobat prin OMS nr. 434/2021, cu modificările şi completările ulterioare".

Conform art. II.1., Anexa nr. 1 la OMS nr. 1334/2021:

"asigurarea accesului la tratament adecvat pacienţilor cazuri confirmate sau suspecte de COVID-19 şi în cel mai scurt timp trebuie realizată în condiţii de maximă siguranţă pentru toţi pacienţii şi cadrele medicale. Triajul clinic şi epidemiologie reprezintă prima etapă de evaluare a pacienţilor şi de optimizare afluxului acestora, cu rol esenţial în stabilirea oportunităţii şi a prioritizării obiective a admisiei lor în unităţile sanitare capabile să ofere suport investigaţional şi, după caz, tratament în regim spitalizat".

Fişa de triaj este reglementată legal, fiind prevăzută în Anexa nr. 1.1. la Ordinul nr. 1.334 din 11 mai 2022 privind aprobarea Planului de măsuri pentru organizarea spitalelor şi a unităţilor de dializă în contextul pandemiei de COVID-19 şi a Listei spitalelor şi unităţilor de dializă care asigură asistenţa medicală pentru pacienţi, cazuri confirmate şi suspecte de COVID-19, conform clasificării spitalelor în 3 niveluri de competenţă.

Triajul clinic şi epidemiologic al pacienţilor în unităţile sanitare în care funcţionează unităţi de primire urgenţe sau compartimente de primiri urgenţe (UPU/CPU) se realizează conform propriilor fişe de triaj, prevăzute prin reglementările OMS nr. 1706/2007 privind conducerea şi organizarea unităţilor şi compartimentelor de primire a urgenţelor, cu modificările şi completările ulterioare. Triajul se efectuează o singură dată. de către asistentul medical de triaj în spaţiul dedicat, la momentul internării pacientului, în structura de primiri urgenţe.

Conform prevderilor OMS nr. 1101/2016, Cap. II, punctul 8, lit. d), fiecare unitate sanitară "elaborează şi supune spre aprobare planul anual de supraveghere, prevenire şi limitare a infecţiilor asociate asistenţei medicale din unitatea sanitară" în care sunt detaliate şi măsurile care trebuie implementate (precauţiile standard şi suplimentare) în secţiile unităţii sanitare, în funcţie de specialitate şi nivelul de risc de apariţie IAAM.

Aşadar, reclamantul nu a fost supus unui tratament diferenţiat în raport de alte persoane, triajul clinic şi epidemiologic reprezentând prima etapă de evaluare a tuturor pacienţilor în cadrul oricărei unităţi medicale, acest sistem de evaluare şi clasificare a pacienţilor care se prezintă în structurile de primire a urgenţelor în vederea stabilirii priorităţii şi a nivelului de asistenţă medical necesară neputând fi discriminatoriu, ci decurge din necesitatea unei bune administrări a unităţii medicale, iar din acest punct de vedere nu se poate reţine nicio critică de nelegalitate pe motiv de discriminare nici în ceea ce priveşte Ordinele OMS nr. 1101/2016 şi 2675/2022.

Dispoziţiile din Constituţia României sunt clare în ceea ce priveşte dreptul la ocrotirea sănătăţii persoanei şi, conform art. 34, statuează două obligaţii principale în sarcina statului: de abţinere, respectiv de a nu aduce atingere sănătăţii persoanei prin recurgerea la acţiuni violente/nonviolente şi de asigurare a cadrului necesar protejării dreptului, ambele subsumate interesului public legitim.

Or, aceasta presupune dispunerea unor măsuri instituite în vederea protejării cetăţenilor, aşadar o nevoie socială imperioasă, în aprecierea căreia autorităţile statului, prin organele de specialitate, în acest caz medicale, dispun de o marjă de apreciere.

Prin urmare, în mod corect a reţinut instanţa de fond că politica de acces în spital, stabilită inclusiv pe baza Ordinelor OMS contestate, este în acord cu legea fundamentală şi urmăreşte obiective legitime de protejare a sănătăţii publice, prin faptul că protejează atât pe cei care urmează să beneficieze de aceste servicii, cât şi pe cei care lucrează în cadrul unităţii medicale, măsura fiind proporţională cu scopul legitim urmărit.

În acest context, reţinând şi raportul de interdependenţă între concluzia anterior enunţată potrivit căreia reclamantului nu i-a fost interzis ori restricţionat accesul la serviciile medicale condiţionat de purtarea măştii de protecţie, ci i s-a solicitat să respecte o serie de recomandări ce aveau scop primordial prevenirea răspândirii infecţiilor asociate actului medical în cadrul unităţii medicale şi susţinerile reclamantului potrivit cărora respectarea acestor recomandări ar constitui fapte ilicite, Înalta Curte constată că reclamantul nu era în drept să solicite acordarea unor daune morale, nefiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1357 şi următoarele C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală, nefiind decelată nicio faptă ilicită în sarcina intimaţilor-pârâţi.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată ca fiind întemeiate criticile recurenţilor-reclamanţi cu privire la soluţia instanţei de fond de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Asociaţia civică Stop Discriminării.

Astfel, potrivit art. 32 C. proc. civ., calitatea procesuală este una din condiţiile necesare pentru exercitarea unei acţiuni civile. Conţinutul acestei noţiuni este precizat în cuprinsul art. 36 C. proc. civ., potrivit căruia:

"Calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond". Calitatea procesuală presupune aşadar existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi cel care este titularul dreptului sau interesului legitim afirmat (calitate procesuală activă), precum şi între persoana chemată în judecată (pârâtul) şi cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii (calitate procesuală pasivă).

În materia contenciosului administrativ, calitatea procesuală activă rezultă din dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care arată că "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public." Potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 554/2004, noţiunea de persoană vătămată se referă la "orice persoană titulară a unui drept ori a unui interes legitim, vătămată de o autoritate publică printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri; în sensul prezentei legi, sunt asimilate persoanei vătămate şi grupul de persoane fizice, fără personalitate juridică, titular al unor drepturi subiective sau interese legitime private, precum şi organismele sociale care invocă vătămarea prin actul administrativ atacat fie a unui interes legitim public, fie a drepturilor şi intereselor legitime ale unor persoane fizice determinate". În acelaşi timp, conform art. 8 alin. (1)1 din aceeaşi lege, persoanele fizice şi persoanele juridice de drept privat pot formula capete de cerere prin care invocă apărarea unui interes legitim public numai în subsidiar, în măsura în care vătămarea interesului legitim public decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau a interesului legitim privat.

Totodată, Legea nr. 554/2004 defineşte, în cuprinsul art. 2 lit. s), şi organismele sociale interesate, ca fiind acele structuri neguvernamentale, sindicate, asociaţii, fundaţii şi altele asemenea, care au ca obiect de activitate protecţia drepturilor diferitelor categorii de cetăţeni sau, după caz, buna funcţionare a serviciilor publice administrative.

Pentru aplicarea acestor dispoziţii legale, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat Decizia nr. 8/2020 pe calea unui recurs în interesul legii, prin care a stabilit că "În vederea exercitării controlului de legalitate asupra actelor administrative la cererea asociaţiilor, în calitate de organisme sociale interesate, invocarea interesului legitim public trebuie să fie subsidiară invocării unui interes legitim privat, acesta din urmă decurgând din legătura directă dintre actul administrativ supus controlului de legalitate şi scopul direct şi obiectivele asociaţiei, potrivit statutului." Înalta Curte a arătat că "este recunoscută admisibilitatea unei acţiuni în contenciosul administrativ, exercitată de un organism social de natura celui menţionat de dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. s) din Legea nr. 554/2004, dacă şi în măsura în care poate fi stabilită o minimă legătură între obiectul de activitate al respectivului organism şi drepturile celor în interesul cărora organismul acţionează; dacă acest obiect este însă prea general şi, prin acest caracter, nu poate angaja o relaţie firească şi rezonabilă cu drepturile celor în interesul cărora organismul a acţionat, atunci organismul nu justifică un interes legitim în a acţiona, nefiind permis ca o acţiune promovată de un organism social interesat să mascheze o acţiune populară sau o acţiune în contenciosul administrativ obiectiv" (par. 75).

Rezumând acest cadru normativ relevant în cauză cu privire la calitatea procesuală activă, Înalta Curte reţine că, în litigiile având ca obiect anularea unui act administrativ, calitatea procesuală activă aparţine persoanei vătămate prin actul contestat, fiind incluse în această noţiune şi organismele sociale care invocă vătămarea prin actul administrativ atacat fie a unui interes legitim public (în subsidiar), fie a drepturilor şi intereselor legitime ale unor persoane fizice determinate. În cadrul noţiunii de organism social sunt incluse şi asociaţiile, care au ca obiect de activitate protecţia drepturilor diferitelor categorii de cetăţeni, iar acestea pot acţiona în măsura în care invocă un interes legitim privat, derivat din legătura directă dintre actul administrativ supus controlului de legalitate şi scopul direct şi obiectivele asociaţiei potrivit statutului.

În cauză, scopul statutar al asociaţiei reclamante înfiinţate în baza O.G. nr. 26/2000, este, potrivit Registrului Naţional al Asociaţiilor şi Fundaţiilor, depus în extras la dosar, "protecţia drepturilor şi libertăţilor omului, având calitate procesuală activă în litigiile ce privesc existenţa unei discriminări".

Printre obiectivele asociaţiei, potrivit aceluiaşi extras se numără şi "reprezentarea, promovarea, susţinerea şi apărare intereselor proprii şi ale membrilor asociaţi în faţa organelor puterii legislative, executive şi judecătoreşti şi din ţară şi din străinătate doar în litigiile ce privesc existenţa unei discriminări, raportat la art. 258 din O.G. nr. 137/2000".

Aşadar, în baza acestui statut juridic al asociaţiei, aceasta are calitate procesuală activă în cauză, reclamanta asociaţie invocă un interes privat în legătură directă cu obiectul său de activitate şi are calitate procesuală activă.

De altfel, pentru capetele de cerere formulate în baza O.G. nr. 137/2000, reclamanta A. are calitate procesuală activă şi în baza art. 28 din acest act normativ ("(1) Organizaţiile neguvernamentale care au ca scop protecţia drepturilor omului sau care au interes legitim în combaterea discriminării au calitate procesuală activă în cazul în care discriminarea se manifestă în domeniul lor de activitate şi aduce atingere unei comunităţi sau unui grup de persoane. (2) Organizaţiile prevăzute la alin. (1) au calitate procesuală activă şi în cazul în care discriminarea aduce atingere unei persoane fizice, la cererea acesteia din urmă.").

Prin urmare, se poate recunoaşte în cauză un interes legitim propriu reclamantei A., deoarece obiectul cererii de chemare în judecată priveşte, în mod direct, situaţia unui membru al asociaţiei, iar chestiunile litigioase sunt legate de respectarea principiului nediscriminării, sub forma protecţiei împotriva pretinselor abuzuri ale autorităţilor publice pârâte. Se invocă, aşadar, un interes legitim, personal şi direct, care justifică acţiunea în justiţie pentru ocrotirea dreptului la asociere, ce include dezideratul de a atinge obiectivele propuse sau dreptul la petiţionare.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în dezacord cu opinia instanţei de fond, apreciază că, în cauză, se impune respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Asociaţia civică Stop Discriminării.

Cu toate acestea, instanţa de control judiciar reţine că drepturile şi garanţiile procesuale ale părţilor au fost respectate şi nu se impune trimiterea cauzei spre rejudecare, în condiţiile în care criticile de nelegalitate din cererea de chemare în judecată formulată în comun de ambii reclamanţi au fost analizate atât de către instanţa de fond, cât şi în calea de atac a recursului, concluzia fiind că sunt nefondate şi că se impune respingerea acestora.

Pentru aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 C. proc. civ., va fi admis recursul declarat de recurenţii - reclamanţi B. şi A. şi pe cale de consecinţă, va casa, în parte, sentinţa civilă recurată şi, în rejudecare, va respinge excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Asociaţia civică Stop Discriminării, va respinge acţiunea introdusă de reclamanta Asociaţia civică Stop Discriminării, ca neîntemeiată şi va menţine restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenţii - reclamanţi B. şi A. împotriva sentinţei civile nr. 1756 din 08 noiembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa civilă recurată şi, în rejudecare:

Respinge excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei Asociaţia civică Stop Discriminării.

Respinge acţiunea introdusă de reclamanta Asociaţia civică Stop Discriminării, ca neîntemeiată.

Menţine restul dispoziţiilor sentinţei atacate.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, astăzi, 29 mai 2025.