Statutory time limits for tax inspections excluding suspension periods and direct judicial restitution of undue tax payments

Şedinţa publică din data de 15 mai 2024

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 9 noiembrie 2022, pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili ("DGAMC") şi Ministerul Finanţelor, a solicitat:

(i) constatarea refuzului nejustificat de soluţionare a contestaţiei fiscale înregistrate sub nr. x/25.03.2022 împotriva Deciziei de impunere nr. x/28.01.2022 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/28.01.2022, emise de către DGAMC, prin care au fost stabilite obligaţii fiscale suplimentare de plată în sarcina sa în sumă totală de 3.565.607 RON;

(ii) anularea Deciziei de impunere nr. x/28.01.2022 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/28.01.2022, emise de DGAMC, în ceea ce privesc obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite în sarcina sa, în cuantum de 3.565.607 RON;

(iii) obligarea DGAMC la emiterea la emiterea actului administrativ individual, prin care să dispună restituirea sumelor achitate de Subscrisa în mod nedatorat în temeiul actelor administrativ fiscale contestate, reprezentând obligaţii fiscale principale, în cuantum de 3.565.607 RON, precum şi a dobânzilor fiscale aferente, calculate de la data achitării, până la restituirea efectivă, într-un termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, conform art. 18 alin. (6) raportat la art. 24 alin. (2) din Legea nr. 554/2004;

(iv) obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

1.2. La termenul de judecată din data de 19 ianuarie 2023, reclamanta a depus cerere modificatoare prin care a solicitat şi anularea Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. 1559/15.09.2022 şi lărgirea cadrului procesual obiectiv prin introducerea în cauză a Direcţiei Generale de Soluţionare a Contestaţiilor ("DGSC"), în calitate de pârâtă.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 62 din 12 aprilie 2023, Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal a dispus următoarele:

(i) a respins excepţia inadmisibilităţii capătului de cerere având ca obiect restituirea sumelor şi obligarea pârâtei DGAMC la plata dobânzii fiscale aferente sumelor a căror restituire se solicită, invocată de pârât prin întâmpinare, ca neîntemeiată;

(ii) a respins excepţia prematurităţii capătului de cerere având ca obiect restituirea sumelor solicitate şi acordarea dobânzii fiscale aferente în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii, invocată de pârâta DGAMC prin întâmpinare, ca neîntemeiată;

(iii) a admis acţiunea precizată formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, Ministerul Finanţelor, Direcţia Generală de Soluţionare a Contestaţiilor;

(iv) a anulat decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 1559 din data de 15.09.2022 şi decizia de impunere nr. x/28.01.2022 în ceea ce priveşte obligaţiile fiscale suplimentare de plată stabilite în sarcina reclamantei în cuantum de 3.565.607 RON;

(v) a obligat pârâta DGAMC la emiterea actului administrativ prin care să dispună restituirea în favoarea reclamantei a sumei de 3.565.607 RON precum şi a dobânzii fiscale aferente acestei sume calculate de la data plăţi şi până la restituirea efectivă, în termen de 30 de zile de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri;

(vi) a obligat pârâţii, în solidar, la plata către reclamantă a sumei de 7500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată dintre care 500 RON taxă de timbru şi 7000 RON onorariu de avocat, redus.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 62 din 12 aprilie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs reclamanta A. S.R.L., pârâta Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi pârâtul Ministerul Finanţelor, reprezentat de D.G.R.F. Ploieşti.

3.1. Recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei atacate şi reţinerea cauzei spre rejudecare în vederea admiterii în tot a cererii de chemare în judecată, inclusiv pentru motivul de nelegalitate referitor la depăşirea duratei maxime a inspecţiei fiscale.

În motivarea cererii de recurs, recurenta-reclamantă a arătat, în esenţă, următoarele:

Sentinţa recurată este nelegală, reprezentând rezultatul unei greşite interpretări şi aplicări a dispoziţiilor art. 126 şi 127 Codul de procedură fiscală 2015.

Din interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 126 alin. (2) şi art. 127 alin. (7) Codul de procedură fiscală 2015, instanţa de judecată a reţinut în mod eronat faptul că durata inspecţiei fiscale este de 318 zile, iar nu de 378 zile astfel cum a indicat prin cererea de chemare în judecată.

Pentru a ajunge la această concluzie eronată, Curtea de apel Ploieşti a aplicat în mod greşit art. 126 alin. (2) şi art. 127 alin. (7) Codul de procedură fiscală 2015 apreciind că în calculul dublului perioadei inspecţiei fiscale (prevăzute de art. 126 alin. (2) Codul de procedură fiscală 2015) s-ar elimina perioadele în care inspecţia fiscală este suspendată.

În speţă, inspecţia fiscală a început în data de 23.12.2020 şi a fost încheiată în data de 05.01.2022 (data la care a avut loc discuţia finală cu contribuabilul), fiind desfăşurată pe parcursul unui nr. total de 378 de zile.

Este adevărat faptul că inspecţia fiscală a fost suspendată în perioada 19.05.2021 -19.07.2021, pe o perioadă de 61 de zile, însă dispoziţiile art. 127 alin. (7) Codul de procedură fiscală 2015 nu sunt aplicabile şi în situaţia art. 126 alin. (2) Codul de procedură fiscală 2015, ci doar în situaţia art. 126 alin. (1) Codul de procedură fiscală 2015.

Prin urmare, instanţa de fond ar fi trebuit să reţină calculul corect ilustrat de Societate din care rezultă că inspecţia fiscală a fost desfăşurată pe parcursul a 378 zile, iar nu în decursul a 318 zile.

Curtea de Apel Ploieşti a încălcat prevederile art. 126 alin. (1) lit. a) C. proc. civ. şi nu a anulat actele administrativ fiscale contestate deşi inspecţia fiscală a depăşit durata de 180 zile prevăzută de art. 126 alin. (1) lit. a).

În primul rând, termenul limită de 180 zile pentru desfăşurarea inspecţiei fiscale reglementat de legiuitor în dispoziţiile art. 126 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală 2015 este unul imperativ, având în vedere atât scopul urmărit de legiuitor la edictarea Codul de procedură fiscală 2015 (i.e. asigurarea unei perioade limitate în care activitatea contribuabilului sa fie afectata de efectuarea inspecţiei), cât şi formularea propriu-zisă a textului de lege, care prevede că (...) nu poate fi mai mare de: (...) a) 180 de zile.

În al doilea rând, chiar şi dacă ar fi îmbrăţişată opinia (cu care nu este de acord) potrivit căreia nulitatea actelor administrativ fiscale emise ca urmare a depăşirii duratei maxime prevăzute de lege este condiţionată de vătămare, trebuie menţionat faptul că în prezenta cauză, recurenta-reclamantă a fost vătămată de prelungirea duratei inspecţiei fiscale în contextul în care, termenul de 180 de zile a fost depăşit de mai mult de două ori, durata inspecţiei fiscale propriu zise fiind de 378 zile (23.12.2020 -05.01.2022).

Curtea de Apel Ploieşti a încălcat prevederile art. 126 alin. (2) Codul de procedură fiscală şi nu a anulat actele administrativ fiscale contestate deşi inspecţia fiscală a depăşit dublul perioadei prevăzute de lege.

Curtea de Apel Ploieşti a încălcat prevederile art. 126 alin. (2) Codul de procedură fiscală 2015 care prevăd că în ipoteza depăşirii dublului duratei inspecţiei fiscale (i.e. 360 de zile in cazul contribuabililor mari), aceasta încetează fără emiterea deciziei de impunere şi a raportului de inspecţie fiscală (i.e. echipa de inspecţie fiscală frind decăzută din dreptul de a emite raportul de inspecţie fiscală şi decizia de impunere).

În speţă, inspecţia fiscală s-a desfăşurat în perioada 23.12.2020 - 05.01.2022. Astfel, rezultă că aceasta s-a desfăşurat pe parcursul a 378 de zile.

Aşadar, dublul duratei legale de efectuare a inspecţiei fiscale a fost depăşit începând cu data de 18.12.2021, dată la care organul fiscal nu mai avea dreptul să continue inspecţia fiscală, fiind totodată decăzut din dreptul de a mai emite decizia de impunere, drept consecinţă a împlinirii termenului de 360 de zile, reprezentând dublul duratei legale de efectuare a inspecţiei.

Stabilirea dublului duratei legale de desfăşurare a inspecţiei fiscale se face prin raportare la prevederile alin. (1) al art. 126 Codul de procedură fiscală 2015, fără a fi relevante perioada de suspendare a inspecţiei fiscale deoarece textul de lege face trimitere strict la perioada prevăzută la alin. (1), iar nu la condiţiile privind durata efectuării inspecţiei fiscale.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi pe dispoziţiile legale menţionate în cuprinsul cererii de recurs.

3.2. Prin recursul întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâtul Ministerul Finanţelor, reprezentat de D.G.R.F. Ploieşti, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi să se constate că acţiunea a rămas fără obiect.

În motivarea cererii de recurs, recurentul-pârât Ministerul Finanţelor reprezentat de D.G.R.F. Ploieşti a arătat, în esenţă, următoarele:

În mod greşit, Curtea de Apel Ploieşti a înlăturat susţinerea potrivit căreia acţiunea reclamantei a rămas fără obiect ca urmare a adoptării Legii nr. 43/2023 pentru anularea unor obligaţii fiscale.

Astfel, la data intrării în vigoare a legii, acţiunea aflată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti a rămas fără obiect din punct de vedere juridic, nemaiexistând un litigiu pe fond între părţi şi nemaifiind necesară pronunţarea unei hotărâri prin care să se anuleze actele de impunere, anulate prin efectul legii.

Raţionamentul instanţei de fond a condus la interpretarea eronată a dispoziţiilor actului normativ invocat, prevederile acestuia fiind clare şi lipsite de echivoc.

Curtea de Apel Ploieşti a concluzionat că se impune soluţia pronunţată în raport de jurisprudenţa CJUE, indicând hotărârea pronunţată asupra cauzelor reunite C-397/98 şi C-410/98 MetalIgesellshaft Ltd. şi alţii şi Hoechst UK Ltd, prin care s-a reţinut, în esenţă, că autorităţile fiscale naţionale nu pot invoca o culpă a contribuabililor care nu au apelat la un remediu naţional eficient, în condiţiile în care ele însele sunt culpabile pentru aplicarea unor norme incompatibile cu dreptul european.

Or, în opinia recurentului-pârât, în speţă, nu există normă naţională incompatibilă cu dreptul european.

Raţiunea adoptării Legii nr. 43/2023 rezidă în necesitatea corectării situaţiilor apărute în practică cu privire la tratamentul fiscal al tichetelor cadou acordate de anumite societăţi altor persoane decât propriilor angajaţi.

Beneficiarii facilităţii acordate în temeiul Legii nr. 43/2023, se împart în două categorii principale. Pe de o parte, amnistia se aplică persoanelor juridice în sarcina cărora autorităţile fiscale au stabilit diferenţe de obligaţii fiscale ca urmare a reîncadrării veniturilor din tichete cadou în categoria veniturilor de natură salariată.

Pe de altă parte, aceasta se aplică şi persoanelor juridice care au acordat astfel de tichete cadou altor persoane decât angajaţii lor, dar pentru care nu s-a emis încă o decizie de impunere, legea amnistiei limitând dreptul autorităţilor fiscale de a emite, în viitor, decizii de impunere pentru perioade fiscale anterioare datei de 31 decembrie 2020 inclusiv.

Instanţa de fond a concluzionat că, obligarea reclamantei de a urma o procedură specială de recuperare a sumelor achitate în baza unor norme contrare dreptului Uniunii Europene contravine principiului echivalenţei şi al efectivităţii, ceea ce însemnă că pentru cererile de rambursare a taxei bazate pe încălcarea dreptului european nu pot fi instituite condiţii mai puţin favorabile decât pentru cererile similare bazate pe încălcarea dreptului naţional iar procedura naţională nu trebuie să facă excesiv de dificil sau chiar imposibil exerciţiul drepturilor conferite de Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene.

Raţionamentul instanţei este esenţialmente greşit, el ignorând dispoziţiile exprese ale Legii nr. 43/2023.

În speţă însă, legalitatea actelor atacate nu a fost cenzurată de instanţa de judecată, ele fiind anulate prin efectul legii. Dimpotrivă, analizând motivele invocate, Curtea de Apel Ploieşti a concluzionat că acestea nu pot fi reţinute ca şi motive de nulitate a actelor fiscale contestate.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

3.3. Pârâta DGAMC a întemeiat recursul pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea în tot a acţiunii.

În motivarea cererii de recurs, recurenta-pârâtă Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a arătat, în esenţă, următoarele:

Hotărârea instanţei de fond este nelegală fiind dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., având în vedere următoarele argumente:

Prin hotărârea dată, raportat la situaţia de fapt, instanţa de fond a restrâns nejustificat aplicarea normelor la situaţia de fapt determinată.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: [...] 8. când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material."

Ulterior emiterii actului administrativ atacat, Parlamentul României a adoptat Legea nr. 43/2023 pentru anularea unor obligaţii fiscale, publicată în Monitorul Oficial nr. 163/24.02.2023.

Având în vedere prevederile legii de mai sus, de care beneficiază şi reclamanta A. S.R.L. pentru obligaţiile fiscale suplimentare de plată în valoare totală de 3.565.607 RON, stabilite de organul fiscal prin decizie de impunere emisă şi comunicată contribuabilului, consideră că acţiunea în instanţă depusă de reclamantă pentru anularea Deciziei de impunere nr. x/28.01.2022 şi a Raportului de inspecţie fiscală nr. x/28.01.2022 nu mai are obiect.

Contrar reţinerilor instanţei de fond cu privire la excepţia inadmisibilitatii cererii de restituire invocată de DGAMC, recurenta a susţinut că trebuia admisă.

În lipsa unui act administrativ fiscal de stabilire a dobânzilor de către organul fiscal, instanţa nu poate dispune direct achitarea unei sume stabilite, aceste aspecte putând fi verificate numai in cadrul unui eventual litigiu ulterior având ca obiect decizia de calcul a dobânzilor emisa de organul fiscal. Procedând in acest fel, instanţa de fond s-a substitut autorităţii fiscale singura competenta sa stabilească sumele cu titlu de dobânzi de intarziere.

Reiese fără echivoc faptul că legiuitorul în virtutea pct. 3, pct. 6 şi pct. 7 Cap. 2 Anexa nr. 1din Ordnul MFP nr. 1899/2004, a stabilit faptul ca organul fiscal este singura entitate eligibilă să calculeze dobânzile.

În concluzie, instanţa de fond în mod nelegal a obligat pârâta către reclamantă la plata sumei de 3.565.607 RON.

Critică soluţia instanţei de fond în ceea ce priveşte nelegalitatea refuzului soluţionării contestaţiei fiscale.

Contrar reţinerilor instanţei fond cu privire la motivele de nelegalitate substanţială a actelor administrativ fiscale contestate, arată recurenta-pârâtă că, organele de inspecţie fiscală au constatat că în perioada 2015-2018, A. S.R.L. a acordat un număr de 165.405 tichete cadou în valoare de 4.751.500 RON angajaţilor societăţilor distribuitoare cu care are încheiate contracte în vederea stimulării vânzărilor, în baza contractelor de distribuţie încheiate de societate cu distribuitorii.

Totodată, pentru aceeaşi perioadă 2015-2018, societatea în calitate de producător-vânzător a încheiat contracte de vânzare-cumpărare cu alte societăţi comerciale, în calitate de cumpărători-distribuitori, având ca obiect vânzarea-cumpărarea de băuturi alcoolice, produse de vânzător, îmbuteliate sau importate de către aceasta.

Organele de inspecţie fiscală au reţinut că A. S.R.L.:

- a încheiat cu clienţii - societăţi distribuitoare - contractele comerciale de vânzare marfă, în care sunt prevăzute bonusuri şi discount-uri pentru atingerea unor target-uri de vânzări. Aceste bonusuri şi discount-uri fiind facturate clienţilor -distribuitori;

- a organizat campanii promoţionale adresate numai pentru agenţii de vânzări ai distribuitorilor, având "rolul de a impulsiona vânzările produselor comerciale", campanii care nu sunt prevăzute în contractele comerciale încheiate cu distribuitorii, deşi obiectivul campaniilor promoţionale este acela de realizare a target-urilor valorice/cantitative avute în vedere în contractele comerciale mai sus menţionate.

Susţine recurenta-pârâtă că, tichetele cadou, în speţă biletele de valoare se pot acorda şi altor categorii de beneficiari, pentru campaniile de marketing, studiul pieţei, promovarea pe pieţe existente sau noi, pentru protocol, pentru cheltuielile de reclamă şi publicitate.

Însă, din documentele şi explicaţiile date de contribuabil, organele de inspecţie fiscală au constatat că tichetele cadou au fost acordate ca o recunoaştere a eficienţei şi competivităţii profesionale a agenţilor de vânzări ai partenerilor comerciali în desfăşurarea activităţii acestora.

Astfel, tichetele au fost acordate în vederea premierii acelor agenţi de vânzări care şi-au îndeplinit obiectivele de vânzare de produse, scop care nu este prevăzut în Legea 193/2006 privind acordarea tichetelor cadou şi a tichetelor de creşă, respectiv Legea nr. 165/2018 privind acordarea biletelor de valoare.

În aceste condiţii, se constată că tichetele cadou nu au fost utilizate pentru campanii de marketing, studiul pieţii, promovarea pe pieţe externe sau noi, pentru protocol, pentru cheltuieli de reclamă şi publicitate, aşa cum susţine reclamanta, întrucât:

- persoanele fizice beneficiare (cele care au primit tichetele cadou), în calitatea lor de agenţi de vânzări, aveau oricum ca sarcină de serviciu să vândă produsele furnizorului;

- distribuitorii au beneficiat de discount-urile de volum acordate conform clauzelor din contractele comerciale.

Astfel, contrar celor susţinute de reclamantă, din documentele prezentate la dosarul cauzei nu rezultă că acestea au fost acordate pentru promovarea produselor societăţii.

Mai arată recurenta-pârâtă că, activitatea prestată de persoanele fizice având calitatea de salariaţi ai societăţilor partenere (distribuitori) în folosul A. S.R.L., nu poate fi considerată ca fiind o activitate independentă, întrucât sunt îndeplinite decât 2 din cele 7 criterii prevăzute la art. 7 alin. (1) pct. 4 din Legea 571/2003, respectiv art. 7 pct. (3) din Legea 227/2015 privind Codul fiscal. Conform legii " (...) activitate independentă - orice activitate desfăşurată de către o persoană fizică în scopul obţinerii de venituri, care îndeplineşte cel puţin 4 dintre următoarele criteriiţ...)"

În aceste condiţii şi ţinând cont şi de Considerentul 8 al Directivei 2016/344 a Parlamentului European şi a Consiliului, care menţionează că "activitatea independentă falsă apare atunci când o persoană este declarată ca independentă, deşi aceasta îndeplineşte în acelaşi timp condiţiile caracteristice unui raport de angajare, pentru a evita anumite obligaţii legale sau fiscale", activitatea desfăşurată de aceste persoane fizice nu poate fi considerată independentă.

Din documentele puse la dispoziţie de societate, a rezultat că agenţii de vânzări ai distribuitorilor nu au acţionat în mod independent, ci au desfăşurat o activitate dependentă, generată de derularea unor contracte comerciale, semnate bilateral, de A. S.R.L. şi de societăţile partenere. Astfel, se reţine că aceştia au desfăşurat, în fapt, prestări de servicii pentru A. S.R.L., pentru care aceasta i-a remunerat prin acordarea de tichete cadou.

Prin urmare, agenţii de vânzări ai distribuitorilor au efectuat activităţi comerciale şi nu activităţi de marketing. Persoanele fizice beneficiare ale tichetelor cadou aveau ca sarcină de serviciu să vândă produsele din portofoliul distribuitorului. Altfel spus, acordarea tichetelor cadou agenţilor de vânzări ai distribuitorilor a reprezentat în fapt o formă de remunerare suplimentară a acestora de către A. S.R.L..

Prin urmare, întrucât din instrumentarea speţei rezultă că veniturile din tichete cadou sunt în fapt o forma de remunerare efectivă a prestării unei activităţi de către agenţii de vânzări care intră în sfera legislaţiei muncii, contravaloarea tichetelor reprezentând în fapt avantaje de natură salarială pentru agenţii de vânzări ai distribuitorilor, A. S.R.L. avea obligaţia legală de a calcula, reţine, declara şi plăti la bugetul de stat impozitul pe veniturile din salarii in sumă de 823.211 RON şi contribuţiile sociale obligatorii în sumă de 2.742.396 RON.

Solicită recurenta-pârâtă că, având în vedere că DGAMC nu se află în culpă procesuală, să se dispună exonerarea de la plata sumei de 7000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, şi a sumei de 500 RON reprezentând din taxă judiciară de timbru.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 si 8 din C. proc. civ., dispoziţiile Codului de procedură fiscală, precum şi orice alte dispoziţii legale invocate în recurs.

4. Apărările formulate în cauză

Recurenta-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursurilor declarate de cei doi pârâţi, pentru nemotivare, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondate.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererile de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, urmând a fi respinse:

Cu privire la recursul formulat de recurenta-reclamantă A. S.R.L., Înalta Curte reţine că este nefondat, astfel că îl va respinge, întrucât dispoziţiile legale invocate de către recurenta-reclamantă în susţinerea recursului au fost interpretate şi aplicate corect de prima instanţă, astfel, nefiind întrunit motivul de nelegalitate întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de fond a interpretat şi aplicat greşit dispoziţiile art. 126 şi 127 Codul de procedură fiscală 2015 şi a reţinut în mod eronat faptul că durata inspecţiei fiscale este de 318 zile, iar nu de 378 zile astfel cum a indicat prin cererea de chemare în judecată.

Potrivit prevederilor art. 126 alin. (1) lit. a) şi alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare:

Durata efectuării inspecţiei fiscale

"(1) Durata efectuării inspecţiei fiscale este stabilită de organul de inspecţie fiscală, în funcţie de obiectivele inspecţiei, şi nu poate fi mai mare de: a) 180 de zile pentru contribuabilii mari, precum şi pentru contribuabilii/plătitorii care au sedii secundare, indiferent de mărime; (...)

(2) În cazul în care inspecţia fiscală nu se finalizează într-o perioadă reprezentând dublul perioadei prevăzute la alin. (1), inspecţia fiscală încetează, fără a se emite raport de inspecţie fiscală şi decizie de impunere sau decizie de nemodificare a bazei de impunere. În acest caz, organul de inspecţie fiscală poate relua inspecţia, cu aprobarea organului ierarhic superior celui care a aprobat inspecţia fiscală iniţială, o singură dată pentru aceeaşi perioadă şi aceleaşi obligaţii fiscale, cu respectarea prevederilor art. 117 alin. (1)."

Potrivit art. 127 Suspendarea inspecţiei fiscale

"(1) Conducătorul inspecţiei fiscale competent poate decide suspendarea unei inspecţii fiscale în oricare din următoarele situaţii şi numai dacă apariţia acestei situaţii împiedică finalizarea inspecţiei fiscale: (...)

(3) Conducătorul inspecţiei fiscale competent poate decide suspendarea unei inspecţii fiscale la cererea justificată a contribuabilului/plătitorului. În acest caz, suspendarea nu poate fi mai mare de 3 luni.(...)

(5) Ori de câte ori conducătorul inspecţiei fiscale decide suspendarea inspecţiei, se emite o decizie de suspendare care se comunică contribuabilului/plătitorului.

(6) Data reluării inspecţiei fiscale se aduce la cunoştinţa contribuabilului/plătitorului.

(7) Perioadele în care inspecţia fiscală este suspendată nu sunt incluse în calculul duratei acesteia."

Potrivit art. 123 Începerea inspecţiei fiscale

(...) "(2) Data începerii inspecţiei fiscale este data menţionată în registrul unic de control ori de câte ori există obligaţia ţinerii acestuia. În cazul contribuabilului/plătitorului care nu ţine sau nu prezintă organului de inspecţie fiscală registrul unic de control, această dată se înscrie într-un proces-verbal de constatare.

Procesul-verbal se semnează de către organul de inspecţie fiscală şi contribuabil/plătitor şi se înregistrează la registratura contribuabilului/plătitorului ori de câte ori există o astfel de registratură." (...)

Dispoziţiile art. 130 alin. (4) din Codul de procedură fiscală stabilesc că: (...) "(4) Data încheierii inspecţiei fiscale este data programată pentru discuţia finală cu contribuabilul/plătitorul sau data notificării de către contribuabil/plătitor că renunţă la acest drept."(...)

Din cuprinsul dispoziţiilor legale anterior citate, se reţine că durata maximă de desfăşurare a inspecţiei fiscale este de 180 de zile pentru marii contribuabili, iar potrivit art. 126 alin. (2), dacă inspecţia fiscala nu se finalizează într-o perioadă reprezentând dublul perioadei prevăzute la alin. (1), organul fiscal este decăzut din dreptul de a emite actul administrativ fiscal, inspecţia fiscală încetând fără alte formalităţi.

De asemenea, data începerii inspecţiei fiscale este reprezentată de data menţionată în Registrul Unic de Control, data finalizării inspecţiei fiscale este data programată pentru discuţia finală sau data notificării contribuabilului că renunţă la acest drept, iar perioadele în care inspecţia fiscală este suspendată nu sunt incluse în calculul duratei de efectuare a inspecţiei fiscale.

Întrucât recurenta-reclamantă A. S.R.L. -fostă A. S.R.L. - face parte din categoria marilor contribuabili, durata inspecţiei fiscale nu poate fi mai mare de 360 de zile sub sancţiunea neemiterii actului administrativ fiscal.

Din analiza înscrisurilor aflate la dosarul cauzei reiese că inspecţia fiscală la recurenta-reclamantă a început la data de 23.12.2020 - data înregistrării în registrul unic de control la poziţia 120 - şi s-a finalizat la data de 05.01.2022 - data programată pentru discuţia finală.

În această perioadă inspecţia fiscală a fost suspendată, respectiv în perioada 19.05.2021-19.07.2021, la cererea contribuabilului, conform Deciziei privind suspendarea acţiunii de inspecţie fiscală nr. x/17.05.2021 şi a fost reluată conform adresei de Comunicare a reluării inspecţiei fiscale nr. x/16.07.2021.

Aşadar, se reţine că inspecţia fiscală s-a desfăşurat în perioadele 23.12.2020-18.05.2021,19.07.2021-05.01.2022, reprezentând 318 zile în care inspecţia fiscală s-a desfăşurat efectiv şi 61 zile de suspendare.

Rezultă că inspecţia fiscală a durat efectiv 318 de zile şi nu a fost depăşită durata maximă de 360 de zile prevăzută de art. 126 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, motiv pentru care susţinerea recurentei-reclamante privind depăşirea duratei de efectuare a inspecţiei fiscale este nefondată.

Reţine Înalta Curte că, atât termenul de 180 de zile, cât şi termenul de 360 zile prevăzute la art. 126 -" Durata efectuării inspecţiei fiscale", se referă la durata efectivă de desfăşurare a inspecţiei fiscale şi nu la perioada cuprinsă între data începerii şi data încheierii inspecţiei fiscale.

Totodată, în perioada de suspendare nu se efectuează inspecţia fiscală, astfel că această perioadă nu este luată în calcul la durata inspecţiei fiscale.

Atât în accepţiunea vechiul Codul de procedură fiscală cât şi în noul Codul de procedură fiscală se prevede acelaşi mod de exprimare "durata inspecţiei fiscale nu poate fi mai mare de ..." astfel, natura juridică a termenului de 180 de zile este de recomandare, urmând ca sancţiunea încetării inspecţiei fiscale prevăzută la art. 126 alin. (2) din Codul de procedură fiscală să se aplice după depăşirea a 360 de zile de inspecţie fiscală efectivă calculată de la începerea inspecţiei fiscale, fără a lua în calcul perioadele de suspendare.

Cu privire la susţinerea recurentei-reclamante, potrivit căreia prin modificarea expresă, ulterioară începerii inspecţiei fiscale, a dispoziţiilor art. 126 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, " (...) în sensul includerii perioadelor de suspendare în calculul duratei inspecţiei fiscale, dovedeşte faptul că o atare interpretare nu era susţinută de textul de lege şi prin urmare, a fost necesară reglementarea expresă drept o excepţie stricto sensu care însă se aplică pentru viitor, ulterior intrării în vigoare a modificării respective, neputând retroactivă", Înalta Curte reţine că este neîntemaiată, urmând a o respinge, avându-se în vedere următoarele:

Pe de o parte, dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în vigoare începând cu data de 24.12.2020, precizează că "(...) în cazul în care inspecţia fiscală nu se finalizează într-o perioadă reprezentând dublul perioadei prevăzute la alin. (1) în care nu se includ perioadele de suspendare legală a inspecţiei fiscale, inspecţia fiscală încetează, fără a se emite raport de inspecţie fiscală şi decizie de impunere sau decizie de nemodificare a bazei de impunere. În acest caz, organul de inspecţie fiscală poate relua inspecţia, cu aprobarea organului ierarhic superior celui care a aprobat inspecţia fiscală iniţială, o singură dată pentru aceeaşi perioadă şi aceleaşi obligaţii fiscale, cu respectarea prevederilor art. 117 alin. (1)".

În raport textul de lege menţionat anterior, reiese că în dublul perioadei în care se desfăşoară inspecţia fiscală nu se includ perioadele de suspendare.

Pe de altă parte, recurenta-reclamantă nu are în vedere dispoziţiile art. 127 alin. (7) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în vigoare la data începerii inspecţiei fiscale, care stipulează că "(...) perioadele în care inspecţia fiscală este suspendată nu sunt incluse în calculul duratei acesteia."

Totodată, observă instanţa de control judiciar că, textul de lege prevăzut la art. 126 alin. (2) a fost completat şi nu modificat, fiind clarificat expressis verbis acest aspect privind perioadele de suspendare, tocmai pentru a nu mai exista disensiuni pe viitor în privinţa acestui aspect şi pentru a fi îndeplinită cerinţă fundamentală de predictibilitate legislativă, o componentă esenţială a principiului securităţii raporturilor juridice.

În concluzie, prima instanţă a realizat o amplă motivare a chestiunii analizate, întemeiată pe dispoziţiile legale incidente în cauză, astfel, criticile recurentei-reclamante fiind nefondate.

Cu privire la recursurile declarate de recurenţii-pârâţi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Ministerul Finanţelor, reprezentat de reprezentat de D.G.R.F. Ploieşti, Înalta Curte reţine că sunt nefondate, urmând a fi respinse.

Prealabil, Înalta Curte constată că recursurile formulate de recurenţii-pârâţi conţin în parte critici similare, astfel că, în privinţa acestora, urmează a se face o analiză comună.

Recurenţii-pârâţi Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Ministerul Finanţelor, reprezentat de D.G.R.F. Ploieşti şi-au întemeiat recursurile pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, iar recurenta-pârâtă DGAMC a invocat şi motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. - când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Astfel, sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse criticile invocate de recurenta-pârâtă DGAMC referitoare la soluţionarea de către prima instanţă a excepţiei inadmisibilităţii cererii de restituire sume de bani.

Susţine recurenta că, instanţa de fond putea cel mult efectua numai controlul judecătoresc asupra modului de stabilire a dobânzilor, numai cu ocazia verificării legalităţii şi temeiniciei actului administrativ prin care organul fiscal a soluţinat cererea de acordare dobânzi, în speţă, putea cel mult să oblige pârâta DGAMC să emită actele administrative prin care să recunoască reclamantei dreptul la dobânzi fiscale.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte constată că restituirea sumelor achitate sau acordarea de dobânzi este o formă de reparare a pagubei cauzate de actul vătămător, prevăzută în mod expres de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Obiectul acţiunii în contencios administrativ se circumscrie dispoziţiilor exprese ale art. 52 alin. (1) din Constituţia României şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, conform cărora, în contenciosul administrativ, cererile referitoare la recunoaşterea unui drept/interes legitim şi la repararea pagubei cauzate sunt subsecvente cererilor îndreptate împotriva unui act administrativ tipic sau asimilat.

Prevederile art. 1 alin. (1) şi (2), art. 8 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004 instituie un contencios subiectiv de plină jurisdicţie, în cadrul căruia controlul exercitat de instanţa de contencios administrativ nu se limitează la aspectele formale ale raportului juridic dedus judecăţii.

În cazul în care conduita nelegală a autorităţii produce o vătămare reclamantului, instanţa poate ordona măsuri pentru restabilirea dreptului sau a interesului legitim vătămat şi în acest scop poate chiar să oblige autoritatea pârâtă să emită un act cu conţinutul solicitat de reclamant, atunci când constată că sunt îndeplinite condiţiile legii, iar nu doar să oblige autoritatea să reevalueze cererea care i-a fost adresată.

În cadrul acestui tip de contencios, atunci când instanţa de judecată, urmare a celor rezultate în baza probatoriului administrat, constată ca fiind îndeplinite cerinţele legii, poate dispune obligarea autorităţii publice la repararea pagubei produse, potrivit art. 18 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ.

Rezultă astfel că cererea privind repararea pagubei cauzate, reglementată de Legea contenciosului administrativ face parte dintr-un tot unitar reprezentat de acest contencios administrativ de plină jurisdicţie fiind întotdeauna ataşată indiferent de calea procedurală aleasă, unei acţiuni prin care se solicită anularea actului nelegal, sancţionarea refuzului nejustificat sau a nesoluţionării unei cereri în termenul legal.

Astfel, obligarea autorităţii publice la repararea pagubei generate de impunerea la plată a unor sume printr-un act nelegal - cerere accesorie faţă de cea principală vizând anularea actului - este una dintre soluţiile ce pot fi dispuse de către instanţa de judecată, potrivit art. 18 alin. (1) şi (3) din Legea contenciosului administrativ.

Mai departe, art. 168 alin. (1) din Codul de procedură fiscală stabileşte că în patrimoniul contribuabilului care efectuează o plată nedatorată se naşte un drept de restituire; în acest sens, prin formularea capătului de cerere având ca obiect restituirea sumelor achitate în temeiul actului vătămător, în situaţia unei soluţii favorabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ fiscal, contribuabilul solicită instanţei să dea efect principiului quod nullum est nullum producit effectum (ceea ce este nul nu poate produce efecte), restituirea sumelor achitate în temeiul unui act administrativ fiscal anulat fiind o consecinţă, un efect al nulităţii.

De altfel, Curtea Constituţională a României a statuat în cuprinsul Deciziei nr. 1239/18.11.2008 următoarele:

"Cât priveşte susţinerile autorului excepţiei referitoare la lipsa soluţiei ‹‹restabilire a situaţiei anterioare›› pe care instanţa de judecată să o poată pronunţa, Curtea a constatat că aceasta nu reprezintă o soluţie specifică dreptului administrativ, având în vedere specificul raporturilor de putere dintre autorităţile publice, pe de o parte, şi persoanele vătămate în drepturile şi sau interesele lor legitime, pe de altă parte. Totuşi, în măsura în care aceasta este posibilă, nimic nu împiedică instanţa de judecată ca, în temeiul art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, referitoare la completarea cu dreptul comun, respectiv cu prevederile C. proc. civ., să examineze şi să dispună şi restabilirea situaţiei anterioare".

Prin urmare, în această situaţie particulară, nu este vorba despre un caz tipic de restituire, ci despre restabilirea legalităţii unei situaţii fiscale prin anularea unui act administrativ nelegal şi, implicit, prin anularea operaţiunilor efectuate în baza acestuia. Or, este absurd ca în litigiul în care se solicită anularea actului administrativ, instanţa de judecată să nu poată analiza şi dispune şi asupra repunerii părţilor în situaţia anterioară, cât timp aceasta a fost în mod expres solicitată de către reclamant.

Simpla reglementare a procedurii administrative de restituire a sumelor cuvenite contribuabililor nu poate genera inadmisibilitatea unui capăt de cerere în acest sens într-o procedura contencioasă, o astfel de interpretare excesiv de formalistă şi lipsită de orice justificare în drept fiind în mod evident contrară scopului urmărit de legiuitor, respectiv acela de a asigura recuperarea de către contribuabil a sumelor pentru care nu (mai) există un titlu de creanţă. În acest sens, deşi autorităţile fiscale invocă dispoziţiile Codului de procedură fiscală şi ale Ordinului nr. 1899/2004 ca instituind o procedură administrativă specială, derogatorie de la normele de drept comun pentru restituirea sumelor de la bugetul de stat, nu sunt aduse argumente cu privire la incompatibilitatea acestei proceduri cu formularea unei cereri de restituire direct în faţa instanţei de judecată, atunci când restituirea îmbracă forma repunerii părţilor în situaţia anterioară emiterii unui act nelegal.

Astfel, este perfect justificată coexistenţa celor două modalităţi de restituire a sumelor de la bugetul de stat, inclusiv raportat la faptul că obiectul procedurii administrative reglementate prin OMFP nr. 1899/2004 este unul general, mult mai larg faţă de sfera sumelor de restituit ca urmare a anulării actelor administrativ-fiscale în temeiul cărora au fost percepute, fiind vizate şi alte situaţii în care s-ar putea afla contribuabilii.

Soluţionarea cererii de restituire sau de acordare a dobânzilor direct de către instanţa de contencios este în acord cu principiul celerităţii reglementat de art. 21 din Constituţie; o eventuală soluţie de obligare a contribuabilului la a parcurge procedura administrativă reglementată de Ordinul 1899/2004, câtă vreme până la obţinerea unei soluţii definitive în faţa instanţelor de contencios administrativ trece o perioadă foarte lungă de timp, ar fi de un formalism excesiv. În această situaţie, o cerere separată de restituire ar reprezenta un proces împovărător şi inutil, modul de stingere a sumelor de către contribuabil fiind uşor de cercetat şi în cadrul litigiului privind anularea actului şi repunerea părţilor în situaţia anterioară, nefiind nevoie ca partea reclamantă să declanşeze o nouă serie de demersuri pentru obţinerea restituirii sumelor la care este îndreptăţită.

Recurenţii-pârâţi au mai invocat că, în mod nelegal că instanţa de fond a restrâns nejustificat aplicarea normelor la situaţia de fapt determinată precizând că dispoziţiile Legii nr. 43/2023 reglementează anularea obligaţiilor fiscale (principale şi accesorii) "ca urmare a reîncadrării din categoria veniturilor din alte surse în categoria veniturilor din salarii şi asimilate salariilor, a veniturilor din tichete cadou obţinute de către persoanele fizice de la alte persoane decât angajatorii."

Contrar celor susţinute de recurenţii-pârâţi Înalta Curte reţine că, prima instanţă în mod corect a constatat că acţiunea are obiect determinat chiar şi în contextul intrării în vigoare a Legii nr. 43/2023, întrucât până la momentul soluţionării contestaţiei nu a fost emisă de către organul fiscal o decizie de anulare a actelor contestate.

Potrivit alin. (5) din Legea nr. 43/2023:

"Anularea obligaţiilor fiscale prevăzute la alin. (1) se efectuează din oficiu, de către organul fiscal competent sau la cererea contribuabilului, după caz, prin emiterea şi comunicarea unei decizii de anulare a obligaţiilor fiscale, conform procedurii legate aprobate prin ordin al preşedintelui Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală în termen de 30 zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi."

Or, atât timp cât recurenţii-pârâţi nu au dispus nici anularea obligaţiilor fiscale şi nici restituirea acestor obligaţii fiscale, este nefondată solicitarea acestora de respingere a acţiunii A. ca rămasă fără obiect, astfel că, în mod corect, prima instanţă a respins această excepţie.

Sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse criticile ce vizează fondul cauzei.

Constată Înalta Curte că, în perioada 2015-2019, intimata-reclamantă a acordat tichete cadou angajaţilor distribuitorilor, ca urmare şi în cadrul unor acţiuni specifice de promovare, campanii de marketing dedicate, în care aceasta este beneficiarul exclusiv şi totodată organizator al acţiunilor de stimulare a vânzărilor, urmărind să impulsioneze vânzarea produselor pe care le comercializează, să extindă reţeaua de distribuţie, să îmbunătăţească imaginea brandurilor sale şi să promoveze produse noi.

Scopul economic, comercial, operaţional şi de business al desfăşurării campaniilor a fost în mod clar şi indubitabil acela de acţiuni de marketing şi promovare a activităţii intimatei-reclamante şi a produselor comercializate de aceasta, aspect ce reiese din documentaţia aflată la dosar.

Totodată, acordarea tichetelor cadou a avut în vedere stimularea vânzărilor intimatei-reclamante, iar substanţa economică a tranzacţiilor în discuţie este aceea de desfăşurare a unor campanii de marketing şi promovare şi, prin urmare, nu se pune problema unei reconsiderări a acestei substanţe, asa cum în mod eronat, susţin recurenţii.

Potrivit Legii 193/2006 privind acordarea tichetelor de masă şi a tichetelor de creşă, abrogată şi înlocuită prin Legea 165/2018 privind acordarea biletelor de valoare, intimata-reclamantă este îndreptăţită să acorde tichete cadou şi altor categorii de persoane decât angajaţilor proprii, pentru campanii de marketing, studiul pieţei, promovarea pe pieţe existente sau noi, pentru protocol, pentru cheltuieli de reclamă şi publicitate.

Aşadar, dreptul intimatei-reclamante de a acorda tichete cadou către angajaţii distribuitorilor este un drept reglementat legal.

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 165/2018 "Prezenta lege reglementează modul de acordare, în beneficiul angajaţilor, a biletelor de valoare, în condiţiile şi cu excepţiile prevăzute de Legea nr. 22-/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare."

Art. 15 alin. (2) din acelaşi act normativ:

"Prin excepţie de la prevederile art. 1, pot fi acordate tichete cadou şi altor categorii de beneficiari, pentru campaniile de marketing, studiul pieţei, promovarea pe pieţe existente sau noi, pentru protocol, pentru cheltuielile de reclamă şi publicitate."

Dispoziţiile citate mai sus sunt similare cu prevederile Legii nr. 193/2006 privind acordarea tichetelor cadou şi a tichetelor de creşă, în vigoare pentru perioada 2015 -2018, supusă inspecţiei fiscale din speţă.

Prin urmare, contrar celor susţinute de recurenţii-pârâţi, instanţa de control judiciar reţine că, intimata-reclamantă a desfăşurat campanii de marketing şi promovare, în cadrul acestora acordând tichete cadou, în deplină conformitate cu prevederile legale aplicabile.

Totodată, observă Înalta că beneficiarii tichetelor cadou sunt angajaţi ai distribuitorilor, persoane care desfăşoară activităţi dependente (conform art. 7 pct. 1 din Codul fiscal) în raport de angajatorul cu care au încheiat contract de muncă, în temeiul căruia îşi desfăşoară activitatea.

Persoanele fizice în cauză nu sunt persoane independente, ci dependente în relaţia cu angajatorul lor, fapt care nu poate interfera în mod judicios cu recalificarea veniturilor acordate de către intimata-reclamantă acestora, sub forma de tichete cadou, drept venituri din alte surse.

Reconsiderarea fiscală efectuată eronat de organele fiscale vine în directă contradicţie cu relaţia de muncă dependentă a persoanelor respective cu distribuitorii/revânzătorii.

Prin urmare, tichetele cadou acordate angajaţilor distribuitorilor, persoane cu care intimata-reclamantă nu are relaţii de muncă generatoare de venituri din salarii, nu pot fi reconsiderate drept venituri salariale, astfel că, sub acest aspect, instanţa de fond, în mod corect, a anulat actele administrativ-fiscale contestate.

Sunt neîntemeiate, urmând a fi respinse criticile vizând cheltuielile de judecată.

Potrivit dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

"Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată."

Faţă de prevederile menţionate, cheltuielile de judecată reprezintă ansamblul sumelor de bani pe care trebuie să le suporte părţile în legătură cu activitatea lor procesuală. Potrivit legii, cheltuielile de judecată vor fi suportate, în final, de către partea care a pierdut procesul, neputând fi ignorat, totodată, rolul acestora de veritabile sancţiuni procedurale.

În ceea ce priveşte susţinerea privind lipsa culpei procesuale, Înalta Curte reţine căderea în pretenţii a pârâtei DGAMC. Nu este necesară reţinerea unei exercitări abuzive a drepturilor procesuale pentru a se realiza obligarea la plata cheltuielilor de judecată, textul art. 453 din C. proc. civ. neprevăzând o asemenea condiţie; singura condiţie cerută de textul legal amintit este aceea ca partea să fi căzut în pretenţii prin constatarea nelegalităţii conduitei sale, în speţă, emiterea nelegală a unui act administrativ-fiscal.

Prin urmare, aspectele invocate de recurenţi prin cererile de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, care reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză.

Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. precum şi recursurile declarate de pârâţii Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Ministerul Finanţelor, reprezentat de D.G.R.F. Ploieşti, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 62 din 12 aprilie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, precum şi recursurile declarate de pârâţii Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili şi Ministerul Finanţelor, reprezentat de D.G.R.F. Ploieşti, împotriva aceleiaşi sentinţe, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 15 mai 2024, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.