Refusal of long-stay work visa: state authority’s margin of appreciation in assessing migration risk and non-refundability of administrative fees

Şedinţa publică din data de 23 ianuarie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2024 la data de 25.01.2024, reclamanţii A. şi S.C. B. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe au formulat contestaţie împotriva formularului standard de notificare şi motivare a refuzului unei vize eliberate de România nr. C59-23-5573/06.10.2023 emis de către Ambasada României în Pakistan, solicitând, în principal, anularea formularului standard emis de către pârât şi obligarea acestuia de a soluţiona favorabil cererea reclamantului A. de eliberare a vizei de lungă şedere, iar în subsidiar, obligarea pârâtului de a restitui către reclamanta S.C. B. S.R.L. sumele achitate cu titlu de taxe şi alte cheltuieli pentru cetăţeanul pakistanez în vederea obţinerii vizei de lungă durată pe teritoriul României.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 189 din 19 martie 2024, Curtea de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanţii A. şi S.C. B. S.R.L. în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Externe.

3. Recursul exercitat în cauză

Recurenţii-reclamanţi A. şi S.C. B. S.R.L. au declarat recurs împotriva sentinţei civile nr. 189 din 19 martie 2024 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Apreciază recurenţii-reclamanţi că hotărârea pronunţată de către Curtea de Apel Timişoara se subscrie motivului de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. respectiv: Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalilate: 8. când hotărârea a fost data cu inculcarea sau aplicarea greşita a normelor de drept material. Motivul pentru care consideră recurenţii că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material îl reprezintă interpretarea instanţei de fond cu privire la neindeplinirea de către reclamant a condiţiilor generale şi speciale de acordare a vizei de intrare pe teritoriul României, raportat la toate înscrisurile depuse la dosarul cauzei în vederea soluţionării prezentului dosar.

În opinia recurenţilor-reclamanţi prima instanţă în mod eronat a reţinut că reclamantul cetăţean străin ar fi fost în imposibilitatea contestării actului prin nemotivarea acestuia de către instituţia emitentă.

Menţionează recurenţii-reclamanţi că intimatul-pârât în mod eronat susţine că formularul prin care s-a respins solicitarea de viză nu întruneşte condiţiile esenţiale pentru a fi un veritabil act administrativ şi pentru a putea fi contestat în temeiul Legii nr. 554/2004, însă în acest formular care face obiectul prezentului dosar, însăşi instituţia emitentă a formularului care este Ambasada României in Republica India indică la finalul formularului faptul că se poate exercita o cale de atac împotriva refuzului vizei de lungă şedere în România în conformitate cu prevederile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ cu modificările şi completările ulterioare.

În ceea ce priveşte cel de-al doilea petit subsidiar al cererii introductive prin care societatea comercială angajatoare B. S.R.L. a solicitat restituirea sumelor de bani în cuantum total de 3582 RON reprezentând taxe pe care aceasta le-a plătit pentru recrutarea străinului, precizează recurenţii-reclamanţi că această solicitare este întemeiată pe dispoziţiile art. 18. alin. (3) din Legea nr. 554/2004, instanţa având posibilitatea de a se pronunţa în cadrul procesului privind anularea actului si asupra despăbubirilor pentru daunele materiale şi morale cauzate si ca atare apreciază faptul că este întemeiată cererea privind restituirea acestor sume de bani plătite de către angajatorul persoană juridică română unde străinul urma să îşi desfăşoare activitatea lucrativă pe teritoriul României.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Ministerul Afacerilor Externe a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

5. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În cauză de faţă, recurentul-reclamant A., cetăţean pakistanez, a depus la Ambasada României în Pakistan, o cerere de acordare a vizei române de lungă şedere pentru angajare în muncă (tip D/AM).

Instanţa de fond a reţinut în mod corect în cuprinsul hotărârii atacate faptul că motivele care au stat la baza refuzului de acordare a vizei se regăsesc în înscrisul comunicat recurentului, fiind detaliat faptul că observaţiile rezultate în urma interviului consular au indicat un comportament ezitant al solicitantului, acesta nereuşind să inspire suficientă încredere prin declaraţiile date, fapt pentru care s-au conturat suspiciuni justificate cu privire la existenţa unei intenţii de migraţie ilegală.

În ceea ce priveşte viza română de lungă şedere pentru angajare în muncă (tip D/AM), prevederile art. 44 din O.U.G. nr. 194/2002 stipulează care sunt condiţiile speciale pentru eliberarea acestui tip de viză, astfel:,,(1) Viza de lungă şedere pentru angajare în muncă se acordă străinilor în scopul încadrării în muncă pe teritoriul României la un angajator.

(2) Solicitarea de viză trebuie să fie însoţită de următoarele documente:

a) copia avizului de angajare eliberat în condiţiile legislaţiei speciale privind încadrarea în muncă şi detaşarea străinilor pe teritoriul României sau, după caz, documente prin care să se facă dovada că solicitantul se încadrează în categoriile prevăzute la alin. (3);

b) dovada mijloacelor de întreţinere la nivelul salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată pentru întreaga perioadă înscrisă în viză;

c) certificat de cazier judiciar sau alt document cu aceeaşi valoare juridică, eliberat de autorităţile din statul de domiciliu ori de reşedinţă;

d) asigurarea medicală pe perioada valabilităţii vizei."

Prin urmare, împrejurarea că solicitantul vizei a obţinut avizul de angajare nu atrage obligativitatea acordării vizei, în contextul în care este necesară îndeplinirea mai multor cerinţe generale pentru eliberarea vizei, printre care se numără şi cerinţa inexistenţei unei îndoieli întemeiate cu privire la autenticitatea documentelor justificative înaintate de către solicitant sau cu privire la veridicitatea datelor pe care acestea le cuprind, la gradul de încredere care poate fi acordat declaraţiilor solicitantului, aspecte care, de regulă, se constată în cadrul interviului consular, etapă ulterioară obţinerii avizului de angajare, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 29 alin. (3) din O.U.G. nr. 194/2002:,,(3) La depunerea cererii de acordare a vizei române, solicitantul este, de regulă, chemat la interviu."

Mai mult, raportat la aceste condiţii prevăzute de dispoziţiile art. 27 alin. (2) din O.U.G. nr. 194/2002, şi de condiţiile speciale stabilite de cadrul normativ aplicabil procedurii de acordare a fiecărui tip de viză (dispoziţiile art. 44 din O.U.G. nr. 194/2002, în cazul vizei de lungă şedere pentru angajare în muncă), Înalta Curte apreciază că acordarea vizei române nu reprezintă o obligaţie de drept instituită de lege în ipoteza îndeplinirii condiţiilor legale, ci doar o vocaţie.

Înalta Curte reiterează faptul că acordarea vizei, prin care este permisă intrarea în tară a cetăţenilor străini încorporează expresia suveranităţii statului, motiv pentru care, sub rezerva unor instrumente juridice internaţionale care să impună contrariul, orice stat poate refuza intrarea pe teritoriul său a cetăţenilor străini.

Contrar susţinerilor recurenţilor obţinerea avizului de muncă reprezintă doar una dintre condiţiile speciale prevăzute de lege pentru acordarea vizei române pentru angajare în muncă, pentru eliberarea vizei fiind necesară îndeplinirea cumulativă atât a condiţiilor generale cât şi a celor speciale prevăzute de O.U.G nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, cu modificările şi completările ulterioare, aceste condiţii fiind expres prevzute în art. 27, respectiv art. 44 din O.U.G. anterior menţionat.

Prin urmare, simpla obţinere a avizului de angajare nu atrage obligativitatea acordării vizei.

Analiza Inspectoratului General pentru Imigrări se rezumă la analizarea unor documente, fără a avea o interacţiune directă cu cetăţeanul străin. Prin urmare, a invoca avizul de angajare emis de IGI ca element de garanţie al inexistenţei riscului de migraţie ilegală este nefondat, întrucât acesta nu analizează riscul de migraţie ilegală la emiterea avizului de angajare şi nu interacţionează direct cu cetăţeanul străin.

În acord şi cu practica constantă a C.J.U.E, Înalta Curte reţine că autorităţile naţionale dispun de o marjă de apreciere în a determina eligibilitatea unui individ pentru a obţine o viză. Astfel, solicitantul trebuie să parcurgă o verificare complexă, bazată şi pe personalitatea sa, precum şi pe eventuala ameninţare pe care ar reprezenta-o venirea acestuia pentru ordinea publică, siguranţa internă şi relaţiile internaţionale ale unuia din statele membre. Astfel, autorităţile din statele membre nu sunt obligate să furnizeze o prezentare exhaustivă a motivelor deciziei de respingere a vizei, fiind suficientă menţionarea unui minim de informaţii în cuprinsul formularului.

Mai mult decât atât, în acord şi cu motivarea instanţei de fond, viza nu este concepută ca un drept, ci ca o obligaţie impusă celui care doreşte să intre pe teritoriul unui stat, deci o condiţie prealabilă intrării pe teritoriul statului, aceasta fiind un instrument de control al intrărilor şi, prin urmare al fluxurilor migratorii, precum şi un instrument de politică extemă şi de securitate.

În concluzie, în ceea ce priveşte fondul motivului de respingere a solicitării de viză, Înalta Curte reţine, referitor la condiţia prevăzută de art. 27 alin. (2) lit. i) din O.U.G. nr. 194/2002, că este una esenţială, fiind suficient să existe o îndoială întemeiată cu privire la gradul de încredere care poate fi acordat declaraţiilor solicitantului vizei (nefiind necesară o certitudine în acest sens), aspecte care se constată în urma interacţiunii directe şi nemijlocite dintre solicitant şi funcţionari în cadrul interviului consular şi care ţin de puterea de apreciere a autorităţilor competente în examinarea cererilor de viză.

În ceea ce priveşte criticile referitoare la obligarea M.A.I. la plata sumelor de bani achitate de societatea recurentă cu titlu de taxe, Înalta Curte reţine că sunt neîntemeiate, astfel că în mod corect a respins instanţa de fond şi acest capăt de cerere accesoriu.

De altfel, recurenta nu a precizat care este temeiul de drept în baza căruia intimatul-pârât ar fi obligat să-i restituie eventualele cheltuieli efectuate pentru obţinerea vizei, neexistând nicio dispoziţie legală în cuprinsul O.U.G. nr. 194/2002 care să prevadă că, în ipoteza respingerii cererii de viză, autoritatea ar fi obligată să restituie eventualele cheltuieli efectuate în scopul eliberării vizei.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi S.C. B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 189 din 19 martie 2024 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi S.C. B. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 189 din 19 martie 2024 a Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 C. proc. civ., astăzi, 23 ianuarie 2025.