Proportionality of administrative fine for late annual financial report publication under financial supervision law

Şedinţa publică din data de 29 mai 2025

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal la data de 01 septembrie 2023, sub nr. x/2023, reclamantul Studioul Cinematografic Animafilm S.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, a solicitat:

- suspendarea executării Deciziei nr. 759/01.08.2023, prin care a fost sancţionat cu amendă în cuantum de 22.600 RON ca urmare a publicării cu întârziere de mai puţin de o lună a raportului anual financiar, până la soluţionarea definitivă a prezentei cauze;

- anularea acesteia ca netemeinică şi nelegală, întrucât la stabilirea sancţiunii nu au fost avute în vedere toate circumstanţele relevante;

- în subsidiar, înlocuirea/comutarea sancţiunii aplicate, respectiv amendă în cuantumul minim prevăzut de lege;

- obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 11 aprilie 2024, Ministerul Culturii a formulat cerere de intervenţie în interesul reclamantului, solicitând suspendarea executării deciziei contestate şi anularea acesteia şi, în subsidiar, înlocuirea amenzii cu avertismentul, iar la termenul de judecată din 12 aprilie 2024, instanţa de fond a admis în principiu cererea de intervenţie accesorie şi a încuviinţat pentru părţi proba cu înscrisuri.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1051 din 17 iunie 2024, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, formulată de către reclamantul Studioul Cinematografic Animafilm S.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară;

- a respins ca neîntemeiată cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenientul Ministerul Culturii;

- a respins ca neîntemeiată cererea accesorie a reclamantului vizând obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1051 din 17 iunie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs recurentul-reclamant Studioul Cinematografic Animafilm S.A. şi recurentul-intervenient Ministerul Culturii.

3.1. Recurentul-reclamant Studioul Cinematografic Animafilm S.A. a declarat recurs în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi, pe cale de consecinţă, casarea hotărârii atacate.

În primul rând, recurentul-reclamant a învederat că instanţa de fond a procedat la judecarea cererii de suspendare, în ciuda solicitării sale de renunţare la judecarea acesteia, motivarea concentrându-se preponderent pe cererea de suspendare a deciziei în discuţie şi nu pe motivele contestaţiei întemeiate pe prevederile art. 151 din Legea nr. 24/2017, fapt care a determinat o motivare sumară şi înlăturarea fără vreo justicare sau explicaţie a susţinerilor şi criticilor acestuia.

De asemenea, prima instanţă nu s-a pronunţat şi nu a motivat cererea sa subsidiară de înlocuire a amenzii cu sancţiunea avertismentului.

Printr-un alt set de critici, recurentul-reclamant a învederat, în esenţă, că instanţa de fond, contrar celor expres prevăzute de art. 151 din Legea nr. 24/2017 şi cu interpretarea greşită a normelor de drept material, a apreciat că sancţiunea amenzii a fost dispusă temeinic şi legal, fără a se ţine seama însă de toate circumstanţele relevante şi de faptul că în esenţă este vorba despre îndeplinirea cu întârziere a unei obligaţii de transparenţă, întârziere care nu a produs vreun prejudiciu.

În opinia recurentului-reclamant, este de neînţeles cum a fost stabilit cuantumul acestei amenzi, respectiv suma de 22.600,00 RON, o sumă împovărătoare şi în mod vădit disproporţionată faţă de posibilităţile sale financiare, dar şi faţă de celelalte obligaţii financiare asumate sau impuse societăţii - exemplificativ: impozitul datorat bugetului local pentru întregul an 2023 care este de 30.616 RON la care se adaugă o restanţă aferentă anului 2022, datoria către auditorul financiar pentru situaţiile financiare în cuantum de 12.000 RON, cât şi obligaţiile fiscale lunare la bugetul de stat.

Aşa fiind, a apreciat că menţinerea de către prima instanţă a sancţiunii amenzii în cuantumul considerabil stabilit de ASF este netemeinică şi nelegală, fără luarea în considerarea a dificultăţilor reale şi pertinente cu care s-a confruntat şi se confruntă societatea şi, implicit, a tuturor circumstanţelor relevante (capacităţii financiară cu precădere), aşa cum în mod explicit prevede art. 151 din Legea nr. 24/2017, temei al deciziei contestate.

3.2. Recurentul-intervenient Ministerul Culturii a declarat recurs în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, pe fondul cauzei, admiterea cererii de chemare în judecată şi a cererii de intervenţie accesorie.

Recurentul-intervenient a învederat, în esenţă, că în mod greşit instanţa de fond a stabilit că amenda aplicată în cuantum de 22.600 RON este corectă, iar un simplu avertisment sau o amendă în cuantumul minim ar fi nejustificată, deşi a reţinut că fapta societăţii este comisă din culpă, că numărul zilelor de întârziere nu e mare, iar investitorilor nu le-a fost produs niciun prejudiciu.

De asemenea, în motivare instanţa de fond consideră în mod greşit ca fiind întemeiat cuantumul amenzii aplicate, motivat de faptul că societăţii i s-a mai aplicat sancţiunea avertismentului, dar pierde din vedere un aspect esenţial şi anume că întârzierea este cauzată de situaţia financiară şi logistică precară a societăţii şi nu de o neglijenţă a acesteia.

Recurentul-intervenient a apreciat că măsura aplicării sancţiunii cu amendă în cuantum de 22.600,00 RON este vădit excesivă raportat şi la prevederile art. 151 din Legea nr. 24/2017 republicată şi la situaţia financiară precară a societăţii, cunoscută de intimata-pârâtă, concluzionând că instanţa de fond nu a ţinut cont de aspectele privind modul în care a fost stabilit cuantumul amenzii, o sumă împovărătoare şi disproporţionată faţă de posibilităţile financiare ale reclamantului şi faţă de gravitatea faptei.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate, reiterând, în esenţă, apărările susţinute în faţa instanţei de fond.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport cu criticile de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de recurentul-reclamant Studioul Cinematografic Animafilm S.A. şi de recurentul-intervenient Ministerul Culturii sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, sub imperiul acestei norme de drept, se pot include mai multe neregularităţi de ordin procedural, începând de la nesemnarea cererii de chemare în judecată, nelegala citare a uneia dintre părţi, nesemnarea cererii reconvenţionale, nesocotirea principiilor publicităţii, oralităţii, contradictorialităţii etc.

Deşi formularea textului de lege este mai cuprinzătoare decât cea din vechiul C. proc. civ., instanţa apreciază că nu orice pretinsă încălcare a unei norme de procedură atrage casarea hotărârii.

Recurentul - reclamant Studioul Cinematografic Animafilm S.A. critică prin motivele de recurs împrejurarea că prima instanţă a procedat la judecarea cererii de suspendare, deşi aceasta ar fi solicitat renunţarea la judecarea cererii.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant, Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de fond a procedat la soluţionarea cererii de suspendare, în condiţiile în care nu au fost respectate condiţiile legale privind formularea unei cereri de renunţare la judecată, pentru a putea fi avută în vedere de instanţa de judecată.

Astfel, în speţă, reprezentantul convenţional al recurentului-reclamant, persoană juridică, a precizat oral în şedinţa publică din data de 24 mai 2024 că renunţă la cererea de suspendare or, potrivit dispoziţiilor art. 406, coroborate cu cele prevăzute la art. 84 şi art. 85 C. proc. civ., pentru a se lua act de manifestarea de voinţă a reclamantului persoană juridică, era necesar ca actul procesual de dispoziţie efectuat prin reprezentantul convenţional al acestuia să fie dublat de o procură specială prin care să se facă dovada că a primit un mandat în acest sens, obligaţie neîndeplinită în cauză.

În consecinţă, Înalta Curte va respinge ca neîntemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat, în mod expres, motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată, Înalta Curte apreciind că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţa de fond.

Contrar susţinerilor recurentului-reclamant Studioul Cinematografic Animafilm S.A. potrivit cărora instanţa de fond nu s-ar fi pronunţat şi nu a motivat cererea sa subsidiară de înlocuire a amenzii cu sancţiunea avertismentului, se reţine că judecătorul fondului a precizat în mod concret în considerentele hotărârii recurate că un simplu avertisment ori o amendă în cuantumul minim nu s-ar justifica, prin raportare la toate circumstanţele cauzei.

De asemenea, instanţa de fond a subliniat fără echivoc că justificările invocate de reclamant nu pot conduce la aplicarea unei sancţiuni mai blânde, dată fiind conduita acestuia persistent contravenţională.

Pe cale de consecinţă, instanţa de control judiciar reţine că motivarea insuficientă sau contradictorie nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată. Instanţa are obligaţia de a răspunde argumentelor esenţiale invocate de părţi, iar nu tuturor susţinerilor formulate de acestea.

Astfel, aşa cum s-a statuat în prg. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil, inclusiv prin raportare la prevederile art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind dreptul la un proces echitabil.

În ceea ce priveşte obligativitatea instanţelor de a proceda la un examen efectiv al tuturor observaţiilor şi argumentelor prezentate de părţi şi de a motiva hotărârea pronunţată prin prisma acestor elemente, privită ca o componentă a dreptului la un proces echitabil reglementat de art. 6 din CEDO, obligaţie nerespectată de instanţa de fond în opinia recurentului, Înalta Curte învederează că potrivit jurisprudenţei constante a instanţei europene de contencios a drepturilor omului, rezultată în special în cauzele împotriva României (Albina/României, Buzescu/României, Dima/României, Bock şi Palade/României), art. 6 alin. (1) din Convenţie obligă instanţele să îşi motiveze deciziile, fără însă ca prin aceasta să se înţeleagă că ar cere un răspuns detaliat la fiecare argument prezentat de părţi şi că o instanţă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse.

Or, în speţă, potrivit considerentelor anterior expuse, instanţa de fond a pronunţat hotărârea atacată în urma unui examen laborios de legalitate, stabilind faptele şi aplicând dreptul incident, cu respectarea garanţiilor impuse de art. 6 CEDO privind dreptul părţilor la un proces echitabil, reuşind să surprindă toate împrejurările esenţiale pentru justa soluţionare a cauzei.

De altfel, se constată că prin argumentele aduse de recurentă pe această cale se invocă, în esenţă, o eventuală greşită interpretare şi aplicare a legii, aspecte ce vor fi verificate în cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat în cuprinsul recursului, dar lipsa motivării sau motivarea contradictorie nu poate fi reţinută raportat la sentinţa atacată.

De asemenea, Înalta Curte nu a identificat, în sentinţa recurată, motive străine de natura cauzei şi reţine că, în orice caz, pentru a putea fi incidentă această ipoteză prevăzută în motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se impunea ca hotărârea recurată să cuprindă numai motive străine de natura cauzei, ceea ce în mod evident, nu este cazul în speţă.

Prin urmare, aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil.

În ceea ce priveşte cazul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere similitudinea criticilor formulate de recurenţi, prin care au invocat, în esenţă, greşita aplicare şi interpretare a dispoziţiilor art. 151 din Legea nr. 24/2017, în raport de circumstanţele relevante cauzei, Înalta Curte va proceda la o analiză grupată a recursurilor, sistematizată în raport de problema de drept invocată, circumscris acestui motiv de recurs.

Potrivit motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt reţinută în cauză.

În fapt, în cadrul activităţii de control permanent desfăşurate de Autoritatea de Supraveghere Financiară a fost verificat modul în care societăţile emitente ale căror acţiuni se tranzacţionează pe piaţa reglementată sau în cadrul sistemului multilateral de tranzacţionare administrat de Bursa de Valori Bucureşti au dus la îndeplinire obligaţia de transparenţă privind publicarea şi transmiterea la operatorul de piaţă/sistem şi la A.S.F. a Raportului financiar anual aferent exerciţiului financiar pe anul 2022.

În urma verificărilor efectuate, având în vedere statutul societăţii recurente-reclamante, s-a reţinut faptul că aceasta nu a întreprins în timp util demersurile necesare publicării şi transmiterii la operatorul de sistem şi la Autoritatea de Supraveghere Financiară, în termenul legal, a Raportului financiar anual pentru exerciţiul financiar pe anul 2022 (incluzând Raportul auditorului financiar), având în vedere faptul că aceasta a publicat pe site-ul operatorului de sistem B.V.B. Raportul financiar anual aferent exerciţiului financiar 2022 certificat de un auditor financiar în data de 31 mai 2023, în condiţiile în care termenul legal s-a împlinit la data de 02 mai 2023.

Prin urmare, prin Decizia nr. 759/01.08.2033, Autoritatea de Supraveghere Financiară a aplicat reclamantului o amendă în cuantum de 22.600 RON, în temeiul art. 122, art. 146 alin. (1) lit. a) pct. 7 şi art. 147 alin. (1) lit. c) pct. 2 (ii) din Legea nr. 24/2017 si al art. 223 lit. A). alin. (1) din Regulamentul A.S.F. nr. 5/2018.

Împotriva acestei decizii a formulat plângere reclamantul Studioul Cinematografic Animafilm S.A., fără a contesta săvârşirea faptei sau că fapta nu ar întruni elementele constitutive ale contravenţiei reţinute, formulând critici strict sub aspectul individualizării sancţiunii.

Prin sentinţa recurată, s-a constatat că reclamantului i s-a aplicat o sancţiune în conformitate cu prevederile art. 151 din Legea nr. 24/2017, în raport de circumstanţele relevante cauzei, fiind dispusă astfel respingerea cererii de chemare în judecată, reclamantul şi intervenientul reiterând aspecte prezentate în faţa primei instanţe, sub formă de critici de nelegalitate, pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Înalta Curte va respinge ca nefondate criticile recurenţilor privind greşita aplicare de către prima instanţă a dispoziţiilor 151 din Legea nr. 24/2017, invocate atât din prisma individualizării sancţiunii şi a lipsei unui prejudiciu, cât şi din prisma refuzului primei instanţe de a înlocui sancţiunea amenzii cu cea a avertismentului.

Contrar susţinerilor recurenţilor referitoare la inexistenţa unui prejudiciu, instanţa de recurs constată că decizia contestată a vizat încălcarea prevederilor legale, iar nu constatarea unui prejudiciu, în raport de conduita neadecvată a recurentului-reclamant, care, deşi în calitatea sa de emitent de valori mobiliare îi revenea obligaţia de raportare periodică, nu a dispus măsurile necesare pentru întocmirea şi publicarea, în termenul legal, a Raportului financiar anual aferent exerciţiului financiar 2022, afectând astfel dreptul legal al investitorilor la informare corespunzătoare.

În acest context se are şi în vedere şi că, în condiţiile în care fapta reţinută în sarcina recurentului-reclamant este una de pericol, ce rezultă din chiar materialitatea faptei, fără a fi condiţionată de producerea unui rezultat păgubitor, lipsa prejudiciului nu are nicio relevanţă/pertinenţă. În cazul contravenţiilor de pericol, cum este cea reţinută în cauză în sarcina recurentului-reclamant, acestea se consumă în momentul desfăşurării acţiunii ori inacţiunii prevăzute în norma de incriminare, fără a fi necesară producerea unui anumit rezultat.

În orice caz, fapta acestuia a creat posibilitatea afectării dreptului legal al investitorilor la informare corespunzătoare, iar de altfel, aşa cum în mod corect a reţinut şi judecătorul fondului, reclamantul nici nu a susţinut că fapta ce i-a fost imputată nu ar întruni elementele constitutive ale contravenţiei reţinute.

În ceea ce priveşte individualizarea sancţiunii, în mod corect a reţinut instanţa de fond că sancţiunea aplicată, amenda în valoare de 22.600 RON, a fost îndreptată spre minimumul legal, cu toate că autoritatea pârâtă arată că reclamantul a mai fost sancţionat cu avertisment pentru aceeaşi faptă de Autoritatea de Supraveghere Financiară în ultimii 3 ani, aspect de altfel necontestat în cauză.

Prin urmare, având în vedere inclusiv conduita recurentului-reclamant persistent contravenţională, sancţiunea amenzii a fost aplicată cu respectarea principiului proportionalitătii. Potrivit prevederilor legale reţinute în cauză, contravenţia săvârşită de recurentul-reclamant putea fi sancţionată cu amendă de la 15.000 RON până la cea mai mare valoare dintre 45.000.000 RON sau 5% din cifra de afaceri anuală totală, sens în care amenda aplicată este orientată către minimul prevăzut de lege.

Aşa cum s-a reţinut şi anterior, la stabilirea naturii şi valorii amenzii au fost avute în vedere circumstanţele personale şi reale ale săvârşirii faptei şi conduita făptuitorului, cu luarea în considerare a sancţiunilor anterioare din ultimii 3 ani aplicabile acestuia.

Prin urmare, niciuna dintre criticile formulate de recurenţi nu are aptitudinea de a demonstra nelegalitatea sentinţei de fond atacate, aceasta fiind temeinic motivată şi pronunţată cu interpretarea şi aplicarea normelor legale incidente, astfel că Înalta Curte urmează să respingă ca nefondate cererile de recurs declarate în cauză şi să menţină hotărârea recurată sub toate aspectele criticate.

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) şi (2) şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile declarate de recurentul-reclamant Studioul Cinematografic Animafilm S.A. şi de recurentul-intervenient Ministerul Culturii împotriva sentinţei civile nr. 1051 din 17 iunie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurentul-reclamant Studioul Cinematografic Animafilm S.A. şi de recurentul-intervenient Ministerul Culturii împotriva sentinţei civile nr. 1051 din 17 iunie 2024 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, astăzi, 29 mai 2025.