European Conformity Certificate Claim for Dentist Rejected; Appeal Dismissed as Unfounded

Şedinţa publică din data de 23 ianuarie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. x/2023 la data de 13.03.2023 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A., a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătăţii, obligarea pârâtului la emiterea Certificatului care atestă formarea reclamantei în profesia de medic dentist conform DC 2005/36/CE (certificarea diplomelor), potrivit adeverinţei nr. x/16.10.2017 eliberată sub denumirea "recomandare" înregistrată la Ministerul Sănătăţii - Direcţia Generală Juridică, Resurse umane şi salarizare sub nr. x/20.10.2017, respectiv certificatul care atestă drepturi câştigate specifice în profesia de medic dentist.

Prin sentinţa nr. 1609 pronunţată la 07 noiembrie 2023 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus declinarea competenţei de soluţionare a prezentei cauze în favoarea Curţii de Apel Timişoara, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 73 pronunţată la 31 ianuarie 2024, Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii, a respins excepţia lipsei de obiect şi a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătăţii.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 73 pronunţate la 31 ianuarie 2024 de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, admiterea acţiunii, cu obligarea pârâtului la emiterea certificatului european şi plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 73 din data de 31 ianuarie 2024, pronunţată în dosarul nr. x/2023, Curtea de Apel Timişoara a respins ca nefondată acţiunea formulată de subsemnata în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Sănătăţii, având ca obiect obligarea pârâtului la emiterea unui certificat de conformitate european, necesar pentru exercitarea profesiei de medic dentist într-un stat membru al Uniunii Europene, respectiv Germania.

Hotărârea instanţei de fond este criticabilă atât sub aspectul motivării, cât şi al aplicării normelor de drept material, fiind astfel incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ.

Primul motiv de recurs vizează caracterul deficitar al motivării sentinţei, întrucât instanţa a făcut referire la prevederile anexei V, pct. 5.3.1 şi 5.3.2 din Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind recunoaşterea calificărilor profesionale, fără a explica în mod clar raţionamentul juridic care a condus la respingerea cererii. S-a reţinut că documentul solicitat se eliberează doar pentru titularii diplomei de licenţă în medicină dentară obţinută începând cu promoţia 2017, admişi la studii universitare începând cu anul 2011, ceea ce nu este cazul părţii recurente, absolventă a Universităţii de Medicină şi Farmacie "Carol Davila" Bucureşti, promoţia 1999. Cu toate acestea, instanţa nu a motivat explicit respingerea acţiunii pe acest criteriu, iar expunerea acestor condiţii nu a fost argumentată juridic, împiedicând astfel exercitarea efectivă a dreptului la apărare.

Al doilea motiv de recurs se întemeiază pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât instanţa a aplicat greşit prevederile Directivei 2005/36/CE, reţinând în mod eronat că nu a fi îndeplinit condiţia de a fi exercitat în mod efectiv şi legal activitatea de medic dentist pe o perioadă de minimum trei ani consecutivi în ultimii cinci ani anteriori solicitării certificatului.

În realitate, a desfăşurat activitatea de medic stomatolog în mod continuu între anii 2000-2017 în cadrul cabinetului medical individual CMI Dr. A., fiind unicul medic titular, iar în perioada 2009-2018 a fost angajată, în paralel, la Dispensarul Şcolar nr. 4 din Arad, unitate subordonată Compartimentului Asistenţă Medicală Dentară Preuniversitară din cadrul Primăriei Municipiului Arad.

Aceste activităţi sunt dovedite prin înscrisuri depuse la dosar, care reflectă o practică profesională constantă şi legală, conform cerinţelor art. 24 din Directiva 2005/36/CE.

Instanţa de fond a ignorat aceste probe şi a reţinut în mod greşit că activitatea desfăşurată ar fi fost ocazională şi intermitentă, fără a analiza în mod real documentele depuse. Mai mult, în mod inexplicabil, în dosarul administrativ a fost ataşată o adeverinţă aparţinând unei terţe persoane, B., care nu are legătură cu cauza şi care atestă o vechime profesională de doar doi ani şi şapte luni, ceea ce denotă superficialitatea cu care intimatul a tratat cererea recurentei.

În ceea ce priveşte procedura de acordare a certificatului de conformitate european, aceasta nu impune dovada unui număr de pacienţi sau a unei activităţi intense, ci doar îndeplinirea condiţiilor legale de profesare, care rezultă cu prisosinţă din documentele depuse. Astfel, consideră că hotărârea recurată este fundamental greşită, întrucât instanţa a dat o aplicare eronată prevederilor Directivei 2005/36/CE, iar motivarea acesteia este contradictorie şi străină de natura cauzei.

4. Apărări formulate în cauză

Intimatul-pârât a depus întâmpinare, prin care a solicită, în principal admiterea excepţiei nulităţii căii de atac, întrucât nu s-au adus critici de nelegalitate sentinţei recurate, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea ca legală a soluţiei instanţei de fond.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat/nefondat.

Demersul judiciar al reclamantei, astfel cum a fost evidenţiat la pct. I.1. al acestei decizii, vizează solicitarea emitere a Certificatului care atestă formarea reclamantei în profesia de medic dentist conform DC 2005/36/CE (certificarea diplomelor), potrivit adeverinţei nr. x/16.10.2017 eliberată sub denumirea "recomandare" înregistrată la Ministerul Sănătăţii - Direcţia Generală Juridică, Resurse umane şi salarizare sub nr. x/20.10.2017, respectiv certificatul care atestă drepturi câştigate specifice în profesia de medic dentist.

Soluţionând cauza în primă instanţă, Curtea de Apel Timişoara a respins acţiunea, reţinând că că certificatele se eliberează doar pentru acele titluri de calificare obţinute începând cu 2009 inclusiv, cu acces la studiile universitare începând cu anul 2003, ori, după cum s-a arătat mai sus, reclamanta este absolventa Universităţii de Medicină şi Farmacie "Carol Davila" Bucureşti, prin eliberarea Diplomei de Licenţă de Doctor - medic specializarea Stomatologie, seria x nr. x nr. 835 din data de 20.12.1999.

Recurentul-pârât a criticat soluţia primei instanţe, clamând prin cererea de recurs formulată - Instanţa de apel a interpretat eronat prevederile Directivei 2005/36/CE, considerând că reclamanta nu se încadrează în categoriile eligibile pentru eliberarea certificatului, întrucât a obţinut diploma de licenţă în anul 1999; deşi instanţa nu a motivat explicit respingerea acţiunii pe acest criteriu, a făcut referire la aplicabilitatea normei europene fără o analiză clară; - instanţa a reţinut în mod eronat că reclamanta nu ar fi exercitat efectiv şi legal profesia de medic dentist timp de minimum 3 ani consecutivi în ultimii 5 ani anteriori solicitării certificatului, deşi a dovedit că a practicat medicina dentară în mod continuu între 2000-2017 în cadrul propriului cabinet (CMI Dr. A.) şi, în paralel, între 2009-2018, la Dispensarul Şcolar nr. 4 din Arad.

În drept, partea recurentă a precizat că toate criticile sale se circumscriu cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Înalta Curte, în urma propriului demers judiciar şi împărtăşind opinia judecătorului fondului în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, apreciază că toate criticile sunt nefondate, urmând să le analizeze şi să le răspundă în raport de finalitatea concretă a acestora.

În prealabil, trebuie precizat că recursul nu poate avea ca obiect reinterpretarea probelor şi stabilirea unei alte situaţii de fapt, având în vedere dispoziţiile art. 483 alin. (2) C. proc. civ. conform cărora "Recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile" şi, ca urmare, nu pot fi primite criticile de netemeinicie formulate de către recurenţi, în priveşte modul de administrare a probatoriului.

Nu sunt întemeiate criticile formulate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în condiţiile în care, soluţia de respingere a acţiunii este pe deplin reflectată în considerentele sentinţei şi argumentată de acestea.

Înalta Curte reţine că aceste dispoziţii legale, raportate la cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., impun cerinţa ca hotărârea să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia şi cele pentru care s-au admis şi, respectiv, s-au înlăturat cererile părţilor.

Or, hotărârea recurată cuprinde, în mod evident, argumente pertinente pe care se întemeiază soluţia şi faptul că hotărârea pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentei nu poate să atragă casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte observă că dispoziţiile pct. 6 a alin. (1) din art. 488 C. proc. civ. se referă la situaţiile în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acţiunea este întemeiată, iar din altă parte că nu este întemeiată, astfel că nu se poate şti ce anume a decis instanţa; există contradicţie între considerente şi atunci când din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; motivarea soluţiei cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunţată soluţia respectivă.

Or, niciuna dintre aceste situaţii nu se identifică în cauză, de altfel, nefiind indicate nici de către recurenta-reclamantă ca atare.

Mai mult, Înalta Curte reţine că invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat existenţa unei pretinse contradicţii, însă nu la nivelul considerentelor hotărârii atacate, ci între motivarea sentinţei şi textele de lege incidente cauzei. Or, Înalta Curte reţine, în ceea ce priveşte pretinsa contradicţie invocată, că aceasta nu reprezintă o critică subsumată cazului de casare indicat, ci se circumscrie prevederilor pct. 8 al aceluiaşi articol, respectiv cazului de casare care sancţionează greşita interpretare şi aplicare a normelor de drept material incidente cauzei, criticile urmând a fi analizate din această perspectivă.

Cât priveşte cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că nici acesta nu este incident în cauză.

Cu titlu prealabil, aminteşte că, în înţelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin încălcarea unor principii generale de drept. Cu alte cuvinte, textul articolului anterior menţionat se referă fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege.

De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

În completare la faptul că recursul, cale de atac extraordinară, nu poate avea ca obiect reinterpretarea probelor şi stabilirea unei alte situaţii de fapt, instanţa de recurs în urma verificării sentinţei atacate, constată că judecătorul fondului nu a încălcat dispoziţiile incidente cauzei, întrucât a verificat dacă institutuţia pârâtă a emis decizia contestată cu respectarea Legii nr. 554/2004 cu modif. ulterioare, art. 41 din Constituţia României, art. 24 din Directiva nr. 2005/36/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind recunoaşterea calificărilor profesionale, Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.

În raport de criticile formulate în recurs, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se constată că acestea sunt neîntemeiate şi nu pot conduce la casarea hotărârii recurată.

Recurenta susţine că instanţa de fond ar fi aplicat greşit prevederile Directivei 2005/36/CE privind recunoaşterea calificărilor profesionale, în sensul că nu ar fi verificat corespunzător activitatea profesională desfăşurată în România, în vederea eliberării certificatului de conformitate european.

Cu toate acestea, din examinarea sentinţei civile nr. 73/31.01.2024 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, rezultă că instanţa de fond a avut în vedere atât dispoziţiile relevante din Directiva 2005/36/CE, cât şi documentele depuse la dosar, reţinând în mod corect că recurenta nu a făcut dovada îndeplinirii condiţiei prevăzute la art. 23 alin. (6) din directivă, respectiv exercitarea efectivă şi legală a activităţii de medic dentist pe o perioadă de minimum trei ani consecutivi în ultimii cinci ani anteriori solicitării certificatului şi nici nu se încadrează în perioada stipulată de V, pct. 5.3.1 şi 5.3.2 ale Directivei 2005/36/CE .

Instanţa de fond a arătat că, potrivit concluziilor deduse din lecturarea anexei V, pct. 5.3.1 şi 5.3.2 ale Directivei 2005/36/CE, certificatul de conformitate se eliberează doar pentru titularii diplomei de licenţă obţinute începând cu promoţia 2017, admişi la studii universitare începând cu anul 2011, ceea ce nu este cazul recurentei, care a absolvit în anul 1999.

De asemenea, prima instanţă a reţinut că recurenta nu a dovedit, prin documente concludente, că a exercitat activitatea de medic dentist în mod efectiv şi legal, în regim continuu, în perioada relevantă. Faptul că recurenta a invocat desfăşurarea activităţii în cadrul cabinetului medical individual CMI Dr. A. şi la Dispensarul Şcolar nr. 4 din Arad nu este suficient, în absenţa unor dovezi concrete privind caracterul continuu, legal şi neîntrerupt al activităţii în ultimii cinci ani anteriori solicitării certificatului.

Referitor la susţinerea recurentei privind ataşarea unei adeverinţe aparţinând unei terţe persoane, instanţa de fond nu a fundamentat soluţia pe acest înscris, iar menţionarea sa nu influenţează legalitatea hotărârii pronunţate.

În ceea ce priveşte interpretarea normelor europene, instanţa de fond a aplicat corect dispoziţiile Directivei 2005/36/CE din 7 septembrie 2005 privind recunoaşterea calificărilor profesionale (transpusă şi în legislaţia României, prin adoptarea H.G. 1282/17.10.2007), având în vedere jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, care impune o analiză riguroasă a condiţiilor de formare profesională şi de exercitare efectivă a profesiei, în scopul recunoaşterii calificărilor în alt stat membru.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa nu a impus dovada unui număr de pacienţi sau a unei activităţi intense, ci a analizat dacă sunt îndeplinite condiţiile legale prevăzute de directiva europeană, respectiv exercitarea efectivă şi legală a profesiei într-un interval de timp determinat. În lipsa unor dovezi certe privind îndeplinirea acestei cerinţe, instanţa a concluzionat în mod legal că nu se impune obligarea Ministerului Sănătăţii la emiterea certificatului de conformitate european.

Din analiza dosarului administrativ depus de instituţia pârâtă, Curtea de Apel a constatat că recurenta a formulat o cerere înregistrată la data de 02.03.2017, însoţită de documente care nu fac dovada îndeplinirii condiţiei de exercitare continuă şi legală a activităţii profesionale în perioada relevantă. Documentele prezentate, precum certificatul de înregistrare fiscală, autorizaţia sanitară de funcţionare şi avizele din anul 2010, atestă înfiinţarea cabinetului medical individual, dar nu confirmă desfăşurarea efectivă a activităţii în perioada 01.03.2012 - 02.03.2017.

În plus, sub aspectul activităţii desfăşurate la Dispensarul Şcolar nr. 4 din Arad, prima instanţă a reţinut că, potrivit adeverinţei nr. x/27.01.2023, raportul de muncă al recurentei a fost suspendat de 13 ori în perioada de referinţă, ceea ce denotă o activitate ocazională, cu caracter intermitent, incompatibilă cu cerinţa de continuitate impusă de normele europene şi naţionale.

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei privind existenţa unui refuz nejustificat din partea autorităţii publice, instanţa a analizat corespondenţa purtată între părţi şi a constatat că Ministerul Sănătăţii a formulat răspunsuri motivate la toate solicitările recurentei, în limitele competenţelor conferite de lege, fără a se putea reţine existenţa unui refuz nejustificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004. Potrivit jurisprudenţei relevante (ICCJ - SCAF, decizia nr. 4834/11.10.2005), simplul fapt că răspunsul autorităţii nu este satisfăcător pentru petent nu echivalează cu un refuz nejustificat, întrucât conţinutul răspunsului constituie o prerogativă a autorităţii publice, exercitată cu respectarea dispoziţiilor legale.

Prin urmare, toate motivele de recurs sunt nefondate, iar hotărârea instanţei de fond se circumscrie cadrului legal şi jurisprudenţial aplicabil, motiv pentru care se impune menţinerea acesteia în întregime.

Pentru aceste considerente şi în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 şi art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant C. împotriva sentinţei civile nr. 1626 pronunţate la 14 octombrie 2024 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinţei civile nr. 73 pronunţate la 31 ianuarie 2024 de Curtea de Apel Timişoara, secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 23 ianuarie 2025.