Validity of arbitration award in public procurement: non-interference with contractual interpretation and equity in appeals challenging judicial review

Şedinţa publică din data de 23 ianuarie 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 28.10.2021 sub nr. de dosar x/2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta A. anularea Hotărârii arbitrale finale pronunţate la data de 23.09.2021 în dosarul ICC nr. x/MHM/HBH, trimiterea cauzei spre rejudecare către un tribunal arbitral constituit în conformitate cu clauza compromisorie existentă în contractul încheiat între părţi, conform prevederilor art. 613 alin. (3) lit. b) C. proc. civ., cu cheltuieli de judecată.

Prin Hotărârea arbitrală s-a stabilit, în primul rând, că beneficiarul Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. nu a contestat Decizia CAD în ceea ce priveşte Pretenţiile 1, 4 si 5, potrivit Sub-Clauzei 20.4, paragraf 6 din Condiţiile Generale ale contractului, astfel că Decizia CAD este finală şi obligatorie sub aspectul chestiunilor soluţionate.

Tribunalul arbitral a mai stabilit că, în ceea ce priveşte Pretenţiile 2, 3, 6 si 7, Decizia CAD este obligatorie, dar nu şi finală, având în vedere că CNAIR S.A. a emis o înştiinţare de nemulţumire cu privire la aceste pretenţii. CNAIR S.A. a fost obligată să plătească reclamantei suma prevăzută în situaţia de lucrări la finalizare în legătură cu pretenţiile 2-6 (Pretenţia 1). A. este îndreptăţită la costurile adiţionale suportate ca urmare a celor doua suspendări instructate de către CNAIR S.A.. A obligat CNAIR S.A. la plata sumei de 38.832.916,44 RON (Pretenţia 2).

Totodată, Tribunalul arbitral a respins pretenţia A. pentru costurile aferente combustibilului (Pretenţia 3), dar a obligat CNAIR la plata către A. a sumei de 1.940.247,32 RON pentru pretenţia referitoare la utilizarea bitumenului modificat (Pretenţia 4), a sumei de 490.640,55 RON pentru pretenţia referitoare la semnele de trafic si marcaje rutiere (Pretenţia 5), la plata sumei de 1.466.035,07 RON pentru pretenţia referitoare la lucrările suplimentare de întreţinere in sezonul de iarna (Pretenţia 6). În continuare, a obligat CNAIR S.A. la plata dobânzii. A respins solicitarea CNAIR de a se constata că pretenţiile reclamantei sunt supuse limitei de 10% prevăzute de clauza 3 din contractul de lucrări şi a respins cererea reconvenţionala a pârâtei privind plata sumei de 516.825 Euro, cu titlu de daune reprezentând costuri cu supervizarea lucrărilor.

Împotriva acestei hotărâri, CNAIR a formulat cerere în anulare, invocând prevederile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 2451 pronunţată la 20 decembrie 2022, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., în contradictoriu cu pârâta A., ca nefondată şi a obligat reclamanta la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 53065 RON, reprezentând onorariu de avocat.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 2451 pronunţate la 20 decembrie 2022 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., care invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei şi pe fond admiterea acţiunii şi anularea Hotărârii Arbitrale din 23 septembrie 2021.

După prezentarea exhaustivă a situaţiei de fapt, a formei aplicabile a cadrului legal şi a istoricului legislativ recent, respectiv a actului administrativ contestat, se învederează următoarele:

- critica formulată în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. vizează nelegalitatea hotărârii arbitrale, pronunţată cu încălcarea normelor imperative de procedură şi a principiului legalităţii.

Susţine că Tribunalul Arbitral a soluţionat cauza în echitate, fără a fi autorizat expres de către părţi, deşi acestea au stabilit în mod clar, prin Termenii de referinţă şi prin prevederile contractuale, că litigiul va fi soluţionat conform Contractului de Lucrări şi legii române. Judecata în echitate este permisă doar cu acordul expres al părţilor, iar în lipsa acestuia, aplicarea unui astfel de raţionament contravine dispoziţiilor art. 5, art. 601 şi art. 1120 din C. proc. civ.

În cauză, Tribunalul Arbitral a ignorat clauzele contractuale care reglementau strict mecanismul de suspendare a lucrărilor, atribuţiile Inginerului şi condiţiile de formulare a notificărilor de revendicare. Suspendarea lucrărilor putea fi dispusă exclusiv de către Inginer, conform sub-clauzei 8.8, iar în lipsa unei astfel de instrucţiuni, nu puteau fi aplicate consecinţele prevăzute de sub-clauza 8.9. Scrisorile transmise de Beneficiar în anii 2013 şi 2014 nu conţineau nicio referire la suspendare, ci doar notificări privind restricţiile bugetare. Antreprenorul a suspendat lucrările fără a respecta obligaţia de notificare prealabilă, ceea ce constituie o încălcare contractuală. Tribunalul Arbitral a considerat că lipsa notificării nu împiedică formularea unei revendicări, însă această concluzie ignoră cerinţele contractuale şi reprezintă o judecată în echitate, neautorizată de părţi.

De asemenea, Tribunalul Arbitral a interpretat greşit efectele notificării de revendicare formulate de Antreprenor în legătură cu Decizia Comisiei de Adjudecare a Disputelor (CAD) nr. 1 din 2 martie 2017. Deşi Antreprenorul a detaliat motivele de revendicare doar cu privire la anumite puncte, notificarea exprimă în mod clar intenţia de a contesta întreaga decizie. Conform sub-clauzei 20.4, dacă o parte transmite o notificare de revendicare în termenul legal, decizia CAD nu devine definitivă şi obligatorie. Tribunalul Arbitral a considerat în mod eronat că necontestarea expresă a fiecărui punct echivalează cu acceptarea tacită a celor necontestate, contrar prevederilor contractuale.

În ansamblu, Tribunalul Arbitral a pronunţat o hotărâre bazată pe aprecieri subiective, substituind prevederile contractuale cu propriile consideraţii privind rezonabilitatea soluţiei, ceea ce echivalează cu o judecată în echitate neautorizată. Această abordare încalcă principiul legalităţii, normele imperative de procedură şi voinţa părţilor, exprimată în mod clar în convenţia arbitrală. Având în vedere caracterul internaţional al arbitrajului şi faptul că locul desfăşurării a fost stabilit în România, legea aplicabilă este legea română, inclusiv C. proc. civ.. Prin urmare, hotărârea arbitrală este nelegală şi netemeinică, fiind pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor care guvernează procedura arbitrală şi soluţionarea litigiilor conform legii.

- motivele de recurs întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. evidenţiază faptul că sentinţa nr. 2451/2022 este nelegală, întrucât nu cuprinde motivarea cu privire la două dintre capetele de cerere esenţiale formulate în acţiunea în anulare, respectiv încălcarea prevederilor imperative ale art. 5 din C. proc. civ. şi ale Instructiunii ANAP nr. 1/2016.

Potrivit art. 5 din C. proc. civ., judecătorul are obligaţia de a soluţiona cauza conform legii, iar instanţa de fond nu a analizat acest aspect, deşi a fost invocat expres ca motiv de anulare. În mod similar, instanţa nu a analizat nici prevederile imperative ale Instructiunii ANAP nr. 1/2016, care reglementează condiţiile în care se pot modifica contractele de achiziţie publică fără parcurgerea unei noi proceduri de atribuire. Această instrucţiune distinge între modificările substanţiale, care impun o nouă procedură, şi cele nesubstanţiale, care pot fi realizate prin act adiţional, cu respectarea unor condiţii cumulative.

În speţă, modificările financiare aduse Contractului de Lucrări nu au rezultat din aplicarea mecanică a clauzelor contractuale, ci au presupus decizii ale părţilor contractante sau ale reprezentanţilor acestora, ceea ce exclude caracterul nesubstanţial al acestor modificări. Deşi părţile au convenit un prag maxim de 10% pentru modificarea valorii contractului, prin acte adiţionale succesive s-a stabilit că prelungirea duratei de execuţie nu atrage o modificare financiară. Chiar şi în ipoteza în care această stipulaţie nu ar fi fost menţinută în actul adiţional nr. x, în lipsa unei prevederi exprese privind majorarea preţului, acesta rămâne nemodificat, conform dispoziţiilor imperative din O.U.G. nr. 34/2006.

Autoritatea contractantă, CNAIR S.A., are obligaţia de a se asigura că valoarea finală a contractului se încadrează în limitele legale, inclusiv în plafonul de cheltuieli diverse şi neprevăzute, iar depăşirea valorii iniţiale poate indica deficienţe în proiectul tehnic sau în specificaţiile contractului. Conform art. 122 din O.U.G. nr. 34/2006, modificarea preţului contractual este permisă doar prin act adiţional şi numai în cazul în care nu se depăşeşte pragul de modificare considerat substanţial.

În concluzie, instanţa de fond nu a motivat soluţia pronunţată în raport cu două dintre motivele de anulare invocate, ceea ce atrage incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.. Omisiunea de a analiza aceste aspecte esenţiale constituie o încălcare a obligaţiei de motivare a hotărârii şi a principiului legalităţii procesului civil, impunând casarea hotărârii atacate.

- în ceea ce priveşte dispoziţile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă apreciază că sentinţa a fost pronunţată cu aplicarea şi interpretarea greşita a normelor de drept material reprezentate de art. 2 alin. (2) lit. b), d) si f, art. 28 alin. (7), art. 29 alin. (21) si art. 122 lit. i) din O.U.G.. nr. 34/2006, aprobata cu modificari si completari prin Legea nr. 337/2006, precum si prevederile art. 5 alin. (2) din H.G. nr. 925/2006 pentru aprobarea normelor de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractelor de achizitie publica din O.U.G. nr. 34/2006.

În mod greşit instanţa de fond a considerat că nu sunt încălcate prevederile art. 2 alin. (2) lit. b), d) si f, art. 28 alin. (7), art. 29 alin. (2/1) si art. 122 lit. i) din O.U.G. nr. 34/2006, întrucât niciuna dintre parţile convenţiei nu putea ignora posibilitatea intervenirii, pe parcursul derularii contractului de executie, a unor imprejurari care nu sunt previzibile, care nu au stat la baza vointei partilor si nici nu au fost avute in vedere la derularea procedurii de achizitie publica, dar care sunt de natura sa conduca la ruperea echilibrului contractual.

Sentinţa pronunţată în cauza analizată reflectă o aplicare şi interpretare greşită a normelor de drept material incidente în materia achiziţiilor publice, în special a dispoziţiilor din O.U.G. nr. 34/2006, aprobată prin Legea nr. 337/2006, şi a prevederilor din H.G. nr. 925/2006. Instanţa de fond a considerat în mod eronat că modificarea valorii contractului, chiar dacă este substanţială şi depăşeşte pragurile legale, nu atrage încălcarea principiilor fundamentale care guvernează procedura de atribuire, invocând existenţa unor împrejurări neprevăzute ce ar fi condus la dezechilibrul contractual. Această abordare contravine regimului juridic aplicabil, întrucât orice modificare substanţială a unui contract de achiziţie publică impune parcurgerea unei noi proceduri de atribuire, conform normelor imperative în vigoare.

În speţă, părţile au convenit prin Clauza 3 din Acordul contractual că Valoarea de Contract Acceptată nu poate fi majorată cu mai mult de 10% pe parcursul implementării contractului. Această limitare a fost respectată în actele adiţionale nr. 1-3, care au vizat exclusiv prelungirea duratei de execuţie, fără modificarea condiţiilor financiare. Actul adiţional nr. x a menţinut această abordare, stipulând că prelungirea duratei nu atrage o modificare financiară. Valoarea de Contract Acceptată, stabilită ca sumă forfetară prin Scrisoarea de Acceptare, poate fi ajustată doar în condiţiile sub-clauzei 14.1 din Condiţiile Generale ale contractului, fără a depăşi pragul convenit.

Curtea a interpretat greşit aceste clauze, considerând că preţul contractului poate fi ajustat fără limită, ceea ce contravine principiilor transparenţei, tratamentului egal şi eficienţei utilizării fondurilor publice, consacrate de art. 2 alin. (2) lit. b), d) şi f) din O.U.G. nr. 34/2006. Sentinţa nr. 2451/2023 încalcă şi dispoziţiile art. 28 alin. (7), art. 29 alin. (2)1 şi art. 122 lit. i) din acelaşi act normativ, precum şi prevederile art. 5 alin. (2) din H.G. nr. 925/2006, norme imperative care nu pot fi înlăturate prin voinţa părţilor.

Autoritatea contractantă are obligaţia de a se asigura că modificările contractului nu afectează conţinutul propunerii tehnice sau financiare pe baza căreia operatorul economic a fost declarat câştigător şi nu alterează rezultatul procedurii de atribuire. În cazul modificărilor nesubstanţiale, acestea pot fi realizate prin aplicarea clauzelor contractuale sau prin încheierea unui act adiţional. În schimb, modificările substanţiale impun parcurgerea unei noi proceduri de achiziţie publică.

În această cauză, modificările financiare au fost reglementate prin acordul expres al părţilor, în limita de 10% din valoarea acceptată. Nu a fost încheiat niciun act adiţional care să modifice această limită, iar modificarea tacită a unei clauze contractuale este inadmisibilă. Chiar şi în ipoteza unei renunţări exprese la aplicarea clauzei privind limita de 10%, aceasta nu ar produce efecte juridice, întrucât autoritatea contractantă nu poate deroga de la principiile imperative ale legislaţiei în materie de achiziţii publice.

În plus, principiul egalităţii de tratament, consacrat în Directivele 2004/18/CE şi 2014/24/UE şi preluat în legislaţia naţională, a fost reafirmat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Hotărârea din 7 septembrie 2016, pronunţată în Cauza C-549/14. Prin urmare, orice modificare contractuală trebuie să respecte atât cadrul legal naţional, cât şi principiile fundamentale ale dreptului european în materia achiziţiilor publice.

4. Apărări formulate în cauză

Intimata-pârâtă a depus întâmpinare, prin care, în principal, a invocat excepţia nulităţii recursului în baza art. 489 alin. (2) din C. proc. civ. şi, în secundar, a solicitat respingerea căii de atac ca nefondată, menţinerea sentinţei recurate şi acordarea cheltuielilor de judecată.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului, potrivit prevederilor art. 496-499 din C. proc. civ.

Analizând sentinţa recurată prin prisma motivelor de recurs invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Demersul judiciar al reclamantei, astfel cum a fost evidenţiat la pct. I.1. al acestei decizii, vizează anularea Hotărârii arbitrale finale pronunţate la data de 23.09.2021 în dosarul ICC nr. x/MHM/HBH, trimiterea cauzei spre rejudecare către un tribunal arbitral constituit în conformitate cu clauza compromisorie existentă în contractul încheiat între părţi, conform prevederilor art. 613 alin. (3) lit. b) C. proc. civ., cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa recurată s-a respins acţiunea formulată de către reclamanta Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A., ca nefondată, aceasta formulând recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., a căror incidenţă nu poate fi reţinută în cauză.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a efectuat o analiză corectă a cauzei deduse judecăţii, ţinând seama de conţinutul actelor atacate, a coroborat dispoziţiile incidente şi a răspuns criticilor din cuprinsul cererii de chemare în judecată cu care a fost investită.

Instanţa de recurs reţine că recursul formulat de reclamantă este nefondat, întrucât motivele invocate nu sunt de natură să conducă la casarea hotărârii atacate.

Cu titlu de chestiune prealabilă Curtea reţine faptul că, în privinţa criticilor ce vizează netemeinicia hotărârii, respectiv a celor referitoare la stabilirea situaţiei de fapt acestea exced controlului instanţei de recurs. Astfel, cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, nelegalitate care trebuie să îmbrace una dintre formele prevăzute de art. 488 C. proc. civ., sub denumirea de motive de casare. De lege lata, o critică de netemeinicie a sentinţei nu poate fi formulată prin intermediul căii de atac a recursului, aceasta fiind o cale de atac extraordinară, care se poate exercita numai pentru motivele prevăzute de lege şi nedevolutivă, neavând loc o rejudecare a fondului pricinii în recurs.

Analiza motivelor de casare invocate de recurenta-reclamantă.

În raport cu criticile formulate de recurenta CNAIR S.A. în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se impune constatarea caracterului nefondat al acestora, întrucât nu se identifică în cuprinsul hotărârii arbitrale şi al sentinţei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti vreo încălcare a normelor imperative de procedură care să atragă sancţiunea nulităţii, în sensul dispoziţiei legale invocate.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri este permisă doar în situaţia în care instanţa a încălcat reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea. Or, în prezenta cauză, recurenta-reclamantă nu indică o veritabilă abatere procedurală, ci formulează critici care vizează interpretarea clauzelor contractuale şi aprecierea probelor, aspect care nu pot fi cenzurate în recurs decât în măsura în care ar fi fost încălcate norme imperative de procedură, ceea ce nu este cazul.

Susţinerea potrivit căreia Tribunalul Arbitral ar fi soluţionat cauza în echitate, fără acordul expres al părţilor, este infirmată de conţinutul hotărârii arbitrale. Din analiza motivării instanţei arbitrale rezultă că aceasta a pronunţat soluţia în temeiul prevederilor contractului de lucrări şi al normelor de drept aplicabile, conform art. 601 alin. (1) C. proc. civ., fără a substitui dispoziţiile legale cu considerente de echitate. Judecata în echitate, reglementată de art. 601 alin. (2) C. proc. civ., este permisă doar în baza unui acord expres al părţilor, acord care nu a fost exprimat în cauză.

Tribunalul Arbitral a interpretat în mod sistematic şi gramatical clauzele contractului, inclusiv sub-clauzele 8.8, 8.9, 20.1 şi 20.4, a analizat situaţia de fapt pe baza probelor administrate şi a aplicat standardele FIDIC, fără a se abate de la cadrul convenţional stabilit de părţi. Criticile recurentei privind mecanismul de suspendare a lucrărilor şi efectele notificărilor de revendicare nu relevă o judecată în echitate, ci exprimă nemulţumirea faţă de modul în care instanţa arbitrală a interpretat şi aplicat dispoziţiile contractuale.

De asemenea, Curtea de Apel Bucureşti, învestită cu soluţionarea cererii de anulare, a analizat în mod complet şi temeinic susţinerile părţilor, pronunţând o soluţie în deplină concordanţă cu dispoziţiile legale incidente şi cu limitele convenţiei arbitrale. Instanţa a reţinut că tribunalul arbitral nu a încălcat principiile consacrate de art. 2 alin. (2) lit. b), d) şi f) din O.U.G. nr. 34/2006, nici dispoziţiile art. 28 alin. (7), art. 29 alin. (21), art. 122 lit. i) din acelaşi act normativ, şi nici prevederile art. 5 alin. (2) din H.G. nr. 925/2006.

În concluzie, Tribunalul Arbitral a pronunţat hotărârea în limitele convenţiei arbitrale şi cu respectarea dispoziţiilor legale aplicabile, iar instanţa de control a confirmat legalitatea acesteia. Criticile formulate în recurs nu se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind lipsite de fundament juridic. În consecinţă, se impune respingerea recursului ca neîntemeiat.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată, de asemenea, caracterul nefondat al acestuia, sentinţa nr. 2451/2022 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti îndeplineşte cerinţele de motivare prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din acelaşi cod, iar instanţa de fond a analizat în mod complet şi coerent susţinerile părţilor, raportându-se la dispoziţiile legale incidente şi la limitele convenţiei arbitrale.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de fond nu a omis să analizeze capetele de cerere referitoare la pretinsa încălcare a prevederilor imperative ale art. 5 din C. proc. civ. şi ale Instrucţiunii ANAP nr. 1/2016. Din considerentele sentinţei rezultă că instanţa a examinat cadrul normativ aplicabil contractelor de achiziţie publică, inclusiv dispoziţiile O.U.G. nr. 34/2006 şi H.G. nr. 925/2006, reţinând că tribunalul arbitral nu a încălcat principiile de transparenţă, tratament egal şi eficienţă în utilizarea fondurilor publice, consacrate de art. 2 alin. (2) lit. b), d) şi f) din O.U.G. nr. 34/2006.

Instanţa de fond a arătat că modificările financiare aduse Contractului nr. x nu au rezultat din lucrări sau servicii suplimentare, ci din prelungirea duratei de execuţie, în contextul suspendării lucrărilor din motive bugetare, aspecte care nu atrag incidenţa art. 122 lit. i) din O.U.G. nr. 34/2006. De asemenea, s-a reţinut că clauza contractuală privind limita de 10% nu poate fi interpretată în mod absolut, întrucât contractul include şi prevederi privind preţul total, distinct de valoarea acceptată, permiţând adaptarea la circumstanţe imprevizibile.

În acest sens, instanţa de fond a constatat corect că tribunalul arbitral a interpretat în mod legal, sistematic şi gramatical clauzele contractului, a analizat situaţia de fapt pe baza probelor administrate şi a aplicat standardele FIDIC, fără a substitui normele juridice cu considerente de echitate.

Referitor la obligaţia de motivare, instanţa de fond a expus în mod clar raţionamentul juridic şi factual care a condus la soluţia pronunţată, îndeplinind exigenţele prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, motivarea hotărârii reprezintă o garanţie a imparţialităţii şi o condiţie a procesului echitabil, însă nu impune o motivare exhaustivă, ci una suficientă şi pertinentă, adaptată naturii litigiului. În speţă, instanţa a indicat în mod explicit elementele de drept şi de fapt care au fundamentat soluţia, inclusiv analiza dispoziţiilor legale invocate de reclamantă.

Totodată, Înalta Curte reţine că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. este incident şi atunci când există o contradicţie între soluţia pronunţată şi considerentele ce stau la baza acesteia sau atunci când considerentele reflectă un caracter antagonic, nefiind posibil de urmărit raţionamentul care a stat la baza pronunţării soluţiei, ori când instanţa s-a pronunţat cu privire la altă acţiune decât cea care face obiectul litigiului, niciuna dintre aceste ipoteze nefiind, însă, întâlnită în cauză.

Faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentei nu poate să atragă casarea hotărârii în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în sensul invocat de aceasta.

De asemenea, nici incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu poate fi reţinută în cauză.

Înalta Curte reţine că motivul de recurs prevăzut de acest text de lege vizează aplicarea sau interpretarea greşită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa a recurs la textele de lege aplicabile speţei dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de fond nu a aplicat greşit dispoziţiile art. 2 alin. (2) lit. b), d) şi f), art. 28 alin. (7), art. 29 alin. (21) şi art. 122 lit. i) din O.U.G. nr. 34/2006.

Astfel cum s-a arătat anterior, din considerentele sentinţei recurate rezultă că instanţa de fond a analizat în mod detaliat cadrul normativ aplicabil, reţinând că modificările intervenite în executarea Contractului nr. x nu au avut caracter substanţial şi nu au afectat rezultatul procedurii de atribuire.

În speţă, instanţa de fond a constatat că prelungirea duratei de execuţie a fost determinată de împrejurări obiective, respectiv restricţiile bugetare din anii 2013 şi 2014, notificate de autoritatea contractantă, fără ca acestea să implice modificarea valorii de contract acceptate. Actele adiţionale nr. 1-4 au vizat exclusiv aspecte legate de durată şi graficul de plăţi, fără a modifica condiţiile financiare, iar clauza 3 din acordul contractual, care limitează majorarea valorii acceptate la 10%, nu a fost încălcată.

Prima instanţă şi Tribunalul arbitral au reţinut în mod corect că această limitare nu poate fi interpretată în mod absolut, întrucât contractul include şi prevederi privind preţul total, distinct de valoarea acceptată, permiţând adaptarea la circumstanţe imprevizibile, conform sub-clauzei 14.1 din Condiţiile Generale.

Curtea de apel a mai reţinut că instanţa arbitrală nu a pronunţat hotărârea cu ignorarea principiilor fundamentale care guvernează procedura de atribuire, ci a aplicat dispoziţiile contractuale şi normele de drept pozitiv, fără a substitui regimul juridic cu considerente de echitate. Criticile recurentei privind interpretarea clauzelor contractuale nu relevă o aplicare greşită a normelor de drept material, ci exprimă o nemulţumire subiectivă faţă de soluţia pronunţată.

În ceea ce priveşte susţinerea referitoare la caracterul substanţial al modificărilor, instanţa de fond a constatat în mod legal că acestea nu au afectat conţinutul propunerii tehnice sau financiare pe baza căreia operatorul economic a fost declarat câştigător şi nu au alterat rezultatul procedurii de atribuire. În lipsa unui act adiţional care să modifice valoarea de contract acceptată peste limita convenită, nu se poate reţine existenţa unei derogări de la normele imperative ale legislaţiei în materia achiziţiilor publice.

Înalta Curte are în vedere jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, inclusiv Hotărârea din 7 septembrie 2016, pronunţată în Cauza C-549/14, invocată în cuprinsul motivelor de recurs, care reafirmă principiul egalităţii de tratament şi necesitatea respectării cadrului legal în cazul modificărilor contractuale. În cauza de faţă, instanţa de fond a reţinut în mod corect că tribunalul arbitral a interpretat în mod legal clauzele contractului, a analizat situaţia de fapt pe baza probelor administrate, a judecat cauza pe baza prevederilor convenţionale şi a aplicat standardele FIDIC, fără a încălca dispoziţiile legale incidente.

Instanţa de recurs apreciază că sentinţa a fost pronunţată cu aplicarea corectă prevederilor art. 601 alin. (2), art. 19 art. 23 alin. (1) lit. g) din Regulile de procedură arbitrală ICC, O.U.G. nr. 34/2006, Legea nr. 337/2006, precum şi prevederile H.G. nr. 925/2006, iar criticile formulate în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. fiind lipsite de fundament juridic.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind corespunzător motivată, dată cu corecta interpretare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Compania Naţională de Administrare a Infrastructurii Rutiere S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2451 pronunţate la 20 decembrie 2022 de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 23 ianuarie 2025.