Fiscal interest accrual starting from payment date rather than annulment date under the Fiscal Procedure Code

Şedinţa publică din data de 15 mai 2024

Deliberând asupra recursurilor de faţă, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în faţa primei instanţe

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa sub nr. x/2019, societatea A. S.A. a solicitat obligarea pârâtelor Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură şi Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean APIA Tulcea la plata daunelor materiale constând în:

- suma de 672.302,22 RON reprezentând dobândă legală penalizatoare aferentă sumei de 1.865.985 RON, reţinută în perioada 29.10.2015-09.09.2019 în baza Procesului-verbal de stabilire a creanţelor accesorii înregistrat sub nr. x/10.04.2015 emis de pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean Tulcea, anulat prin Decizia 3654/26.06.2019 în dosarul x/2019 al ÎCCJ, reprezentând prejudiciul direct cauzat de emiterea actelor administrative ilegale;

- suma de 37.487,11 RON reprezentând onorarii de avocat aferente redactării contestaţiei şi reprezentării în procedura anulării actelor administrative emise de pârâtă.

A solicitat obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată - onorariu avocat şi taxă judiciară de timbru aferente procesului, în temeiul art. 453 din C. proc. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 73/17.06.2020, Curtea de Apel Constanţa a admis excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti. Tribunalul Bucureşti a declinat la rândul său competenţa şi a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului de competenţă.

Prin decizia nr. 1332/03.03.2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa sub nr. x/2019* la data de 18.05.2021.

Prin încheierea de şedinţă din 23.06.2021, Curtea a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului APIA - structura centrală cu privire la cel de-al doilea capăt de cerere al cererii de chemare în judecată.

Prin aceeaşi încheiere a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de ambele pârâte în ceea ce priveşte primul capăt de cerere şi, de asemenea, a respins excepţia prescrierii dreptului material la acţiune invocată de ambii pârâţi cu privire la primul capăt de cerere, pentru motivele reţinute în cuprinsul acelei încheieri.

La data de 29.09.2021, reclamanta A. S.A. a depus la dosar precizări scrise privind obiectul cererii introductive din perspectiva clarificării naturii juridice a pretenţiilor materiale accesorii, dobânzi în materie fiscală, arătând că suma pretinsă este de 672.302,22 RON cu titlu de despăgubiri. A invocat prevederile art. 182 alin. (1) Codul fiscal.

La data de 24.11.2021, reclamanta a depus la dosar cerere de reducere a cuantumului pretenţiilor materiale accesorii în sensul că a solicitat obligarea pârâtelor în solidar la plata sumei reduse de 462.737 RON (de la suma iniţială de 672.302,22 RON).

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 5/CA din 13 ianuarie 2023, Curtea de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea exercitată de reclamantă în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură (APIA) în ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis acţiunea exercitată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu ambii pârâţi - Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură (A.P.I.A) şi Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură (A.P.I.A.) - Centrul Judeţean Tulcea în ce priveşte primul capăt de cerere astfel cum acesta a fost precizat.

A dispus obligarea pârâţilor la plata către reclamantă a sumei de 480.663 RON reprezentând dobândă legală în materie fiscală.

A admis acţiunea exercitată de reclamanta - A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean Tulcea, în ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere.

A dispus obligarea pârâtei APIA -Centrul Judeţean Tulcea la plata către reclamantă a sumei de 37.487 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în alte cauze.

A dispus obligarea pârâţilor la plata sumei de 5030 RON cu titlu de cheltuieli de judecată - taxe de timbru şi onorariu expert fiscal efectuate în prezenta cauză: 1650 RON în sarcina APIA şi 3380 RON în sarcina APIA - Centrul Judeţean Tulcea.

A luat act că reclamanta a precizat că va solicita alte cheltuieli de judecată pe cale separată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile nr. 5/CA din 13 ianuarie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs pârâtele Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură şi Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean Tulcea.

Recurenta-pârâtă Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a încheierii de şedinţă din data de 23.06.2021 şi a sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat şi a excepţiei privind prescrierea dreptului material la acţiune, iar pe fond respingerea ca neîntemeiată a acţiunii introductive.

În ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat invocată raportat la capătul de cerere prin care se solicită obligarea pârâtei la plata sumei de 672.302,22 RON (modificată ulterior în suma de 462.737 RON) reprezentând dobânda legală penalizatoare aferentă sumei de 1.865.985 RON reţinută în perioada 29.10.2015 - 09.09.2019, recurenta a susţinut că instanţa de fond în mod greşit a respins exepţia ca nefondată, încălcând prevederile art. 431 alin. (1) din C. proc. civ.

Reiterând susţinerile din întâmpinarea depusă la fond, recurenta a arătat că intimata-reclamantă a mai investit şi Tribunalul Bucureşti, secţia civilă cu soluţionarea acestui capăt de cerere. Astfel, prin cererea înregistrată sub nr. x/2019, S.C. A. S.A. a solicitat instanţei să emită o ordonanţă preşedinţială cu privire la plata sumei de 1.865.985 RON care a fost reţinută în baza Procesului-verbal de stabilire a creanţelor accesorii înregistrat sub nr. x/10.04.2015 emis de pârâta APIA - Centrul judeţean Tulcea, precum şi pentru suma de 672.302.22 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare aferentă sumei de 1.865.985 RON.

Întrucât suma de 1.865.985 RON a fost achitată de APIA până la primul termen de judecată stabilit la data de 02.10.2019, având în vedere Decizia nr. 3654/26.06.2019 pronunţată de înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2015, unicul capăt de cerere rămas pentru soluţionare a fost cel privind obligarea APIA - aparat central şi APIA - Centrul judeţean Tulcea la plata sumei de 672.302,22 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare.

Tribunalul Bucureşti s-a pronunţat cu privire la acest capăt de cerere prin sentinţa civilă nr. 3496/27.11.2019, prin care a dispus următoarele:

"Respinge capătul principal de cerere, ca rămas fără obiect. Respinge capătul de cerere privind dobânda legală astfel cum a fost formulat, ca neîntemeiat."

Prin urmare, având în vedere dispoziţiile art. 431 alin. (1) din C. proc. civ. şi ţinând cont de aspectele menţionate mai sus, recurenta a solicitat ca, în rejudecare, instanţa să admită excepţia privind autoritatea de lucru judecat şi să constate că acest capăt de cerere este inadmisibil.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului de a solicita despăgubiri, recurenta a susţinut că prima instanţă a respins în mod greşit excepţia, încălcând dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În opinia recurentei, instanţa de fond a respins excepţia prescripţiei argumentând decizia luată prin copierea cu fidelitate a apărărilor intimatei-reclamante, fără a menţiona susţinerile formulate de cele două pârâte cu privire la excepţie şi fără a arăta care sunt motivele pentru care au fost respinse.

Recurenta a învederat că Procesul-verbal de constatare a neregulilor şi de stabilire a creanţelor bugetare nr. x/10.04.2015 a fost comunicat intimatei-reclamante în anul 2015, iar termenul de 1 an a început să curgă de la data comunicării titlului de creanţă, acesta nefiind legat în mod direct şi aprioric de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare procesului-verbal, astfel cum a stabilit şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 22/2019, pronunţată în dosarul nr. x/2019.

Recurenta a mai arătat că Procesul-verbal de stabilire a creanţelor accesorii a fost emis în baza Hotărârii Curţii de Apel Constanţa nr. 2468/C/29.10.2012 şi ca urmare a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi a României prin Decizia nr. 16/27.06.2014, decizie care a fost anulată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la măsurile de la pct. II.1 si 11.2 la data de 26.06.2019, prin Decizia nr. 3654 pronunţată în dosarul nr. x/2015.

Aşadar, chiar dacă nu ar fi luat în considerare momentul luării la cunoştinţă de procesul-verbal de constatare a creanţelor nr. x/10.05.2015 - anul 2015, ci momentul la care intimata ştia clar de Decizia nr. 3182/24.10.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care au fost anulate măsurile dispuse de Curtea de Conturi, care au dus la emiterea Procesului-verbal din data de 24.10.2017, intimata-reclamantă formulând şi o cerere de intervenţie în acest litigiu, solicitarea privind acordarea de despăgubiri este tardiv formulată, acţiunea fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa la data de 17.12.2019, cu mult peste termenul stabilit de legiuitor în art. 19 din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte fondul cauzei, recurenta-pârâtă a susţinut că prima instanţă a pronunţat sentinţa cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 19 şi art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi a art. 2 din O.G. nr. 22/2002.

Astfel, chiar dacă instanţa a admis proba cu expertiză contabilă solicitată de intimată şi a dispus efectuarea unei expertize pentru determinarea sumei reprezentând dobânda legală, aceasta fiind stabilită de expert ca fiind în cuantum de 477.964.44 RON, soluţia a fost pronunţată preluând noua sumă solicitată de reclamantă prin obiecţiunile la raportul de expertiză, care au fost calificate ulterior drept concluzii scrise, şi anume suma de 480.662,65 RON, fără a arăta de ce a înlăturat opinia şi calculele expertului şi le-a admis pe cele ale S.C. A. S.A., fără a transmite aceste obiecţiuni acestuia şi fără a solicita eventual efectuarea unui nou calcul în funcţie de aceste obiecţiuni.

Prin urmare, curtea de apel a admis acest capăt de cerere ţinând cont de o nouă modificare a cererii de chemare în judecată efectuată la ultimul termen (inadmisibilă la această dată, având în vedere dispoziţiile art. 204 alin. (1) din C. proc. civ.), prin obiectiunile la raportul de expertiză, care nu au fost comunicate pârâţilor pentru a putea formula apărări faţă de această modificare sau expertului, pentru a confirma sau nu corectitudinea calculului.

Instanţa nu a expus considerentele pentru care a înlăturat calculul efectuat de expertul contabil şi l-a agreat pe cel al reclamantei sau din ce motive a admis ca, la această dată, reclamanta să-şi modifice din nou acţiunea, în sensul măririi cuantumului pretenţiilor de la 462.737 RON la 480.662,65 RON.

Potrivit celor menţionate în fila nr. x a sentinţei, instanţa a reţinut că "dobânzile legale in materie fiscală trebuie calculate începând cu dala stingerii creanţei (...) şi nu de la data rămânerii definitive a sentinţei civile nr. 196/CA/20.10.2016 a Curţii de Apel Constanţa pronunţată în dosarul nr. x/2015. ", fără a invoca şi un temei de drept în acest sens şi fără a ţine cont de faptul că până la data anulării măsurilor dispuse de Curtea de Conturi a României, APIA - Centrul judeţean Tulcea avea obligaţia, potrivit prevederilor legale, de a le pune în aplicare.

Astfel, dobândă legală penalizatoare a fost calculată începând cu data de 29.10.2015, chiar dacă procesul-verbal nr. x/2015 a fost anulat de instanţa de judecată la data de 26.06.2019, potrivit deciziei civile nr. 3654 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2015.

Până la data de 26.06.2019 titlul de creanţă menţionat mai sus era un act valabil încheiat, intrat în circuitul civil, care şi-a produs efectele juridice, motiv pentru care APIA şi APIA - Centrul judeţean Tulcea nu aveau nici o obligaţie legală să restituie suma care face obiectul acestui act. Nici Curtea de Apel Constanţa şi nici intimata-reclamantă nu a invocat un act normativ potrivit căruia instituţia noastră ar fi avut obligaţia să restituie suma de 1.865.985 RON înainte ca acest act să fi fost anulat de instanţa de judecată.

Recurenta a reiterat că Procesul-verbal de stabilire a creanţelor accesorii a fost emis în baza Hotărârii Curţii de Apel Constanţa nr. 2468/C/29.10.2012 şi ca urmare a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi a României prin Decizia nr. 16/27.06.2014.

Chiar dacă la data de 24.10.2017 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a anulat cele două măsuri dispuse de Curtea de Conturi, procesul-verbal emis pentru creditoarea S.C. A. S.A. era intrat în circuitul civil şi produsese şi efecte juridice. În plus, la data anulării deciziei Curţii de Conturi a României pe rolul instanţei de judecată se afla dosarul nr. x/2015 care avea ca obiect anularea Procesului-verbal de stabilire a creanţelor accesorii nr. x/2015, deci APIA era în imposibilitatea de a restitui suma reprezentând obiectul acestui act.

După data de 26.06.2019, dată la care a fost anulat titlul de creanţă, APIA a efectuat toate demersurile în vederea restituirii sumei de 1.865.985 RON.

Aşadar, suma de 480.663 RON, reprezentând dobândă legală penalizatoare aferentă sumei de 1.865.985 RON este nedatorată de recurentă, întrucât Procesul-verbal de stabilire a creanţelor accesorii nr. x/2015 a fost anulat de Înalta Curte la data de 26.06.2019, iar suma de 1.865.985 RON recuperată de APIA în baza acestui titlu de creanţă a fost restituită în termenul legal.

Data la care s-a născut în sarcina autorităţii pârâte obligaţia de restituire a acestei sume este data de 26.06.2019 şi nu data de 29.10.2015, 18.12.2015, 11.03.2016, 07.04.2016 sau 28.04.2016, date de la care intimata a înţeles să solicite aceste dobânzi şi instanţa să le acorde prin această hotărâre.

Recurenta-pârâtă a considerat că instanţa de fond a pronunţat sentinţa cu încălcarea dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, arătând că, în interiorul termenului de 30 de zile, APIA a procedat la efectuarea operaţiunilor administrative, respectiv stornarea unor compensări (nr. 440984. 442110, 441982. 452549), solicitarea de fonduri (adresele nr. x/11.07.2019, y/11.07.2019. 25766/12.07.2019, 28595/02.08.2019), precum şi solicitarea de suplimentare a bugetului (adresa nr. x/22.07.2019), întrucât prevederea bugetară pe această destinaţie era consumată.

În continuare, recurenta a arătat că, în temeiul art. 2 din O.G. nr. 22/2002, termenul de 6 luni se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti (26.06.2019), acesta urmând să se împlinească în data de 26.12.2019, dată care reprezintă termenul de scadenţă privind executarea obligaţiilor stabilite prin titlul executoriu reprezentat de Decizia nr. 3654 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2015, contrar celor reţinute de Curtea de Apel Constanţa în fila nr. x, unde aminteşte de o ordonanţă, fără a indica şi anul apariţiei acesteia.

A invocat sentinţa civilă nr. 15/CA/13.05.2019 pronunţată de Curtea de Apel Oradea într-o speţă similară care face obiectul dosarului nr. x/2019

Recurenta a reluat argumentele pentru care a considerat că a demonstrat buna credinţă şi diligenţele depuse pentru ducerea la îndeplinire a dispozitivului deciziei civile nr. 3654/2019.

Recurenta-pârâtă a mai susţinut că suma menţionată în procesul-verbal de stabilire a creanţelor accesorii nr. x/10.04.2015 nu are caracter fiscal, ci bugetar, prin raportare la definiţiile prevăzute de art. 1 pct. 7-9 şi, respectiv pct. 10-12, din Codul de procedură fiscală.

Având în vedere faptul că cererea dedusă judecăţii nu are ca obiect restituirea unui impozit, unei taxe sau contribuţii sociale, intimata-reclamantă nejustificând că ar avea calitatea de plătitor, în sens fiscal, în această speţă nu sunt aplicabile dispoziţiile din Codul de procedură fiscală invocate de Curtea de Apel Constanţa, între părţi neexistând un raport fiscal.

În final, recurenta-pârâtă a criticat dispoziţiile instanţei de fond cu privire la obligarea la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1650 RON, apreciind că acestea au fost acordate cu aplicarea greşită a prevederilor art. 451 alin. (3) din C. proc. civ.

A considerat că suma de 1650 RON este vădit disproporţionată în raport cu complexitatea şi cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând cont că prin aceeaşi sentinţă a fost obligată şi APIA - Centrul judeţean Tulcea la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 3380 RON.

A arătat că partea care a căzut în pretenţii nu va putea fi obligată la plata cheltuielilor de judecată decât în măsura în care în mod real, necesar şi rezonabil au fost plătite de partea care a câştigat procesul în timpul şi în legătură cu acel litigiu.

A considerat că, în speţă, subzistă criterii legale pentru exercitarea atribuţiei reducerii motivate a cheltuielilor de judecată reprezentând onorarariu avocaţial, motiv pentru care a solicitat, în principal, respingerea solicitarea intimatei-reclamante de acordarea a cheltuielilor de judecată, iar în subsidiar, reducerea acestor cheltuieli, în baza dispoziţiilor art. 451 alin. (3) din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean Tulcea a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a încheierii de şedinţă din data de 23.06.2021 şi a sentinţei atacate şi, în rejudecare, admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat şi a excepţiei privind prescrierea dreptului material la acţiune, iar pe fond respingerea ca neîntemeiată a acţiunii introductive, pentru aceleaşi motive care au fost expuse de către recurenta-pârâtă Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură.

4. Apărările intimatei

Intimata-reclamantă S.C. A. S.A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

II. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate şi a dispoziţiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Instanţa de control judiciar constată că ambele recurente critică hotărârea primei instanţe invocând argumente similare, motiv pentru care recursurile vor fi analizate împreună.

În ceea ce priveşte excepţia autorităţii de lucru judecat invocată raportat la capătul de cerere prin care se solicită obligarea pârâtelor la plata sumei reprezentând dobânda legală penalizatoare aferentă sumei de 1.865.985 RON reţinută în perioada 29.10.2015 - 09.09.2019, instanţa de recurs reţine că judecătorul fondului a arătat că, în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Bucureşti, învestit de reclamanta din prezenta cauză cu o cerere întemeiată pe dispoziţiile speciale privind procedura emiterii ordonanţei de plată, a respins cererea reclamantei pentru incompatibilitatea acesteia cu procedura specială a ordonanţei de plată, astfel încât cererea respectivă nu a fost cercetată în fondul raporturilor invocate de reclamantă. Astfel, instanţa de fond a reţinut că excepţia autorităţii de lucru judecat este nefondată, întrucât Tribunalul Bucureşti nu a dezlegat chestiuni de fapt sau de drept care să privească fondul raporturilor deduse judecăţii în cauza de faţă.

Raportat la reţinerile primei instanţe, Înalta Curte constată că prin cererile de recurs nu se arată modalitatea în care prin sentinţa recurată s-au aplicat greşit dispoziţiile art. 431 alin. (1) din C. proc. civ., recurentele reluând, practic, susţinerile din faţa instanţei de fond. Or, simpla nemulţumire faţă de soluţia primei instanţe nu echivalează cu o veritabilă critică de nelegalitate a hotărârii prin care s-a respins excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de recurentele-pârâte, motiv pentru care criticile vor fi înlăturate.

În ceea ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, instanţa de recurs reţine că prin Decizia nr. 22/2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii (considerentul 77) s-a statuat că "Cererea pentru despăgubiri formulată pe cale separată, întemeiată pe dispoziţiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, este condiţionată de existenţa unei hotărâri judecătoreşti prin care să fi fost admisă acţiunea îndreptată împotriva actului administrativ nelegal, tipic sau asimilat, pentru că repararea pagubei persoanei vătămate este o latură intrinsecă litigiului administrativ."

Procesul-verbal de stabilire a creanţelor accesorii înregistrat sub nr. x/10.04.2015 emis de pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean Tulcea a fost anulat în întregime prin Decizia definitivă nr. 3654/26.06.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2021.

Având în vedere contextul emiterii Procesului-verbal de stabilire a creanţelor accesorii nr. x/10.04.2015, prejudiciul a depins de derularea în timp a raportului administrativ cu autoritatea pârâtă, astfel încât nu se putea pretinde intimatei-reclamante să fi ştiut înaintea finalizării litigiilor măsura în care actele administrative sunt nelegale, respectiv măsura în care hotărârile judecătoreşti vor constata nelegalitatea şi vor dispune anularea actelor contestate.

Termenul de prescripţie este de 1 an în cazul acţiunilor exercitate în temeiul dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 554/2004, iar termenul respectiv curge de la data la care reclamantul a cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Prin urmare, reţinând că prejudiciul creat prin reţinerea sumei de 1.865.985 RON a fost cunoscut de reclamantă la data pronunţării hotărârii definitive prin care a fost anulat procesul-verbal de stabilire a creanţelor accesorii şi faptul că potrivit înscrisurilor de la dosar prezenta cerere de chemare în judecată a fost formulată la data de 17 decembrie 2019, termenul de 1 an a fost respectat, criticile privind respingere excepţiei prescripţiei fiind nefondate.

Nu pot fi primite susţinerile recurentelor potrivit cărora termenul de 1 an a început să curgă de la data comunicării titlului de creanţă, întrucât situaţia premisă pentru aplicarea dispoziţiilor art. 19 din Legea nr. 544/2004 o constituie anularea actelor administrative cauzatoare de prejudicii. Înalta Curte subliniază că despăgubirile au fost solicitate ca urmare a anulării definitive în instanţă a actelor administrative emise de autorităţile pârâte, pe această cale, urmărindu-se de către partea reclamantă înlăturarea efectelor juridice pe care actele administrative anulate le-au produs asupra sa.

Pentru motivele anterior expuse, este nefondată şi susţinerea potrivit căreia termenul de 1 an a început să curgă de la momentul la care intimata ştia de Decizia nr. 3182/24.10.2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prin care au fost anulate măsurile dispuse de Curtea de Conturi, care au dus la emiterea Procesului-verbal din data de 24.10.2017. În condiţiile în care procesul-verbal a fost anulat în întregime de Înalta Curte în calea de atac a recursului, după ce anterior instanţa de fond anulase în parte procesul-verbal, cu atât mai puţin reclamanta avea posibilitatea cunoaşterii întinderii pagubei înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de anulare.

Pe fondul cauzei, instanţa de control judiciar reţine că reclamanta A. S.A. a solicitat prin cererile nr. x/14.09.2007 şi nr. y/02.11.2007 acordarea sprijinului financiar pentru înfiinţarea culturilor de grâu, rapiţă şi orzoaică pentru suprafaţa de 8.933 ha teren, sprijin financiar ce a fost acordat în bonuri valorice, pentru anul agricol 2007-2008 în conformitate cu dispoziţiile OMADR nr. 687/2007 privind unele măsuri de sprijin financiar care se acordă producătorilor agricoli pentru înfiinţarea culturilor din toamna anului 2007.

Ulterior, prin procesele-verbale de "recepţie şi restituire" nr. x/13.06.2008 si nr. y/13.06.2008, APIA - Centrul Judeţean Tulcea a stabilit că reclamanta trebuie să restituie suma de 1.227.000 RON.

Prin sentinţa civilă nr. 4864/24.11.2011 pronunţată de Tribunalul Tulcea, în dosarul nr. x/2010, s-a respins acţiunea formulată de APIA împotriva reclamantei, hotărâre casată prin decizia civilă nr. 2468/CA/29.10.2012 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, în dosarul nr. x/2010, prin care s-a admis recursul declarat de APIA - Centru Judeţean Tulcea şi s-a dispus obligarea pârâtei la restituirea sumei de 1.227.000 RON.

În baza acestei hotărâri judecătoreşti şi ca urmare a Deciziei Curţii de Conturi nr. 16/27.06.2014, APIA - Centru Judeţean Tulcea a emis Procesul-verbal nr. x/10.04.2015 prin care a stabilit cuantumul creanţelor accesorii în sumă de 1.865.985 RON, datorate pentru neachitarea la termen a obligaţiilor stabilite prin titlul de creanţă reprezentat de decizia civilă nr. 2468/C/29.10.2012 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa.

Constestaţia formulată împotriva Procesului-verbal nr. x/10.04.2015 a fost respinsă prin Decizia nr. 6420/11.06.2015.

Acţiunea formulată împotriva deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative a fost admisă în parte prin sentinţa civilă nr. 196/CA din 20 octombrie 2016 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa.

Prin Decizia nr. 3654/26.06.2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul declarat de A. S.A., a casat în parte sentinţa recurată şi a anulat decizia de soluţionare nr. 6420/11 06 2015 şi procesul-verbal de stabilire a creanţelor accesorii nr. x/10 04 2015.

În acest context, intimata-reclamantă a solicitat, în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, obligarea recurentelor la plata dobânzii legale penalizatoare aferente sumei de 1.865.985 RON, reţinută în perioada 29.10.2015-09.09.2019 şi la plata sumei de 37.487,11 RON reprezentând onorarii de avocat aferente redactării contestaţiei şi reprezentării în procedura anulării actelor administrative emise de pârâtă.

Instanţa de fond a admis acţiunea şi a obligat recurentele-pârâte la plata către intimata-reclamantă a sumei de 480.663 RON reprezentând dobânda legală în materie fiscală. Totodată, a dispus obligarea pârâtei APIA -Centrul Judeţean Tulcea la plata către reclamantă a sumei de 37.487 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în alte cauze şi obligarea pârâtelor la plata sumei de 5030 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând taxe de timbru şi onorariu expert fiscal efectuate în prezenta cauză: 1650 RON în sarcina APIA şi 3380 RON în sarcina APIA - Centrul Judeţean Tulcea.

Sunt nefondate criticile recurentelor-pârâte în sensul că intimata-reclamantă, prin obiecţiunile la raportul de expertiză, a modificat inadmisibil cererea de chemare în judecată la ultimul termen, solicitând suma de 480.662,65 RON după ce anterior redusese cuantumul pretenţiilor de la 672.302,22 RON la 462.737 RON.

Potrivit art. 204 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă când: 2. reclamantul măreşte sau micşorează cuantumul obiectului cererii.

Potrivit dispoziţiilor anterior citate, cererea precizatoare poate fi formulată oricând până la momentul închiderii dezbaterilor, iar depunerea sa nu atrage amânarea judecării cauzei.

Contrar susţinerilor recurentelor, Înalta Curte constată că în mod corect judecătorul fondului a luat de act de solicitarea intimatei-reclamante de calificare a obiecţiunilor la raportul de expertiză în concluzii scrise prin care s-a solicitat un cuantum la dobânzilor de 480.662,65 RON, având în vedere că obiecţiunile reclamantei nu erau chestiuni tehnice, ci chestiuni de drept (aplicarea corectă a normelor privind dobânda fiscală pentru intervale diferite: octombrie- decembrie 2015, apoi după 01 ianuarie 2016)

Prin solicitarea sumei de 480.662,65 RON, intimata-reclamantă nu a modificat obiectul acţiunii, ci a realizat o ajustare matematică a cuantumului, prin raportare la reperele stabilite în raportul de expertiză şi dispoziţiile legale incidente. În plus, noua sumă este relativ apropiată de cea precizată anterior şi, oricum, mult redusă faţă de solicitarea intiţială.

Nu pot fi primite alegaţiile recurentelor potrivit cărora instanţa de fond nu a expus argumentele pentru care a înlăturat parţial calculele expertului, întrucât prin sentinţa recurată s-a arătat că expertul nu a avut în vedere modificările legislative, fiind precizat şi motivul pentru care s-a apreciat că nu se impune completarea raportului de expertiză, instanţa aplicând direct prevederile legale în vigoare pentru perioadele de timp analizate.

Astfel, prin încheierea de amânare a pronunţării din 12.01.2023, care face parte integrantă sentinţa recurată, s-a menţionat că "instanţa a dispus în mod expres în sarcina expertului să efectueze calculul dobânzii legale în materie fiscală luând în consideraţie cuantumul procentual al dobânzii respective în funcţie de actele normative în vigoare pentru perioade anume determinate din Codul de pr. fiscală şi că nu a observat că în intervalul 29.10-31.12.2015, expertul a folosit procentul de dobândă legală fiscală aplicabil conform dispoziţiilor Noului Cod de pr. fiscală şi nu a celui anterior, de asemenea, că este posibil ca pentru un interval de timp, numărul de zile avut în vedere pentru formularea concluziilor este eronat, instanţa consideră că pe baza elementelor pe care expertul deja le-a furnizat, a înscrisurilor care se află la dosarul cauzei, precum şi a explicaţiilor formulate de reclamantă atât în scris cât şi verbal în şedinţă publică astăzi, la care se adaugă şi un tabel detaliat cu propriul calcul propus de reclamantă, pe care îl apreciază ca fiind util instanţei la deliberare, Curtea apreciază că nu se impune sesizarea expertului cu formularea unui nou răspuns pentru completarea raportului de expertiză depus la dosarul cauzei."

Dreptul la apărare al recurentelor-pârâte a fost respectat, având în vedere că expertiza, calculele şi concluziile au fost depuse la dosar, dezbătute public, iar părţile au avut posibilitatea să formuleze apărări în consecinţă. Faptul că prima instanţă a validat argumentele de drept prezentate de intimata-reclamantă cu privire la calculul dobânzii nu reprezintă o vătămare a drepturilor recurentelor-pârâte.

O altă critică a fost formulată în legătură cu data de la care prima instanţă a dispus plata dobânzii legale penalizatoare. S-a susţinut că în mod greşit cuantumul dobânzii a fost calculat începând cu 29.10.2015, în loc de 26.06.2016, data când Procesul-verbal nr. x/2015 a fost anulat prin decizia defintivă a Înaltei Curţi.

Prima instanţă a reţinut, aspecte necontestate de părţi, că la data de 29.10.2015 patrimoniul reclamantei fost diminuat cu sumele de 323.355 RON, 60.160 RON şi 200.971 RON prin compensare cu sumele datorate de stat cu titlu de TVA de rambursat şi cu titlu de subvenţie de motorină; la data de 18.12.2015 patrimoniul reclamantei fost diminuat cu sumele de 228.005,31 RON prin compensare cu sumele datorate cu titlu de subvenţie de motorină; la data de 11.03.2016 s-a reţinut suma de 81.065,91 RON prin compensare cu sumele datorate cu titlu de subvenţie de motorină; la data de 07.04.2016 s-a procedat la compensarea sumelor datorate cu titlu de subvenţie de motorină în cuantum de 210.704,83 RON, iar la data de 28.04.2016 s-au compensat sumele de 64.713 RON, 414.175 RON, 266.708 RON şi 255.234 RON ce reprezintă creanţe ale reclamantului din rambursări de TVA.

Aşa cum în mod corect a observat judecătorul fondului, având în vedere că din totalul de 1.865.985 RON unele sume au fost reţinute în modul arătat în anul 2015, anterior intrării în vigoare a actului normativ menţionat, pentru acestea rămân aplicabile dispoziţiile O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, urmând ca în cazul sumelor reţinute în anul 2016 să devină aplicabile dispoziţiile Legii nr. 207/2015.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 124 alin. (11) din O.G. nr. 92/2003:

"În cazul creanţelor contribuabilului rezultate din anularea unui act administrativ fiscal prin care au fost stabilite obligaţii fiscale de plată şi care au fost stinse anterior anulării, contribuabilul este îndreptăţit la dobândă începând cu ziua în care a operat stingerea creanţei fiscale individualizate în actul administrativ anulat şi până în ziua restituirii sau compensării creanţei contribuabilului rezultate în urma anulării actului administrativ fiscal. Această prevedere nu se aplică în situaţia în care contribuabilul a solicitat acordarea de despăgubiri, în condiţiile art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi în situaţia prevăzută la art. 83 alin. (41)".

Totodată, conform art. 182 alin. (2) din Legea nr. 207/2015:

"În cazul creanţelor contribuabilului/plătitorului rezultate din anularea unui act administrativ fiscal prin care au fost stabilite obligaţii fiscale de plată şi care au fost stinse anterior anulării, contribuabilul/plătitorul este îndreptăţit la dobândă începând cu ziua în care a operat stingerea creanţei fiscale individualizate în actul administrativ anulat şi până în ziua restituirii sau compensării creanţei contribuabilului/plătitorului rezultate în urma anulării actului administrativ fiscal. Această prevedere nu se aplică în situaţia în care contribuabilul/plătitorul a solicitat acordarea de despăgubiri, în condiţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi în situaţia prevăzută la art. 107 alin. (5)".

Instanţa de fond a făcut aplicarea corectă a acestor texte normative, acordând reclamantei dobânzile aferente obligaţiilor anulate prin hotărâre judecătorească definitivă şi care au fost stinse prin plată anterior anulării, dobânzi calculate de la data plăţii şi până la data restituirii, respectiv 09.09.2019, conform dovezilor administrate în dosar.

Sunt nefondate susţinerile recurentelor potrivit cărora dobânda trebuia calculată de la data pronunţării Deciziei nr. 3654/26.06.2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie prin care a fost anulat Procesul-verbal de stabilire a creanţelor accesorii nr. x/10 04 2015. Textele anterior citate sunt clare în sensul că dobânda trebuie calculată de la data indisponibilizării sumei a cărei restituire se cere. În acest fel se asigură un tratament rezonabil şi echitabil între părţi: dacă pentru neachitarea la termenul de scadenţă de către debitorul contribuabil a obligaţiilor de plată se datorează după acest termen dobânzi şi penalităţi de întârziere, tot astfel dobânzile aferente sumelor de restituit de la buget trebuie acordate de la data plăţii lor, şi nu de la o dată ulterioară.

Nefondate sunt şi criticile formulate de recurente prin raportare la art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 2 din O.G. nr. 22/2002, întrucât în cauza dedusă judecăţii nu se pune în discuţie executarea silită a patrimoniului pârâtelor.

Astfel, art. 24 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 reglementează executarea hotărârilor prin care autoritatea publică este obligată să emită, să modifice sau să anuleze un act administrativ, ori să efectueze anumite operaţiuni administrative. Or, prezenta cauză nu priveşte o asemenea obligaţie, ci exclusiv restituirea unor sume de bani şi plata accesoriilor fiscale, obligaţii care decurg de drept din anularea unui act administrativ fiscal.

De asemenea, O.G. nr. 22/2002 vizează executarea silită a titlurilor executorii împotriva instituţiilor şi autorităţilor publice, acordându-le un termen de graţie pentru a asigura resurse bugetare. În speţă, nu ne aflăm într-o procedură de executare silită de drept comun, ci într-o acţiune privind restituirea sumelor reţinute în baza unui act administrativ fiscal anulat. Această situaţie este guvernată de Codul de procedură fiscală (art. 124 din O.G. nr. 92/2003 şi art. 174-182 din Legea nr. 207/2015), care reglementează expres acordarea dobânzilor fiscale.

Prin urmare, instanţa de fond a aplicat corect dispoziţiile Codului de procedură fiscală, reţinând că dobânzile fiscale se datorează de drept, iar prejudiciul reclamantei trebuie reparat integral.

Nu pot fi primite nici susţinerile privind inaplicabilitatea dobânzii în materie fiscală, raportat la caracterul bugetar al creanţei principale, având în vedere că în Procesul-verbal nr. x/10.04.2015 şi în decizia de soluţionare a contestaţiei formulate împotriva acestui act chiar recurentele-pârâte au precizat că modul de calcul al accesoriilor a fost efectuat în conformitate cu prevederile O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. Din moment ce procesul-verbal a produs efecte de natură fiscală (obligaţii de restituire, accesorii) şi consecinţele anulării sale, inclusiv dreptul la dobânzi, sunt guvernate de Codul de procedură fiscală.

Dispoziţiile art. din O.G. nr. 92/2003 şi art. 174 alin. (5), art. 182 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 207/2015 consacră dreptul contribuabilului la dobândă pentru sumele achitate sau reţinute nelegal. Textele nu fac nicio distincţie între creanţele fiscale "pure" şi cele bugetare asimilate (subvenţii, restituiri, rambursări). Prin urmare, nici instanţa nu poate exclude de la aplicare situaţia de faţă.

În sfârşit, în ceea ce priveşte criticile referitoare la necenzurarea cheltuielilor de judecată, în special cele cu onorariul avocatului care a asigurat reprezentarea reclamantei în faţa instanţei, considerate prea mari în raport cu complexitatea şi volumul activităţii desfăşurate, Înalta Curte reţine că o astfel de critică este inadmisibilă în recurs, fiind vorba de aspecte de netemeinicie a sentinţei, şi nu de nelegalitate, astfel încât vor fi înlăturate.

Aceasta întrucât, pentru a fi incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., nu este suficient ca recurentul să facă trimitere, în mod formal, la sediul materiei unde este reglementată problema de drept ce trebuie soluţionată de instanţa de recurs, ci trebuie, totodată, ca motivul invocat să se refere la un viciu de legalitate a hotărârii recurate, nu la un aspect de temeinicie a acesteia.

Or, stabilirea, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câştigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei şi la munca efectivă a apărătorului părţii. De asemenea, presupune o raportare la valoarea obiectului pricinii şi o evaluare a ponderii pe care instanţa trebuie să o dea acestui criteriu în cadrul demersului de stabilire a cheltuielilor la care este obligată partea care a pierdut litigiul. În analiza sa, judecătorul trebuie să se raporteze, în permanenţă, la circumstanţele cauzei, instanţa de fond dispunând de o marjă de apreciere în analiza pe care o face.

În acest sens, art. 451 alin. (2) din C. proc. civ. prevede că "Instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei. Măsura luată de instanţă nu va avea niciun efect asupra raporturilor dintre avocat şi clientul său."

Este vorba, aşadar, de o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

În aceste condiţii, proporţionalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocatului cu complexitatea şi valoarea cauzei şi cu activitatea desfăşurată de acesta reprezintă o chestiune de temeinicie, nu de legalitate a hotărârii atacate. În consecinţă, ea nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În acest sens este şi Decizia nr. 3/2020 pronunţată de ÎCCJ în recurs în interesul legii.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte constată că prima instanţă a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale incidente în cauză, motiv pentru care nu se impune casarea sentinţei recurate.

III. Soluţia instanţei de recurs şi temeiul juridic al acesteia

În baza dispoziţiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va menţine ca legală şi temeinică sentinţa instanţei de fond, urmând să respingă ca nefondate recursurile declarate de pârâtele Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean Tulcea şi Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de recurentele-pârâte Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură - Centrul Judeţean Tulcea şi Agenţia de Plăţi şi Intervenţie pentru Agricultură împotriva încheierii de şedinţă din data de 23 iunie 2021 a Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal emisă în dosarul nr. x/2019 şi a sentinţei civile nr. 5/CA din 13 ianuarie 2023 a Curţii de Apel Constanţa, secţia de contencios administrativ şi fiscal emisă în dosarul nr. x/2019, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, astăzi, 15 mai 2024.