Disciplinary liability of a judicial bailiff for procedural errors in eviction and the boundary between service negligence and enforceable title disputes

Şedinţa publică din data de 22 mai 2024

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 21.03.2022, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, sub numărul de dosar x/2022, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Camera Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, anularea adresei CEJCAB nr. x/08.02.2022, cu privire la refuzul acestei pârâte de a demara procedura cercetării disciplinare împotriva executorului judecătoresc B. pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute şi sancţionate conform art. 47 lit. c) şi urm. din Legea nr. 188/2000 şi obligarea pârâţilor la exercitarea acţiunii disciplinare împotriva executorului judecătoresc B. pentru săvârşirea acestei abateri disciplinare.

1.2. La termenul de judecată din data de 6.09.2022, reclamanta A. S.R.L. a formulat o cerere modificatoare a cererii de chemare în judecată, prin care a lărgit cadrul procesual pasiv al cauzei, solicitând chemarea în judecată, în calitate de pârât, şi a executorului judecătoresc B..

2. Hotărârile primei instanţe

2.1. Prin încheierea de şedinţă din data de 17 ianuarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a respins, ca neîntemeiate, atât excepţia inadmisibilităţii cererii pentru lipsa plângerii prealabile, cât şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei şi a reţinut cauza spre soluţionare, având nevoie de timp pentru a delibera.

2.2. Prin sentinţa civilă nr. 299 din data de 17 februarie 2023, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii B., Camera Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi Ministerul Justiţiei, ca neîntemeiată.

3. Căile de atac exercitate în cauză

Împotriva sentinţei civile indicate la punctul I.2 de mai sus, reclamanta societatea A. S.R.L. a declarat recurs principal, iar pârâtul Ministerul Justiţiei a declarat recurs incident, această din urmă parte atacând şi încheierea din data de 17 ianuarie 2023.

3.1. Prin calea de atac exercitată şi întemeiată pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta - reclamantă societatea A. S.R.L. ("A.") a solicitat admiterea recursului, schimbarea în integralitate a sentinţei recurate şi, în consecinţă, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată de reclamantă, cu obligarea intimaţilor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de judecarea prezentei cauze.

Urmare unei succinte prezentări a situaţiei de fapt, recurenta - reclamantă a susţinut, în esenţă, teza unei eronate interpretări şi aplicări, de către prima instanţă, a prevederilor art. 47 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti prin raportare la obiectul prezentei cauze, respectiv răspunderea disciplinară a executorului judecătoresc, în contextul în care acesta, în opinia recurentei - reclamante, (i) ar fi extins nelegal sfera de aplicare a titlului executoriu în baza căruia a fost deschisă urmărirea silită faţă de reclamantă, persoană căreia acesta nu îi este obligatoriu şi opozabil, (ii) ar fi atribuit nelegal reclamantei calitatea de ocupant al imobilului pentru a justifica extinderea efectelor titlului executoriu, deşi i-a fost adusă la cunoştinţă calitatea de locatar al acesteia, în temeiul contractelor de închiriere nr. x/20.08.2018 şi nr. y/21.08.2018, (iii) nu ar fi efectuat procedura de citare, conform dispoziţiilor legale imperative din materia evacuării imobilelor, (iv) în procesul-verbal de evacuare şi predare a imobilului ar fi menţionat, în mod nelegal, punerea imobilului în posesia dlui. C., o persoană fără calitate, producând consecinţe juridice apreciate de parte ca fiind negative atât din perspectiva procedurii de faliment a D., cât şi pentru activitatea comercială a reclamantei, cu afectarea dreptului de proprietate al Cartel Alfa şi (v) nu ar fi efectuat, in concreto, inventarierea bunurilor din imobil.

Recurenta - reclamantă a învederat că faptele executorului judecătoresc nu au fost analizate în mod judicios prin sentinţa recurată, din perspectiva răspunderii disciplinare a acestuia, în mod distinct de analiza acestora pe calea contestaţiei la executare ce formează obiectul dosarelor nr. x/2021 şi nr. y/2021, îndeplinirea unui serviciu de interes public neconferind executorului judecătoresc imunitate în ceea ce priveşte îndeplinirea atribuţiilor sale de serviciu, sancţionarea personală a acestuia, independent de atacarea actelor de executare silită pe calea unei contestaţii la executare, reieşind din prevederile art. 47 din Legea nr. 188/2000.

În acest sens, recurenta - reclamantă a arătat că reglementarea sancţiunilor prevăzute de art. 47 lit. c) şi e) din Legea nr. 188/2000, mai precis intervenirea răspunderii disciplinare a executorului judecătoresc pentru săvârşirea unor fapte care aduc atingere onoarei, probităţii profesionale ori bunelor moravuri (lit. c), precum şi pentru întârzierea sistematică şi neglijenţa în efectuarea lucrărilor (lit. e) constituie o garanţie a profesionalismului funcţionarilor publici, a unei diligenţe suplimentare din partea acestora în efectuarea atribuţiilor de serviciu şi pentru înlăturarea oricăror abuzuri din partea acestora. Or, prin aplicarea constant greşită a legii şi interpretarea pro causa a acesteia de către executorul judecătoresc în speţă, relaţia socială protejată de art. 47 şi urm. din Legea nr. 188/2000 a fost grav vătămată.

Recurenta - reclamantă a considerat că, prin sentinţa recurată, prima instanţă a analizat succint şi a aplicat vădit eronat dispoziţiile Legii nr. 188/2000 reţinând atât faptul că analiza actelor de executare este exclusiv de competenţa instanţei de executare, cât şi lipsa abaterilor disciplinare şi, implicit, legalitatea şi temeinicia adresei nr. x/08.02.2022 emisă de CEJCAB în soluţionarea cererii nr. x/06.12.2021, formulată de A..

Pornind de la dispoziţii legale cuprinse în art. 47 lit. c) şi e) din Legea nr. 188/2000, în optica recurentei - reclamante, esenţială în reţinerea abaterilor disciplinare în sarcina executorului judecătoresc este analiza verbum regens, respectiv a neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a atribuţiilor de serviciu prin neglijenţă în efectuarea lucrărilor, respectiv săvârşirea unor fapte ilicite cu consecinţa atingerii onoarei, probităţii profesionale şi bunelor moravuri ale A..

Recurenta - reclamantă a arătat că, în speţă, atât actele de executare, cât şi îndatoririle de serviciu ale executorului judecătoresc cu privire la A. s-au desfăşurat cu încălcarea flagrantă a dispoziţiilor legale incidente, sens în care partea a reluat argumente expuse în etapa de fond.

În esenţă, recurenta - reclamantă a învederat că executorul judecătoresc a extins în mod nelegal efectele titlului executoriu şi, implicit, sfera executării silite şi asupra A., deşi aceasta nu deţine calitatea de debitor al D. în baza unui titlu executoriu care să îi fie opozabil. În consecinţă, prin extinderea executării silite şi asupra A., executorul judecătoresc a încălcat în mod evident dispoziţiile legale din materia procedurii executării silite, respectiv art. 663, art. 666, art. 667, art. 820, art. 898 din C. proc. civ., aspecte ce nu ar constitui numai o încălcare a atribuţiilor de serviciu prevăzute de dispoziţiile legale, ci ar denota, în viziunea sa, chiar reaua-credinţă a executorului judecătoresc în efectuarea actelor materiale de executare.

Totodată, recurenta - reclamantă a reiterat faptul că, în temeiul contractelor de închiriere nr. x/20.08.2018 şi nr. y/21.08.2018, A. deţinea calitatea de locatar, nefiind un simplu ocupant în fapt, fără titlu, al imobilului, iar executorul judecătoresc, fără a analiza că titlul executoriu al D., deşi ulterior titlului invocat de A., s-a referit exclusiv la raportul juridic dintre D. şi Afaceri de Succes şi fără a efectua o analiză judicioasă a calităţii în care A. exercita dreptul de folosinţă asupra imobilului, executorul şi-a schimbat optica din perioada 01.10.2021-08.10.2021, dispunând evacuarea imobilului şi punerea acestuia în posesia D..

În sprijinul dificultăţilor de delimitare între noţiunea de locatar şi cea de ocupant de către executorul judecătoresc stau chiar menţiunile apreciate de parte ca fiind contradictorii din procesul-verbal din 08.10.2021 cu privire la calitatea A.. Astfel, deşi executorul judecătoresc dispune evacuarea persoanei vătămate din imobil în calitate de ocupant, acesta o denumeşte expres ca fiind "locatar identificat la locaţie".

Printr-un alt set de argumente, recurenta a subliniat faptul că obligaţia legală a executorului judecătoresc de comunicare a actelor de procedură şi de notificare a participanţilor la executarea silită este prevăzută, cu titlu general, de art. 7 lit. b) şi c) din Legea nr. 188/2000, precum şi de art. 1.037 din C. proc. civ., în materia specifică a evacuării imobilelor, obligaţia de notificare/informare cu privire la evacuare fiind prevăzută incidental de majoritatea normelor juridice în domeniu (art. 897, art. 898 alin. (1), art. 1037 din C. proc. civ., unde se prevede obligaţia de citare obligatorie a locatarului şi ocupantului la imobilul din care se efectuează evacuarea).

Or, recurenta a subliniat că, în pofida obligaţiilor de citare şi informare reglementate de lege în sarcina executorului judecătoresc, A. nu a fost citată/informată în nicio calitate cu privire la desfăşurarea executării silite şi evacuarea sa din imobil, fiindu-i astfel încălcat dreptul la apărare, garantat atât de art. 6 din C. proc. civ., cât şi de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Din această perspectivă, în optica recurentei - reclamante parcursul întregii proceduri de evacuare a imobilului s-a circumscris nerespectării flagrante şi repetate a dispoziţiilor imperative ale legii de către executorul judecătoresc, prin încălcarea prevederilor indicate supra, la respectarea cărora acesta este ţinut în lumina art. 54 din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti.

În continuare, recurenta a menţionat că executorul judecătoresc a refuzat să îşi îndeplinească obligaţia de a inventaria bunurile din spaţiul evacuat, atestându-se cu ocazia întocmirii procesului-verbal o stare de fapt nereală, cu trimitere la un alt proces-verbal vechi de mai bine de 3 ani, predarea imobilului domnului C. în detrimentul lichidatorului judiciar al D. reprezentând o altă încălcare a dispoziţiilor legii, câtă vreme procura autentificată prin încheierea de autentificare nr. x din 05.02.2018 a încetat să producă efecte juridice prin ajungerea la termen în data de 05.02.2021. Totodată, recurenta a subliniat că, în realitate, calitatea de administrator special încetează odată cu ridicarea dreptului de administrare a societăţii insolvente şi intrarea acesteia în faliment, reprezentarea debitorului din acel moment fiind realizată exclusiv de către lichidatorul judiciar.

În raport de aceste aspecte, recurenta - reclamantă a susţinut că neîndeplinirea atribuţiilor de serviciu, stabilite de lege în sarcina executorului judecătoresc, reprezintă fapte ilicite ale acestuia ce au adus atingere probităţii profesionale, conform art. 47 lit. c) din Legea 188/2000. Mai exact, consecinţele juridice prevăzute de acest temei juridic se particularizează în speţă prin evacuarea ilegală a A., respectiv pierderea de către aceasta a dreptului de folosinţă asupra imobilului, în pofida deţinerii unui just titlu ce conferă legitimitate dreptului său. Această urmare se concretizează în punerea persoanei vătămate în imposibilitate de a-şi desfăşura activitatea comercială, manifestată faptic în pierderea profitului nerealizat ca urmare a evacuării ilegale din Imobil.

Rezoluţia ilicită a executorului judecătoresc, respectiv faptul că acesta cunoştea caracterul necorespunzător al acţiunilor sale, ar reieşi din analiza atitudinii sale psihice faţă de săvârşirea faptei, în perioada 01.10.2021-08.10.2021, în contextul în care prima reacţie a executorului judecătoresc din data de 01.10.2021, atunci când a observat că la imobil activează şi A., în temeiul unui titlu valabil prezentat, a fost de a amâna executarea silită, conştientizând caracterul injust al evacuării faţă de aceasta, precum şi faptul că evacuarea sa excedă sferei de aplicare a dosarului de executare nr. 1865/2021. Ulterior însă, atitudinea executorului judecătoresc a fost de continuare a executării silite şi împotriva A., fără un titlu executoriu împotriva acesteia, fără a analiza temeinic titlul în baza căruia A. foloseşte imobilul şi, implicit, calitatea de chiriaş a acesteia şi cu încălcarea vădită şi intenţionată de către executorul judecătoresc a multor obligaţii legale prevăzute de norme legale imperative.

Or, prin continuarea activităţii sale cu depăşirea limitelor legii, executorul judecătoresc a acceptat, cel puţin, faptul că prin evacuarea A. din imobil fără o fundamentare solidă a acestei decizii vor fi vătămate interesele sale constând în pierderea folosinţei spaţiului şi, astfel, în imposibilitatea de a-şi desfăşura în continuare activitatea comercială. Într-un atare context, în opinia recurentei, faptele executorului judecătoresc ar fi fost săvârşite cu intenţie, în scopul prejudicierii intereselor legale ale A. prin punerea cu orice preţ a imobilului în posesia D., astfel încât în privinţa săvârşirii faptelor ilicite prezentate mai sus ar putea fi reţinută cel puţin forma de vinovăţie prevăzută de art. 47 lit. c) din Legea 188/2000, respectiv culpa în forma sa cea mai uşoară, cunoscută în doctrină şi practica judiciară drept culpă fără prevedere sau neglijenţă. În acest sens, recurenta a propus o analogie cu doctrina penală, subliniind că sub aspect obiectiv, după cum reiese din însăşi reglementarea aplicabilă activităţii executorilor judecătoreşti, este necesară cunoaşterea de către executorii judecătoreşti a dispoziţiilor legale în materia executării silite, a evacuării imobilelor şi a procedurii insolvenţei, iar sub aspect subiectiv posibilitatea concretă de prevedere a făptuitorului este apreciată, printre altele, ţinând cont de pregătirea profesională, experienţa în domeniu, renume etc. Or, în speţă, profesionalismul şi renumele BEJA E. este de notorietate, fiind incontestabilă cunoaşterea dispoziţiilor legale de către executorii judecătoreşti din cadrul acestei societăţi.

Astfel, contrar considerentelor din sentinţa recurată, recurenta - reclamantă a învederat expres că, prin prezentul demers judiciar, solicită analiza actelor de executare şi a tuturor acţiunilor executorului judecătoresc din perspectiva disciplinară, pentru identificarea şi sancţionarea oricăror fapte ilicite săvârşite cu ocazia instrumentării dosarului de executare nr. 1865/2021.

3.2. Recurentul - pârât Ministerul Justiţiei a declarat recurs incident atât împotriva încheierii civile din data de 17 ianuarie 2023, cât şi a sentinţei civile nr. 299 din data de 17 februarie 2023, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., apreciind că, în mod neîntemeiat, prima instanţă ar fi respins excepţiile inadmisibilităţii acţiunii şi a lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei.

Recurentul a apreciat că instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 7 alin. (1) şi (2) şi art. 12 din Legea nr. 554/2004, atunci când a apreciat că nu ar fi fost necesară parcurgerea procedurii prealabile, în contextul în care parcurgerea unei atare proceduri este imperativ prevăzută de lege, excepţiile fiind expres stabilite, iar în rândul acestora neintrând şi cea incidentă în cauza pendinte.

Într-un atare context, recurentul - pârât a opinat că soluţia corectă era cea a admiterii excepţiei inadmisibilităţii, în raport de pretenţiile formulate în contradictoriul cu Ministerul Justiţiei, pentru lipsa procedurii prealabile.

În continuare, recurentul - pârât a subliniat că partea în contradictoriu cu care se poate solicita anularea adresei nr. x/08.02.2022 este emitentul acesteia, mai precis Camera Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, iar nu recurentul - pârât, astfel încât demersul primei instanţe de a dispune respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei ar reprezenta o greşită interpretare şi aplicare a normelor incidente cauzei.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, intimata - pârâtă Camera Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta - reclamantă, ca nefondat, şi menţinerea sentinţei primei instanţe, drept temeinică şi legală.

4.2. În cauză a depus întâmpinare şi recurentul - pârât Ministerul Justiţiei, prin care a solicitat, la rândul său, respingerea recursului declarat de reclamanta societatea A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 299 din data de 17 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

II. Soluţia instanţei de recurs

Înalta Curte constată că atât recursul principal declarat de reclamanta societatea A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 299 din data de 17 februarie 2023, cât şi recursul incident declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva încheierii civile din data de 17 ianuarie 2023 şi a sentinţei civile nr. 299 din data de 17 februarie 2023 sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Cu titlu prealabil, deşi natura celor două căi de atac exercitate în cauză ar impune o primă analiză a recursului principal şi o analiză subsecventă a celui incident, Înalta Curte apreciază necesar, pentru conservarea succesiunii logice a argumentelor, a examina, mai întâi, recursul incident formulat de pârâtul Ministerul Justiţiei, dat fiind că prin acesta sunt aduse critici dezlegării date de prima instanţă unor chestiuni ce vizează pretinsa incidenţă a unui fine de neprimire a acţiunii (excepţia inadmisibilităţii), respectiv determinarea cadrului procesual pasiv (excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei).

A. Răspunzând argumentelor aduse de recurentul - pârât atât încheierii din data de 17 ianuarie 2023, cât şi sentinţei civile nr. 299 din data de 17 februarie 2023, ambele criticate din aceleaşi perspective, Înalta Curte găseşte nefondate criticile, reţinând că prima instanţă a aplicat corect normele procedurale ce reglementează cele două materii (admisibilitatea cererii şi cadrul procesual pasiv).

Din cuprinsul încheierii din data de 17 ianuarie 2023 nu poate fi decelată o eronată aplicare de către prima instanţă a prevederilor art. 7 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 554/2004, în contextul în care primul judecător a calificat obiectul cauzei ca fiind o solicitare de anulare a unui refuz de soluţionare a unei cereri, apreciat de partea reclamantă ca fiind nejustificat. O atare calificare a obiectului cauzei nu este criticată de recurentul - pârât, acesta apreciind că şi într-o atare ipoteză s-ar fi impus formularea unei plângeri prealabile împotriva adresei CEJCAB nr. x/08.02.2022, cu privire la refuzul pârâtei Camera Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti de a demara procedura cercetării disciplinare împotriva executorului judecătoresc B. pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute şi sancţionate conform art. 47 lit. c) şi urm. din Legea nr. 188/2000.

Verificând conţinutul normativ al art. 7 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte observă că prin alin. (5) al acestuia legiuitorul a instituit o excepţie de la regulile stabilite prin alin. (1) şi (2) ale art. 7 indicat supra, în sensul că în cazurile prevăzute la art. 2 alin. (2) şi la art. 4 nu este obligatorie plângerea prealabilă. Or, art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 prevede că se asimilează actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

Astfel, în cazul refuzului nejustificat, legea contenciosului administrativ elimină obligativitatea procedurii prealabile, câtă vreme autoritatea emitentă a respins deja pretenţia reclamantul.

Pe cale de consecinţă, normele indicate în precedent au fost corect aplicate şi interpretate de prima instanţă, nefiind fondate aspectele evocate de recurentul - pârât.

De asemenea, nefondate sunt şi criticile aduse de partea recurentă - pârâtă soluţiei date de prima instanţă excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei, judecătorul fondului identificând corect incidenţa prevederilor art. 48 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, în contextul în care prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat inclusiv obligarea pârâţilor la exercitarea acţiunii disciplinare împotriva executorului judecătoresc B..

Or, conform art. 48 alin. (1) din Legea nr. 188/2000, acţiunea disciplinară se exercită de ministrul justiţiei sau de Colegiul director al Camerei executorilor judecătoreşti şi se judecă de Consiliul de disciplină al acesteia, format din 3 membri aleşi de adunarea generală a Camerei executorilor judecătoreşti, pe o perioadă de 3 ani. Într-un atare context, opţiunea părţii reclamante de a chema în judecată recurentul - pârât nu poate fi cenzurată în forma propusă de partea recurentă, câtă vreme în raport de unul dintre petitele cererii de chemare în judecată există temei legal pentru includerea sa în cadrul procesual pasiv al unei cauze ce are drept obiect inclusiv solicitarea de obligare la exercitarea acţiunii disciplinare.

Faţă de cele arătate în precedent, observând prevederile art. 496 C. proc. civ. raportate la art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi fiind infirmate motivele de casare/nelegalitate invocate de recurentul - pârât, Înalta Curte va respinge recursul incident declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva încheierii civile din data de 17 ianuarie 2023 şi a sentinţei civile nr. 299 din data de 17 februarie 2023, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

B. Examinând, în continuare, recursul declarat de recurenta - reclamantă societatea A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 299 din data de 17 februarie 2023, Înalta Curte găseşte nefondate criticile aduse de partea în discuţie sus indicatei hotărâri, ce au fost subsumate de aceasta cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Instanţa de control judiciar arată că potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ. (Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată) "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (…) 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material."; totodată, potrivit art. 483 C. proc. civ. "(3) Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. (4) În cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluţionează de către instanţa ierarhic superioară celei care a pronunţat hotărârea atacată. Dispoziţiile alin. (3) se aplică în mod corespunzător." [s.n.].

Din interpretarea dispoziţiilor citate în precedent, Înalta Curte reţine că recursul reprezintă acea cale extraordinară de atac prin care hotărârea atacată este supusă controlului judiciar prin prisma conformităţii sale cu regulile de drept aplicabile, ceea ce implică recunoaşterea posibilităţii părţii interesate de a o critica doar pentru motive de nelegalitate, iar nu şi de netemeinicie.

Motivul de casare/nelegalitate căruia recurenta - reclamantă i-a subsumat criticile sale aduse sentinţei (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.) intervine în caz de încălcare sau aplicare greşită a nomelor de drept material, fiind incident atunci când instanţa de fond, deşi a recurs la textele de lege substanţială aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Verificând sentinţa atacată din perspectiva motivului de casare indicat supra, Înalta Curte constată că nu există argumente pentru reformarea hotărârii primei instanţe, judecătorul fondului aplicând judicios dispoziţiile de drept substanţial la momentul pronunţării soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată, formulată de reclamantă.

După cum corect a reţinut şi prima instanţă, prin cererea de chemare în judecată instanţa de contencios administrativ şi fiscal a fost învestită cu o cerere prin care reclamanta a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul, să se constate refuzul nejustificat al acestuia de a demara procedura cercetării disciplinare împotriva executorului judecătoresc B. pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute şi sancţionate conform art. 47 lit. c) şi urm. din Legea nr. 188/2000, instanţa de fond observând că argumentele evocate tind, în realitate, şi la o evocare a abaterii reglementate de art. 47 lit. e) din Legea nr. 188/2000.

Potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) teza a II-a din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,,(…) se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, (…)".

Conform art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, prin refuz nejustificat de a soluţiona o cerere se înţelege exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane. Art. 2 lit. n) din acelaşi act normativ defineşte excesul de putere ca fiind exercitarea dreptului de apreciere al autorităţilor publice prin încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care urmează a fi valorificată în cauză dat fiind rolul constituţional al instanţei supreme în unificarea jurisprudenţei, recunoscut la nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului prin cauza Beian împotriva României, s-a reţinut în sensul că "Faptul că cererea recurentei nu a fost soluţionată în modalitatea pretinsă de acesta nu reprezintă un refuz nejustificat în sensul Legii nr. 554/2004, răspunsul neputând fi condiţionat de soluţionarea favorabilă a cererii reclamantului" (decizia ÎCCJ-SCAF nr. 2282/15.04.2011).

În cauză, recurentei - reclamante i s-a răspuns la solicitare, iar împrejurarea că aceasta este nemulţumită de răspunsul primit nu echivalează cu un refuz nejustificat în sensul definiţiei mai sus arătate.

În al doilea rând, nu orice refuz de a rezolva favorabil o cerere este nejustificat, ci doar acela care se întemeiază pe excesul de putere.

În acest sens, se reţine din nou jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în care se arată că "instanţa trebuie să evalueze conduita autorităţii din perspectiva scopului legii, printr-o interpretare raţională a acesteia, pentru că principiul proporţionalităţii măsurilor administrative individuale în raport cu interesul public ocrotit impune ca actele administrative să nu depăşească limitele a ceea ce este adecvat şi necesar pentru a atinge scopul urmărit, astfel că inconvenientele cauzate particularului să nu fie excesiv de împovărătoare, disproporţionate în raport cu scopurile vizate, aşa cum rezultă din jurisprudenţa CEDO, cauza Buzescu c. României, Hotărârea din 24 mai 2005, parag. 96" (decizia ÎCCJ-SCAF nr. 718/14.02.2014).

Înalta Curte observă că recurenta - reclamantă a susţinut teza săvârşirii de către executorul judecătoresc B. a abaterii referitoare la săvârşirea unor fapte care aduc atingere onoarei, probităţii profesionale ori bunelor moravuri (lit. c) a art. 47 din Legea nr. 188/2000), respectiv la neglijenţă în efectuarea lucrărilor (teza finală a lit. e) a art. 47 din Legea nr. 188/2000).

Din cuprinsul cererii de recurs rezultă însă că, în evaluarea pretinsei incidenţe a prevederilor art. 47 din lit. c) din Legea nr. 188/2000, recurenta - reclamantă pleacă de la o premisă eronată în ceea ce priveşte sensul acestor prevederi, mai precis că faptele săvârşite ar trebui să aducă atingere onoarei şi probităţii profesionale a recurentei - reclamante (societatea A. S.R.L.), or, din coroborarea acestor prevederi cu cele ale art. 18 alin. (2) din acelaşi act normativ, ce reglementează forma jurământului depus de executorul judecătoresc prin care acesta se angajează să îşi îndeplinească atribuţiile ce-i revin cu onoare şi probitate, rezultă că ipoteza vizată de art. 47 din lit. c) din Legea nr. 188/2000 este cea a atingerii aduse onoarei şi probităţii profesionale specifice profesiei de executor judecătoresc, iar nu a unui subiect de drept faţă de care au fost efectuate acte, în cadrul unei proceduri de executare silită.

Or, din perspectiva concret vizată de art. 47 din lit. c) din Legea nr. 188/2000, recurenta - reclamantă nu a evocat aspecte în legătură cu profesia de executor judecătoresc, ci s-a raportat constant la propria onoare şi probitate.

Într-un atare context, examenul realizat de judecătorul fondului asupra conţinutului normativ al art. 47 lit. c) din Legea nr. 188/2000 este unul corect, nefiind fondate argumentele părţii recurente - reclamante.

În consecinţă, nu pot fi identificate aspecte de natură a genera reformarea soluţiei primei instanţe prin care aceasta a reţinut caracterul justificat al refuzului pârâtei Camera Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti de a demara procedura cercetării disciplinare împotriva executorului judecătoresc B. pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzute şi sancţionate de sus indicatul text normativ.

În planul modului în care instanţa de fond a analizat caracterul justificat/nejustificat al refuzului în raport de prevederile art. 47 din lit. e) din Legea nr. 188/2000, ce vizează ipoteza neglijenţei în efectuarea lucrărilor, Înalta Curte găseşte, de asemenea, nefondate criticile formulate de recurenta - reclamantă.

Examinând, din perspectiva legalităţii modului în care judecătorul fondului a verificat conţinutul normativ al acestui text de lege, în raport de faptele evocate de recurenta - reclamată, Înalta Curte apreciază că argumentele referitoare la o pretinsă extindere a sferei de aplicare a titlului executoriu în baza căruia a fost deschisă urmărirea silită faţă de recurenta - reclamantă, persoană căreia acesta nu i-ar fi fost opozabil, şi argumentele referitoare la atribuirea calităţii de ocupant al imobilului recurentei - reclamante, deşi i-a fost adusă la cunoştinţă executorului judecătoresc calitatea de locatar al acesteia, în temeiul contractelor de închiriere nr. x/20.08.2018 şi nr. y/21.08.2018, vizează, în realitate, o chestiune unitară, anume aceea a îndeplinirii atribuţiilor executorului judecătoresc în raport de prevederile art. 898 alin. (1) din C. proc. civ.

Conform acestui text normativ, în vederea executării silite a obligaţiei prevăzute la art. 897, executorul judecătoresc se va deplasa la faţa locului, va soma pe debitor să părăsească de îndată imobilul, iar în caz de împotrivire îl va evacua din imobilul respectiv pe debitor împreună cu toate persoanele care ocupă imobilul în fapt ori fără niciun titlu opozabil creditorului, cu sau fără ajutorul forţei publice, după caz, punând pe creditor în drepturile sale.

Din cuprinsul acestuia rezultă că, în îndeplinirea atribuţiilor sale, executorul are un drept de apreciere primară din perspectiva verificării opozabilităţii faţă de creditor a titlurilor prezentate de alte persoane decât debitorul (precum, spre exemplu, contracte de închiriere ce nu sunt opozabile creditorului), care ocupă imobilul.

Problema dacă un atare drept de apreciere a fost corect sau incorect exercitat de către executorul judecătoresc în raport de conţinutul titlurilor evocate reprezintă aspecte ce pot face obiectul controlului exclusiv prin mecanismul procedural al contestaţiei la executare, posibilitatea verificării modului de aplicare a normelor de drept material sau procesual neputând fi realizată în maniera propusă de recurenta - reclamantă, anume pe calea cercetării existenţei unor indicii privind săvârşirea unei abateri disciplinare de către executorul judecătoresc.

Instanţa de control judiciar reţine că nu poate constitui abatere disciplinară orice încălcare a unor norme, ci doar acelea pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare. De asemenea, trebuie făcută distincţie între încălcarea normelor de drept material ori procesual drept greşeală în demersul de executare silită, care poate fi cenzurată doar pe calea controlului judiciar, şi nerespectarea normelor de drept material sau procesual în context disciplinar. Abaterea există doar când există o vădită contradicţie între dispoziţiile legale aplicabile în materie şi măsura dispusă în acea cauză.

În cauza pendinte, faptele clamate de recurenta - reclamantă, privite din perspectivă disciplinară, nu indică în mod flagrant o încălcare de către executorul judecătoresc a atribuţiilor ce îi incumbau în contextul prevederilor art. 898 alin. (1) din C. proc. civ.

Cât priveşte faptul că în procesul-verbal de evacuare şi predare a imobilului ar fi menţionat, în mod nelegal în viziunea recurentei, punerea imobilului în posesia dlui. C., o persoană fără calitate, după cum corect a subliniat şi judecătorul fondului, câtă vreme potenţialele efecte ar privi, în realitate, interesele creditoarei obligaţiei de evacuare, către care s-a realizat punerea în posesie, nu poate fi reţinut caracterul nejustificat al demersului de a nu valorifica un atare argument în demararea unei proceduri disciplinare.

Referitor la îndeplinirea atribuţiilor reglementat de art. 7 lit. b) şi c) din Legea nr. 188/2000, Înalta Curte observă că textele evocate de recurenta - reclamantă se referă la notificarea actelor judiciare şi extrajudiciare, ce reprezintă o procedură specifică activităţii executorilor judecătoreşti, distinctă de cea a realizării executării silite, reglementată de lit. a) a aceluiaşi text normativ, respectiv la comunicarea actelor de procedură, fără ca textul de lege să se refere la ipoteza actelor de procedură aferente exercitării atribuţiilor executorului judecătoresc reglementate de lit. a) a art. 7 din Legea nr. 554/2004, ce vizează punerea în executare a dispoziţiilor cu caracter civil din titlurile executorii. Or, cum normele de tehnică legislativă reglementate de Legea nr. 24/2000 nu permit dublarea tezelor normative în diversele paragrafe ale textului normativ, Înalta Curte apreciază că teza atribuţiei de comunicare a actelor de procedură reglementată de art. 7 lit. c) din Legea nr. 188/2000 nu se suprapune cu teza comunicării actelor de procedură în cadrul demersului de punere în executare a titlurilor executorii, reglementată, de altfel, de C. proc. civ.

Din perspectiva prevederilor art. 1039 din C. proc. civ., Înalta Curte observă că acestea privesc o obligaţie de incumbă proprietarului unui imobil care doreşte să îl evacueze pe ocupantul acestuia, de a notifica în scris ocupantul, iar nu o obligaţie a executorului judecătoresc, care nu poate demara o procedură de comunicare a unei notificări, fără a fi învestit în acest sens de proprietar, iar prevederile art. 1037 au în vedere litigiile privind evacuarea din imobilele folosite sau ocupate fără drept, iar nu procedura de executare silită aferentă punerii în executare a unui titlu executoriu.

Pe cale de consecinţă, nici din perspectivele arătate mai sus nu se poate reţine teza unor indicii privind o neglijenţă a executorului judecătoresc în efectuarea lucrărilor, astfel încât prima instanţă a identificat corect natura justificată a refuzului autorităţii intimate - pârâte de a nu declanşa procedura disciplinară.

Totodată, faţă de elementele de fapt descrise de judecătorul fondului şi de faptele materiale provenind de la recurenta - reclamantă descrise de acesta, în contextul de admisibilitate specific recursului, nu se poate reţine nicio neglijenţă a executorului judecătoresc în demersul de inventariere a bunurilor din imobil.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte reţine, urmare verificărilor efectuate în sistemul informatic Ecris al instanţelor de judecată, că la data de 15 mai 2024 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins, prin decizia nr. 1696/2024, ca nefondat apelul formulat de A. S.R.L., fiind menţinută astfel sentinţa civilă nr. 14599 din 10.11.2022 a Judecătoriei Sector 2 Bucureşti, prin care a fost respinsă contestaţia la executare din dosarul nr. x/2021 şi contestaţia la executare din dosarul conexat, formulate de contestatoarea A. S.R.L. în contradictoriu cu intimata D. S.R.L., ca neîntemeiate, precum şi cererea de întoarcere a executării silite, ca neîntemeiată. Altfel spus, în controlul judecătoresc de legalitate specific procedurii de executare silită nu au fost validate pretinsele vicii de nelegalitate imputate de recurenta - reclamantă contestatoare în legătură cu activitatea desfăşurată de executorul judecătoresc intimat - pârât.

Prin urmare, Înalta Curte confirmă soluţia instanţei de fond potrivit căreia poziţia Camerei Executorilor Judecătoreşti de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti faţă de solicitarea reclamantei - recurente nu poate fi considerată un refuz nejustificat de soluţionare a cererii prin exercitarea dreptului de apreciere al autorităţii, lipsind încălcarea limitelor competenţei prevăzute de lege sau încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, în sensul excesului de putere.

În concluzie, instanţa de control judiciar constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs de recurenta - reclamantă societatea A. S.R.L. nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Faţă de cele învederate în precedent, observând art. 496 din C. proc. civ. raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi fiind infirmate motivele de casare/nelegalitate invocate de recurenta - reclamantă, adiţional respingerii recursului recurentului - pârât Ministerul Justiţiei, motivată mai sus, Înalta Curte va respinge şi recursul declarat de reclamanta societatea A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 299 din data de 17 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta societatea A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 299 din data de 17 februarie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul incident declarat de pârâtul Ministerul Justiţiei împotriva încheierii civile din data de 17 ianuarie 2023 şi a sentinţei civile nr. 299 din data de 17 februarie 2023, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 22 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.