Admissibility of suspending preliminary control mandates and notifications as non-administrative acts under Law 554/2004

Şedinţa publică din data de 30 mai 2024

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 27.06.2023 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2023, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în domeniul Energiei, suspendarea provizorie a executării Mandatului de control ANRE x/23.06.2023 şi înştiinţării de control ANRE nr. x/23.06.2023, comunicată în data de 26.06.2023, ora 08:55 a.m., şi, după caz, a controlului iniţiat împotriva de către ANRE pentru aceeaşi faptă pentru care reclamanta a fost sancţionată prin procesele-verbale de contravenţie nr. x/15.09.2022, nr. y/24.10.2022, nr. x/09.12.2022 şi nr. y/19.01.2023, procese-verbale contestate în dosarele aflate pe rolul instanţelor de judecată, până la pronunţarea instanţei de fond cu privire la legalitatea actului administrativ contestat şi obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1455 din 27 septembrie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârâtă şi a respins cererea de suspendare a efectelor actelor privind pe reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, ca inadmisibilă.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei indicate în punctul I.2. supra, reclamanta societatea A. S.R.L. a declarat recurs, prin care, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii primei instanţe şi, în rejudecare, în principal, soluţionarea cu prioritate a excepţiei rămânerii fără obiect a cererii de suspendare a Mandatului, admiterea excepţiei şi respingerea corelativă a acţiunii formulate, iar, în subsidiar, respingerea excepţiei inadmisibilităţii cererii de suspendare a Mandatului, admiterea excepţiei rămânerii fără obiect şi respingerea acţiunii formulate ca rămasă fără obiect, cu cheltuieli de judecată.

În esenţă, în motivare, recurenta - reclamantă a susţinut că instanţa de fond nu a argumentat în nici un fel ordinea soluţionării excepţiilor invocate în cauză şi a dat prioritate soluţionării excepţiei de inadmisibilitate în raport de excepţia lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată.

Or, contrar aprecierii instanţei de fond, motivarea hotărârii trebuie să fie clară şi precisă tocmai pentru a înlătura arbitrariul, dar şi pentru a face posibil controlul judiciar. În plus, motivarea trebuie să cuprindă şi raţionamentul ce a stat la baza pronunţării soluţiei adoptate.

Prin urmare, din moment ce instanţa de fond a stabilit ordinea soluţionării excepţiilor invocate fără a motiva în vreun fel hotărârea, recurenta a apreciat că această lipsă a motivării echivalează cu o veritabilă necercetare a fondului procesului în condiţiile în care nu există un silogism juridic de natură a explica şi a susţine soluţia adoptată.

În opinia recurentei - reclamante excepţia rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată se impunea a fi analizată prioritar excepţiei inadmisibilităţii, deoarece analiza lipsei de obiect era perfect posibilă în cadrul procedural particular al cererii de suspendare provizorie, fiind exclusă o prejudecare a fondului, sens în care a evocat jurisprudenţa Curţii de Apel Bucureşti din cauze similare.

Or, prin stabilirea faptului că actele contestate nu reprezintă acte administrative s-a condus în mod indubitabil la o prejudecare a fondului cauzei (chiar şi în lipsa solicitării propriu-zise a anulării acestora, întrucât hotărârea pronunţată va fi folosită drept jurisprudenţă de intimată), întrucât o astfel de concluzie a depăşit vădit aparenţa dreptului. În opinia recurentei, prima instanţă a soluţionat cauza subrogându-se instanţei de contencios administrativ ce urma a soluţiona anularea respectivelor acte administrative şi nici nu şi-a pus problema că o astfel de analiză nu îi era permisă de cadrul procedural al cererii de suspendare provizorie.

În întărirea susţinerii că instanţa de fond a realizat o apreciere greşită a ordinii soluţionării excepţiilor invocate, recurenta a solicitat să se contate că prin soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii instanţa a prejudecat fondul cauzei, aspect incompatibil cu procedura urgentă a cererii de suspendare.

Prin urmare, recurenta a arătat că, din moment ce analiza excepţiei rămânerii fără obiect făcea inutilă cercetarea în fond, în limitele aparenţei, a actelor administrative contestate, prin hotărârea recurată instanţa a încălcat dispoziţiile art. 248 alin. (1) şi (2) din C. proc. civ.

Totodată, recurenta a evocat şi faptul că instanţa de fond a făcut o greşită apreciere şi interpretare a prevederilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 atunci când a admis excepţia inadmisibilităţii, având în vedere că Mandatul are natura juridică de act administrativ, întrunind toate trăsăturile sale specifice.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Intimata - pârâtă Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu menţinerea, ca legală şi temeinică, a sentinţei civile atacate.

4.2. Totodată, intimata - pârâtă indicată supra a depus note scrise, prin care a invocat puterea de lucru judecat a deciziei nr. 2657/17.05.2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care s-a dezlegat chestiunea de drept identică cu cea din prezenta cauză, arătându-se că ordinea soluţionării excepţiilor dă prioritate excepţiei inadmisibilităţii, faţă de excepţia rămânerii fără obiect şi că mandatul de control nu are natura de act administrativ.

II. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra excepţiei autorităţii de lucru judecat, invocată de intimata - pârâtă Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei

Cu titlu prealabil, referitor la chestiunea evocată de partea intimată - pârâtă sub titulatura de "puterea de lucru judecat a deciziei nr. 2657/17.05.2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie", instanţa de control judiciar, observând şi considerentele 95-97 ale Deciziei nr. 62/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, arată că nu poate fi reţinută diferenţierea terminologică pe care intimata o propune între noţiunea de "putere" a lucrului judecat şi cea de "autoritate" a lucrului judecat, câtă vreme prevederile art. 430 din C. proc. civ. reglementează instituţia autorităţii de lucru judecat, din perspectiva ambelor efecte pe care aceasta le produce (pozitiv şi negativ). Pe cale de consecinţă, chestiunea pusă în discuţie este chiar cea a autorităţii de lucru judecat.

De altfel, prin considerentul 97 al indicatei Decizii nr. 62/2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a arătat astfel: "Chiar dacă reglementarea veche sugera opţiunea legiuitorului de a atribui lucrului judecat, în mod prevalent, rolul de prezumţie ori de excepţie procesuală menită să paralizeze o nouă acţiune cu identitate de părţi, obiect şi cauză, doctrina a semnalat caracterul defectuos al menţionatului mod de reglementare, evidenţiind că autoritatea de lucru judecat are efecte semnificativ mai largi decât cele de excepţie procesuală (care ar însemna subordonarea existenţei ei de promovarea unei acţiuni ulterioare, în cadrul căreia să se pună problema lucrului judecat deja) ori de simplu mijloc de probă (o prezumţie care se sprijină, ca orice altă prezumţie, pe probabilitatea conformităţii cu realitatea). Plecând de la realitatea că hotărârea judecătorească reprezintă un act jurisdicţional ce emană de la o putere publică a statului cu funcţiuni specifice, doctrina a evidenţiat faptul că autoritatea de lucru judecat reprezintă un efect important al hotărârii judecătoreşti, fiind o trăsătură ce deosebeşte fundamental acest act jurisdicţional de alte acte juridice."

Totodată, Înalta Curte observă că argumentele evocate au configuraţia specifică invocării unei veritabile excepţii, astfel încât vor fi analizate ca atare.

Analizând apărările formulate de intimata - pârâtă, Înalta Curte reţine că acestea sunt nefondate.

Ceea ce partea evocă, în realitate, sunt efecte decurgând dintr-o hotărâre judecătorească anterioară prin care s-a soluţionat un litigiu similar, dar în care doar intimata - pârâtă a avut calitatea de parte.

Scopul instituţiei autorităţii de lucru judecat, în ambele sale valenţe, este acela de a proteja principiul securităţii juridice din perspectiva prevenirii pronunţării unei a doua hotărâri contrarii aspectelor dezlegate cu putere de lucru judecat prin prima hotărâre, însă un astfel de mecanism nu poate fi extins dincolo de ipotezele particulare pe care le reglementează, norma fiind intrinsec legată de notele distinctive ale actului de justiţie realizat în cadrul litigiului concret soluţionat pe cale judiciară.

Or, atât din perspectiva efectului pozitiv al lucrului judecat, cât şi din cea a celui negativ, autoritatea de lucru judecat, drept instituţie, impune ca aspectul dezlegat să vizeze raporturile dintre părţi, existenţa unei identităţi de părţi fiind esenţială pentru reţinerea oricăreia dintre valenţele lucrului judecat întrucât, relevantă este împrejurarea dezlegării, cu putere de lucru judecat, a unor aspecte tranşate prin prima hotărâre în privinţa raporturilor dintre părţile celei de-a doua judecăţi, spre a fi împiedicată reluarea în dezbatere sau statuarea în sens contrar asupra unei chestiuni litigioase deja tranşate jurisdicţional între acestea, dacă o astfel de chestiune are legătură cu procesul ulterior.

Între litigiul ce face obiectul dosarului nr. x/2023, în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pronunţat decizia nr. 2657/17.05.2024 şi cauza pendinte, nu există identitate deplină de părţi, singura parte comună fiind intimata - pârâtă, în timp ce calitatea de parte recurentă a aparţinut, în respectiva cauză, altei societăţi, motiv pentru care nu sunt îndeplinite condiţiile spre a se da efect autorităţii de lucru judecat, în oricare dintre valenţele acesteia (pozitivă sau negativă), a deciziei nr. 2657/17.05.2024 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cauza pendinte.

Pentru aceste motive, Înalta Curte va respinge excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de intimata - pârâtă Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, ca nefondată.

III. Soluţia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate şi a apărărilor expuse în cuprinsul întâmpinării, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Reclamanta indicată supra a învestit instanţa de contencios administrativ, în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu o cerere de suspendare, a executării Mandatului de control ANRE x/23.06.2023 şi înştiinţării de control ANRE nr. x/23.06.2023, ambele emise de pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, după ce, în prealabil, reclamanta fusese sancţionată contravenţional prin alte procese-verbale de constatare şi de sancţionare a contravenţiei, toate emise de pârâtă, şi cu privire la care a formulat, pentru fiecare în parte, plângere contravenţională.

Prima instanţă a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de reclamantă pe motiv că actele contestate nu reprezintă acte administrative în sensul cerut de Legea nr. 554/2004, ci acte premergătoare efectuării controlului în sine, cu atât mai mult întocmirii raportului de control, ele reflectând doar îndeplinirea unor simple fapte material-tehnice pentru ca inspectorii ANRDE să îşi poată desfăşura activitatea, fără a produce efecte juridice de sine stătătoare, deoarece nu nasc, nu modifică şi nu sting, per se, raporturi juridice în sensul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

Împotriva acestei soluţii, reclamanta a formulat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., cu solicitarea de desfiinţare a sentinţei civile atacate.

Răspunzând punctual criticilor aduse de recurentă hotărârii primei instanţe, Înalta Curte reţine că sunt nefondate cele subsumate de parte motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Un atare motiv de casare este incident atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii. Totodată, se observă că nulitatea actelor de procedură este definită la art. 174 alin. (1) din C. proc. civ. ca fiind "sancţiunea care lipseşte total sau parţial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerinţelor legale, de fond sau de formă".

Criticile recurentei - reclamante circumscrise acestui motiv de casare vizează încălcarea dispoziţiilor art. 248 din C. proc. civ., respectiv a ordinii de soluţionare a excepţiilor procesuale, partea recurentă invocând că, în mod eronat, instanţa de fond a soluţionat excepţia inadmisibilităţii cu prioritate faţă de excepţia lipsei de obiect a acţiunii.

Instanţa de control judiciar nu identifică o încălcare, de către prima instanţă, a dispoziţiilor art. 248 din C. proc. civ. în considerarea faptului că, în ceea ce priveşte actele de procedură şi momentul procesual până la care se pot invoca excepţiile procesuale, trebuie menţionat că pârâtul este cel care are posibilitatea să formuleze, prin întâmpinare, excepţii procesuale referitoare la cererea reclamantului, respectiv acele excepţii pe care le cunoaşte după ce i-a fost comunicată cererea de chemare în judecată.

Pe de altă parte, dacă pârâtul depune o cerere reconvenţională, prin întâmpinarea la cererea reconvenţională, reclamantul va arăta şi excepţiile pe care înţelege să le invoce în raport de aceasta din urmă cerere. În cauza pendinte nu a fost formulată, însă, o cerere reconvenţională.

Astfel, în lumina considerentelor arătate, în cauza de faţă, pârâta ANRDE este partea procesuală care trebuie să formuleze apărări, pe cale de excepţie, în raport de cererea reclamantei şi respectiv partea care a invocat excepţia de inadmisibilitate.

Reclamanta, nu poate invoca, pe cale de excepţie, lipsa de obiect a chiar cererii sale, ci, dacă apreciază că cererea de chemare în judecată este lipsită de obiect, poate renunţa la acţiune. Aşadar, în virtutea dreptului de dispoziţie de care beneficiază reclamanta, prevăzut de art. 9 din C. proc. civ., aceasta putea declara că renunţă la acţiune faţă de împrejurarea că efectele actului a cărui suspendare a solicitat-o s-au epuizat în totalitate înainte de discutarea cererii de suspendare, prin emiterea unui proces-verbal de contravenţie, ce a fost contestat în faţa instanţelor cu plângere contravenţională.

În concluzie, prima instanţă nu a încălcat dispoziţiile legale care reglementează ordinea de soluţionare a excepţiilor atunci când a dat prioritate, în analiză, excepţiei de inadmisibilitate a acţiunii, deoarece excepţia reprezintă mijlocul procesual de apărare pus la dispoziţie de legiuitor, de principiu, pârâtului, reclamanta neputând solicita respingerea propriilor pretenţii pe cale de excepţie.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că nu sunt fondate criticile subsumate de recurentă motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

În continuare, în ceea ce priveşte motivul de casare/nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte găseşte, de asemenea, nefondate criticile evocate de partea recurentă.

Înalta Curte constată că motivarea primei instanţe cu privire la ordinea de soluţionare a excepţiilor se regăseşte în cuprinsul încheierii de amânare a pronunţării din data de 13 septembrie 2023, emisă în etapa de soluţionare a fondului pricinii, care face parte integrantă din sentinţa atacată.

Lecturând considerentele acesteia, precum şi pe cele ale sentinţei, instanţa de control judiciar consideră că ele îndeplinesc exigenţele impuse de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., întrucât, faţă de obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, prin analiza dispoziţiilor legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Astfel, judecătorul a explicat soluţia pronunţată, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat actele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia pronunţată.

În sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi al art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Cu privire la acest aspect, se reţine că judecătorul nu este obligat legal să răspundă oricărui argument de fapt şi de drept invocat de parte, ci să analizeze chestiunea litigioasă, sens în care poate să analizeze global argumentele respective, printr-un raţionament juridic de sinteză, ori să analizeze un singur aspect considerat esenţial - ceea ce face de prisos analiza restului argumentelor menţionate în cererea părţii în sprijinul aceluiaşi motiv, astfel că omisiunea de a cerceta un anumit argument sau o afirmaţie a unei părţi nu deschide calea recursului, pentru nemotivare.

Simplul fapt că acele considerente expuse de prima instanţă nu concordă modului în care apreciază partea recurentă - reclamantă că trebuia motivată hotărârea judecătorească în acest proces nu determină incidenţa motivului de casare/nelegalitate în discuţie. Relevante sunt argumentele esenţiale evocate, iar nu cele secundare, ce au doar rolul de a le susţine pe cele principale. Cu alte cuvinte instanţa nu este obligată să răspundă fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa atacată, contrar susţinerilor recurentei.

În consecinţă, arătând în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia în discuţie, Înalta Curte apreciază că judecătorul fondului a respectat dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ., fără a se identifica vreun element care să indice caracterul arbitrar al modalităţii în care Curtea de Apel Bucureşti a soluţionat chestiunile arătate de recurentă. De asemenea, Înalta Curte mai constată că motivarea analizată are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele dreptului la un proces echitabil.

Pe cale de consecinţă, pretinsa deficienţă în motivare imputată de partea recurentă sentinţei atacate nu poate fi reţinută ca fiind fondată. Ceea ce trebuie observat, în cauză, este faptul că cerinţa existenţei unei motivări prin care s-a răspuns argumentelor principale evocate de recurentă şi care are legătură cu cauza, fără a fi contradictorie este îndeplinită, fiind respectate garanţiile unui proces echitabil şi ale dreptului la apărare, astfel cum sunt acestea ocrotite prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Convenţia EDO.

În concluzie, Înalta Curte consideră că nu sunt fondate susţinerile şi criticile recurentei - reclamante subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Nefondate sunt şi criticile circumscrise de partea recurentă - reclamantă cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nefiind identificate elemente pentru reformarea hotărârii de fond, care a fost pronunţată urmare unei judicioase aplicări a dispoziţiilor de drept substanţial în cauza de faţă.

Contrar celor arătate de recurentă, determinarea naturii actelor a căror suspendare a fost solicitată reprezintă un demers esenţial ce se impune a fi verificat inclusiv în procedura particulară a suspendării actelor administrative, reglementată de prevederile art. 14 şi art. 15 din Legea nr. 554/2004, câtă vreme legiuitorul a reglementat expres că o atare procedură vizează un act administrativ unilateral. Prin verificarea naturii actului a cărui suspendare se solicită, nu se prejudecă fondul cauzei, ci se realizează controlul primar impus de sus indicatele texte normative, mai precis verificarea existenţei sau inexistenţei unui fine de neprimire a cererii, generat de natura actului vizat de solicitarea de suspendare a efectelor acestuia.

Cât priveşte natura actelor vizate de cererea de suspendare formulată de recurenta - reclamantă, Înalta Curte reţine caracterul corect al modului în care prima instanţă a identificat natura acestora, respectiv a mandatului de control ANRE x/23.06.2023 şi a înştiinţării de control ANRE nr. x/23.06.2023, ambele emise de pârâta Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei.

Din această perspectivă, relevante sunt prevederile art. 11 şi 12 alin. (1) din Anexa 1 a Ordinului ANRE nr. 62/2013 privind Regulamentul de constatare, notificare şi sancţionare a abaterilor de la reglementările emise în domeniul energiei aplicabil activităţii de control desfăşurate de Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei, conform cărora:

- Art. 11:

"Acţiunea de control de tip inspecţie şi de tip verificare se efectuează în baza unui mandat de control, emis de către preşedintele ANRE sau de către o persoană împuternicită."

- Art. 12 alin. (1):

"Anterior demarării acţiunilor de control de tip inspecţie sau de tip verificare, persoanele prevăzute la art. 2 ce urmează a fi controlate vor fi înştiinţate în scris, aducându-li-se la cunoştinţă: tematica sau obiectul controlului, data/perioada desfăşurării şi alte elemente în funcţie de cerinţele specifice fiecărei acţiuni de control."

Totodată, în Anexa 1 a sus indicatului Regulament, ce cuprinde definiţii, se arată, la lit. f), astfel:

"mandat de control - document prin care se autorizează membrii unei echipe de control să efectueze o acţiune de control;"

Din cuprinsul sus indicatelor prevederi normative rezultă că ambele acte în privinţa cărora a fost formulată cererea de suspendare ce face obiectul cauzei pendinte sunt acte premergătoare efectuării controlului în sine şi emiterii raportului de control, prin ele stabilindu-se autorizarea membrilor unei echipe de control să efectueze o acţiune de control şi fiind anunţat operatorul economic în legătură cu acesta. Pe cale de consecinţă, simpla lor emitere nu determină consecinţe cu caracter sancţionator pentru cel vizat de control. În esenţă, doar raportul de control reprezintă operaţiunea administrativă care va conduce la emiterea actului administrativ ce poate fi dedus judecăţii în faţa instanţei de contencios administrativ, care este procesul-verbal de constatare şi sancţionare a contravenţiei.

În raport de argumentele dezvoltate anterior, Înalta Curte constată că prima instanţă a aplicat în mod corect prevederile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, sentinţa recurată fiind apărată de orice critică de nelegalitate subsumată cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei atacate care să intre în sfera de reglementare a art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., invocate de partea recurentă - reclamantă, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta societatea A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 1455 din 27 septembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de intimata - pârâtă Autoritatea Naţională de Reglementare în Domeniul Energiei.

Respinge recursul declarat de reclamanta societatea A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 1455 din 27 septembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 30 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.