Constitutional unconstitutionality of 1947 gold surrender statute and resulting lack of criminality for possession of gold coins

Asupra recursului în anulare de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 1599 din 21 octombrie 1959 a fostului Tribunal Popular al Raionului Brăila, definitivă prin decizia penală nr. 37 din 8 ianuarie 1960 a fostului Tribunal Regional Galați, inculpații S.Ș. și S.V. au fost condamnați fiecare la câte un an închisoare corecțională pentru infracțiunea de deținere ilegală de metale prețioase prevăzută de art. 1, 2, 3 și 14 din Legea nr. 284/1947, cu aplicarea art. 157 C. pen. (text anterior). Totodată, s-a dispus în temeiul art. 80 C. pen. (text anterior), confiscarea în favoarea statului a unui număr de 8 bucăți monezi de aur.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut în esență că inculpații au deținut la domiciliul lor până la data de 29 iulie 1959, contrar dispozițiilor legale, 8 monede de aur.

Fostul Tribunal Regional Galați a respins recursurile declarate.

Împotriva acestor hotărâri Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare pe motiv că hotărârile instanțelor au fost pronunțate cu încălcarea legii.

Sub acest aspect s-a reținut că dispozițiile art. 1, 2, 3 și 14 din Legea nr. 284 din 15 august 1947, art. 80 pct. 3 C. pen. anterior, erau în contradicție atât cu art. 15 și 17 din Constituția României din 1923, cu art. 8 și art. 9 din Constituția României adoptată în anul 1948, art. 12 din Constituția din anul 1952, art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor omului, proclamată la 10 decembrie 1948 prin Rezoluția Adunării Generale a O.N.U., deoarece cetățenii români erau lipsiți în mod abuziv de proprietățile lor, contravenind cu legea fundamentală română în vigoare atât la data încriminării obligației de cedare a valorilor arătate cât și la data condamnării.

Mai mult, pedeapsa confiscării, ca măsură de siguranță pe lângă pedeapsa închisorii era menită să aducă atingere dreptului de proprietate.

Ca atare, Legea nr. 284/1947 contravine principiilor și normelor legii fundamentale având caracter neconstituțional.

Întrucât scopul urmărit a fost cel de protejare a propriei averi împotriva efectelor legii nr. 284/1947 esențialmente neconstituțională prin suprimarea dreptului fundamental de proprietate, fapta respectivă nefiind prevăzută de legea penală, se impune aplicarea art. 11 pct. 2 lit. a) combinat cu art. 10 lit. b) C. proc. pen. și înlăturarea măsurii de siguranță a confiscării monedelor respective.

Pentru aceste motive, procurorul a pus concluzii de admitere a recursului în anulare.

Recursul în anulare este fondat.

Examinând hotărârea atacată în raport de motivele invocate se constată următoarele:

Potrivit art. 1 și 2 din Legea nr. 284 din 15 august 1947 persoanele fizice sau juridice, având în proprietate aur sub orice formă, valute efective, C.E.C. - uri și ordine de plată, disponibil în conturi și creanțe în valută străină în țară și străinătate erau obligate ca în termen de 5 zile de la publicarea acestei legi în M. Of. să le predea B.N.R. contra plată în lei la cursul oficial.

Aceeași obligație revenea, potrivit art. 5 și celor care dobândeau astfel de valori pe altă cale decât în baza unei autorizații și după intrarea în vigoare a legii.

Nerespectarea acestor dispoziții era considerată infracțiune și se pedepsea, conform art. 14, cu închisoare de la 5 la 25 ani și amendă egală cu încâtitul valorilor confiscate fără a se putea acorda circumstanțe atenuante.

Aceste dispoziții incriminatorii și care prevăd măsura de siguranță a confiscării monedelor de aur ce constituiau proprietatea inculpaților, contraveneau dispozițiilor menționate mai sus și anume prevederile constituționale în vigoare la data adoptării și aplicării acelor acte normative precum și declarației universale a Drepturilor Omului, proclamată la 10 decembrie 1948.

În acest sens prin art. 15 și 17 din Constituția României din 1923, repusă în vigoare prin Decretul Regal nr. 1849 din 31 august 1944, privind drepturile românilor, s-a statuat că „proprietatea este garantată și nimeni nu poate fi expropriat decât printr-o cauză de utilitate publică”.

În același sens, art. 8 din Constituția din 1948 prevedea că „proprietatea particulară agonisită prin muncă și economisire se bucură de protecție specială și că pot fi făcute exproprieri pentru cauză de utilitate publică pe baza unei legi și cu o dreaptă despăgubire stabilită de justiție”.

Ulterior Constituția din 1952 a prevăzut și ea prin art. 12 că „dreptul de proprietate personală asupra veniturilor și economiilor provenite din muncă, asupra casei de locuit și gospodăriei utilitare de pe lângă casă, asupra obiectelor casnice de uz personal cât și dreptul de moștenire asupra proprietății personale a cetățenilor sunt ocrotite de lege”.

Totodată, potrivit art. 17 din Declarația universală a Drepturilor Omului proclamată la 10 decembrie 1948, prin Rezoluția Adunării Generale a O.N.U. s-a statuat că „orice persoană are dreptul la proprietate” și că „nimeni nu va fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa”.

Față de caracterul imperativ al dispozițiilor constituționale, așa cum au evoluat în timp și de forța juridică a principiului consfințit de normele dreptului internațional se constată că dispozițiile susmenționate ale Legii nr. 284/1947 erau menite să lipsească cetățeanul român de proprietatea sa, fiind astfel neconstituționale în raport cu însăși legea fundamentală română în vigoare, atât la data încriminării obligației de cedare a valorilor arătate cât și la data condamnării.

În consecință, Legea nr. 284/1947 prin care s-a suprimat un drept fundamental, cel de proprietate era de neacceptat într-o ordine juridică firească și nu putea produce efectele pentru care a fost edictată.

Examinarea concordanței acestei legi penale (în prezent abrogată) cu legea fundamentală sub imperiul căreia a fost adoptată și aplicată revine Înaltei Curți de Casație și Justiție sesizată cu prezentul recurs în anulare. Această prerogativă este consfințită de Constituția României și de cadrul procesual actual.

Într-adevăr conform dispozițiilor art. 146 din Constituția României așa cum a fost modificată și art. 10 și 11 din Legea nr. 47/1992 republicată, Curtea Constituțională nu este competentă să examineze concordanța legilor anterioare cu prevederile constituționale existente la data adoptării lor și nici să verifice modul în care au fost aplicate reglementările legale anterioare, cum este cazul Legii nr. 284/1947, abrogată, în prezent.

Aceasta duce la concluzi că instanța judecătorească soluționând conflictul de drept penal dedus judecății, inclusiv într-o cale extraordinară de atac, cum este recursul în anulare de față, este îndreptățită să constate, caracterul neconstituțional al Legii nr. 284/1947, act normativ ce incriminează fapta de nepredare, necedare ori nedeclarare a aurului și a altor valori.

Din examinarea actelor dosarului se constată că inculpatul a fost comerciant și a realizat venituri, printre care monede de aur în scop de tezaurizare, pe care le-a păstrat la domiciliul său. Deoarece scopul urmărit de el a fost cel de protejare a averii proprii, împotriva Legii nr. 284/1947 esențialmente neconstituțională prin suprimarea dreptului său de proprietate, Curtea urmează a constata că fapta sa nu era prevăzută de legea penală.

Pe de altă parte, din dosar rezultă că inculpații au achiziționat 8 monede din aur între care și 2 ducați mici austrieci găuriți, care erau exceptați de la obligația predării prevăzută de art. 2 lit. a) din Legea nr. 284/1947.

Față de aceste considerente instanța, constatând că sunt întrunite cerințele art. 410 alin. (1) pct. 3 C. proc. pen., în baza art. 4141 cu referire la art. 38515 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul în anulare, va casa hotărârile atacate cu privire la greșita condamnare a inculpaților pentru infracțiunea prevăzută de art. 1, 2, 3 și 14 din Legea nr. 284/1947, cu aplicarea art. 157 C. pen.; va face aplicarea art. 11 pct. 2 lit. a) combinat cu art. 10 lit. b) C. pen. și se va înlătura aplicarea dispozițiilor art. 80 C. pen., anterior referitoare la măsura de siguranță a confiscării.

Onorariul cuvenit apărătorului din oficiu va fi plătit din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței penale nr. 1599 din 21 octombrie 1959 a fostului Tribunal Popular al Raionului Brăila și a deciziei penale nr. 37 din 8 ianuarie 1960 a fostului Tribunal Regional Galați, privind pe inculpatul S.Ș.

Casează hotărârile atacate cu privire la greșita condamnare a inculpatului pentru infracțiunea prevăzută de art. 1, 2, 3 și 14 din Legea nr. 284/1947, combinat cu art. 157 C. pen., anterior și la măsura de siguranță a confiscării.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a), combinat cu art. 10 lit. b) C. proc. pen., achită pe inculpatul S.Ș. pentru infracțiunea prevăzută de art. 1, 2, 3 și 14 din Legea nr. 284/1947 combinat cu art. 157 C. pen. anterior.

Înlătură măsura de siguranță a confiscării corpurilor delicte prevăzută de art. 80 C. pen. anterior.

Onorariul apărătorului din oficiu în sumă de 400.000 lei va fi plătit din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 2 decembrie 2004.