Retrocession of minority property: invalid appeal motives for failure to rebut inapplicability of the expropriation decree to the specific entity

Şedinţa publică din data de 30 mai 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 3 octombrie 2022, pe rolul Tribunalului Satu Mare, sub nr. x/2022, reclamantul A. din judeţul Satu Mare a solicitat anularea Deciziei nr. 1474/14.07.2022, emisă de Guvernului României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România; constatarea faptului că imobilul situat în municipiul Carei, Calea x, înscris în cartea funciară nr. x Carei, cu nr. top. x, în natură teren, în suprafaţă de 130 mp., a făcut obiectul preluării abuzive de către Statul Român; obligarea pârâtei Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România să emită o nouă decizie conform celor de mai sus, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 14/CA/2023 din 18.01.2023 pronunţată de Tribunalul Satu Mare cauza a fost declinată în favoarea Curţii de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 74 din 22 martie 2023, Curtea de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

- a admis acţiunea formulată de reclamantul A. din judeţul Satu Mare în contradictoriu cu pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România;

- a anulat Decizia nr. 1474/14.07.2022, emisă de pârâtă;

- a constatat caracterul abuziv al preluării de către Statul Român a imobilului situat în municipiul Carei, Calea x, jud. Satu Mare, înscris în C.F. nr. x Carei sub nr. top. x;

- a obligat pe pârâtă să emită o nouă decizie privind soluţionarea cererii de retrocedare formulată de reclamant ţinând seama de considerentele prezentei sentinţe;

- a respins cererea reclamantului privind acordarea cheltuielilor de judecată.

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei nr. 74 din 22 martie 2023, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâta Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, invocând, în drept, dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă susţine, în esenţă, că instanţa de fond a interpretat şi a aplicat în mod eronat prevederile pct. 8 din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999, republicată.

Arată recurenta că, deşi este adevărat faptul că O.U.G. nr. 83/1999, republicată, a fost edictată cu scopul de a repara nedreptăţile suferite de către cetăţenii aparţinând minorităţilor naţionale din România, prin preluările abuzive exercitate de către statul român comunist asupra imobilelor acestora, totuşi acest lucru nu înseamnă că retrocedarea în natură a imobilelor sau propunerea de acordare de măsuri compensatorii în favoarea unei minorităţi se va face prin omiterea unor prezumţii contrare şi a neîndeplinirii unor condiţii esenţiale, ceea ce ar presupune o aplicarea defectuoasă a legii şi, în cele din urmă, nicio lege sau ordonanţă nu a fost edictată cu scopul de a fi nesocotită.

Învederează că în temeiul O.U.G. nr. 83/1999, republicată, A. din Judeţul Satu Mare a depus pe rolul Comisiei speciale de retrocedare, cererea nr. x/29.09.2004, prin care a solicitat restituirea imobilului, construcţie şi teren, situat în municipiul Cărei, înscris în C.F. nr. x a localităţii Cărei, identificat prin nr. top. x şi nr. top. x.

Cu privire la imobilul identificat cu nr. top. x, solicitat prin cererea nr. x/29.09.2004, recurenta-reclamantă menţionează faptul că, din interpretarea literală a textului de lege incident rezultă faptul că solicitanţii trebuie să îndeplinească două condiţii esenţiale, respectiv ca imobilele să fi fost deţinute în proprietate, iar acestea să fi fost preluate abuziv de către statul român, cu titlu sau fără titlu, în perioada de referinţă a legii, respectiv 06.09.1940-22.12.1989.

Având în vedere aceste aspecte, precum şi faptul că, aşa cum şi instanţa de fond a reţinut, deşi ulterior a acţionat potrivnic propriilor convingeri, prin admiterea acţiunii formulate de către intimata-reclamantă, în exercitarea atribuţiilor stabilite de legiuitor în temeiul dispoziţiilor art. 3 din O.U.G. nr. 83/1999, republicată, şi al punctului 8 din Normele metodologice de aplicare a art. 1 din anterior menţionata-ordonanţă, Comisia specială de retrocedare, instituită în temeiul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, republicată, are plenitudine de competenţă în soluţionarea fazei administrative a cererilor de retrocedare depuse de comunităţile minorităţilor naţionale, cu privire la calificarea preluărilor ca fiind abuzive sau nu* respectiv la calificarea preluărilor ca fiind cu titlu sau fără titlu* îndrituită prin lege, în şedinţa din data de 18.06.2019, Comisia specială de retrocedare a consemnat cu privire la practica acesteia, în Procesul-verbal nr. x, faptul că Decretul-lege nr. 485/1944 nu reprezintă un act de preluare abuzivă.

Astfel, Comisia specială de retrocedare a apreciat, în mod corect, că se solicită un imobil compus din construcţie şi teren, situat în municipiul Cărei, înscris în C.F. nr. x a localităţii Cărei, identificat prin nr. top. x, asupra căruia recurenta-pârâtă s-a pronunţat prin Decizia nr. 207 din data de 11.09.2009, şi prin nr. top. x, asupra căruia pârâta s-a pronunţat prin Decizia nr. 1474 din data de 14.07.2022, prin respingerea cererii cu privire la acest imobil, întrucât nu a făcut obiectul unei preluări abuzive de către statul român, de la solicitantă în perioada de referinţă a legii.

Comisia specială de retrocedare, în baza tuturor înscrisurilor depuse la dosarul administrativ, a apreciat, în mod corect, faptul că nu sunt îndeplinite condiţiile referitoare la preluarea abuzivă, întrucât imobilul solicitat a fost preluat de către statul român în temeiul Decretului-lege nr. 485/1944 pentru abrogarea Decretului - Lege nr. 830/21.11.1940 privind constituirea B., care nu reprezintă un act de preluare abuzivă, astfel cum a stabilit Comisia specială de retrocedare în şedinţa din data de 18.06.2019.

În subsidiar, în cazul în care recursul va fi respins, solicită acordarea unui un termen de executare mai mare, acesta fiind necesar pentru obţinerea înscrisurilor suplimentare de la instituţiile publice competente.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant A. din România a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., în subsidiar solicitând respingerea recursului ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând cu prioritate excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare, în raport de dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nul, pentru următoarele considerente:

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Instanţa de contencios administrativ a fost învestită cu o cerere prin care reclamantul A. din judeţul Satu Mare a solicitat anularea Deciziei nr. 1474/14.07.2022, emisă de Guvernului României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România; constatarea faptului că imobilul situat în municipiul Carei, Calea x, înscris în cartea funciară nr. x Carei, cu nr. top. x, în natură teren, în suprafaţă de 130 mp., a făcut obiectul preluării abuzive de către Statul Român; obligarea pârâtei Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România să emită o nouă decizie conform celor de mai sus, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost admisă, fiind anulată Decizia nr. 1474/14.07.2022 emisă de Guvernului României - Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România, fiind constatat caracterul abuziv al preluării, a fost obligată pârâta să emită o nouă decizie privind soluţionarea cererii de retrocedare formulată de reclamant ţinând seama de considerentele prezentei sentinţe.

Pentru a pronunţa această sentinţă, judecătorul fondului a reţinut în esenţă că imobilele a căror retrocedare se cere, existau la data cererii de retrocedare formulate de reclamant, iar reclamantul a făcut dovada că are calitatea de succesor în drepturi a organizaţiei Reuniunea Culturală Germană Sathmar, depunând în acest sens sentinţa civilă nr. 429 din 5 martie 2009 pronunţată în dosar nr. x/2009 al Judecătoriei Carei.

S-a mai reţinut că din înscrisurile de la dosar rezultă că imobilul revendicat s-a aflat în proprietatea tabulară a organizaţiei Reuniunea Culturală Germană Sathmar la momentul trecerii în proprietatea de stat, iar pârâta a precizat că temeiul juridic indicat în cartea funciară pentru preluarea imobilului l-a constituit Decretul Lege nr. 485/1944, act normativ care statua la art. I alin. (2) că "Statul Român devine pe data prezentei legi proprietar al bunurilor aparţinând B.".

În acest context, Curtea de apel a constatat că efectele Decretului Lege nr. 485/1944 nu pot fi extinse şi la alte persoane decât cea expres menţionată în cuprinsul său, iar cum titlul juridic invocat pentru înscrierea dreptului de proprietate al noului proprietar îl reprezenta Decretul Lege nr. 485/1944 care, aşa cum s-a arătat anterior nu viza organizaţia Reuniunea Culturală Germană Sathmar ci o terţă entitate juridică, respectiv B., în speţă este incidentă ipoteza avută în vedere de legiuitor pentru preluarea abuzivă a bunurilor minorităţilor naţionale constând în preluarea unor astfel de bunuri fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, titlul juridic invocat de stat nefiind aplicabil în ceea ce o priveşte pe antecesoarea reclamantului.

Sub acest aspect, s-a constatat că entitatea juridică Reuniunea Culturală Germană Sathmar a fost una distinctă de terţa B., necontribuind în vreun fel la înfiinţarea acesteia din urmă, întrucât la momentul înfiinţării B., această organizaţie nu avea cum să înglobeze şi entitatea juridică Reuniunea Culturală Germană Sathmar pentru simplul motiv că la acea dată Careiul se afla sub ocupaţie, nemaifiind parte din România, situaţie faptică ce s-a menţinut până inclusiv la data emiterii Decretul Lege nr. 485/1944 prin care bunurile B. au trecut în proprietatea statului. Or, nici la data emiterii actului de preluare a bunurilor B., imobilele din Carei nu se aflau pe teritoriul României, astfel încât nu puteau forma obiect al preluării.

Concluzionând, instanţa de fond a reţinut că indiferent de legalitatea în sine a Decretului Lege nr. 485/1944, în cazul bunurilor a căror retrocedare se cere în speţă, atât timp cât acestea au fost preluate în temeiul unui act normativ care nu era aplicabil, există o preluare abuzivă în sensul O.U.G. nr. 83/1999.

Or, tocmai aceste argumente definitorii, ce au condus la soluţia anulării actului administrativ atacat, nu au fost combătute în prezentul recurs, recurenta reluând aspecte invocate anterior în cauză, ce nu au legătură cu raţionamentul juridic ce a condus la concluzia admiterii cererii de chemare în judecată.

Practic, cererea de recurs este o reluare a întâmpinării depuse în primă instanţă, fără a cuprinde nicio critică propriu-zisă împotriva raţionamentului reţinut de judecătorul fondului.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 487 alin. (1) C. proc. civ., recursul se va motiva prin însăşi cererea de recurs sau înăuntrul termenului de recurs, iar conform art. 489 alin. (1) din acelaşi act normativ, recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia cazurilor prevăzute la alin. (3), care statuează că motivele de casare de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu de instanţa de recurs, care însă este obligată să le pună în dezbatere părţilor, iar potrivit art. 489 alin. (2), aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Astfel, se constată că, deşi există formal un recurs motivat, nu se indică explicit, raportat la textul invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - care sunt motivele de nelegalitate a hotărârii recurate, analiza de nelegalitate a hotărârii instanţei de fond fiind imposibil de realizat, exprimarea nemulţumirii faţă de soluţia pronunţată, fără indicarea unor motive concrete de nelegalitate care să poată fi analizate, prin prisma dispoziţiilor art. 488 C. proc. civ., neputând echivala cu motivarea recursului.

Înalta Curte constată că în declaraţia scrisă de recurs, înregistrată la dosar, recurenta-pârâtă prezintă situaţia de fapt şi reia aceleaşi apărări formulate prin întâmpinarea depusă în faţa instanţei de fond, fără însă să evidenţieze care sunt motivele concrete de nelegalitate ce ar putea fi încadrate în motivul de casare antereferit.

Or, pe baza principiului echivalenţei actelor juridice, motivarea recursului nu poate fi făcută prin reiterarea apărărilor de la fond, deoarece, fiind întocmite anterior pronunţării hotărârii atacate, acestea reprezintă poziţia părţii faţă de drepturile şi obligaţiile în discuţie, iar nu critici aduse unei hotărâri, care nu fusese încă pronunţată.

Critica centrală formulată în faţa instanţei de fond şi reiterată prin motivele de recurs, se referă la faptul că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile referitoare la preluarea abuzivă, întrucât imobilul solicitat a fost preluat de către statul român în temeiul Decretului-lege nr. 485/1944

Însă, în recursul declarat, recurenta nu a arătat argumentele care conduc la nelegalitatea sentinţei recurate, prin care s-a concluzionat că indiferent de legalitatea în sine a Decretului Lege nr. 485/1944, câtă vreme acest decret nu era aplicabil în cauză, există o preluare abuzivă în sensul O.U.G. nr. 83/1999.

Înalta Curte concluzionează că sentinţa atacată nu poate fi supusă cenzurii prin prisma motivelor de recurs, aşa cum au fost invocate de recurenta-pârâtă, aceasta nu a arătat de ce consideră că normele de drept incidente în cauză au fost încălcate ori greşit aplicate de instanţa de fond la pronunţarea hotărârii recurate, simpla indicare formală a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., fără a fi dezvoltate critici care să poată fi circumscrise concret acestuia, echivalează cu nemotivarea cererii de recurs.

În acest context, având în vedere că motivele de recurs nu constituie reale argumente de casare din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) C. proc. civ., va fi admisă excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-reclamantă.

În raport de soluţia de nulitate a recursului, cererea recurentei-pârâte de acordare a unui termen de executare mai mare nu va fi analizată, această cerere fiind doar reiterată în cadrul motivelor de recurs, fără a reprezenta o critică reală la adresa sentinţei atacate.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 489 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 20 din Legea 554/2004, se va constata nulitatea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul-reclamant A. din România.

Constată nulitatea recursului formulat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparţinut comunităţilor cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale din România împotriva sentinţei nr. 74/CA/2023-PI din 22 martie 2023 a Curţii de Apel Oradea, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 30 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.