Tax authority's appeal rejected: administrator not jointly liable for company's tax debts absent proved bad faith

Şedinţa publică din data de 29 mai 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la data de 15 noiembrie 2023, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanţelor - Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor, a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 1698/16.05.2023, emisă de Ministerul Finanţelor - Direcţia generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi Deciziei de Angajare a Răspunderii Solidare nr. 44193/16.11.2022, solicitând admiterea contestaţiei, desfiinţarea Deciziei nr. 1698/16.05.2023, ca fiind nelegală şi netemeinică şi, pe fond, admiterea contestaţiei şi desfiinţarea Deciziei de Angajare a Răspunderii Solidare nr. 44193/16.11.2022, emisă de DGRFP Ploieşti - AJVF Argeş - Serviciul Fiscal Municipal Curtea de Argeş.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 166/F-cont din 19 iunie 2024, Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Finanţelor-Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor şi DGRFP Ploieşti prin AJFP Argeş - Serviciul Fiscal Municipal Curtea de Argeş, a anulat Decizia nr. 1698/16.05.2023, de soluţionare a contestaţiei administrative şi Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/16.11.2022 şi a luat act că reclamantul optează pentru a cere pe cale separată cheltuielile de judecată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 166/F-cont din 19 iunie 2024, pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a declarat recurs recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti în numele Ministerului Finanţelor, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea sentinţei recurate, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.

Recurenta-pârâtă a învederat, în esenţă, că sentinţa recurată a fost pronunţată cu greşita aplicare a prevederilor art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedura fiscală.

În opinia sa, atitudinea intimatului - reclamant în calitate de asociat al societăţii debitoare, reprezentată de indiferenţa sa faţă de obligaţiile fiscale, era evident că va afecta bunul mers al debitoarei şi chiar existenţa acesteia, consecinţe pe care acesta le-a acceptat, de vreme ce nu a întreprins nimic în vederea preîntâmpinării lor şi nici în vederea limitării prejudiciilor după producerea lor.

Faptul că nu a invocat împrejurări de natură să circumstanţieze comportamentul acestuia în calitate de administrator şi să imprime concepţia că acesta a acţionat cu bună credinţă, duce la concluzia că reaua credinţă este dovedită în cauză pentru motivul de atragere a răspunderii solidare prevăzut de art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, reţinut de organul fiscal.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut şi că instanţa de fond a ignorat faptul că, deşi Codul de procedură fiscală nu defineşte noţiunea de "rea credinţă", acest concept moral si juridic trebuie raportat la limbajul comun, ca fiind sinonim cu o atitudine incorectă şi rău intenţionată în raport de principiile binelui, cinstei, corectitudinii etc., în acest sens fiind şi decizia nr. 2652/20.05.2010, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia contencios administrativ şi fiscal.

De asemenea, potrivit art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, cu modificările si completările ulterioare, intimatul-reclamant răspunde faţă de societate pentru stricta îndeplinire a îndatoririlor privind gestionarea resurselor financiare şi materiale pe care legea/actul constitutiv le impun, având obligaţia legală de a asigura resursele necesare pentru achitarea obligaţiilor fiscale restante, pentru care au fost aplicate măsuri de executare silită.

În cauză, intimatul-reclamant nu a efectuat demersuri pentru achitarea obligaţiilor fiscale restante, pentru care au fost aplicate măsuri de executare silită, nu a formulat nicio contestaţie, nu a solicitat efectuarea de punctaje, reglări sau corecţii în evidentele fiscale, ignorându-le cu bună ştiinţă, acestea reprezentând în mod evident o dovadă a relei credinţe şi a intenţiei de a prejudicia creditorul fiscal.

Recurenta-pârâtă a invocat şi prevederile art. 66 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, apreciind că, ţinând seama de obligaţia instituită de legiuitor de a cere deschiderea procedurii insolvenţei în termenele stipulate de legislaţia în materie, precum şi de conduita generală a unui administrator, care trebuie să se comporte cu diligenţa unui bonus pater familias, o manifestare contrară este o dovadă a relei credinţe în administrarea intereselor societăţii.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea ca legală şi temeinică a hotărârii recurate.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti în numele Ministerului Finanţelor este nefondat, pentru următoarele considerente:

Motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ce vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material este nefondat, iar în acest sens, Înalta Curte are în vedere că potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, prin Decizia nr. 44193/16.11.2022, emisă de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Argeş, Serviciul Fiscal Municipal Curtea de Arges s-a dispus, în temeiul art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) şi art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, angajarea răspunderii solidare a reclamantului A., în calitate acestuia de administrator al societăţii B. S.R.L., pentru realizarea creanţelor fiscale stabilite faţă de această societate, în limita sumei de 4.789.197 de RON.

Ca urmare a contestaţiei formulate de reclamant în cadrul procedurii prealabile, s-a emis Decizia nr. 1698/16.05.2023 de către Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor prin care a fost respins demersul reclamantului, ca neîntemeiat. Cu toate acestea, în considerentele acestei decizii s-a reţinut a fi incidente doar dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

În acest context, instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu cererea reclamantului de anulare a Deciziei de angajare a răspunderii solidare cu nr. 44193/16.11.2022 şi a Deciziei nr. 1698/16.05.2023 privind soluţionarea contestaţiei.

Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost admisă, pârâta reiterând aspecte prezentate în faţa primei instanţe, sub formă de critici de nelegalitate, pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate, urmând să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

Potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, forma în vigoare la data emiterii deciziilor atacate:

"Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

(…)

c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale;"

Prevederile art. 26 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală fac parte de asemenea din capitolul II - Dispoziţii generale privind raportul sarcinii fiscale şi se aplică în coroborare cu cele ale art. 25 din acelaşi cod, iar din analiza prevederilor antereferite reiese că acestea stabilesc persoanele şi condiţiile în care poate avea loc angajarea răspunderii acestora, printre care se regăseşte şi aceea a exercitării mandatului cu rea-credinţă.

În ceea ce priveşte angajarea răspunderii solidare în temeiul art. 25 alin. (2) lit. c) Codul de procedură fiscală, instanţa de control judiciar constată că aceasta nu poate fi reţinută, în condiţiile în care obligaţia de a solicita deschiderea procedurii insolvenţei a fost îndeplinită de administratorul societăţii, intimatul-reclamant din cauză, iar dovada îndeplinirii obligaţiei rezultă din încheierea de şedinţa din 06 iulie 2016 pronunţată de Tribunalul Specializat Argeş în dosarul nr. x/2016, publicată în BPI nr. 13869/19.07.2016 .

În acest context, se are în vedere şi că, în Planul de reorganizare propus de administratorul judiciar C. - Filiala Argeş pentru debitoarea B. S.R.L., confirmat prin decizia nr. 778/A-COM din 15 noiembrie 2017 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, publicate în BPI nr. 1976/01.02.2017 şi BPI nr. 22856/05.12.2017, s-a reţinut că "(...) administratorul judiciar a ajuns la concluzia că insolvenţa debitoarei se datorează unor cauze obiective şi majoritatea externe societăţii fără a implica culpa unei/unor persoane concrete din conducerea societăţii. De asemenea, "Nu s-a constatat producerea unor fapte care ar fi încadrabile în prevederile art. 169 din Legea 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă. În măsura în care în perioada imediat următoare şi înainte de prescripţia dreptului la acţiune vor interveni informaţii sau elemente noi care să ducă la schimbarea acestei concluzii, administratorul judiciar va acţiona în consecinţă completând analiza de faţă sau formulând acţiunile în justiţie care se impun".

Totodată, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, nu pot fi reţinute ca fiind îndeplinite nici condiţiile pentru angajarea răspunderii solidare în temeiul art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală.

Aşa cum s-a constatat şi anterior, una dintre condiţiile în care poate avea loc angajarea răspunderii este aceea a exercitării mandatului cu rea-credinţă.

Cu privire la reaua-credinţă, aşa cum s-a reţinut şi în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Decizia nr. 184/2022), s-a apreciat că aceasta poate fi calificată ca acea atitudine a unei persoane care săvârşeşte un fapt sau un act contrar legii sau celorlalte norme de convieţuire socială, pe deplin conştientă de caracterul ilicit al conduitei sale. Exercitarea de către o persoană a unui drept ce îi este recunoscut prin lege nu poate să justifice, prin ea însăşi, o prezumţie a relei-credinţe. De asemenea, executarea obligaţiilor şi exerciţiul drepturilor civile se întemeiază pe buna-credinţă, C. civ., prin art. 11 şi art. 14, impunând oricărei persoane fizice sau juridice respectarea ordinii publice şi a bunelor moravuri, precum şi buna-credinţă în executarea şi exercitarea obligaţiilor şi a drepturilor civile. Totodată, prin art. 14 alin. (2) din C. civ., legiuitorul a consacrat conceptul de "bună-credinţă" ca o prezumţie legală relativă care valorează până la proba contrarie. În acelaşi sens este şi art. 12 din C. proc. civ., conform căruia drepturile procesuale trebuie exercitate cu bună-credinţă, potrivit scopului pentru care au fost reglementate şi cu respectarea drepturilor celorlalte părţi, exercitarea abuzivă atrăgând răspunderea părţii pentru prejudiciile morale şi materiale cauzate şi, totodată, aplicarea unei amenzi judiciare.

Or, în cauză, deşi organul fiscal reţine îndeplinită condiţia referitoare la vinovăţie, imputând reclamantului, în esenţă, doar pasivitatea manifestată de acesta în legătură cu obligaţiile fiscale stabilite în sarcina debitorului fiscal, în mod corect a apreciat instanţa de fond că pasivitatea administratorului societăţii, numai prin ea însăşi, nu poate fi concludentă pentru a se reţine întrunite condiţiile de angajare a răspunderii reglementate de art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală.

În condiţiile în care reaua-credinţă trebuie dovedită, iar nu doar afirmată, şi trebuie să existe la momentul producerii faptelor, întrucât legiuitorul nu a instituit prezumţia de vinovăţie în cazul procedurilor arătate mai sus, Înalta Curte constată că acest aspect nu se poate deduce în cauză doar din simpla redare a unei situaţii de fapt, dublată de simpla afirmaţie a organelor fiscale în sensul că persoana a cărei răspundere este antrenată a fost de rea-credinţă, dedusă dintr-o trimitere la dispoziţiile din Codul de procedură fiscală ori din Legea nr. 31/1990 ce reglementează răspunderea asociaţilor, în lipsa unor împrejurări concrete legate de conduita reclamantului în legătură cu acumularea şi neplata datoriilor fiscale.

În cuprinsul deciziei de angajare a răspunderii solidare organul fiscal s-a rezumat doar să enumere acţiunile efectuate în vederea recuperării creanţelor fiscale (acte de executare silită) şi să afirme că, în urma tuturor acestor demersuri, contribuabilul nu a făcut dovada stingerii obligaţiilor, considerând că această împrejurare este suficientă pentru a dovedi că fapta este săvârşită cu intenţie, la fel fiind considerat şi în legătură cu împrejurarea constând în aceea că "reprezentantul legal al societăţii debitoare nu a respectat anumite prevederi legale (art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990), dând dovada de rea-credinţă, în sensul că nu a achitat la termen obligaţia fiscală datorată bugetului de stat", concluzionând în final organul fiscal că reclamantul "a dovedit dezinteres în îndeplinirea obligaţiilor fiscale şi rea-credinţă".

În consecinţă, în mod corect a reţinut instanţa de fond că, deşi autoritatea pârâtă, în dovedirea îndeplinirii în cauză a cerinţei privind reaua-credinţă, ar fi trebuit să descrie în cuprinsul deciziei de angajare a răspunderii solidare acele elemente ce relevă modalitatea în care cel chemat să răspundă a determinat, cu rea-credinţă, nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale, cum ar fi încercarea de a se sustrage de la urmărire ori ascunderea bunurilor sau înstrăinarea lor, recurenta-pârâtă nu şi-a îndeplinit această obligaţie.

Din cuprinsul Deciziei nr. 44193/16.11.2022 reiese că organele fiscale au avut în vedere numai fişa sintetică pe plătitor şi au constatat că debitul provine din declaraţiile fiscale şi depuse de debitorul B. S.R.L. şi declaraţii accesorii aferente, cu termen de plată în intervalul 25 aprilie 2015-01 septembrie 2022, dar fără a se stabili în concret data/datele la care s-ar fi născut creanţele fiscale imputate.

Or, în acest context, prezumţiile folosite pentru angajarea răspunderii solidare a reclamantului, bazate pe fapte reţinute generic, de genul "nu a efectuat demersuri pentru achitarea obligaţiilor restante", nu sunt pertinente pentru aplicarea dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015.

Este evident, astfel, că decizia de angajare a răspunderii solidare în litigiu a fost emisă cu nerespectarea legii, organul fiscal nestabilind motivele de fapt care ar justifica pertinent aplicarea art. 25 alin. (2) lit. d) în ceea ce îl priveşte pe reclamant şi nefăcând proba că reclamantul a acţionat în mod conştient în scopul nedeclarării şi/sau neachitării la scadenţă a obligaţiilor fiscale ale debitoarei S B. S.R.L.

În ceea ce priveşte incidenţa prevederilor art. 73 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 31/1990 privind obligaţiile administratorilor, Înalta Curte nu neagă responsabilitatea unui administrator în ceea ce priveşte activitatea unei societăţi, dar, aşa cum a dezvoltat în precedent, constată că, raportat la temeiul juridic al răspunderii solidare din prezenta cauză, reprezentat de art. 25 alin. (2) lit. d) Codul de procedură fiscală, ce reglementează o răspundere specială, nu se confirmă condiţia îndeplinirii cerinţelor impuse de această normă.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor invocate de recurentă, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti în numele Ministerului Finanţelor împotriva sentinţei civile nr. 166/F-cont din 19 iunie 2024 a Curţii de Apel Piteşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, astăzi, 29 mai 2025.