Secondment cap policy not discriminatory; appeal rejected, CNCD dismissal upheld

Şedinţa publică din data de 9 mai 2025

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Piteşti sub nr. x/2020, la data de 21.10.2020, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (CNCD) şi Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să dispună anularea Hotărârii cu nr. 678 din 30.09.2020 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, să se constate că aspectele sesizate prin petiţia cu nr. 1307/21.02.2020 reprezintă o faptă de discriminare conform prevederilor O.G. nr. 137/2000, să se constate că reclamantul şi-a îndeplinit obligaţia de a dovedi existenţa unor fapte care permit a se presupune existenţa unei discriminări, ceea ce implică faptul că pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii îi revine sarcina de a dovedi că faptele expuse în petiţie şi în completările ulterioare nu constituie discriminare, conform dispoziţiilor art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, să se constate că având în vedere circumstanţele elementelor factuale descrise în petiţie, completările ulterioare, precum şi în cuprinsul acţiunii sunt de natură a atrage răspunderea contravenţională potrivit dispoziţiilor O.G. cu nr. 137/2000, cu obligarea pârâtului Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării să refacă investigaţia şi să soluţioneze pe fond petiţia.

2. Hotărârea atacată cu recurs

Prin sentinţa civilă nr. 1955 din 4 decembrie 2023, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, a fost respinsă cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii CONSILIUL NAŢIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINARII şi CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac formulată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 1955 din 4 decembrie 2023 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate, iar pe fondul cauzei, admiterea acţiunii.

În esenţă, în motivare, a arătat că din analizarea Hotărârii cu nr. 678/30.09.2020 reies o serie de erori si greşeli, care au fost au fost preluate în decizia recurată sub aspectul reţinerii că este vorba de Hotărârea CNCD nr. 143/12.02.2020, ceea ce demonstrează o lipsă a analizei speţei, dar şi o motivare defectuoasă, care preia cu copy-paste, fără a se apleca asupra înţelesului speţei şi a circumstanţelor acesteia.

Prin cererea chemare în judecată a indicat erorile din cuprinsul Hotărârii CNCD atacate, însă instanţa fondului nu a citit cererea de chemare în judecată, şi nici nu a înţeles-o, ci s-a mărginit la a prelua cu copy-paste greşelile din hotărârea CNCD contestată.

A susţinut că se relevă motivarea superficială sau incompletă, ori de tipul copy-paste, care constituie o încălcare grava a dreptului părţii la un proces echitabil, exigenţă impusă de art. 6 paragraful 1 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, precum şi înţelegem să invocăm şi jurisprudenţa Înaltei Curţi cu privire la motivarea hotărârilor:

Mai mult instanţa de judecată nu şi-a exercitat rolul activ conform dispoziţiilor art. 22 din noul C. proc. civ. de a stabili adevărul, situaţia de fapt şi de a analiza motivele de nelegalitate ale hotărârii CNCD atacate, ci a preluat doar apărările CNCD şi ale CSM, fără a considera argumentele invocate de subsemnat şi nici argumentaţia grefată pe jurisprudenţa CJUE din cauzele Feryn şi Accept şi cauza CEDO Lelas c. Croatiei.

Revine instanţei de a garanta părţilor exerciţiul efectiv al dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din C. proc. civ., art. 21 din Constituţia României şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, dreptul la un proces echitabil constituie o componentă a principiului preeminenţei dreptului într-o societate democratică, nefiind suficient ca legea să recunoască persoanelor drepturi substanţiale în măsura în care acestea nu sunt însoţite de garanţii fundamentale de ordin procedural, de natură a le pune în valoare. In acest sens, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a statuat că dreptul la un proces echitabil implică în sarcina instanţei obligaţia de a proceda la "un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor şi al elementelor de probi ale părţilor, cel puţin pentru a le aprecia pertinenţa" (Cauza Albina împotriva României, Cauza Gheorghe împotriva României).

Or, instanţa fondului nu numai că s-a rezumat a prelua apărările pârâţilor, dar nici nu a considerat în vreun fel argumentaţia grefată pe jurisprudenţa CJUE Feryn şi Accept şi cauza CEDO Leles c. Croaţiei, dar a şi respins probatoriul cu martori şi interogatoriul pârâtului CSM.

Proba cu martori, dar şi un rol activ efectiv al instanţei fondului ar fi putut conduce la stabilirea împrejurărilor de fapt ale cauzei, precum şi la stabilirea faptului că recurentul şi-a format convingerea în mod rezonabil că nu mai poate candida la funcţia care face obiectul hotărârii CNCD.

Dacă Plenul şi secţiile CSM au afirmat în mod repetat, convingător şi puternic, că nu vor mai acorda detaşări magistraţilor care au cumulat mai mult de 6 ani de detaşare pe parcursul carierei, şi că acest criteriu este cel folosit pentru acordarea sau neacordarea de detaşări, căci au afirmat în mod repetat, convingător şi puternic că aceasta este interpretarea art. 58 din Legea nr. 303/2004, atunci în calitate de membru al corpului judecătorilor şi procurorilor, fie că i-a convenit sau nu, fie că i-a plăcut sau nu, şi-a format convingerea că asta este situaţia, criteriul pe baza căruia se acordă detaşările este acest criteriu al duratei maxime de 6 ani de detaşare pe parcursul întregii cariere, şi că nu mai pot obţine nicio astfel de funcţie întrucât CSM nu va mai dispune detaşarea, pentru că aceasta instituţie, care are puterea discreţionară pe acest aspect. Este irelevant faptul că o anumită instituţie l-ar fi selectat sau ar fi solicitat detaşarea sa, cât timp CSM este cel care decide cu privire la dispunerea detaşării, iar pe acest aspect deja avea o experienţă consolidată şi puternic formată în respingerea cererilor sale.

Evident că magistraţii îşi adaptează comportamentul bazat pe ce se întâmplă pe plan decizional sau pe plan legislativ, iar acest lucru rezultă cu prisosinţă din valul de pensionări care a fost generat de faptul că în societate s-a transmis mesajul că vechimea în magistratură pentru pensionare va fi modificată.

Lipsa rolului activ al instanţei fondului, lipsa completă a interesului instanţei de lămurire a aspectelor privind stabilirea adevărului juridic, a efectelor în concret a mesajului de descurajare, desconsiderarea argumentaţiei grefate pe jurisprudenţa CJUE Feryn şi Accept, şi a celei CEDO din cauza Lelas, nelămurirea minciunilor pârâtului CSM cu privire la "aplicarea în mod egal a regulii duratei maxime cumulate, combinate cu preluarea argumentelor şi apărărilor pârâţilor, respingerea probatoriului privind proba testimonială şi interogatoriul şi fără motivarea corespunzătoare a respingerii cererilor de probe, ignorarea în mod complet a argumentelor privind faptul că în prezenta speţă nu se pune problema încălcării "dreptului la detaşare", ci a dreptului la carieră, proprietate, demnitate şi demnitate în muncă, au determinat vătămarea intereselor reclamantului, soluţionarea recursului în defavoarea sa prin respingerea acestuia.

Vătămarea este un concept procesual de o supleţe deosebită, cu un conţinut dinamic şi prezumtiv, în sensul cuprinderii posibilităţii influenţării negative a soluţionării cauzei. Vătămarea se raportează atât la drepturile părţii cât şi la posibilităţile de soluţionare justă a procesului.

Or, sub acest aspect, este evident că prin lipsa rolului activ al instanţei fondului şi chiar lipsa imparţialităţii acesteia prin adoptarea argumentelor pârâţilor ignorând că probele demonstrează atitudinea de mistificare a realităţii de către pârâtul CSM, că regula duratei maxime cumulate nici nu rezultă din lege şi nici nu se aplică în mod egal, a apărut această posibilitate de soluţionare a cauzei în defavoarea recurentului, ceea ce reprezintă o vătămare a intereselor acestuia.

Fiind vorba de o cauză de discriminare, în care reclamantul şi-a îndeplinit obligaţia dovedire a existenţei unor fapte care permit a se presupune existenţa unei discriminări, sarcina probei s-a inversat, conform standardelor europene şi CEDO în materia discriminării, or asta implică faptul că instanţa trebuia să solicite şi să obţină explicaţii lămuritoare de la pârâtul CSM referitor la afirmaţiile mincinoase privind faptul că "regula duratei maxime cumulate se aplică la fel tuturor magistraţilor ce formulează cereri de detaşare" .

În acest sens sunt şi considerentele esenţiale ale ale CJUE din Cauza 109/88, Danfoss, precum şi prevederile art. 20 alin. (6) şi ale art. 27 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, respectiv că atunci când o instituţie aplică un sistem de dispunere a detaşărilor care este caracterizat printr-o gravă lipsă de transparentă (în cazul de fată chiar mistificare denaturare a adevărului, precum şi afirmaţii mincinoase evidente ceea ce semnifică evident o lipsă de transparenţă), obligaţia de a dovedi că practica sa nu este discriminatorie revine instituţiei respective.

Interpretarea dată de judecător situaţiei de fapt este greşită iar dispoziţiile legale relevante speţei au fost aplicate în mod greşit.

Instanţa de judecată a aplicat în mod greşit dispoziţiile legale privind statutul judecătorilor şi procurorilor reţinând că faptele reclamate de recurentul - reclamant nu reprezintă discriminare întrucât detaşarea reprezintă o măsură care se dispune în interesul angajatorului şi instituţiei la care se dispune detaşarea.

Sub acest aspect, instanţa trebuia să observe şi să reţină că în cazul particular al statutului judecătorilor şi procurorilor, funcţiile de formator în cadrul INM, SNC, reprezintă şi opţiuni de carieră prevăzute în mod expres de lege.

Aceste opţiuni de carieră ale magistraţilor sunt o expresie a dreptului la carieră al magistraţilor, mecanismul detaşării al art. 58 din Legea nr. 303/2004 fiind pervăzut în Titlul II - Cariera judecătorilor şi procurorilor, iar detaşarea este un element al raportului de muncă al magistraţilor.

Inclusiv opţiunile de carieră privind ocuparea funcţiei de formator la INM şi SNG, care în cazul magistraţilor se ocupă prin mecanismul detaşării, sunt protejate de dreptul la carieră al magistraţilor dar şi de condiţiile serviciului magistraţilor care prevăd clar că accesul în funcţii trebuie făcut în mod transparent, pe bază de criterii accesibile, predictibile, obiective, meritorii.

Esenţa prezentei situaţii de discriminare şi a argumentelor reclamantului invocate în mod constant nu este că i-ar fi fost încălcat dreptul la detaşare, ci că i-ar fi fost încălcate dreptul la carieră, dreptul la demnitate, dreptul la demnitate în muncă, dreptul de proprietate.

Excluderea la care a fost supus de către pârâtul CSM care i-a restrâns în mod concret accesul la posibilitatea de a ocupa funcţia de formator în cadrul SNG ce face obiectul petiţiei nr. 105/2020, reprezintă o încălcare a dreptului la carieră.

Restrângerea la care a fost supus a indus şi încălcarea dreptului la proprietate prin faptul că am fost lipsit în concret de avantajele materiale şi băneşti care ar fi rezultat din obţinerea funcţiei de formator (evident ci îmbogăţirea profilului profesional cu o funcţie deformator se traduce şi în beneficii materiale concrete).

Pârâtul CSM, ca instituţie cu atribuţii exclusive în gestionarea carierei magistraţilor, de gestionare a resursei umane constituite din judecătorii şi procurorii sistemului, de gestionar al sistemului judiciar, trebuia să cunoască că nedreptăţile şi inechităţile de acest tip, negarea oportunităţilor de carieră, crearea unui potenţial de nemulţumire, sunt opuse unui mediu de muncă adecvat în care trebuie să fie reflectate/internalizate valorile de sistem, în care este promovat meritul, în care se pune preţ pe motivarea membrului sistemului şi nu pe demotivarea ori pe marginalizarea acestuia.

Evident că pârâtul CSM avea obligaţia ca în procedurile sale referitoare la gestionarea carierei, dispunerea detaşărilor şi a celor privind accesul la oportunitatea de carieră de formator la SNG, să fie reflectate şi internalizate standardele referitoare la condiţiile serviciului magistraţilor (transparenţa, criterii accesibile, predictibile, clare, obiective, bazate pe merit), aşa cum avea obligaţia de a lua măsuri cu caracter organizatoric şi de comunicare privind oportunităţile de carieră din sistem, regulile care se aplică, criteriile avute în vedere şi cum sunt acestea aplicate.

Or, pârâtul CSM şi-a încălcat toate aceste obligaţii, derivate din Constituţie şi din lege, de garant şi gestionar al sistemului, şi mai mult, a procedat în mod contrar, ducând în derizoriu valorile de sistem.

Dinamica şi gradul în care demnitatea în muncă este valorizată într-un sistem sau într-o organizaţie se reflectă asupra performanţei, încrederii, stării de bine a membrilor sistemului, or, această componenţă a CSM a adoptat un mod de lucru în materia detaşărilor şi a distribuirii funcţiilor care se ocupă prin detaşare, opus ireductibil condiţiilor serviciului magistraţilor, guvernat de arbitrariu, excludere, marginalizare, iar de altă parte de favoritism şi gestionare defectuoasă a carierei.

Instanţa a făcut în greşit aplicarea prevederilor legale privind criteriile de discriminare prevăzute de 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 1 din Protocolul cu nr. 12 la Convenţia CEDO.

În concret, criteriul de discriminare constă în faptul că recurentul - reclamant şi alţi magistraţi în situaţia sa au mai fost detaşaţi anterior şi şi-ar fi consumat "cota de maxim 6 ani de detaşare cumulaţi pe parcursul întregii cariere" .

Acest criteriu de discriminare contravine pe de o parte principiilor de acces la funcţii ale magistraţilor pe criterii obiective, meritorii, cu respectarea condiţiilor de serviciu iar de altă parte încalcă principiile securităţii juridice, al speranţei legitime, al proporţionalităţii, al neretroactivităţii.

Chiar dacă acestui criteriu, îi mai sunt alăturate eventuale alte motive pentru luarea unei măsuri, fapta rămâne tot discriminare sau excludere pe baza criteriului cumulării a mai mult de 6 ani de detaşare pe parcursul întregii cariere.

Cu alte cuvinte, dacă la un criteriu avut în vedere de un factor decizional pentru luarea unei decizii şi excluderea de la un beneficiu, mai este alăturat şi un alt criteriu, este suficient ca unul dintre acestea să nu fie justificat pentru ca fapta să constituie discriminare.

Atitudinea pârâtului CSM se impune a fi apreciată în funcţie de motivele de excludere efective care rezultă că au existat la momentul la care a fost exclus de la posibilitatea accederii în funcţia de formator SNG.

Diferenţa de tratament manifestată de pârâtul CSM în raport cu recurentul, a avut ca efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate a următoarelor drepturi: dreptul la viaţă privată prevăzut de art. 22 din Constituţie, dreptul la carieră (dreptul la carieră recunoscut prin deciziile CCR indicate mai sus, în cuprinsul prezentei cereri), dreptul de proprietate privată (prevăzut de art. 44 din Constituţie şi art. 1 alin. (2) lit. c), pct. v din O.G. nr. 137/2000), dreptul la demnitate (art. 1 alin. (3) din Constituţie) şi dreptul la demnitate în muncă (art. 6 din Codul muncii şi art. 1 alin. (2) lit. c), pct. i din O.G. nr. 137/2000).

Dacă oricare dintre drepturile respective menţionate a suferit o restrângere, iar această restrângere a avut loc urmare unei diferenţieri de tratament pe baza acestui criteriu al cumulării a mai mult de 6 ani de detaşare pe parcursul întregii cariere, atunci fapta reprezintă o discriminare.

Mutatis mutandis cu considerentele cauzei CEDO Beian, nu se poate reţine că nu există o obligaţie a CSM de a proteja cariera judecătorilor şi procurorilor şi de a asigura o cultură organizaţională în cadrul sistemului în care beneficiile şi oportunităţile de carieră sunt împărţite în mod echitabil şi de a internaliza în procedurile sale valorile fundamentale ale justiţiei, condiţiile serviciului magistraţilor (astfel cum sunt acestea recunoscute şi de decizile CCR nr. 20/2000, 153/2020 şi 900/2020).

Evident că excluderea recurentului - reclamant de la procedurile de selecţie menţionate nu avea o justificate obiectivă şi rezonabilă, nu urmărea un scop legitim şi nu era proporţională cu scopul urmărit.

Dimpotrivă, protejarea carierei, asigurarea unei culturi organizaţionale care internalizează valori ca: obiectivitatea, echitatea, transparenţa procedurilor, obţinerea funcţiilor pe bază de merit şi criterii obiective, toate necesare şi indispensabile unei justiţii independente, sunt activităţile pe care CSM ar trebui să le desfăşoare în îndeplinirea rolului de garant al independentei justiţiei.

Instanţa fondului a aplicat în mod greşit dispoziţiile legale privind obligaţia CNCD de motivare (corespunzătoare) a hotărârii atacate.

Soluţia de clasare întemeiată pe dispoziţiile art. 12 alin. (4) din Procedura Internă de Soluţionare a Petiţiilor şi Sesizărilor este nelegală întrucât pentru a dispune clasarea prin Hotărârea cu nr. 678/13.05.2020 nu sunt îndeplinite condiţiile prev. de art. 12 alin. (4) din procedura menţionată.

Fapta sesizată prin petiţia cu nr. 1307/2020, care face obiectul Hotărârii cu nr. 678/2020, este diferită de fapta sesizată prin petiţia cu nr. 5991/2019 care face obiectul Hotărârii cu nr. 264/2020.

Pentru aceste motive, a solicitat admiterea recursului.

4. Apărările formulate în cauză.

Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu menţinerea ca legală şi temeinică a sentinţei civile atacate, aceasta fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a cadrului normativ incident speţei.

5. Procedura de soluţionare a recursului.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., cu aplicarea şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 4711 şi art. 201 alin. (5) şi (6) C. proc. civ., prin rezoluţia din data de 31 ianuarie 2025, s-a fixat termen de judecată pentru soluţionarea cererii de recurs la data de 9 mai 2025, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte apreciază că recursul reclamantului A. este nefondat, pentru următoarele considerente:

1. Aspecte de fapt şi de drept relevante

Reclamantul A. a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea hotărârii nr. 678 din 30 septembrie 2020 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării şi să se constate că aspectele sesizate prin petiţia cu nr. 1307 din 21 februarie 2020 întrunesc elementele constitutive ale unei fapte de discriminare conform prevederilor O.G. nr. 137/2000.

Prima instanţă a respins contestaţia ca neîntemeiată, reţinând în motivare că niciuna din criticile aduse hotărârii CNCD de către reclamant nu se confirmă şi nu poate fi aptă a conduce la anularea acestei hotărâri, urmând a menţine soluţia pronunţată de pârât cu privire la soluţia de clasare a petiţiei reclamantului.

Învestită cu soluţionarea cererii de recurs de faţă, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

Astfel, prin primul motiv de recurs se invocă incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. conform căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Subsumat acestui caz de casare, recurentul - reclamant a susţinut că s-a realizat o defectuoasă administrare a probatoriului în cauză, prin respingerea probei cu martori, instanţa nu a reuşit să afle adevărul şi să pronunţe o soluţie în consecinţă.

Înalta Curte constată că în practica judiciară s-au mai conturat şi alte aplicaţii ale motivului de recurs prevăzut în art. 488 pct. 5 C. proc. civ. şi anume: încălcarea dreptului la apărare (ex. instanţa a soluţionat fondul cauzei fără a da cuvântul părţilor şi fără a le da posibilitatea să formuleze şi să administreze probe în dovedirea pretenţiilor); încălcarea principiului disponibilităţii(ex. instanţa a lăsat necercetate criticile ce au făcut obiectul cererii deduse judecăţii şi a îndrumat reclamanţii să urmeze calea unei alte acţiuni, fără să analizeze temeinicia pretenţiilor în cauza dedusă judecăţii, lăsând astfel nesoluţionat fondul pricinii); încălcarea principiului contradictorialităţii (instanţa nu poate pronunţa hotărârea şi să reţină aspecte pe care nu le-a pus, în prealabil, în discuţia părţilor); încălcarea principiului oralităţii dezbaterilor; etc.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că, de fapt, recurentul-reclamant nu formulează critici privitoare la nerespectarea regulilor de procedură sau la încălcarea unor principii de drept, ci critică modul de apreciere al probelor care au determinat respingerea cererii deduse judecăţii, or, acestea nu reprezintă critici de nelegalitate care să fundamenteze motivul de casare invocat ci sunt critici de netemeinicie ce nu pot fi supuse controlului judiciar în cadrul recursului.

Concret, Înalta Curte reţine că este neîntemeiată critica reclamantului în sensul că prima instanţă a înlăturat greşit una din probele propuse de acesta, pe care o aprecia concludentă şi pertinentă soluţionării cauzei, deoarece, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată şi de restul probelor administrate în cauză, proba cu martori, aşa cum a fost solicitată de recurentul - reclamant, nu prezenta relevanţă pentru soluţionarea cauzei.

Concluzionând, Înalta Curte constată că susţinerile relevate de recurentul-reclamant privesc aspecte legate de probatoriul încuviinţat şi administrat de prima instanţă, or, atât timp cât prima instanţă s-a pronunţat asupra tuturor cererilor de probatorii formulate în cauza dedusă judecăţii, nu se poate reţine incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Prin următorul motiv de recurs se invocă incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. conform cărora, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, precum şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască argumentele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă.

Obligaţia legală a instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanţa de control judiciar constată că hotărârea pronunţată de prima instanţă satisface cerinţele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, fiind examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamant în contextul faptic dat.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că nu poate fi primit raţionamentul recurentului-reclamant în sensul că judecătorul fondului nu şi-a exercitat rolul activ conform dispoziţiilor art. 22 C. proc. civ. de a stabili adevărul, situaţia de fapt şi de a analiza motivele de nelegalitate ale hotărârii CNCD atacate, ci a preluat doar apărările CNCD şi ale CSM.

Instanţa de recurs subliniază că prin prisma motivelor de casare reglementate de legea de procedură nu trebuie confundată ipoteza lipsei motivării hotărârii judecătoreşti, ce poate fi cenzurată de instanţa de control judiciar prin intermediul motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., cu ipoteza în care partea este nemulţumită de raţionamentul logico-juridic expus de instanţă în considerentele hotărârii pronunţate, apreciind că acesta nu corespunde în mod satisfăcător argumentelor prezentate în susţinerea pretenţiilor sau apărărilor sale, respectiv acestea nu au fost reţinute ca întemeiate.

Totodată, pretinsele erori din hotărârea de la fond, preluate din actele emise de autoritate, aşa cum susţine recurentul - reclamant, nu reprezintă o critică care să poată fi subsumată acestui caz de casare, textul de lege de la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se referă la eventualele lacune în motivare, aspect care nu se evidenţiază în cauză.

Prin urmare, se poate concluziona că hotărârea instanţei de fond este clară, precisă şi inteligibilă, conţine referiri la probele administrate în cauză şi este în concordanţă cu acestea, răspunde în fapt şi în drept la toate pretenţiile şi apărările formulate de părţi şi conduce în mod logic şi convingător la soluţia cuprinsă în dispozitiv.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs se invocă cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. conform căruia, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii atunci când instanţa, deşi a recurs la textele de lege aplicabile speţei, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omiţând unele condiţii pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greşit.

Sub acest aspect, recurentul-reclamant susţine că prima instanţă în mod greşit a reţinut că faptele reclamate nu reprezintă discriminare întrucât detaşarea reprezintă o măsură care se dispune în interesul angajatorului şi instituţiei la care se dispune detaşarea, ci nu o expresie a dreptului la carieră al magistraţilor.

În cauza de faţă acest motiv nu este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanţă a dat-o dispoziţiilor legale este corectă.

Aşa cum în mod corect a reţinut prima instanţă, prin Hotărârea nr. 678/2020, contestată în cauză, cererea petentului nu a făcut obiectul unei soluţii pe fond, fiind în discuţie doar luarea unei măsuri de clasare a petiţiei acestuia, petiţie al cărei obiect a fost soluţionat prin Hotărârea nr. 143/2020. Totodată, prima instanţă arată că nu a fost investită cu cenzurarea hotărârii nr. 143/12.02.2020, astfel că nu au putut fi analizate criticile directe de nelegalitate prezentate de către reclamant relativ la această hotărâre.

În cauza de faţă, Înalta Curte reţine că, în mod corect, a identificat prima instanţă că obiect al contestaţiei nu a fost soluţia dată pe fond petiţiei nr. 1307/2020 ci a fost criticată clasarea acesteia, în temeiul procedurii interne de lucru a autorităţii la o petiţie cu conţinut identic, fiind invocată şi o necitare a părţii în faţa autorităţii.

Astfel, în conformitate cu dispoziţiile art. 12 din Procedura internă de soluţionare a petiţiilor şi sesizărilor adoptată de către CNCD, procedură dată publicităţii prin publicarea în Monitorul Oficial, s-a stabilit că în cazul în care un petent adresează mai multe petiţii cu acelaşi obiect, acestea se vor conexa, petentul urmând să primească un singur răspuns, care trebuie să facă referire la toate petiţiile primite. La alin. (4) al acestui articol se arată că dacă după trimiterea răspunsului se primeşte o nouă petiţie cu acelaşi obiect, aceasta se clasează la numărul iniţial, menţionându-se faptul că s-a răspuns.

Or, din verificarea petiţiilor, se observă că acestea au conţinut identic, prin petiţia nr. 5991/2019, reclamantul sesizând comiterea de către pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a unor fapte de discriminare şi solicitând constatarea şi sancţionarea practicii discriminatorii prin care i-a fost blocat accesul la o funcţie de formator în cadrul Şcolii Naţionale de Grefieri (SNG), aspect care este clamat şi în cauza de faţă.

Astfel, se relevă expunerea unor argumentaţii asemănătoare cu referire la o practică similară din partea CSM care este contestată şi în cauza de faţă.

Prin urmare, în mod corect a stabilit prima instanţă că sesizările au avut conţinut identic şi clasarea s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor legale aplicabile speţei.

În ceea ce priveşte lipsa citării reclamantului de către autoritate, în mod legal, s-a reţinut că reclamantul a avut cunoştinţa primului termen acordat pentru soluţionarea petiţiei nr. 1307/2020, acesta fiind şi partea care a solicitat amânarea cauzei pentru motive medicale. Prin urmare, nu se poate reţine critica relativă la nelegala citare a părţii ce a avut cunoştinţă de primul termen fixat de autoritate pentru dispunerea de măsuri în speţa cu care fusese învestită.

În raport de cele anterior expuse, având în vedere limitele învestirii instanţei de judecată în prezenta cauză, limite de care este ţinută şi instanţa în cadrul controlului judiciar, Înalta Curte nu va putea să procedeze la analiza consideraţiilor părţii expuse pe fondul petiţiei nr. 1307/2020 câtă vreme, aşa cum a reţinut prima instanţă, prin hotărârea criticată nu a fost soluţionat fondul acesteia ci s-a dispus clasarea petiţiei nr. 1307/2020 la petiţia nr. 5991/2019, care fusese soluţionată prin Hotărârea nr. 264/2020.

În concluzie, în raport de împrejurarea că instanţa de judecată nu se poate substitui competenţelor conferite de lege CNCD, Înalta Curte constată că judecătorul fondului care a respins petitul principal prin care s-a solicitat anularea Hotărârii nr. 678/2020 a pronunţat o soluţie corectă care nu se impune a fi reformată în calea de atac de faţă, aceasta fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a legii în cauză.

2. Temeiul legal al soluţiei instanţei de recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul formulat de reclamantul A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinţei nr. 1955 din 04 decembrie 2023 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a De contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2020, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 9 mai 2025, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin intermediul grefei instanţei.